Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA DINAINTEA CINCIZECIMII, A SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC SI A RUGACIUNII LUI IISUS (Duminica a VII-a dupa Pasti): Sa cunoastem in Cine credem si Cui ne rugam!

1-06-2014 Sublinieri

Conciliu Nicea 1

“Aşa şi în viaţa noastră, de multe ori se întâmplă să pară că suntem biruiţi, că puterea răului e mai mare, că bolile sunt multe, că greutăţile sunt mari, aşa cum Dumnezeu ne-a spus: În lume necazuri veţi avea, nu ne-a zis <În lume bine vă va fi, de acum înainte, dacă credeţi în Mine, bine vă va fi!>, nu, necazuri veţi avea, ca toţi ceilalţi, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Chiar dacă în necazuri vă veţi tulbura, veţi avea secătuire sufletească in inima voastră, cum zice Mântuitorul, acum plângeţi şi vă întristaţi şi lumea se bucură şi se veseleşte. De multe ori, ăsta e şi chipul creştinului în lume. Tu nu ai, lumea care îşi doreşte numai cele ale lumii şi ale veacului acestuia se veseleşte, petrece, se bucură de cele ale veacului acestuia, iar tu nici ale veacului acestuia nu le ai şi, de multe ori, nici măcar în cele ale sufletului nu eşti bogat[…] Şi să ştiţi că pentru toţi aceştia, deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi şi lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Dumnezeu atunci în Grădina Ghetsimani. S-a rugat să nu piară aceştia, să nu cadă din credinţa lor, să rămână uniţi, să nu-I lepede Dumnezeu. […] Auziţi! Nu ne lasă Dumnezeu, nu ne va lăsa Dumnezeu! Chiar dacă pari pierdut, nu te va lăsa. Eşti încercat ca argintul, eşti purtat de Dumnezeu dintr-o mână într-alta, parcă eşti aruncat, dar nu eşti aruncat! Tot în mâna Lui cazi şi tot în mâna Lui eşti, chiar dacă tu pari cel mai slab dintre toţi, chiar dacă ei cu cai şi cu călăreţi și cu toate puterile veacului acestuia şi cu tine nici puterea lui Dumnezeu nu pare că este cu tine. Pare! Dar este cu tine, este cu noi”.

***

primul-sinod-ecumenic-sala-sinodala-05

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la Duminica Parintilor Sinodului I Ecumenic si Rugaciunea lui Iisus (2010)

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în duminica a şaptea după Paşti, duminica de dinainte de Rusalii. Duminica Rusaliilor este duminica a opta după Paşti şi nu întâmplător a fost aşezată aşa, aşa a binecuvântat Dumnezeu să fie la cincizeci de zile după Paşti, într-a opta duminică, pentru că această duminică a Rusaliilor, care va fi săptămâna viitoare, prevesteşte Împărăţia Cerurilor, ziua a opta, cea fără de sfârşit. Apostolii şi Biserica întreagă au pregustat atunci, prin Pogorârea Sfântului Duh, începutul unei zile care nu are sfârşit, începutul și frumuseţea şi dulceaţa unei Împărăţii, şi luciditatea şi fermitatea ei, a unei Împărăţii care nu are sfârşit şi pe care ei au pregustat-o deja şi pe care noi încă o pregustăm într-o anumită măsură. De aceea îi şi zicem Bisericii „prispa Raiului”; ea este un început al zilei acesteia a opta, care nu are sfârşit, a unei Împărăţii care nu are înserare, nu are tristeţe, nu are lacrimă, nu are suspin, la care nădăjduim şi care ştim că nu este o invenţie și o aşteptare a inimilor noastre, că am fi inventat-o noi pentru că trebuia să aşteptăm ceva, ci este promisiunea lui Dumnezeu. Este o dorinţă a lui Dumnezeu pentru om, a zidit-o la întemeierea lumii pentru om, pentru că aşa l-a vrut Dumnezeu pe om, în bucuria aceasta l-a zidit şi l-a gândit Dumnezeu pe om.  

Şi toate aceste duminici, de la Înviere până la Rusalii, vorbesc și despre Înviere, dar ne pregătesc şi Rusaliile, pregătesc Pogorârea Duhului Sfânt şi această ultimă treaptă dinainte de Rusalii ne pregăteşte prin cunoaşterea lui Dumnezeu: Căci aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, Fiul lui Dumnezeu. Şi de aceea această duminică este închinată Sinodului Întâi Ecumenic. Când auzim cuvintele acestea ni se par aşa, destul de sterile și de seci. Ce s-o fi întâmplat atunci? Și de ce să închinăm duminici unor sinoade? Dar s-a pus cu multă înţelepciune de către Sfinţi această duminică închinată Sinodului întâi ecumenic pentru că atunci s-a lămurit, și după aceea au fost sute de ani de război duhovnicesc împotriva arianismului, o erezie îngrozitoare care a bântuit Biserica primelor veacuri, care spunea că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci este prima lui zidire, prima lui creatură, excepţională și cea mai înaltă zidire a lui Dumnezeu Tatăl, dar nu este Fiul Său, nu este Fiinţă din Fiinţa lui Dumnezeu, nu este Fiul Său în sensul cel mai deplin, cum zicem în Crez: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl. Păi pentru acest de-o-fiinţă cu Tatăl au murit milioane de oameni, şi-au pus viaţa pentru acest cuvânt mulţi, mulţi oameni în primele veacuri.

164185input_file0112855_0De fapt, aceasta este temelia vieţii creştine, că Hristos nu este numai un învățat, nu este numai un om excepţional, nu este numai un trup de om care la botez a primit, dintr-o dată, locuirea lui Dumnezeu, şi după aceea la Înălţare a ieşit din acest trup şi S-a dus la Dumnezeu, iar trupul a rămas cine ştie pe unde, cum zic unii şi alţii, ci Hristos este Om şi Dumnezeu adevărat, dar mai cu seamă este Dumnezeu, fiinţa lui Dumnezeu, nu oricum, Dumnezeu adevărat, Căruia putem să-I zicem Dumnezeu fără nici cea mai mică strângere de inimă. Am întâlnit oameni care ziceau: <Lui Dumnezeu-Tatăl parcă pot să-i zic Dumnezeu, dar Dumnezeu-Fiul nu cred că este Dumnezeu>. Gândiţi-vă câtă lumină a văzut Toma când a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu, după ce L-a cunoscut. Asta este mărturie pentru totdeauna a dumnezeirii Fiului, adevărat Dumnezeu, nu lăudăm noi de multe ori pe cineva deosebit, că <eşti asemenea lui Dumnezeu, că eşti ca un dumnezeu>. Nu! Dumnezeu adevărat!

Deci această ultimă duminică înainte de Rusalii, ultima treaptă spre Împărăţie, spre ziua a opta, spre pregustarea ei în ziua Rusaliilor, această ultimă treaptă este cunoaşterea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că tot ce are Tatăl are şi Fiul şi nimic nu are Tatăl pe care să nu-l aibă şi Fiul. Și nu este text mai deosebit care sa ne vorbească despre aceasta şi despre dumnezeirea Fiului decât acest text din cap. 17 de la Ioan, pe care l-aţi auzit, în care se vorbește foarte clar: Preaslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care am avut-o înainte de întemeierea lumii, zice Hristos, Dumnezeul nostru, lui Dumnezeu-Tatăl. De slava pe care El a avut-o înainte de întemeierea lumii se cutremură mintea noastră. S-au minunat evreii că au auzit că El e înainte de Avraam și au ridicat pietre să-L omoare, dar aici cuvântul este mult mai înalt şi mult mai mare. Adică înainte de întemeierea lumii avea slavă mare. Şi zice: Eu Te-am preaslăvit pe Tine, adică în faţa Mea, ca Dumnezeu, Tu, Tată, ai slavă mare, şi Tu preaslăveşte-Mă cu acea slavă mare pe care Eu o aveam înainte de întemeierea lumii. Sunt lucruri pe care nici nu ştiu dacă are rost să le comentăm, care ne depășesc ca înţelegere. Şi toate celelalte pe care le spune Mântuitorul acolo, spunând despre dragostea veșnică dintre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, spune: Dă-le şi lor să fie uniţi cum și Noi suntem uniţi şi vorbeşte despre această legătură şi dragoste între Tatăl şi Fiul, care e indestructibilă. E temelia lumii întregi, temelia conștiințelor noastre, e temelia a tot ce poate fi şi este zidit şi cunoscut. De aşa dragoste vorbeşte Dumnezeu între Tată şi Fiu.

Şi zice că acesta este tiparul veşnic după care trebuie să se ia omul, oglinda în care trebuie să se oglindească. Dragostea aceasta dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul este oglinda veşnică. Ne vorbeşte clar El, ca Dumnezeu-Fiul, ca Dumnezeu adevărat, nu în pilde, nu şoptit, nu pe lângă, ci pe înţeles și clar acum, la sfârșit, înainte de a pleca, înainte de Jertfa cea mare, pentru că rugăciunea aceasta o face înainte de Jertfă, vrea să lase ucenicilor, și nu numai lor, ci nouă tuturor, semn desăvârşit că El este dumnezeu adevărat, şi nu oricum, nu numai în înţelesul mic al cuvântului, că mulţi ziceau şi în anumite popoare îi numeau pe unii sau pe cineva dintre prooroci chiar <fii ai lui Dumnezeu>, dar nu era vorba numai despre atât, căci şi omul se poate numi fiu al lui Dumnezeu. Orice om, cum zice Mântuitorul: Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Celui Preaînalt, dar e vorba de dumnezei cu d mic, fii ai Celui Preaînalt cu f mic, totuşi, faţă de Fiu al lui Dumnezeu în înţelesul acesta de care zic.

Nu este text care să dezvăluie această latură pe care până atunci n-a scos-o în evidenţă, nu a spus lumii cu uşurinţă Mântuitorul aceea că este Dumnezeu adevărat, din Fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, din Care izvorăşte și naşte neîncetat. Şi n-a fost o vreme oarecare când El n-ar fi fost, înainte de întemeierea lumii. Păi ce a fost înainte de întemeierea lumii? Nu era timp. Timpul a început, și încă timpul acela mare de care vorbesc Părinţii, a început în momentul în care Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, aceea e întemeierea lumii. Până să facă Dumnezeu cerul şi pământul n-a fost timp, nu putem vorbi de timp. Ştiu că mintea cumva se sperie când aude că n-a fost timp. Noi privim acum totul prin categoria aceasta a timpului și a spaţiului şi ni se pare că aşa trebuie să fie, dar poate sunt alte multe sute şi mii de categorii pe care nu le ştim şi pe care ni le va dezvălui Dumnezeu, prin care vom putea privi lumea și istoria şi viaţa noastră, dar că înainte de facerea lumii n-a fost niciuna dintre acestea este greu pentru mintea noastră. Ei, Dumnezeu-Fiul avea slavă înaintea lui Dumnezeu-Tatăl înainte de întemeierea lumii, când nu era timp. Și de aceea învăţătura noastră spune că n-a fost un timp oarecare când Hristos nu era, nu putem spune că până aici a fost Dumnezeu-Tatăl şi de aici apare şi Fiul. Nu există! Dintotdeauna Fiul S-a născut din Tatăl. E greu de înţeles.

1_Sfanta-TreimeOricum, această ultimă duminică ne vorbeşte despre legătura tainică, dumnezeiască, dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul şi ne ridică spre o a treia Persoană, Care ni Se dezvăluie la Pogorârea Duhului Sfânt, Mângâietorul, Care și El face parte din Această Treime Dumnezeiască, Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, ca după aceea să prăznuim, după Pogorâre, desăvârșit cunoaşterea şi înţelegerea pe care o avem asupra Treimii, în ziua Sfintei Treimi, luni, prima zi după Rusalii.

Într-un fel, de la Paşti şi până la Sfânta Treime, prima zi după Rusalii, este o urcare în această înţelegere, căci ni s-a descoperit nouă taină mare, mai mare decât toate tainele, pe care n-a descoperit-o în mii de ani înainte de la Hristos și n-au ştiut-o și n-au cunoscut-o evreii şi nimeni, și care ni s-a descoperit nouă, creştinilor, şi care, după aceea, au trebuit să se sfătuiască şi să discute şi să pună la îndoială şi să se roage şi să-L cunoască pe Dumnezeu la sinoade multe, ca să se arate clar că da, este Fiul lui Dumnezeu. Şi de soumela_nicaeaaceea se prăznuieşte acest Sinod întâi ecumenic şi în care, cu multă osteneală şi unde mari Sfinţi ai lui Dumnezeu, cum e Atanasie al Alexandriei, Nicolae al Mirei Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Ipolit al Romei şi alţii şi alţii mulţi, s-au străduit și au dovedit tuturor că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi prin asprimea Sfântului Nicolae, că a trebuit să-l pălmuiască pe Arie la un moment dat, fapt pentru care el a fost scos din arhierie, spunându-i-se: „Cum tu, ca ierarh, îl loveşti? N-ai voie să loveşti, indiferent ce ar zice omul acela?” Şi a fost scos din arhierie, i s-au luat omoforul şi toate însemnele acestea arhiereşti. Dar n-a mai putut răbda. E ca şi cum am zice noi când cineva îţi batjocoreşte neamul tău, casa ta, familia ta, poporul tău și tot zici că nu mai poţi răbda. Parcă îţi vine să-l iei de piept. Gândiţi-vă la Sfântul Nicolae, care stătuse în închisorile Imperiului Roman și la sfârșitul vieţii sale i s-au văzut urmele cătuşelor la mâini şi la picioare, pentru că a stat în închisoare ani. Şi el a mărturisit şi a crezut lui Hristos, ar fi putut oricând să moară pentru El, iar ca cineva să vină acum și să zică… Şi nu era numai că zice el, Arie, ci că-i trăgea și pe alţii în această necredinţă.

Şi să ştiţi că acest gând arian că Hristos este un om deosebit, o zidire excepţională, un înger deosebit, o căpetenie a îngerilor, este ceva nemaipomenit, lăudat, maestru spiritual, putem să-i dăm nesfârșite nume, și acest gând al lui Arie de atunci se strecoară tot mai mult în lumea de astăzi şi poate mulţi dintre cei care se numesc creştini astăzi, de fapt nu sunt creştini în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu cred că Hristos este chiar Dumnezeu adevărat! Îi e mult mai uşor minţii şi inimii noastre să-L perceapă tot mai mult, încetul cu încetul, în lumea în care trăim, să-L accepte, să-L primească ca pe un om, ca pe orice din cele ce am zis până acum, dar nu chiar Dumnezeu. Să vă feriţi de ispita aceasta. Pentru acest adevăr Biserica a avut în sute de ani şi chiar şi acum martiri, s-au străduit minţi luminate și l-au lămurit în crez, și atât de puternică e ispita aceasta în mintea oamenilor, încât au trebuit să aducă Crezul în Liturghie, ca să se ştie clar că nu te poţi duce la împărtăşanie şi nu te poţi împărtăşi cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care este Dumnezeu adevărat, dacă tu nu crezi desăvârșit că El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Şi de aceea, înainte de Împărtăşanie se zice Crezul, pentru că trebuie să ştim, înainte de toate, ce credem, Cui credem.

aidan-hart-09_christ_in_gethsemane_b1Al doilea palier al acestei Evanghelii este că Mântuitorul, într-un fel sau altul, ne învaţă cum să ne rugăm. El Se ruga acolo, Îl ruga pe Dumnezeu-Tatăl, Se ruga şi ca om, dar şi ca Dumnezeu, Îl auzim, mai cu seamă ca Dumnezeu, vorbind cu Dumnezeu-Tatăl, dar ne învaţă și pe noi cum să ne rugăm. Şi în primul rând ne învaţă Cui să ne rugăm, să fim lucizi, să nu fie aşa, o stare, ne rugăm că <mă simt bine când mă rog>, nu este destul atât. <Mă rog, nu ştiu bine Cui mă rog, dar Cineva acolo sus mă ajută.> Când auzi cuvintele acestea te doare inima că alţii s-au ostenit și s-au trudit să găsească şi să pună degetul pe Dumnezeu şi să zică: Acesta este, Lui să vă închinaţi! Tot genunchiul să se plece! În numele altuia nu se poate face nimic și nimeni nu ne va putea scoate din lumea aceasta şi din răutăţile ei, ci doar numele lui Iisus! Şi tu zici: <Cineva acolo sus mă iubeşte…> şi nici măcar mintea ta nu-I ştie bine numele sau nu-I cunoaşte faptele sau nu-I cunoaşte lucrarea; aceasta e o durere mare. Şi de aceea e ca un bold de luciditate care ne înţeapă în mijlocul Liturghiei.

În general, toată slujba şi toată rugăciunea către Dumnezeu este un amestec desăvârşit între minte şi inimă. Nici inima n-o ia prea tare înainte și nu-şi face numai ale ei şi nu merge numai pe sentimentele și pe trăirile ei, dar nici mintea numai ale ei. Este un amestec aproape desăvârșit al minţii şi al inimii şi al voinţei, care împreună se îmbină şi-L slăvesc pe Dumnezeu, Îl cinstesc pe Dumnezeu. Şi înainte de Împărtăşanie, înainte de a-l lua pe Hristos, parcă este un bold, un ac al conştiinţei, al lucidităţii, care ne trezeşte: ştiu eu cui mă închin? Cred eu desăvârșit că Dumnezeu este aşa cum mărturisesc? Cred în ce a făcut Dumnezeu Tatăl? Şi zic: Cred întru Unul Dumnezeu… Într-Unul! Nu mai mulţi! Nu în alţii, care-or fi fost, sau, cine ştie, poate au dreptate, şi nu-ştiu-ce, şi nu-ştiu-care şi nu-ştiu-cine… Şi aceia alţii L-au bănuit pe Dumnezeu, dar L-au numit cu alte nume, dar eu ştiu cine e Dumnezeul Cel adevărat! Făcătorul cerului şi al pământului…, şi în mintea ta se strecoară deja cine-ştie-câte idei false ale noilor învăţături, zici: <ei, poate lumea era dintotdeauna, Dumnezeu a amestecat-o, a rânduit-o, a pus rânduială…> şi deja tu cazi! Tu n-ai ce căuta la Împărtăşanie, n-ai de ce să te apropii, dacă tu zici doar aşa, formal, Crezul, nici măcar nu-l asculţi. Tatăl Atotţiitorul…, vedeţi, este un cuvânt de prezenţă aici şi acum! Atotţiitorul, deci care este aici, pretutindeni, neîncetat, şi ţine lumea, şi ţine făptura. Deci dacă tu crezi deist că Dumnezeu e undeva sus şi El stă acolo şi Se uită şi noi ne pierdem aici vremea şi ne ostenim și poate ne mai ajută din când în când, când strigăm noi tare, tare și ne aude. Ăsta-i un gând deist şi tu crezi, de fapt, că Dumnezeu nu Se implică. El stă undeva sus, a pus legile şi-Şi vede de treabă. Aceasta, de fapt, te face să cazi din Crez. Crezul pentru tine nu mai este Crezul cel adevărat, dacă crezi altfel. Pentru că zici Atotţiitorul! Dacă aţi şti ce important e fiecare cuvânt…! Pentru fiecare cuvânt, am spus-o şi-o voi mai zice, au murit mii de oameni ca el să fie în Crez și s-au pus în balanţă şi s-au jertfit vieţi ca să dea dovadă şi s-au scris zeci de cărţi pentru fiecare cuvânt, care dovedesc din Scriptură, cu învăţăturile lui Hristos, cu toată Tradiţia, că aşa e, că Dumnezeu este Atotţiitorul, Cel care ţine cerurile și pământurile şi niciun fir de iarbă nu creşte fără voia şi fără ştiinţa Lui și toate celelalte.

Şi după aceea, când începe despre Fiul. Toate să le băgăm în seamă, să fim atenţi, să trezim mintea, că ea are rolul ei, nu este pusă acolo numai ca să ne gândim ce-am mai făcut pe acasă, ce mai facem, ce-o mai fi, când ne-om duce acasă… Nu! Să folosiţi mintea! Să folosim mintea în rugăciune.

[…]

De fapt, ce ne învaţă Mântuitorul, cum să ne rugăm? Să ştim Cui ne rugăm, şi aici e cuvântul pe care-l spune Mântuitorul în cap. 17, numai câteva lucruri dacă auzim: atenţia lui Dumnezeu pentru omDoamne, şi unde sunt Eu fă să fie şi aceştia. Mie Mi i-ai dat. Aceasta a fost voia Ta, ca pe niciunul să nu-l pierd; auziţi voia lui Dumnezeu! Dumnezeu nu vrea să piardă pe niciunul. Numai dacă mergi pe aceste cuvinte ale Evangheliei pe care aţi auzit-o afli atât de multe despre Dumnezeu şi afli Cui trebuie să te închini, Cine e acest Dumnezeu? Este un Dumnezeu despre Care ai aflat că e o legătură veşnică între El şi Fiul, că El Însuşi Se numeşte Iubire, că El n-a vrut şi nu vrea ca niciun om să se piardă şi tuturor vrea să le dea viaţă veşnică – Mi-ai dat mie stăpânire peste toată făptura, zice Fiul, ca să îi dau viaţă veşnică. Auziţi ce stăpânire! Că zicem: „Aaa, Dumnezeu e stăpân… Aspru, neîndurător…”, cum ne închipuim noi. Auziţi: Mi-ai dat Mie stăpânire ca să le dau viaţă veşnică!, nu <Mi-ai dat stăpânire ca să-i pedepsesc>, pentru nimic altceva, ci ca să dau viaţă veşnică! Şi atunci, dintr-o dată, toate faptele vieţii tale şi ale altora, de care tu zici: „Dar de ce m-a pedepsit Dumnezeu?”, „De ce m-a lovit aici sau dincolo?”, nu mai capătă înţelesul de pedeapsă sau de lovire! Ci zici: „A făcut Dumnezeu ca să-mi dea cumva viaţă veşnică! Pentru asta Dumnezeu are stăpânire asupra vieţii mele şi eu I-am dat loc în viaţa mea şi I-am zis: <Doamne, fă ce vrei cu viaţa mea!>”. Bineînţeles, de multe ori nu ştim ce zicem şi zicem „Fă ce vrei…”, adică „să meargă bine, numai bine, bine, bine, bine…”. Da, ne dă de multe ori toate acestea, dar de multe ori trebuie să ne treacă şi prin încercări, că altfel sufletul nostru se pierde. Altfel, cum va da viaţă veşnică unui suflet care e pus numai pe supărare, pe necazuri, pe durere, pe plâns, pe deznădejde…? Ce va căuta un astfel de suflet în rai, dacă sufletul nu-i format să aibă viaţă veşnică? Nu-L laşi pe Dumnezeu să fie pedagog cu tine ca să poată sufletul să aibă viaţă veşnică. Şi tu zici: „Da, dar eu vreau acelea și acelea şi acelea”, şi Îi spui şi pe care le alegi. E ca şi cum un medic mare vine să te trateze şi tu îi zici: „Bine, dar îmi plac pastiluţele astea, pe astea să mi le dai, pe restul – nu, că nu au gust bun.” Şi vrei să te şi vindece cu asta! Nu se 182814_155505794503501_100001322431295_271178_1688835_npoate! Dar milostiv şi mângâietor e Dumnezeu și niciodată nu te va lăsa în necazuri și în suferinţe sau în dureri prea mari. Şi şi când ciopleşte încetul cu încetul sufletul tău spre a-l face pentru Împărăţia Cerurilor, o face cu multă blândeţe şi cu multă îngăduinţă şi cu multe daruri, că atunci când ia cu o mână, dă cu zece! Aşa să-L vedeţi pe Dumnezeu și aşa e voia Lui, auziţi, să dea viaţă veşnică tuturor, întregii făpturi, ca să aibă viaţă veşnică toţi!

Mai ştim că rugăciunea cum trebuie să fie? Că zice: Eu am ascultat și toate cele ce Mi le-ai dat Eu am făcut, Doamne. Auziţi, Hristos avea ascultare! Păi noi ar trebui în rugăciune să putem zice: „Doamne, eu am ascultat…” Dar noi zicem: „De ce nu e ascultată rugăciunea noastră? Cum zicea şi părintele Arsenie: Cine de cine să asculte? Noi de Dumnezeu sau Dumnezeu de noi? Că noi n-am prea ascultat de Dumnezeu şi după aia Îi ceri tu lui Dumnezeu să asculte de tine. Auziţi cu câtă linişte şi ce firesc zice Hristos: Toate câte Mi le-ai dat să fac, Le-am făcut. Am ascultat. Şi e ascultare, după cum zice Pavel, până la moarte, şi încă moarte pe cruce! Adică prin cea mai ruşinoasă moarte! Deci ca să ne fie ascultată rugăciunea şi ca să ne putem ruga, trebuie în primul rând să ascultăm de Dumnezeu! Or foarte puţini dintre noi se pot pune în genunchi seara sau dimineaţa şi să zică: „Toate cele ce mi le-ai dat să fac şi ştiam că trebuie făcute le-am făcut. Chiar dacă a fost greu să-mi cer iertare, chiar dacă a fost greu să nu mă scot în evidenţă, să nu mă laud… Mi-a fost greu. Că Tu mi-ai zis, Doamne, că celui mândru Dumnezeu îi stă împotrivă; nu fiţi mândri. Iar când mergeţi la nuntă, nu staţi în faţă, staţi mai la coadă…” Şi le-a spus prin nuntă orice întâlnire cu oamenii. Nu te pune în faţă, nu te scoate în evidenţă, nu te lăuda – astea sunt nişte ascultări de la Dumnezeu. Poate cineva să zică „Iar toate câte mi le-ai dat Tu la ascultat, Doamne, eu le-am făcut”? Nu poate. Şi atunci?…

Până la urmă, ca să ajungem să zicem că ne rugăm, este să ne străduim neîncetat să facem ce ne-a dat Dumnezeu și la sfârşit măcar zicem: „Doamne, iată, toate pe care mi le-ai dat Tu să le ascult, eu am încercat. Am încercat. Ajută-mă să fac mai mult, Te rog. Și sunt multe altele şi vă îndemn să citiţi textul acesta şi să vedeţi, în fiecare verset, într-un fel sau în altul, găsiţi taine ale relaţiei dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, dar şi taine ale rugăciunii, cum trebuie să fie rugăciunea noastră; cum se aşeza Dumnezeu-Fiul faţă de Dumnezeu-Tatăl şi ca Om şi cum trebuie să ne rugăm şi noi. Şi aşa, prin ascultarea faţă de Dumnezeu şi prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin toate celelalte, prin dragostea, prin responsabilitate, adică Dumnezeu-Fiul, şi ca Dumnezeu, dar şi ca Om, nu putea sa-i lase pe cei care-i iubea. Îi iubea! Pe apropiaţii lui, pe cei cu care a fost în preajmă, şi zice: Doamne, unde o să fiu Eu, să fie şi aceştia. Adică: <Mă duc în cele mai de sus şi mai înalte măreţii ale lucrării Tale dumnezeieşti, dar nu pot să merg numai Eu. Fă să vină şi aceştia.> E acea dragoste smerită, acea dragoste faţă de om; nu poţi să primeşti numai tu, trebuie să primească şi celălalt, ai o responsabilitate şi faţă de celălalt, milă şi faţă de celălalt. Ca şi cum ar zice cineva: „Hai, tu eşti ultimul scăpat, tu eşti ultimul care mai urcă pe vapor. Nu mai încape nimeni altcineva, restul vor pieri”. Zici: „Nu pot să urc. Păi dacă nu vin şi aceştia…” – acesta este duhul lui Dumnezeu, care ne învaţă în această scurtă rugăciune. Ne învaţă că nu vrea să fie niciunde, nici măcar la măsura Fiului lui Dumnezeu, fără aceştia, pe care-i iubeşte, şi care-L iubesc și ei pe El.

Nu este nicio discriminare. El zice: Pe aceştia pe care Eu îi iubesc, dar El iubeşte pe toată făptura, pe toţi vrea să ne cheme la viaţa veşnică, dar care și ei Îl iubesc pe El, pentru că dacă omul nu vrea, Dumnezeu nu va duce pe nimeni cu forţa, nu va forţa pe nimeni, nu-i va ştirbi libertatea şi dreapta sau strâmba lui hotărâre.

smerenia_0De aceea, vă indemn și mă îndemn şi pe mine să nu uităm partea minţii în rugăciune. În primul rând, Părinţii ne învăţau că în rugăciune să strângem mintea în cuvintele rugăciunii. Noi, în general, avem ideea că dacă pătrundem într-o stare de liniște, de bucurie a inimii, uităm cu totul cuvintele şi ne lăsăm aşa duși de starea aceea a inimii şi ne gândim şi stăm mult în duhul acela al inimii. Ei, Părinţii ne îndeamnă să fim puţin mai lucizi şi ei chiar spun: „Când vine peste tine bucurie, chiar duhovnicească, prea mare, dă la o parte puţin cu mâna smereniei această bucurie, ca nu cumva, în locul Stăpânului, să intre duhul întunericului”. Adică de multe ori, prin această neţinere a minţii atentă la cuvintele lui Dumnezeu, în această stare de efuziune a inimii, s-ar putea de multe ori… De aceea, de multe ori, rugăciunea noastră e foarte sincopată, noi ne lăsăm aşa, în duhul acesta de rugăciune, plângem, suntem foarte cuprinşi de duhul ei, dar suntem în stare după două minute să ne certăm cu cineva, să facem sfadă, să ne supărăm. Sau dacă cineva găureşte peretele dincolo, să ne supărăm rău de tot că nu ne lasă în duhul nostru de rugăciune, de dragoste. Dar care dragoste? Că tu eşti în stare să te ridici acum să-l înjuri! Atunci, ce însemna acel duh, efuziunea aceea, pornirea aceea? Oare este aceea desăvârşita pornire a duhului rugăciunii lui Dumnezeu? Nu cred. Vedeţi, simţiţi că undeva este o greşeală în rugăciunea noastră.

Ei, aşa ne îndreptau Părinţii, dar nu ei, că ei nu ştiau de la ei înşişi, ci ştiau de la Duhul Sfânt, ştiau de la Mângâietorul, ştiau de la Hristos, ştiau din cuvintele pe care ni le spune El, că trebuie să ţinem mereu mintea închisă în cuvintele rugăciunii, să stăm cu atenţie acolo. Ce înseamnă „închisă”? Să n-o lăsăm să zboare în toate părţile cu ușurință, la toate treburile zilei sau la toate prostioarele la care ne zboară nouă mintea când ne rugăm, în toate direcţiile. Deci nu numai la acelea, ci şi dacă ne vine în minte atunci cine-ştie-ce, ne ducem cu mintea spre cine-ştie-ce trăiri, ca „da, dar trăirea mea de acum nu e ca în ziua când simţeam nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum…” Nici măcar spre acelea despre care noi credem că ne vin în minte de la rugăciune. Nu! Ci în cuvintele rugăciunii! Ţine-ţi mintea acolo, şi acea minte, care ţine cumva inima în chingi, care n-o lasă să zboare unde vrea ea și să facă ce vrea ea, să zică Nu mi se cuvine mie mai mult de atât. Atât mi se cuvine. Lasă. A simţit inima mea s-o ia razna, să se bucure peste măsură sau să plângă peste măsură…”, noi continuăm rugăciunea în cuvintele acelea, chiar dacă următoarele cuvinte ale rugăciunii nu sunt aşa de interesante şi nu mă pornesc cu aşa uşurinţă spre plâns, spre inimă înfrântă, îmi imaginez eu că am inima înfrântă… Nu, o chinui pe aceea. O asemenea stare de a ţine în chingi inima şi de a o înfrânge și de a ţine tot timpul mintea atentă, o asemenea luptă  Dumnezeu o iubeşte şi o asemenea fire a omului Dumnezeu o iubeşte. E acelaşi lucru pe care Părinţii ne învăţau: „Dacă ţi se arată înger, să nu crezi. Nu se va supăra Dumnezeu că tu n-ai recunoscut înger.” Mai bine să nu cazi în genunchi până nu eşti sigur şi nu poţi fi niciodată peste măsură de sigur că ceva e de la Dumnezeu, mai bine să nu bagi în seamă. Nu se va supăra Dumnezeu, se va bucura.

maica-domnului-si-sf-atanasie-atonitulV-am spus despre Atanasie cel Mare din Muntele Athos când i s-a arătat o femeie și i-a spus: „Sunt Maica Domnului. Şi nu putea fi nicio altă femeie în Athos, că nu aveau, ca şi acum, voie femeile. Şi el tot n-a crezut, a zis: „Nu te cred. Dar dacă nu eşti?” Și a stat mult la vorbă cu Maica Domnului până s-a dovedit că este Maica lui Dumnezeu şi Maica lui Dumnezeu l-a lăudat mult că nu a crezut-o din prima. Înţelegeţi? I-a zis: „Bine!”, pentru că ea este cea care şi ea a stat la îndoială când a venit îngerul, n-a făcut ca şi Eva, care, când a venit şarpele, a zis: „Da, ai dreptate. Hai să mâncăm!” şi n-a avut dreaptă măsură, acel discernământ duhovnicesc, deosebirea duhurilor. Maica Domnului a stat la îndoială, a venit îngerul, i-a spus lucruri mari, tainice, i-a spus că e de la Dumnezeu, iar ea a spus: „Totuşi, cum se poate aşa ceva?”, l-a pus la îndoială. Sfântul Atanasie cel Mare a stat pe gânduri până să zică da, nu s-a repezit, n-a zis: „Vrednic sunt, da! Ce bine!” Ei, cumva starea aceasta de bine pe care o primim în rugăciune, de multe ori Părinţii o priveau cu foarte multă suspiciune, aşa, ziceau: „Dar sunt eu vrednic de asemenea stări de bine? Eu ştiu că Hristos S-a rugat în grădina Ghetsimani cu lacrimi, cu sudoare de sânge.. Sunt eu vrednic de asemenea trăiri? Nu ştiu!” , şi cu mâna smereniei dădeau la o parte această stare şi ziceau: “Continuu cu cuvintele rugăciunii. Inima mea o ia razna, bate, simt căldură… Nu contează! Nu insist asupra ei, nu stau asupra ei, dacă face prea mult zgomot chiar mă opresc din rugăciune.” Da, aşa gândeau ei! Par aşa nişte bătrânei care sunt plictisiţi, <Nu mă lasă să mă bucur și eu…> – nu e adevărat! Aceşti oameni au găsit cărarea vieţii, uşa raiului, ei nu se mai înşală. Aici e marea minune a lui Dumnezeu: că Dumnezeu, în această mică îngustare în care intri tu și te strângi acolo și mintea o ţii în chingi, acolo intră şi Se dezvăluie, acolo Se arată El!

Exact cum zice Sfântul Ignatie Briancianinov despre sfârşitul Psalmului 50, că inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi, ci acesteia i Se va descoperi Dumnezeu, acolo va veni Dumnezeu, acolo va binevoi jertfele şi se va zidi Ierusalimul. Despre ce Ierusalim vorbeşte David la sfârşitul Psalmului? Fă bine, Doamne, să se zidească zidurile Ierusalimului Ierusalimul este sufletul nostru, inima noastră, taina noastră cu Dumnezeu, este cetatea vieţii noastre. Şi Dumnezeu în asemenea inimi înfrânte şi smerite, ţinute sub chingile minţii, ale unei minţi care se răstigneşte și nu se lasă dusă oriunde, ci merge numai pe calea pe care ştie că trebuie să meargă, deci şi mintea şi inima să fie răstignite şi strânse la un loc, unui asemenea i se descoperă şi i se zidește cetatea Ierusalimului, a inimii noastre, care va moşteni Ierusalimul cel mare, al Împărăţiei Cerurilor, şi acolo, în Ierusalimul acela, vor aduce pe altarele cele adevărate, jertfe, viţei zice Psalmul, amintind David de fapt despre pilda fiului risipitor. De-aia a zis viţei, n-a zis „miei” sau altceva, pentru că proorocea despre cuvântul pe care Mântuitorul îl zice în pilda fiului risipitor: Să junghiem vițelul cel îngrășat. Vițelul cel îngrășat este Hristos Dumnezeu, gras în sensul că El ne dă de toate, te umple de tot binele, de Care a zis: Cel ce mănâncă din Trupul Său şi bea din Sângele Său şi mănâncă din învăţătura Sa şi bea din lumina cuvintelor Sale, nu mai însetează niciodată; nu este sărăcăcios, nu este slab, nu este puţin, de care să însetezi şi iar să trebuiască să mănânci altceva… La asta se referea David când a zis Vor pune pe altarul Tău viţei, în sensul că pe Hristos Cel viu, pe Care Îl vor mânca. Ei, într-o asemenea inimă va veni Hristos şi se zice la înjumătăţirea Praznicului: Cel ce însetează să vină la Mine să bea şi cel ce va bea se va face în inima acestuia izvor de apă vie, care nu va înceta niciodată. Această ne-sete pe care o va dobândi omul, o dobândeşte doar pe alea aceasta strâmtă.

Ar trebui multe să spunem despre rugăciune, eu am spus doar aşa, o fineţe, mici lucruri despre această strângere a  minţii şi a inimii în cuvintele rugăciunii, în ceea ce ţi-ai făcut să faci, în a nu-ţi lăsa mintea şi inima şi, mai ales, inima, s-o ia razna în ceea ce ţi se pare ţie bun. sfantul-petru-athonitul-si-ingerul-de-lumina-diavolŞtiţi că diavolul se face înger de lumină. Cei care sunt ispitiţi atunci când se roagă sunt binecuvântați prin aceasta. Cei ce suntem ispitiţi atunci când ne rugăm prin gânduri întunecate, parcă toate problemele vieţii vin asupra noastră atunci, totul trebuie rezolvat în clipa aia, aceia sunt binecuvântați. Acum noi măcar ştim că e de la diavol. E binecuvântarea lui Dumnezeu că ne arată clar urâciunea diavolului, că stă împotriva noastră. Atunci când ne punem în rugăciune, diavolul sare asupra noastră, nu-i place ce aude, nu vrea: „Nu sta în genunchi, nu te da smerit…”, nu-i place asta şi sare asupra ta. Dar asta e mila lui Dumnezeu, că dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu, să-l dea pe faţă pe diavol şi el aşa să ne ispitească şi să vedem clar urâciunea lui, pentru cei mândri, pentru cei care se cred vrednici de a primi lucruri dumnezeieşti, diavolul cu uşurinţă se va schimba în înger de lumină şi vei avea trăiri excepţionale inimii şi vei zice că eşti trăitor duhovnicesc şi eşti mai înşelat decât toţi. Asta nu v-o spun ca acum să nu vă mai rugaţi, să vă fie frică, că <acum nu mă mai rog şi nu mai am nicio cădere.> Nu! Ci ca atunci când vă rugaţi să fiţi cu mare atenţie: mintea să vă fie la cuvintele rugăciunii, inima să o strângeți în chingile minţii şi toate trăirile acestea peste măsură, care v-ar cuceri, să nu le băgaţi în seamă, să ziceţi: „Nu sunt eu vrednic, cine sunt eu? De ce să…? Nu ştiu dacă de la Dumnezeu e bucuria aceasta peste măsură, eu Îl ştiu pe Hristos rugător.” Nu ştim de Hristos, că atunci când Se ruga se cutremura Ierusalimul, despre asta nu ştim. Ştim că Se ruga noaptea, de multe ori pleca de acolo și Se ruga, probabil că Se ruga cu osârdie; S-a rugat în pustia Carantaniei și acolo cred că cu greutate S-a rugat şi cu osteneală şi cu osârdie. Rugăciunea de multe ori e osteneală, e o strădanie, e o luptă cu noi înşine de a ne înfăţişa lui Dumnezeu aşa cum se cuvine, e o luptă de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este, e o luptă de a asculta de Dumnezeu, de a-L purta pe Dumnezeu în inima ta neîncetat, de a-ţi pune mintea neîncetat înaintea lui Dumnezeu… Şi atunci de unde bucurie duhovnicească, că noi n-am făcut toate acestea? De aceea, toate aceste stări de aşa-zisă bucurie peste măsură să vă fie suspecte! Nu ştiu, nici să nu le scoateţi afară și lacrimile care vă vin să nu le credeţi a fi de la Dumnezeu sigur, nu ştiu, poate sunt omeneşti, poate chiar sunt drăceşti. Nu mă interesează, eu continuu să ţin mintea acolo.

Deci aceasta este o stare a omului pe care Dumnezeu o iubeşte. La aceşti oameni Dumnezeu va veni, la aceştia care par că nu-şi trăiesc nici măcar viaţa duhovnicească, nu că dacă nu ţi-ai trăit viaţa în lume, măcar s-o trăieşti pe cea duhovnicească la maxim. Ei, nu aia e! Trăirea maximă a vieţii duhovniceşti e această strângere neîncetată a atenţiei, ca un soldat cu arma în mână, care nu-şi mai poate descleşta mâna de pe armă, care ştie că în lumea această război va avea, desăvârşita bucurie dincolo va fi, iar aici, în lumea aceasta, va primi soldă, va primi plată de la stăpânul său, dar el se aşteaptă la război. Aşa să fim neîncetat, mâna noastră să nu se desprindă de “sabie” [sabia duhovniceasca a trezviei]! Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească”.

***

22513

Predica Parintelui Ciprian Negreanu la Duminica Primului Sinod Ecumenic si rugaciunea Mantuitorului in Gradina Ghețimani pentru noi (2012)

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Hristos S-a înălţat!

Suntem în duminica dintre Înălţare și Rusalii, se numeşte Duminica Sfinţilor Părinţi, ea prăznuieşte pe Părinţii de la Primul Sinod ecumenic. Sfinţii care, în frunte cu Sfântul Nicolae, cu Sfântul Spiridon al Trimitundei și cu alţi mulţi și mari, au hotărât şi au rânduit și au lămurit, de fapt, ceea ce se ştia de către Apostoli şi este notat şi întărit prin minuni şi prin fapte, de către Evanghelişti, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, din Dumnezeu, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. Toate acestea și altele, până aproape de sfârşitul Crezului, au fost lămurite la primul Sinod ecumenic. Şi, de fapt, nu atunci au fost scoase la lumină, descoperite; ele erau ştiute, numai că nu erau formulate astfel. Şi, pentru că s-au ridicat împotriva credinţei creştine idei păgâne, greșite, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, care spunea că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci o creaţie a Tatălui, au trebuit aceşti Sfinţi, aceşti Părinţi ai întregii lumi creştine, să se adune la un loc şi să pună în Crez învăţătura de credinţă pe care o rostim la fiecare Liturghie şi, poate, unii dintre noi la fiecare rugăciune, un Adevăr care va rămâne şi nu se va clinti că timp va fi Biserica, şi Biserica va fi până la sfârşitul veacurilor. Şi s-a pus şi s-a socotit de către Biserică prăznuirea şi amintirea acestui Sinod şi acestui Crez aici, în duminica aceasta, pentru că pe această credinţă şi plecând de la credinţă desăvârșită că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nu o zidire a lui Dumnezeu, nu un personaj minunat, nu un guru, nu un iniţiat, nu un iluminat, nu un om excepţional, nu un înger întrupat, nu un eon coborât pe pământ, ci lumina din luminaeste Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Lumină din LuminăLumină din Lumină traducându-se din greacă ca lumina de la lumânare care să dă altei lumini de la lumânare, adică aşa cum dintr-o lumânare sau dintr-un foc iei lumină şi nu se face mai mică lumina din care iei, aşa El este Dumnezeu din Dumnezeu, dar care n-a micşorat Dumnezeirea prin faptul că El e născut din Tatăl, nu S-a făcut mai mic Tatăl. Ci El Se împărtăşeşte de întreaga Fiinţă a Tatălui şi întreaga Fiinţă a Tatălui este și în El, este şi în Duhul Sfânt.

Şi doar pe această credinţă şi mergând de aici putem pleca să-L înţelegem și pe Duhul Sfânt, plecând de la această credinţă pe care stă întreaga Biserică, că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, de aici putem vorbi şi despre Duhul Sfânt ca Persoană a Sfintei Treimi, despre Care vom vorbi peste câteva zile, duminica viitoare. De aceea s-a pus această duminică aici, între cele două mari praznice, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt, pentru că nu putem să înţelegem Cine este Duhul Sfânt dacă nu înţelegem Cine este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

Şi de aceea s-a pus această sărbătoare aici şi de aceea s-a auzit această Evanghelie. Totdeauna, la marile Sinoade care se prăznuiesc, nu numai la Sinodul întâi ecumenic, ci şi la celelalte sinoade ecumenice, totdeauna se va citi din această Rugăciune a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, ultimele cuvinte spuse de Mântuitorul încă fiind liber, neprins de oameni, în noaptea dinainte de a fi prins, în minutele de dinainte de a fi prins de către Iuda şi toată cohorta aceea care a venit să-L prindă. El atunci n-a plecat din lumea aceasta fără să-i încredinţeze, să-i întărească pe ucenicii Săi, nu i-a lăsat ai nimănui. Şi acolo S-a rugat şi i-a încredinţat Tatălui, S-a rugat înaintea Tatălui ca Om, ca aceştia să nu piară, să nu se piardă, să fie acolo unde este şi El. S-a rugat pentru unitatea credinţei lor, pentru unitatea lor cu El, pentru unitatea lor cu Dumnezeu-Tatăl. nicaeaŞi aceste Sinoade ecumenice aceasta au încercat: să ne păstreze pe toţi în această unitate cu Dumnezeu, unii cu alţii, să nu ne dezbinăm crezând fiecare într-un fel sau în altul, aşa cum Mântuitorul S-a rugat în Grădina Ghetsimani să fim uniţi, aşa cum la Cina cea de taină tot asta ne-a rugat Dumnezeu: Să vă iubiţi unul pe altul, să rămâneţi uniţi, în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, că veţi avea dragoste unii către alţii. Şi ca să ai dragoste trebuie să fii într-un gând, într-un duh cu celălalt, să ai dragoste desăvârşită, adică dăruire a întregului tău suflet celuilalt, împărtăşire din tot ce înseamnă celuilalt şi a lui din tine. Ca să poţi să faci asta trebuie să fiţi într-un cuget şi într-un gând. Nu poţi să fii tu într-un gând şi într-un cuget, iar celălalt într-altul. Şi aşa să ziceţi că vă iubiţi. Nu se poate.

De aceea, cum zicea şi părintele Teofil Pârâian, doar la Liturghie şi la cununie se cere unirea credinţei, în altă Taină nu se zice, pentru că nu pot fi cei doi miri împreună şi să se unească desăvârșit dacă nu se unesc şi în credinţă, mai ales în credinţă, să fie într-o unire a cugetului lor, a credinţei lor. Unul să fie intr-o credinţă, celălalt în altă credință, unul să nădăjduiască ceva, celălalt altceva, unul să aştepte ceva, celălalt altceva – nu se poate. Aşa şi noi, nu putem fi Biserică vie, unită, dacă nu suntem uniţi în cuget, în gând, în credinţă, unii cu alţii. De aceea nu ne împărtăşim până nu zicem Crezul toţi, că acesta ne uneşte într-un cuget, toţi mărturisim acelaşi adevăr, Un Domn, o credinţă, un botez, toţi îl mărturisim şi de-abia apoi ne împărtăşim din acelaşi Potir.

Pentru această unire S-a rugat Dumnezeu acolo, pentru această dragoste între noi, nedespărţire, neseparare dureroasă a noastră. De aceea, atunci când se prăznuiesc Sinoadele ecumenice mari, care au unit credința la un loc şi au rânduit-o și au așezat-o, ca să mai ţină încă veacuri şi veacuri şi să trăiască valuri şi valuri de oameni, generaţii şi generaţii, după învăţătura cea dreaptă, atunci se citeşte această Rugăciune a Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, Rugăciune care, de fapt, i-a făcut pe aceşti Sfinţi să se unească şi să se adune, să-şi plece orgoliile, să-şi lase părerile proprii, să ceară de la Dumnezeu sfat, să se roage, să stea cu lunile, cu anii de multe ori, unii cu alţii, până au ajuns să zică la Sfârşit: Părutu-S-a Duhului Sfânt şi nouă, cum începe fiecare cuvânt al Sfintelor Sinoade, Părutu-S-a Duhului Sfânt, Care a venit între noi, adică între ei, şi nouă, ca oameni, că ăsta e adevărul… Şi după aceea înfăţişau credinţa şi adevărul la care ajungeau.

rugaciunea din gradina ghetsimaniȘi ajungând la această Rugăciune din Grădina Ghetsimani a Mântuitorului, pe care aţi auzit-o, să ştiţi că ea s-a zis pentru noi toţi, până la sfârşitul veacurilor. Deci Dumnezeu S-a rugat acolo pentru noi. Cine dintre noi n-ar vrea să simtă că S-a rugat pentru el Mântuitorul? S-a rugat pentru el, a pus sufletul pentru el. E un verb diferit când zice Mântuitorul: Eu pentru aceştia Mă rog, verb diferit decât cel folosit în greacă pentru „a te ruga”, care înseamnă „rugăciune cu plecăciune, cu smerenie”. Acest verb pe care-l foloseşte Mântuitorul e un verb de putere, de hotărâre, de tărie, ca şi cum ar zice: Eu pentru aceştia Îţi cer. Are şi înţelesul de rugăciune, dar e mai mult Îţi cer, Te implor. E şi o implorare adusă lui Dumnezeu, dar cu tărie, cu hotărâre, ca a Unuia Care are putere, nu ca a unuia care nu are nicio putere. Cine citeşte în greacă simte că Cel Care Se roagă acolo nu este un om obişnuit, El vorbeşte cu Dumnezeu cu putere. El vorbeşte de pe picior de egalitate cu Dumnezeu-Tatăl. El este Dumnezeu-Fiul. El Îl imploră, dar, în acelaşi timp, Îi cere cu putere lui Dumnezeu. Îi cere şi ştiind că Dumnezeu va da, aşa cum aţi auzit la nunta din Cana Galileii, că Maica Domnului, după ce Mântuitorul i-a spus: Ce este Mie şi ţie, femeie? Vremea Mea n-a sosit încă, şi ea, cu o linişte mare şi cu hotărâre s-a întors spre cei care erau acolo slujitori şi a zis: Faceţi tot ce vă va spune, ştiind sigur că El îi va ajuta, chiar dacă în cuvânt părea că nu-i ajută. Și aşa a şi fost, că i-a ajutat. Aceeaşi hotărâre o are şi Mântuitorul atunci când cere în rugăciune, nu hotărârea impertinentă a cuiva care se ridică şi zice cuvânt înaintea Tatălui, de impertinenţă, de băţoşenie. Nu, nu, nu! Ci hotărârea Celui Care ştie că Tatăl îi va ajuta, Care are credinţă, aşa cum ne îndeamnă pe noi să avem credinţă atunci când zice: Iar când voi staţi de cereţi ceva, să şi credeţi că vi s-a dat deja. Încă nu vedem noi, dar ni s-a dat deja, aşa zicea Mântuitorul să ne rugăm. Şi aşa face El, cere cu siguranţă, cu hotărâre. Eu pentru aceştia Mă rog. Nu pentru lume Mă rog.

Dar cum să facem noi să ştim cine sunt aceştia pentru care Se roagă Dumnezeu şi să fim noi sigur dintre aceştia, să nu părem că suntem dintre aceştia şi nu suntem? Cum putem să intrăm sub aceste aripi mângâietoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos? Căci El zicea înainte de Răstignire cu puţin timp: Ierusalime, Ierusalime, cât am vrut să strâng pe copiii tăi sub aripi precum adună găina puii la un loc… Cât am vrut să te strâng la Pieptul Meu, Ierusalime, şi pe copiii tăi, precum vrea găina să-şi strângă puii săi sub aripi, şi tu n-ai vrut… Aşa este această rugăciune, ca un acoperământ al lui Dumnezeu, ca şi cum aripile Lui ne ocrotesc. Cum să intrăm sub acest acoperământ al rugăciunii Lui, care n-are măsură în valoare, în măreţie, faţă de nimic de pe pământ – numele Lui e cutremurător, nimic în cer și pe pământ nu-i ca numele lui Dumnezeu, care cutremură porţile iadului şi de care se înspăimântă numai la auzul lui duhurile întunericului? Cum să fim sub acoperământul Lui, sub rugăciunea Sa? Totdeauna această rugăciune a apărut a fi foarte grea pentru popor, pentru noi toţi. Ascultând-o, pare foarte complicată, nu prea putem s-o prindem, să-i găsim înțelesul simplu, omenesc, cum vrem noi. Ea e aşa de mare, e un dialog între Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Tatăl, e la o măsură aşa de mare, înaltă, încât mintea noastră nu ştie cum s-o prindă, cum s-o înţeleagă.

Dintre Părinţii care au explicat-o, unii au zis aşa: Iată pentru cine Se roagă. Mântuitorul zice: Acum au cunoscut aceştia pe care Mi i-ai dat că de la Tine am ieşit şi Tu M-ai trimis în lume. Eu pentru aceştia Mă rog – deci Mă rog pentru cei care au cunoscut că de la Tine am ieşit și Tu M-ai trimis în lume. Asta e de la cap. 17 de la Ioan, la versetul 8. Şi versetul 9 zice: Eu pentru aceştia Mă rog. Când au cunoscut aceştia? Se pare că Dumnezeu cu dor a dorit ca aceştia să cunoască desăvârșit că El de la Dumnezeu a ieşit, nu e un om obişnuit, nu-i cineva care s-a născut obişnuit şi a venit şi spune el o teorie a lui, ci că ceea ce spune El e adevăr desăvârșit! Şi să ştiţi că toţi încă suntem nelămuriţi, mulţi dintre noi zicem „Da, poate a venit de la Dumnezeu”, dar să luăm cu desăvârșire cuvântul lui Dumnezeu în seamă, să-l luăm ca pe un adevăr veşnic, care nu se schimbă… Cuvântul Mântuitorului e foarte greu pentru sufletele noastre, le găsim tot felul de înţelesuri cuvintelor, le negociem, le diluăm, zicem că poate nu-i chiar aşa, că poate era şi om şi poate a zis omeneşte lucrul ăsta sau doar pentru unii, pentru noi n-a zis… Şi atunci noi nu intrăm în acest cuvânt al Mântuitorului Care zice: Aceştia au cunoscut că de la Tine am ieşit şi Tu M-ai trimis în lume – adică Eu sunt Dumnezeu!

Ştiţi că cuvântul tradus aşa ar suna nu de la Tine am ieşit, ci că din Tine sunt, din Tine Mă nasc, adică Eu vin din Tine, Eu sunt Tu. A mai spus de atâtea ori, că toate ale Mele sunt ale Tale şi toate ale Tale sunt ale Mele. Şi Tu M-ai trimis în lume – adică n-am venit aşa, de capul Meu, de voia Mea, aşa cum coborau zeii Olimpului să se distreze în lume şi se adunau cu femeile pământenilor sau se băteau cu cei mai puternici dintre bărbaţi sau îşi măsurau orgoliile cu împăraţii şi cu regii, nu era nimic din toată această poveste a Olimpului, ci El venise trimis de Dumnezeu şi aceasta este voia tatălui Meu, ca din cei pe care Mi i-a dat, pe niciunul să nu pierd. Auziţi! Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat – spre moarte și spre răstignire – ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ăsta era rostul pentru care venise El în lume. În cuvântul acesta scurt pe care-l zice Mântuitorul, că acum au cunoscut că de la Tine am ieşit, că din Tine M-am născut, adică sunt Dumnezeu adevărat şi Tu M-ai trimis, cu ce rost? Ca să vestesc viaţa veşnică, ca să vă dau viaţa veşnică, ca să nu pierd pe niciunul dintre voi. De asta am venit, nu ca să mă distrez, nu ca să vă judec, Eu n-am venit să judec lumea, zice Mântuitorul, ci s-o câştige, s-o ridice, să-i mântuiască pe oameni, de-asta Îl şi numim Mântuitor. N-a venit ca un stăpân după mult timp să vadă ce au făcut slujitorii, ci a venit să ridice şi să salveze ce mai poate fi salvat. Aşa vine și la noi, ca un Stăpân milostiv şi îndelung-răbdător.

Şi când au cunoscut ucenicii, cei 11, acest lucru? Că îi ştim foarte îndoiţi de multe ori. Veneau temători în spatele Lui când urcau spre Ierusalim, se îndoiau, cum s-a îndoit Petru: Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta, s-au îndoit de mai multe ori: Doamne, până acum căutau să te omoare în Iudeea şi tu mergi în Iudeea? Cei doi fii ai lui Zevedeu au venit și au zis: Pune-ne pe noi unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Ta în Împărăţia ta. Încă nu ştiau ce fel de Împărăţie şi ce fel de Împărat este acesta, nu ştiau Cine este acesta Care era înaintea lor, deşi de multe ori L-au numit şi au şi crezut că este Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, nu s-a pătruns inima lor cu totul şi cu totul în înţelesul şi în adevărul acesta. Încă se lupta în mintea lor ideea cum poate fi Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să sufere, să nu fie numai întru slavă? Dacă-i Dumnezeu, atunci trebuie să fie biruitor, aspru, să fulgere şi să trăsnească. Doamne, I-au zis fiii lui Zevedeu, zi să coboare foc din cer peste 58localitatea aceasta care nu ne-a primit! Încă în mintea lor se lupta ideea de Dumnezeu pe care Mântuitorul o înfăţişa, un Dumnezeu milostiv, îndelung-răbdător, Care nu ceartă cu uşurinţă, Care întârzie cu milostivire, Care aşteaptă şi dă vreme şi dă vreme şi mai încearcă şi mai dă iarăși timp de pocăinţă… Pentru ei era foarte greu de înţeles un Dumnezeu smerit, Care vine călare pe mânzul asinei spre Ierusalim, nu pe cai mari, nu în căruţe, nu purtat de popor pe mâini… Cu ramuri rupte de popor de prin copaci, asta era întâmpinarea Lui, foarte simplu. Ei nu puteau să înţeleagă, cum Dumnezeu e aşa? Credeau că este Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, era o ruptură în mintea lor cum Acest Dumnezeu, cum Se înfăţişa Mântuitorul, dar în acelaşi timp avea puteri dumnezeieşti, însă smerenie mare, mai mare decât a oricărui om, ceea ce pe ei îi deruta.

Şi când au înţeles ei, de fapt, când s-au lămurit că este Hristos Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, şi au putut să unească în mintea lor smerenia Lui cu faptul că e Dumnezeu? Când? Cu puţin înainte, la Cina cea de taină – în cap. 16, versetul 30 – ei încă stând la masă, la sfârşitul cuvântului Mântuitorului, zic: Acum am cunoscut că nu-Ţi este trebuinţă să-Ţi zică cineva ceva, că Tu le ştii înainte. Acum ştim că de la Tatăl ai ieşit, de la Dumnezeu ai ieşit. Aici, în cap. 16, versetul 30, spun ei clar: Acum ştim că de la Dumnezeu ai ieşit, dar acum spuneau altfel acest cuvânt. Nu se compara această mărturie cu momentul în care, mergând pe apă şi văzând că S-a suit cu ei în corabie, şi dintr-o dată corabia care era în mijlocul mării s-au trezit cu ea la mal şi s-au minunat atât de tare că a încetat marea, că au încetat vânturile, că El mergea pe apă, acestea toate i-au mirat şi au căzut cu toţii cu faţa la pământ și au zis Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu! Au mărturisit acolo că El este Dumnezeu, dar nu era completă credinţa lor, era o credinţă încă ştirbită, da, este Dumnezeu, dar urmau să se îndoiască de multe.

Bun, e Hristos Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, să suferi? În acelaşi timp să mergi la răstignire? Dar cum să mergi la răstignire? Dar Tu eşti Dumnezeu! Nu se puteau prinde în mintea lor acestea două. Dar acum, mărturia de acum, este cu totul alta, pentru că tot discursul pe care l-a ţinut El la Cina cea de taină a fost: Iată, Eu trebuie să fiu dat în mâna bătrânilor, a judecătorilor, a arhiereilor, trebuie să fiu răstignit, vă este de folos să plec Eu, puţin timp şi nu voi mai fi cu voi şi puţin timp şi iarăşi voi fi cu voi, tot timpul le-a vorbit despre asta la Cina cea de taină şi ei erau cutremuraţi şi tulburaţi şi nu ştiau ce să zică şi nu înţelegeau și nu se unea în mintea lor cum să moară El? Cum să piară El? El, care învie morţii, cum se poate să fii Dumnezeu şi să mori? Nu se putea prinde asta în mintea lor. Dar la sfârşit, după tot cuvântul Său şi după ce i-a mângâiat şi le-a spus că Nu vă voi lăsa singuri, ci voi trimite la voi Mângâietorul şi în atâtea chipuri i-a mângâiat, la sfârşit au zis ei: Acum am cunoscut că de la Dumnezeu ai ieşit! Ceea ce au mărturisit ei aici e mai valoros decât toate mărturiile lor de până atunci, pentru că s-a rupt mintea lor şi au zis: „Doamne, nu înţeleg, nu pot să înţeleg că Tu, ca Dumnezeu, trebuie să suferi, dar Te cred. Mi se pleacă mintea, o plec în faţa Ta, recunosc că nu ştiu cum trebuie să fie Dumnezeu, am avut altă imagine despre Dumnezeu, dar ştiu că Tu eşti Dumnezeu adevărat şi nu mai am îndoială.” Asta a fost mărturia lor. Mărturie pentru care Dumnezeu S-a bucurat cu bucurie mare şi atunci de-abia a putut să iasă afară să ceară ajutor şi rugăminte înaintea Tatălui cu putere, în momentul în care ei au crezut: „Chiar dacă e greu de înţeles pentru noi, chiar dacă trebuie să trecem prin aceste ispite şi noi, chiar dacă Dumnezeu se pleacă sub mâna omului, chiar dacă Se lasă batjocorit de om, ceea ce noi nu înţelegeam până acum, credem că eşti Dumnezeu.” – asta au mărturisit ei şi în momentul acela Mântuitorul, cu mare bucurie în interiorul Lui că ei au mărturisit că El este Dumnezeu, dar şi cu mare durere şi cu mare cerere, a ieşit afară şi acum abia a putut să ceară Tatălui.

Şi atunci ne întoarcem la noi: când şi cum putem noi să fim sub acest acoperământ al rugăciunii lui Hristos? Înseamnă că şi noi trebuie să credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Majoritatea zic: „Da, credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu”, dar, în acelaşi timp, smerenia Lui în lume, faptul că ne lasă şi necazurile lumii acesteia, faptul că Dumnezeu pare învins de răutatea veacului acestuia, pare că răutăţile şi greutăţile veacului acestuia sunt mai mari decât puterea lui Dumnezeu. Pare! Pare, la prima vedere, aşa cum şi atunci aşa părea: Iată, stăpânitorul veacului acestuia vine, este ceasul lui şi vine şi-L prinde, Îl ia din Grădina Ghetsimani, Dumnezeu este batjocorit şi lovit şi rănit şi ucis şi răstignit, toate au fost peste Dumnezeu acolo. Și, totuşi, nu stăpânitorul veacului acestuia a fost cel tare, ci Dumnezeu a fost Cel tare. Dar să ştiţi că aceste lucruri sunt şi acum, în viaţa fiecăruia. Într-un fel sau în altul, viaţa noastră se aseamănă cu această Cină de taină şi cu tot ce a urmat după aceea. Parcă Dumnezeu Se străduieşte să lămurească toată viaţa, începând din momentul în careGolgothas auzim şi cunoaştem prima dată de El, că „Da, Eu sunt Dumnezeu, Mă recunoşti, vezi de la Mine minuni…”, vedem de la El minuni, …dar să ştii că asta nu înseamnă că nu vei trece prin încercări, că nu Mă vei vedea batjocorit de oameni, Eu, ca Dumnezeu, voi fi batjocorit de oameni, de multe ori ei vor dobândi putere părută asupra Mea şi vor dărâma şi biserici şi vor da jos şi icoane şi le vor călca în picioare și nu li se va întâmpla nimic pe moment. Ar părea că sunt biruit!” Dar El a spus: Dar Biserica Mea nu o vor birui porţile iadului până la sfârşitul veacurilor. Şi aşa a fost şi aşa va fi, chiar dacă Stalin, chiar dacă Lenin au zis că în 20 de ani Biserica va dispărea şi aveau toată puterea să facă asta. Şi dintr-un Sinod rus de 200 şi ceva de ierarhi, nu mai rămăseseră decât 2 la un moment dat! Toţi ceilalţi erau ori în închisori, ori împuşcaţi. Şi tot n-a dispărut Biserica şi acum e mai puternică decât toate celelalte partide şi încercări politice ale lor. Și va fi totdeauna, nu Biserica în sine, ci Dumnezeu o va ţine puternică.

