“…nu stiu altceva, decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta RASTIGNIT”

Va mai recomandam, pentru Sfanta si Marea Vineri:

***

Arhimandritul Zaharia de la Essex:

În schimbul vieţii noastre pământeşti – viața veşnică a lui Dumnezeu (II)

(fragment)

[…] În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul. În centrul ei stă Întruparea lui Hristos, Izbăvitorul lumii, viaţa şi jertfa Lui mântuitoare, precum şi îndoita Sa arătare, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea omului, prin care L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului şi pe omul căzut înaintea lui Dumnezeu.

Ce înseamnă că Hristos L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului? Omul căzut tinde să-L învinuiască pe Dumnezeu pentru suferinţa lui, cerând egalitate şi dreptate. De câte ori nu auzim strigătul deznădăjduit: „De ce eu, Doamne? De ce ai îngăduit această nenorocire în viaţa mea?” Ca răspuns la această întrebare chinuitoare, Părintele Sofronie ne pune înainte imaginea piramidei fiinţării cosmice. În vârful acestei piramide stau ocârmuitorii neamurilor, care, potrivit cuvântului lui Hristos, „domnesc peste ele şi le stăpânesc”; la baza ei se află masele, cei săraci şi asupriţi. Deşi mai-marii lumii acesteia se numesc „binefăcători”, puterea lor se întemeiază pe nedreptate şi inegalitate, iar acest lucru nu este plăcut Domnului şi nu corespunde simţului înnăscut al omului pentru dreptate, egalitate şi libertate. Într-adevăr, Hristos ne-a descoperit în Persoana Sa o altfel de ierarhie, potrivit căreia cel ce slujeşte este mai mare decât cel ce stăpâneşte şi „șade la masă”. Astfel, Domnul nu numai că a răsturnat piramida puterii lumeşti, ci S-a smerit pe Sine, luând locul cel mai de jos în vârful acestei piramide răsturnate şi purtând toată greutatea nedreptăţii ei. El a luat pe umerii Lui păcatele şi blestemul întregii lumi.

Aşadar, în jertfa deşertării de Sine a lui Hristos, Dumnezeu este îndreptăţit înaintea omului, arătându-Şi nesfârşita iubire de oameni în Persoana Fiului Său.

„Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit.“

Pentru noi Dumnezeu Îl dă morţii pe Fiul Său Cel Unul-Născut, şi „cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?“. Prin urmare, darul Unuia-Născut Fiului Său este neasemuit mai mare decât orice cruce pe care pronia dumnezeiască ne cheamă să o purtăm. Şi cum am putea îndrăzni să spunem că Dumnezeu nemilos a adus asupra noastră suferinţe mai presus de puterile omeneşti, când El Însuşi a suferit mai mult decât toţi şi a pătimit moarte de ocară pentru păcatele noastre?

Tâlharul cel bun s-a osândit pe sine pentru fărădelegile lui şi nu L-a învinuit pe Dumnezeu, Care este drept şi binecuvântat în veac, iar această osândire de sine l-a îndreptăţit inaintea Domnului. Simţul dreptăţii l-a condus mai întâi la mărturisirea: „Noi pe drept suferim aceasta pentru faptele noastre”, şi numai apoi a dat glas rugăminţii sale: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.“ Chiar în ziua aceea el a devenit primul cetăţean al raiului, câştigându-şi mântuirea pentru că a dat toată dreptatea lui Dumnezeu şi a luat asupra sa întreaga osândă. La fel a făcut şi Prorocul Daniel atunci când a spus: „A Ta este, Doamne, dreptatea, iar a noastră ruşinarea feţelor noastre.” Mărturisirea tâlharului, ca de altfel întreaga lui purtare faţă de Dumnezeu, s-a dovedit a fi prorocească, căci el a grăit adevărul înaintea Domnului, dându-I Acestuia toată dreptatea şi recunoscându-şi propria nedreptate. El ne-a lăsat astfel o pildă desăvârşită de osândire de sine şi ne este povăţuitor adevărat pe calea pogorâtoare a smereniei.

Dar cum îl îndreptăţeşte Hristos pe om înaintea lui Dumnezeu-Tatăl? Ca om, Hristos a dus o viaţă fără de păcat, în desăvârşită ascultare faţă de Tatăl Ceresc. Dumnezeu a binevoit întru Fiul Său, fiindcă în El s-a arătat omul aşa cum îl închipuise Dumnezeu în sfatul Său cel mai înainte de veci. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, este marea bunăvoire a Tatălui, Care primeşte în Persoana Unuia-Născut Fiului Său pe toţi cei ce păşesc pe urmele Lui. În felul acesta omul este îndreptăţit în Iisus Hristos, Cel ce ne-a dat pilda desăvârşirii omeneşti şi ne-a arătat calea spre mântuire. Nimeni altul în afară de El nu ar fi putui rosti cuvintele: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi.”

Sfânta Liturghie face pomenirea dragostei jertfelnice a lui Hristos. Ea reprezintă icoana vieţii Mântuitorului, viaţă pe care El a închinat-o lui Dumnezeu şi omului pentru mântuirea lumii. Întreg etosul jertfei Sale se oglindeşte in cuvintele Prorocului Isaia pe care preotul le rosteşte la începutul Proscomidiei: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?”. Într-adevăr, cine poate spune naşterea Sa mai înainte de veci din Tatăl şi naşterea în timp de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria? Şi Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre jertfa de Sine a lui Hristos şi despre pogorârea Lui pentru a-l ridica pe omul căzut: „El, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim.” Apostolul dorea cu ardoare să sădească în inimile ucenicilor săi cugetul smerit al lui Hristos cel pătimitor şi răstignit: „Când am venit la voi”, le spune el corintenilor, „am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit“. Iar galatenilor le scrie: „Cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului, pe voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos răstignit?“

Prin desăvârşita Lui smerenie, Hristos a câştigat biruinţa deplină şi definitivă, de dimensiuni supracosmice, care L-a aşezat în centrul noii Sale zidiri. Pogorârea şi Înălţarea Lui a adus oamenilor darurile Duhului Sfânt, după cum spune Sfântul Pavel în Epistola sa către Efeseni: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor. Iar aceea că «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?”. Prin urmare, darurile Duhului Sfânt au dat mărturie de împăcarea omului cu Dumnezeu, precum şi de îndoita Sa jertfă şi îndreptăţire.

Dragostea Lui smerită şi desăvârşită L-a făcut pe Hristos să Se pogoare în părţile cele mai de jos ale pământului, pentru ca noi să devenim părtaşi Vieţii Sale. Liturghia ne învaţă această iubire smerită a Domnului Care S-a făcut tuturor slujitor, din dorinţa-I mistuitoare pentru mântuirea lumii. Pe măsură ce sporim în cunoaşterea smereniei dragostei Sale, înlăuntrul nostru are loc o prefacere ce ne insuflă spre umilinţă şi recunoştinţă. Ne sârguim, după cuvântul Apostolului, „fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui”. Căci pentru noi lucrul cel mai de seamă este să aparţinem Domnului şi să fim primiţi de El. Acestea sunt întocmai roadele nepreţuite ale Sfintei Liturghii, de vreme ce nimic nu se poate asemăna cu nevoinţa pocăinţei pe care omul o ia asupra sa pentru dragostea lui Hristos. Precum Domnul „nu a căutat plăcerea Sa“, ci „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“, aşa şi noi se cuvine să cultivăm în inimile noastre răspunsul cel drept la dragostea Lui şi să-L iubim până în sfârşit. Acest răspuns constă în pocăinţa fierbinte născută din recunoştinţa pentru marea dragoste cu care Hristos ne-a iubit pe noi şi ajunge până la ura de sine la care ne cheamă porunca Lui.

Această lucrare a pocăinţei poate părea aspră şi chinuitoare la început. Când însă de inima noastră se atinge focul „iubirii mai mari” a lui Hristos, care constituie miezul Sfintei Liturghii, atunci în noi se nasc simţăminte bineplăcute Domnului ce nu ne îngăduie să ne mai cruţăm. Dorim să-L urmăm pe Hristos pe calea smereniei, să ne pogorâm până la punctul cel mai de jos al piramidei răsturnate, ca să-L întâlnim acolo şi să ne unim cu El, ştiind că numai în El aflăm viaţă. Liturghia, datorită pocăinţei şi recunoştinţei pe care le insuflă, ne uneşte cu Hristos, Care este Izvorul Vieţii şi al Iubirii, piatra de temelie a noii făpturi.

[…]

[va urma]

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

***

***

Legaturi: