“Savarsitu-s-a, implinitu-s-a!” – IATA OMUL, IATA DUMNEZEUL CARE “NE-A IUBIT PANA LA SFARSIT”!

Va mai recomandam:

***

Sfânta şi Marea Vineri

Vecernie: Ieşirea 33,11-23; 42,12-17; Isaia 13 – 54,1 Apostol: I Corinteni 1,18-2, 2;

Evanghelie: Matei 27,1-38; Luca 23, 39-43; Matei 27, 39-54; Ioan 19, 31-37; Matei 27,55-61

[…]

Săvârşitu-s-a!

Acum tot ce ne-a rămas este tăcerea.

De fiecare dată când Hristos ni S-a înfăţişat în chip dumnezeiesc – la Naşterea Sa, la Botezul şi Schimbarea Sa la Faţă – am auzit glasul lui Dumnezeu din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu. De El să ascultaţi”.

Dar de data aceasta, când Hristos a strigat în timp ce era de toţi părăsit, noi nu am auzit nimic şi nu am căutat ni­căieri cu privirea.

Am privit îndelung, tulburaţi, acest trup frânt şi l-am aşezat în pământ.

În această tăcere, toate cuvintele, gândurile şi imaginile care iau neîncetat cu asalt mintea noastră îşi află sfârşitul.

Săvârşitu-s-a!

Poate că acum, tăcuţi, în tăcerea lui Dumnezeu, putem în sfârşit să-L auzim pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci vine către noi în cel mai puternic chip cu putinţă.

Noi intrăm în binecuvântatul Sabat, iar Domnul Se odihneşte acum de toate lucrările Sale, în mormânt, înain­tea noastră.

Săvârşitu-s-a!

Săvârşit întru sfârşit şi împlinit întru sfârşit.

Săvârşit şi împlinit: „Iată omul“ (Ioan 19, 5), adevăratul om, chipul lui Dumnezeu, Cel Care ne-a iubit până la sfârşit, chiar dacă eu nu-L cunosc şi nu pot să-L înţeleg.

„Nu este asemenea ţie între dumnezei, Doamne şi nici fapte nu sunt ca faptele Tale“ (Ps. 85, 7).

Căile lui Dumnezeu sunt mai presus de înţelegerea noas­tră, fărâmând fiecare hotar care limitează închipuirea noas­tră firavă.

Hristos ne arată dumnezeirea Sa, nu într-un chip supra­omenesc – neomenesc -, ci într-un chip cu adevărat omenesc, omenesc în sfârşitul de obşte al nostru, al tuturor.

Dat la moarte pe Cruce, El totuşi Şi-a dat de bunăvoie viaţa pentru noi, arătându-ne ce înseamnă să fii Dumnezeu prin chipul în care El moare ca om pentru noi.

Şi astfel, pentru noi muritorii, El deschide posibilitatea de a fi părtaşi la viaţa Sa, de a trăi viaţa lui Dumnezeu Însuşi.

Dacă ne-ar fi arătat ce înseamnă să fii cu adevărat om într-un alt chip, unii s-ar fi simţit de-a pururi privilegiaţi, iar alţi excluşi.

Dacă ne-ar fi arătat ce înseamnă să fii cu adevărat Dum­nezeu într-un alt chip, la ce aş mai fi fost eu părtaş?

Dar prin moartea Sa, viaţa Sa trăită pentru alţii, o cale de jertfă şi slujire, în iubirea şi compasiunea Sa pentru noi, El ne-a arătat o cale chiar şi mai nobilă, mai presus de aspiraţiile noastre ce ne măresc sinele şi de simple aşteptări omeneşti.

Iar această viaţă a dus, aşa cum ar şi fi trebuit, la mor­mânt; şi totuşi nu este îngrădită de mormânt.

Săvârşitu-s-a, împlinitu-s-a!

Rămâne acum ca noi să-L urmăm până la capăt, nu doar să stăm şi să privim, ci să ne folosim starea noastră muri­toare, capacitatea noastră de a muri, ca să-L urmăm, luând Crucea, răstignindu-ne cu El, murind acum faţă de tot ceea ce este căzut şi păcătos în noi şi în lume, pentru ca să putem învia împreună cu El şi pentru ca El să trăiască în noi, aşa cum a făgăduit.

Ne-am pregătit în ultimele patruzeci de zile pentru aceasta: omorându-ne mintea trupească pentru ca prin sim­ţirea noastră duhovnicească curăţită să putem vedea tărie în slăbiciune, ca să putem privi nu doar o altă moarte, ci biruirea morţii prin moarte.

Să intrăm acum în această tăcere tainică a Paştelui de trei zile, priveghind în timpul nopţii cu cuvinte cuvenite pentru Cuvântul tăcut, pentru ca tânguirea noastră de înmormân­tare să devină cântecul nostru îndreptat către Dumnezeu: Aliluia – Slavă Domnului! – şi ca să putem învăţa să trăim în lumina care străluceşte din mormânt.

(în: Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016)

***

***

Părintele Ioan Krestiankin:

Cuvânt la Passia a IV-a

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Astăzi am săvârşit, iubiţii mei prieteni, a patra şi ultima Passie din acest an – această slujbă specială, în care sunt amintite patimile din grădina Ghetsimani şi de pe Golgota ale Domnului şi Mântuitorului nostru. Fără îndoială, şi slujba de astăzi, şi cele trei dinainte au umplut sufletele noastre de trăiri profunde, deosebite (pe fiecare personal cu ale sale). Cu toţii, fireşte, în măsura posibilităţilor noastre limitate am retrăit grozăvia celor întâmplate pe Golgota.

Cu aproape două mii de ani în urmă răutatea omenească a pironit pe Cruce Iubirea Dumnezeiască. A răstignit-o, pentru că noua şi înalta învăţătură adusă de Domnul pe pământ, despre iubire şi pace, nu era compatibilă cu viaţa obişnuită a oamenilor, întemeiată pe iubirea de sine şi pe egoism.

Oamenii s-au speriat de această învăţătură, au respins-o şi L-au răstignit pe Hristos ca pe un instigator al poporului. Patimile şi viciile omeneşti nu suportă să fie date în vileag. Arhiereii şi cărturarii s-au ridicat împotriva Propovăduitorului adevărului. Şi El, învinuit de ei ca înşelător şi potrivnic al lui Moise şi al prorocilor, este defăimat, torturat şi înălţat pe Cruce. Din pricina tuturor celor întâmplate, apostolii s-au zăpăcit, de frică şi de tulburare au fugit în toate părţile. Petru s-a lepădat, el, care doar ce îl încredinţase pe Domnul la cină că, chiar dacă toţi ucenicii se vor sminti întru El, totuşi el, Petru, chiar şi cu moartea de va fi ameninţat, nu se va lepăda de Domnul său.

În cuvântarea Sa de despărţire Domnul S-a străduit să îi pregătească pe ucenicii Săi pentru cumplitul eveniment, care se apropia. Toată această cuvântare a demonstrat şi adânca durere a Mântuitorului Hristos Însuşi. Dar în ea sunt şi idei luminoase despre faptul că Crucea este o slavă, că chinurile duc la bucuria veşnică, la pacea întru Hristos şi la nădejdea tare în biruinţa definitivă a binelui asupra răului. În lume necazuri veţi avea – a spus Domnul prietenilor Săi – dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16,33).

Întărit duhovniceşte de Tatăl Său ceresc după rugăciunea singuratică din grădina Ghetsimani, Hristos Se arată pe Sine gata cu desăvârşire să îndure toate pentru mântuirea lumii şi pe toţi să îi cheme în Împărăţia Sa cerească. Şi toate cuvintele şi faptele, rostite şi săvârşite de El după Ghetsimani, au înclinat spre a-i chema pe toţi în Împărăţia deschisă prin patimile Lui. În acel moment cumplit ucenicii şi apostolii au uitat cuvintele Dumnezeiescului lor Învăţător: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12,32). Prin aceste cuvinte Domnul a prezis care va fi sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi ce posibilităţi li se vor deschide oamenilor ca urmare a chinurilor Lui răscumpărătoare.

El iubeşte lumea şi pe oameni aşa cum nimeni nu i-a mai iubit şi moare pentru ei ca ei să aibă viaţă veşnică. Pătimitorul de pe Golgota pentru aceea S-a şi înscăunat peste întreaga lume, ca milioane şi milioane de oameni de pe întreg pământul să atragă la Sine, ca oamenii din toate colţurile necuprinsei noastre planete să aibă credinţă tare în Dumnezeu. Credinţă, care dă puterea şi posibilitatea de a-L mărturisi fără frică pe Hristos ca Mântuitor al lor şi Dumnezeu. Pentru aceasta încă nu erau gata ucenicii lui Hristos, nu aveau această posibilitate nici oamenii, care veniseră cu grămada după Hristos, care văzuseră minunile făcute de El şi nici cei care primiseră de la El vindecare. În timpul vieţii pământeşti a dumnezeiescului învăţător ei nu fuseseră încă povăţuiţi şi întăriţi de Sfântul Duh.

Dar pe Golgota a apărut deja scânteia credinţei puternice. Mântuitorul lumii, Care a murit pe Cruce, deja de atunci a atras la Sine oameni, care mai înainte nu L-au cunoscut. Unul, după cum ştim, a fost tâlharul cel înţelept, care a simţit cu inima că alături de el este Dumnezeu şi L-a rugat numai să îl pomenească şi pe el, păcătosul, în împărăţia cea Dumnezeiască. Şi al doilea, precum de asemenea ştim din Evanghelie, a fost sutaşul – unul din garda militară, care a fost de serviciu în timpul execuţiei. Urmărind tot ce s-a întâmplat şi văzând sfârşitul Nevinovatului Martir, el a rostit: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! (Marcu 15,39).

Şi mai mult. La judecată la Pilat, Domnul, prevăzând lepădarea ucenicului Său Petru, care se afla în vremea aceasta în curtea casei lui Pilat, doar o privire i-a aruncat lui Petru. Şi în acelaşi timp în privirea Lui nu era nici mânie, nici ameninţare, nu era nici măcar mustrare. Privirea Învăţătorului exprima o nesfârşită dragoste şi milă faţă de omul care dăduse dovadă de o asemenea slăbiciune sufletească.

Şi această privire blândă a pătruns adânc în inima lui Petru, a stârnit lacrimi de pocăinţă. Şi tot restul vieţii sale Petru l-a petrecut, propovăduindu-L fără încetare pe Dumnezeu, marile fapte, săvârşite de Mântuitorul.

Petru nu numai că a atras inimile păgânilor la adevăratul Dumnezeu, dar a făcut şi minuni. Şi viaţa sa şi-a sfârşit-o muceniceşte pe cruce. Apoi, curând după Învierea lui Hristos şi mai ales după Cincizecime, ucenicii lui Hristos au pornit prin toată lumea cu propovăduirea, atrăgând mulţimea oamenilor la credinţa în adevăratul Dumnezeu.

Au trecut câteva zeci de ani şi în întregul şi vastul Imperiu Roman au apărut mulţimi de mărturisitori ai credinţei în Hristos. Aceşti oameni, de diferite stări în societate, bogaţi şi săraci, de vază şi de rând, deseori bătrâni şi copii – îşi declarau cu îndrăzneală credinţa lor puternică în Mântuitorul Hristos. Mergeau la închisoare, la execuţie, dar nicăieri nu se lepădau de Domnul şi cu îndrăzneală Îl mărturiseau pe Hristos cel răstignit şi înviat ca Mântuitor al lor şi Dumnezeu. Şi nu numai mucenicii. Toată lumea s-a umplut de mărturii despre unicul şi adevăratul Dumnezeu, Care le-a dăruit oamenilor viaţa veşnică în Împărăţia Sa cerească.

Au început apostolii şi au dus mărturia despre Dumnezeu până la marginea pământului (Faptele Apostolilor 1,8). Iar apoi urmaşii apostolilor şi păstorii Bisericii, sfinţii nevoitori şi drepţii – toţi au mărturisit despre Hristos Dumnezeu, despre marea Lui dragoste faţă de oameni, despre nevoinţa de pe cruce a Mântuitorului Hristos.

Prietenii mei! Şi noi, doar, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, suntem de asemenea, atraşi către Dumnezeu! Şi noi suntem chemaţi prin viaţa noastră în credinţă să mărturisim înaintea oamenilor care ne înconjoară, despre Dumnezeu, despre credinţa noastră. La aceasta ne obligă chemarea de creştin. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor (Matei 5,16). Toţi cei ce ne înconjoară, ne urmăresc cu insistenţă. Trăim noi, oare, după credinţa noastră? Împlinim noi, oare, acele înalte porunci, pe care ni le-a lăsat Mântuitorul Hristos? El a poruncit să avem dragoste şi curăţie, răbdare, smerenie şi milosârdie. Avem noi toate acestea? Şi, dacă nu le avem, groază trebuie să ne fie. Asemenea oameni fac parte din rândul martorilor mincinoşi. Despre ei Însuşi Domnul a spus: Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Matei 7,21).

Va veni vremea când Domnul le va spune unora ca aceştia, care se socotesc creştini: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi (Matei 7, 23). Fiecare, aşadar, din cei ce stau aici, să ştie că Domnul Iisus Hristos, aşa cum oarecând S-a uitat la Petru, şi acum se uită în sufletul fiecărui om. Şi privirea Lui pătrunde adânc.

Şi, dacă s-a păstrat în noi scânteia credinţei în Dumnezeu, a dragostei către El măcar cât de cât, atunci noi putem lua din această privire ceea ce a luat atunci Petru – pocăinţa şi hotărârea de a deveni următori adevăraţi ai lui Hristos.

Iubiţilor! Ascultând povestirea evanghelică despre patimile din Ghetsimani ale Mântuitorului Hristos, ne mirăm de faptul că ucenicii Lui dormeau, deşi Domnul îi rugase să privegheze o dată cu El. Dar ei în vremea aceea nu ştiau că Învăţătorul lor în curând va fi predat la moarte. Nu ştiau nici faptul că El după firea Sa omenească suferă cumplit şi are nevoie de compătimire şi sprijin din partea prietenilor. Dacă ei ar fi ştiut acestea, atunci, desigur, ar fi privegheat şi ar fi fost gata să îl apere pe Domnul lor.

Dar iată, noi, dragii mei, cunoaştem şi sensul şi ţelul pătimirilor de bunăvoie ale lui Hristos. Şi totuşi nu priveghem în numele Lui. Nu ne grăbim să-L apărăm când în prezenţa noastră este hulit numele Lui cel întru-tot cinstit. Şi doar fiecare dintre noi ştie bine că Hristos Mântuitorul a suferit pentru tot neamul omenesc. Şi pentru mine, blestematul, de asemenea, a suferit ca sufletul meu niciodată să nu moară, iar după viaţa mea vremelnică, pământească să se mute în veşnica Împărăţie cerească, pe care a descoperit-o pentru noi Nevinovatul Pătimitor, Mântuitorul nostru Hristos Domnul.

Stând acum la Crucea Domnului, să cugetăm în aceste sfinte clipe cu ce preţ mare suntem noi izbăviţi de veşnica pierzare. În faţa noastră, pe Cruce, este chipul celui mai mare Drept şi Nevoitor în virtute.

Domnul a adus pe pământ înalta învăţătură despre iubire şi milă. Şi nu numai verbal a predat-o oamenilor, ci prin viaţa Sa pe pământ a întărit posibilitatea de a trăi după această învăţătură. Toţi trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu să mergem pe calea acestei învăţături. Niciodată să nu ascundem adevărul. Să îl vestim cu îndrăzneală în tot locul şi în toată vremea. Să nu îl denaturăm prin nicio tălmăcire eretică.

Iată acum, la sfârşitul slujbei, ne vom apropia să ne închinăm şi să sărutăm răstignirea. Să ne apropiem de Crucea lui Hristos cu evlavie. Cu lacrimi să cădem la El. Şi fiecare dintre noi în sufletul său şi în inima sa cu toată sinceritatea să compare ceea ce a făcut pentru noi Mântuitorul nostru şi ce fac eu pentru El. Este, oare, viaţa mea personală o dovadă a adevărului, în care eu cred? Şi, dacă cineva va descoperi în sinea sa că nu are dragoste şi milă, că nu păzeşte dreptatea şi curăţia, dacă acele păcate, pe care Hristos le-a pironit pe Cruce, el le ia iarăşi de pe Cruce şi le pune în sufletul şi inima sa, atunci să ştiţi că, oricât v-aţi închina în faţa Crucii, oricât aţi săruta rănile lui Hristos, pentru asemenea oameni nu mai există un Răscumpărător. Pe ei îi aşteaptă osânda cea dreaptă.

Aşadar, dragii mei, Crucea lui Hristos să ne înveţe să dobândim acele virtuţi, fără de care nimeni nu va vedea lumina vieţii veşnice. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)