Aşa şi în viaţa noastră, de multe ori se întâmplă să pară că suntem biruiţi, că puterea răului e mai mare, că bolile sunt multe, că greutăţile sunt mari, aşa cum Dumnezeu ne-a spus: În lume necazuri veţi avea, nu ne-a zis <În lume bine vă va fi, de acum înainte, dacă credeţi în Mine, bine vă va fi!>, nu, necazuri nimfiosveţi avea, ca toţi ceilalţi, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. Chiar dacă în necazuri vă veţi tulbura, veţi avea secătuire sufletească in inima voastră, cum zice Mântuitorul, acum plângeţi şi vă întristaţi şi lumea se bucură şi se veseleşte. De multe ori, ăsta e şi chipul creştinului în lume. Tu nu ai, lumea care îşi doreşte numai cele ale lumii şi ale veacului acestuia se veseleşte, petrece, se bucură de cele ale veacului acestuia, iar tu nici ale veacului acestuia nu le ai şi, de multe ori, nici măcar în cele ale sufletului nu eşti bogat, să zici „Dar sufletul meu e plin de harul Duhului Sfânt..”. Şi acolo te simţi secătuit de multe ori şi plângi și te tânguiești şi zici „Doamne, unde eşti? De ce ai plecat?”, aşa cum şi ei ziceau Dar de ce trebuie să pleci? Dar unde Te duci? Dar cui ne laşi? Şi se simţeau singuri şi au fost singuri, la un moment dat au fost singuri şi s-au împrăștiat ca oile fără de păstor. Aşa suntem şi noi de multe ori şi zicem: „Iată, lumea se bucură şi se veseleşte, petrece, măcar îşi vede de treburile ei, măcar ştie să petreacă în puținul timp care i s-a dat…” şi noi, dacă chiar ne ducem și ne veselim, n-avem veselia lor, că noi ştim de păcatele noastre și altfel ne raportăm, nu mai putem să jucăm într-un picior când ştim că alţii suferă şi sunt în necazuri și în dureri, când ştim că noi am făcut atâtea greşeli, nu mai putem să uităm. Nici nu ne mai veselim ca ceilalţi, dar nici pe cele ale lui Dumnezeu nu le avem, că încă nu le-am dobândit şi greutăţi avem… Cu noi ce mai e?, zicem noi. Ce mai putem face? „Unde eşti, Doamne?”, strigăm. Şi să ştiţi că pentru toţi aceştia, deznădăjduiţii aceştia care par pierduţi şi lepădaţi şi uitaţi, ai nimănui, S-a rugat Dumnezeu atunci în Grădina Ghetsimani. S-a rugat să nu piară aceştia, să nu cadă din credinţa lor, să rămână uniţi, să nu-I lepede Dumnezeu. Eu Mă duc, zice Hristos, dar Ţi-i dau Ţie. Ai Mei erau, că am fost cu ei în lume i-am păzit, de acum păzeşte-I Tu, Doamne, că pe niciunul n-am pierdut din cei pe care Mi i-ai dat. Auziţi! Nu ne lasă Dumnezeu, nu ne va lăsa Dumnezeu! Chiar dacă pari pierdut, nu te va lăsa. Eşti încercat ca argintul, eşti purtat de Dumnezeu dintr-o mână într-alta, parcă eşti aruncat, dar nu eşti aruncat! Tot în mâna Lui cazi şi tot în mâna Lui eşti, chiar dacă tu pari cel mai slab dintre toţi, chiar dacă ei cu cai şi cu călăreţi și cu toate puterile veacului acestuia şi cu tine nici puterea lui Dumnezeu nu pare că este cu tina. Pare! Dar este cu tine, este cu noi.

Şi nu numai că S-a rugat Dumnezeu pentru noi şi n-a spus numai cuvinte că va fi bine, ci zice: Şi voi trimite la voi 6._pogorarea_sf_duh_Mângâietor şi cu adevărat vine Mângâietorul, Duhul Adevărului, Cel Care mângâie sufletele noastre şi Cel Care dă odihnă în tot focul durerilor, în tot necazul. Va veni peste noi şi vine peste tot creştinul care-şi pune nădejdea în Dumnezeu o mângâiere mai presus decât ceea ce are lumea. Că zice Mântuitorul: Voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Dar după aceea va veni vremea să vă bucuraţi și bucuria voastră n-o va lua nimeni. Atâta bucurie și odihnă îi dă Dumnezeu omului când coboară prin Duhul Sfânt în inima sa, încât acea bucurie chiar n-o mai ia nimeni de la el. Deci să nu cadă nimeni în deznădejde, să nu fie nimeni ca un deznădăjduit, ca un orfan al nimănui, pentru că a răsărit pentru noi Părinte pentru toţi, a răsărit pentru noi Fratele nostru Hristos, Care ne este Dumnezeu, care ne este Părinte, masă, casă, mâncare, aer, Care ne este tot şi S-a făcut nouă toate! La Dumnezeu toate sunt DA, zice Scriptura, şi El ni s-a făcut nouă toate. Şi până şi despre cei care vor fi la sfârșitul veacurilor zice Scriptura: Dar de dragul celor care cred în Hristos, care merg după Dumnezeu, va scurta Dumnezeu zilele acelea, ca să nu-i piardă pe cei care-L iubesc pe El. Ascultaţi: pentru ei! Şi înţelesul nu este că zilele vor fi mai puţine şi, dintr-o dată, din cele o mie două sute şi ceva de zile, trei ani şi jumătate, care vor fi şi de care vorbeşte Scriptura şi care, de fapt, pot fi şi într-un înţeles mai larg, metaforic, pot fi şi în înţelesul clar, nu ştim, oricum, nu în sensul că Dumnezeu va scurta zilele acelea la propriu, că nu va fi chiar atât de lungă perioada, ci pentru ei Dumnezeu va face aşa încât nu vor simţi greutatea aceea mare la sfârşitul veacurilor, cum vor simţi alţii. Pentru ei, parcă va trece mai repede. Va scurta Dumnezeu acea perioadă. Nu Se va îngriji Dumnezeu de noi?

Şi auzim, parcă, la sfârșit cuvântul Nu te teme, turmă mică, că a binevoit Dumnezeu să vă dea vouă Împărăţia. Acesta să fie ca un cuvânt de mângâiere pus deasupra şi pe fruntea tuturor. Mântuitorul aşa ne-a zis: Nu te teme, turmă mică. Totdeauna te vei simţi într-o mică turmă a nimănui în mijlocul lumii. Şi Dumnezeu ne-a spus: Nu te teme! Totuşi, această grupare mică, turmă mică de oameni, care mai credeţi în Mine, va binevoi Dumnezeu să vă dea vouă Împărăţia şi aceasta se vede şi se simte încă de acum.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne întărească”.

Второй Вселенский собор. Фреска Воскресенского собора в Тутаеве.

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Despre inselare, Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul Intai Ecumenic (Niceea), Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Razboiul nevazut, Rugaciunea (Cum sa ne rugam?), Rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului Iisus Hristos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la DUMINICA DINAINTEA CINCIZECIMII, A SFINTILOR PARINTI DE LA SINODUL INTAI ECUMENIC SI A RUGACIUNII LUI IISUS (Duminica a VII-a dupa Pasti): Sa cunoastem in Cine credem si Cui ne rugam!

  1. Cu adevarat, cuvinte de mult folos duhovnicesc! Astfel de cuvinte de invatatura ne ajuta mult la intarirea in credinta. Multumiri ostenitorilor!

  2. “Doamne,s-a aprins in mine luminita ca-ntr-un sfesnic,
    Sa slavesc pe “Cel ce este”:Dumnezeu in ceruri Vesnic
    Pe A-toate Ziditorul-far-al carui Sfant Cuvant,
    N-ar mai fi nici cer,nici stele,nici nimic din cate sunt.

    Doar de Ochiul Tau vazuta Dumnezeule Prea Sfinte,
    Para luminitii mele arde-n inima-mi fierbinte,
    Dar e-atat de mica-n sine,ca-a-ndraznire,Doamne nu mi-i
    Sa ridic pierduta-i raza catre Ziditorul lumii,
    Decat numai daca insusi-in lumina mea de tina
    Dumnezeu ar vrea sa toarne din Lumina Lui Lumina.”

    Vasile Militaru

  3. Pingback: POGORAREA DUHULUI SFANT (CINCIZECIMEA). Predici si cantari audio si video -
  4. Pingback: SFANTUL SPIRIDON AL TRIMIDUNDEI sau lectia SIMPLITATII care vadeste si biruieste MINCIUNA VICLEANA si “INTELEPCIUNEA” HULITOARE A LUMII. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nichifor: NEW AGE – NOUL ARIANISM -
  5. Pingback: IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC | Cuvântul O
  6. Pingback: A DOUA ZI DE RUSALII. Predici audio ale pr. Ciprian Negreanu la Sarbatoarea DESCOPERIRII SFINTEI TREIMI. Cum lucreaza Duhul Sfant in Biserica si in noi? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Du
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate