CUM SE CUVINE SA PETRECEM SAPTAMANA MARE SI SFANTA A PATIMILOR LUI HRISTOS? “Timpul acesta este cel mai pretios din tot cursul anului. Cum vom cuteza sa lipsim de langa Iisus tocmai in aceste momente?”
Iata, mergem cu El pana la capatul calatoriei Sale pamantesti…
Cititi si:
- MERGI DUPA HRISTOS PE CALEA PATIMILOR! (Ganduri pentru Saptamana Mare – Sf. Nicolae Velimirovici, Parintele Cleopa)
- INTRAREA IN IERUSALIM A DOMNULUI si intrarea noastra in SAPTAMANA PATIMILOR. Parintele Ioanichie Balan (audio) ne arata CUM SA NE PREGATIM PENTRU A SIMTI ADEVARATA BUCURIE A INVIERII: “Mergeti pe urmele lui Hristos!”
- SA-L INSOTIM PE DOMNUL IN SAPTAMANA MARE!
- SAPTAMANA PATIMILOR. Prima Denie si prima Evanghelie, de Duminica Seara – absente, din pacate, din majoritatea bisericilor de mir – insotite de o predica (audio) si o meditatie duhovniceasca. SMOCHINUL USCAT si LUCRATORII RAI
- PREDICI trezitoare si hranitoare pe calea SAPTAMANII MARI: Avva Efrem Filotheitul si Arhim. Melchisedec Velnic (audio) despre COPLESITOAREA FRUMUSETE A SMERENIEI LUI HRISTOS si REFUZUL INVERSUNAT AL OMULUI: “Mandria respinge si rastigneste in cele din urma, prin ura si invidie“
***
Sfantul Inochentie al Odesei: Cuvant la Sfanta si Marea Luni
“Mergand Domnul spre patima cea de bunavoie, a zis Apostolilor pe cale: Iata ne suim in Ierusalim, si se va da Fiul omului, precum scrie pentru Dansul. Veniti dar, si noi cu ganduri curate sa mergem impreuna cu El si impreuna sa ne rastignim si sa murim pentru desfatarile lumesti, ca sa viem impreuna cu Dansul“.
(Stihirea I de la Vecernie)
De astazi, fratilor, incepe Sfanta si Marea Saptamana a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos. Timpul acesta este cel mai pretios din tot cursul anului si de aceea fiecareia dintre zilele acestei saptamani inca din vechime i s-a dat numele de “mare si sfanta“. Si, cu adevarat, zilele acestea sunt mari, pentru maretia lucrurilor ce s-au savarsit intr-insele. Cu adevarat ele sunt sfinte, pentru curatia cu care le petrec adevaratii crestini si pentru sfintenia pe care ele o pot aduce tuturor celor ce le petrec cum se cade.
Iata pentru ce Sfanta Biserica acum, la inceputul acestor zile marete si sfinte, ne desteapta auzurile noastre printr-un deosebit indemn, chemandu-ne sa le petrecem cu vrednicie. Si pentru ca indemnul acesta sa fie ascultat si urmat de noi, Sfanta Biserica ni-l adreseaza chiar in numele si din partea Domnului nostru Iisus Hristos: “Mergand Domnul spre patima cea de bunavoie, a zis Apostolilor pe cale…“.
Domnul a spus Apostolilor pe cale cele ce aveau sa se intample, dar se poate oare ca cele spuse de El sa nu se socoata spuse tuturor celor ce se numesc cu numele Lui? Mantuitorul indemna pe cei dintai ucenici ai Sai sa ia aminte la patimile Sale, dar care oare, chiar si dintre cei mai de pe urma ucenici ai Sai, nu se va crede dator a lua aminte la aceste patimi mantuitoare?
Noi am sarbatorit cu multa stralucire toate intamplarile insemnate din viata pamanteasca a Domnului nostru, am sarbatorit minunata Lui zamislire si prea slavita-I nastere, am sarbatorit aducerea Sa in biserica, dumnezeiescul Sau botez si, ieri, intrarea Sa domneasca in Ierusalim. Putem noi oare sa nu impartasim cu Dansul si cele de pe urma minute ale Sale?
Iubirea si caldura noastra pentru El trebuie sa ni le aratam mai cu seama acum, cand toti L-au parasit! Au nu pentru noi merge El la patima cea de bunavoie? Au nu ale noastre pacate vor fi sterse si spalate cu sangele Lui? Cum vom cuteza sa lipsim de langa Dansul tocmai in aceste momente? Nu, fratilor, sa nu fie aceasta! Ci veniti cu totii, mic si mare, batran si tanar, bogat si sarac, invatat si neinvatat, veniti sa ne unim duhul credintei si al dragostei si cu cugete tari sa urmam Mantuitorului nostru, sa nu scapam nici unul din cuvintele Lui, sa impartasim toate simtamintele Lui si sa patrundem in duhul tuturor celor savarsite de Dansul. Daca chiar si oamenii de rand, inainte de moarte, vorbesc si lucreaza lucruri deosebite, apoi cu cat mai vartos Dumnezeu-Omul! Deci sa ne indoim luarea-aminte si mai cu seama sa ne curatim cugetele. Caci, dupa cum cu ochii plini de colb nu putem vedea nici chiar lucrurile cele mari, tot asa si cu mintea plina de cugete necurate si de griji pamantesti nu putem privi maretia patimilor lui Hristos.
Dar, spre adanca noastra mahnire, mintea si sufletul multora dintre noi niciodata nu sunt asa de necurate si pline de felurite griji desarte ca in aceasta saptamana mare si sfanta. Grija de a ispravi pana la sarbatori toate treburile incepute, grija de a pregati de Pasti fel de fel de lucruri risipesc mintea in toate partile si o imprastie dupa lucrurile cele mai desarte si mai de nimic. Din aceasta pricina, slujbele bisericesti, pana si cele mai insemnate, ca Ceasurile imparatesti din Vinerea cea Mare, nu sunt aproape deloc cercetate de lume. Alte slujbe bisericesti sunt cercetate de crestini, insa nu cu luarea-aminte cuvenita.
Multe din cele ce se citesc in biserica, de altfel lucruri foarte insemnate, cum sunt, de pilda, istorisirile celor patru evanghelisti despre viata lui Iisus Hristos, se trec nebagate in seama, ca lucruri de mana a doua. Chiar patimile lui Hristos, preinchipuite de Biserica in slujbele ei intr-un chip asa de amanuntit si intelept, nu sunt contemplate in toata intregimea lor decat doar de sfintii ingeri care pururea sunt de fata in biserica lui Dumnezeu.
Ah, fratilor, nu cu astfel de cugete necurate, imprastiate si impovarate de griji desarte ni se cere sa petrecem aceasta sfanta si mare saptamana a Patimilor Mantuitorului nostru! Noi vom asculta in aceste zile istorisirea intregii vieti a Mantuitorului, caci oare cand e mai potrivit a asculta istoria aceasteia daca nu la sfarsitul ei? Dar fi-va oare in stare sa cuprinda cu mintea sa aceasta viata omul acela care isi are cugetele asa de imprastiate incat nu-si cunoaste deloc nici macar viata sa? In aceste zile vom fi martori la cea de pe urma sfatuire a Domnului cu ucenicii Sai la Cina cea de Taina, dar inima noastra putea-se-va ea oare inflacara de focul dragostei lui Iisus, daca ea, asemenea inimii lui Iuda, va fi acolo unde sunt comorile ei?
Asadar, fratilor, daca nu pentru Domnul, cel putin pentru noi insine suntem datori sa ne adunam cat mai bine toate cugetele si simtamintele noastre si sa le curatim. Altfel nu vom putea urma Mantuitorului nostru, altfel ne vom rataci de Rascumparatorul nostru si vom ramane, care in curtea lui Caiafa, avand numai chipul evlaviei, care in pretoriul lui Pilat, cu mainile spalate si cu constiintele intinate, care in palatul lui Irod, glumind despre simplitatea credintei, care in tovarasia lui Iuda, adevarati vanzatori de cele sfinte, sau cu deznadajduirea in suflet.
Nu in zadar insusi Domnul, cu putin inainte de patima Sa, a zis Apostolilor Sai: “Cel ce are punga sa o ia, iar cel ce nu are, sa-si vanda haina si sa-si cumpere sabie” (Lc. 22, 36). Aceasta va sa zica ca in aceste zile trebuie sa ne debarasam de tot ce-i de prisos, de tot ce ne instraineaza de la lucrul mantuirii. Ne trebuie sabie, adica hotararea de a injunghia toate grijile si toate poftele trupesti. Vinde, dar, suflete credincios, vinde acum toate si cumpara-ti aceasta sabie minunata. Cu dansa vei lovi insa nu pe Malhus, ci pe acel om vechi, care si in tine adesea striga cu ura grozava si neimpacata contra Rascumparatorului tau, contra lui Hristos, cum strigau oarecand vechii iudei: “Ia-L, ia-L, rastigneste-L pe El” (In. 19, 15).
Dar va zice poate cineva: atunci ce sa facem cu grijile vietii? Apropierea acestor sarbatori mari, care tin mai multe zile, cer nu putina purtare de grija si de cele ale vietii trupesti. Cunoastem, fratilor, aceasta stare de lucruri si ne mahneste faptul ca tocmai cand Hristos e pe cruce, crestinii, de dimineata pana seara, se indeletnicesc cu targuiala. Tocmai cand Hristos este adapat cu otet crestinii pregatesc tot felul de mancaruri si bauturi care de care mai alese. Tocmai cand Hristos isi da sufletul Sau in mainile Tatalui, crestinii abia isi trag sufletul din pricina grijilor desarte, lumesti.
Toate acestea au ajuns pentru multi de neinlaturat. Dar de ce oare? Cine a legiuit ca toate grijile noastre lumesti sa se ingramadeasca anume in aceste zile infricosate ale mortii si ingroparii Domnului nostru? Din a cui porunca trupul si sangele nostru isi arata pretentiile si drepturile lor asupra noastra si ne fac robii lor mai cu seama atunci cand Hristos isi da pentru noi Trupul si Sangele Sau? Oare nu se putea ca o buna parte, daca nu chiar toate nevoile noastre sa fi fost terminate saptamanile trecute, pentru ca saptamana aceasta si mai cu seama cele de pe urma zile ale ei sa le putem inchina Domnului? Oare nu sunt astfel de oameni care fac asa si pe care cele trupesti nu-i impiedica de la cele sufletesti? De ce nu ar face toti asa? Ce-i impiedica de la aceasta? Ce nu-i lasa sa-si plateasca din vreme tributul lumii si corpului, pentru ca acum sa fie slobozi a se griji de suflet? Atunci targurile sunt goale. Dar cine le face sa fie pline de lume tocmai in zilele cele mai sfinte si face sa fie pustii bisericile lui Dumnezeu? Negresit, nechibzuinta noastra, iubirea noastra catre cele lumesti.
Dar, totusi, sa nu pretindem schimbarea mersului obisnuit al vietii de toate zilele, oricat de rau si de necrestin ar fi el. Sa lasam lumea sa domneasca acolo unde este locul ei, chiar si in aceste zile. Chiar si in aceasta stare de lucruri se pot indeplini cerintele Bisericii, se poate pastra cugetul curat si a-L urma pe Hristos la patima Sa cea de bunavoie cu duhul credintei si al dragostei. Sarbatorile ce se apropie cer pregatiri, dar multe oare? Crestinul cel bun fara multa osteneala va gasi mijlocul de a raspunde la toate cerintele sarbatorilor, fara sa piarda din vedere pe Mantuitorul Sau.
Si Apostolii s-au dus in targ sa faca cumparaturi, si ei au pregatit sfanta cina, si femeile mironosite cele intocmai cu Apostolii au cumparat aromate si miresme, dar ia luati seama cum toate ale lor au iesit curate si sfinte! Pentru ce n-am putea sa facem si noi ca dansii? Numai desertaciunea noastra nascoceste aceasta multime de nimicuri care ne chinuiesc si pe noi, si pe altii. Numai trupul nostru cel nesatios inmulteste peste masura cerintele sfintelor si luminatelor zile ale sarbatorilor ce vin, care, fiind ele insele hranitoare pentru suflet, nu cer atata hrana pentru trup.
Asa-i, fratilor, sarbatorile ce vin nu cer multe pregatiri, pentru ca ele, dupa insasi firea lor, cuprind in sine multa hrana si bautura duhovniceasca, multe placeri si dulceata pentru inima.
Daca in timpul lor ni se pare ca ne trebuie mult pentru trup, aceasta se intampla numai pentru ca duhul nostru nu se indulceste din bucuria ce se cuprinde in insesi sarbatorile acestea; si nu se indulceste pentru ca nu este in stare sa se impartaseasca din bunurile duhovnicesti. Si nu este in stare sa faca aceasta pentru ca este rob trupului pentru ca totdeauna a insetat numai dupa placerile si poftele trupesti si n-a cautat sa-si curete gustul si celelalte simturi.
De aceea noi, dupa ce luam parte, de cele mai multe ori numai cu trupul, la slujbele bisericesti, nu stim ce altceva inseamna sarbatoarea decat imbuibare, care adesea duce la intunecarea mintii si a tuturor simturilor. Astfel, toata imparatia lui Dumnezeu cu marile ei taine, toata credinta cu sfintele sale slujbe noi le punem mai mult intr-o indelungata slujire pantecelui, in mancare si bautura.
“Dreptatea si pacea si bucuria in Duhul Sfant” (Rom. 14, 17). Desfatarile cele curate ale inimii, veselia cea sfanta a sufletului, adica toate cele ce alcatuiesc fructul de capetenie al credintei si sufletul oricarei sarbatori adevarate sau ne sunt cu totul necunoscute, sau ne sunt cunoscute numai dupa nume. Starea aceasta e cu adevarat vrednica de plans! In aceasta se si cuprinde adevarata pricina a denaturarii lucrurilor si a sarbatorilor si mai cu seama a celor ce se apropie.
Fiind noi insine cu totul pamansti, dam un aer cu totul pamantesc si dumnezeiestilor sarbatori. Fiind noi insine cu totul trupesti, facem chiar din crucea lui Hristos capatai pentru trupul nostru. Dar sa apucam pe calea cea adevarata si totul va lua o noua fata. Sa petrecem aceasta saptamana cum se cade, sa facem cum ne povatuieste Biserica, sa urmam dupa Domnul, Cel ce merge spre patima cea de bunavoie, sa ne rastignim impreuna cu Dansul fata de toate dulcetile vietii, si atunci sa fim incredintati ca si fara o mare pregatire a celor trupesti, vom gasi in sarbatorile ce vin ceea ce niciodata n-am gasit: o hrana nesfarsita pentru suflet si o veselie nemarginita pentru inima.
Desfatarea provocata de bunurile duhovnicesti cuprinse in aceste sfinte si mari sarbatori ne va face nepasatori fata de bunurile trupesti unite cu ele. Noi vom inceta de a mai masura maretia zilelor sfinte cu durata ospetelor noastre si cu multimea felurilor de bucate, si impreuna cu aceasta va cadea de pe umerii nostri si acea povara a grijilor nenumarate care ne rapesc acum timpul cel atat de pretios si nu ne lasa sa urmam dupa Mantuitorul nostru. Astfel, de la sine, fara multe sfortari si pe nesimtite, se restatorniceste adevaratul mers al lucrurilor.
Inca o data va amintesc, fratilor, si va indemn de a face aceasta incercare. Sa ne silim in aceste zile sa jertfim cea mai mare parte din timp Domnului si numai foarte putina lumii. Sa ne hotaram a ne aduna toate cugetele si simtirile si sa le indreptam dupa Domnul, care merge spre patima cea de bunavoie.
In multe randuri au trecut aceste zile fara sa tragem vreun folos din ele, ba poate pricinuindu-ne noi insine pagube sufletului nostru. Sa le petrecem macar o singura data cum se cade! Aceasta ni se pare greu si respingator. Eu insa, in numele Sfintei Biserici, in numele Mantuitorului care merge la patima cea de bunavoie, indraznesc a va incredinta ca petrecerea cum se cade a acestor zile cuprinde atata dulceata, incat cel ce le-a petrecut o data cum se cade nu va mai avea nevoie sa fie indemnat spre a le petrece totdeauna cum se cuvine, caci si fara indemn va face aceasta. Amin”.
(Sfantul Inochentie al Odesei, Cuvantari la Sfantul si Marele Post, Editura Anastasia, Bucuresti)
***
ARHIMANDRITUL SOFRONIE:
Post-cuvantare (fragment)
[…] Iata, mergem cu El pana la capatul calatoriei Sale pamantesti: Il vedem la Cina cea de Taina in foisorul Sionului, savarsind cea singura Liturghie a Sa, de nerepetat in veci; inima si mintea se lipesc de cuvintele rugaciunii Sale, cea de dinaintea mergerii catre sudoarea de sange (v. Io. 17; Lc. 22: 44). Ni se ingaduie sa auzim cuvintele Sale: „Avva, Parinte!… Treci de la mine paharul acesta” (Mc. 14: 36). Ce este acest pahar care-i parea ca depasindu-I puterile? Eu, neputinciosul, tot mereu, ani de zile, zeci de ani, urmand Lui, stau in fata greutatilor ce ma depasesc. El insa, Cel Caruia cersesc a ma intari – El cauta ajutor Siesi?
„Si daca au venit la locul ce se cheama al Capatanei, acolo L-au rastignit, pre el si pre facatorii de rele, unul de-a dreapta si altul de-a stanga. Iar Iisus au zis: Parinte, iarta lor, ca nu stiu ce fac”… „Si au zis Iisus (talharului): Amin zic tie, astazi vei fi cu mine in rai”... „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, căci m’ai lasat?“… „Parinte, in mainile tale incredintez duhul meu“ (Lc. 23: 33-34; 43, 46; Mt. 27: 46).
Dupa aceea: mormantul, pogorarea la iad, scularea din morti, inaltarea la cer, sederea de-a dreapta Tatalui, trimiterea Duhului Sfant asupra apostolilor si asupra intregii Biserici. Tuturor acestora se adauga cuvantul Sau, al nestricacioasei vieti, cu nimic de asemuit, ce de la Tatal purcede.
Daca asa, atunci cine Il poate urma? Cine are puterea ca, intr’un scurt rastimp, sa traiasca toate acele stari atat de radicale? In rugaciunea pana la sudoarea de sange El traia tragedia noastra, a lumii cazute. In acea cumplita noapte, cum nu se poate mai ocarnica intregii omeniri care a ucis pe cel Drept (v. 1 Pt. 3: 18), El da ucenicilor – si, prin ei, intregii multimi a credinciosilor de-a lungul veacurilor – pacea Sa „ce covarseste toata mintea” (Io. 14: 27; Flps. 4: 7). Si iarasi: cum pot vietui impreuna in acelasi suflet pacea netrecatoare si intunerecul fara de iesire al caderii?
Ce voi zice de mine, saracul si miselul? Cand, inca in anii tineretii mele, imi era dat harul pomenirii mortii, in anume clipe existenta intregului cosmos se inghitea in adancul nesfarsitului intunerec, spre uitare fara intoarcere. De fapt, intunerecul era starea mea in acea vreme. Impreuna cu aceasta viziune cercam o frica de un anume ordin, neasemanator prin firea sa cu frica obisnuita, animalica, in fata mortii. Oare nu aceasta era moartea ce trebuia sa o ia asupra-si Hristos spre a ne rascumpara din vecinica moarte? Dar oare Ii era cu putinta lui Hristos sa cuprinda in Sine o asemenea moarte atotinghititoare? Si totusi, cu mine, anume asa s’a petrecut. Nu in acelasi timp, adica in aceeasi clipa a vremii, ci intr’o oarecare insiruire a experientelor una dupa alta. Impreunarea lor s’a infaptuit mai apoi: in amintirea duhului meu se poate spune ca nebuneam, dar curat nebun nu eram. Voiesc a infatisa adevarul pe care eu insumi nu-l pot cuprinde logic. Trairile omului se insiruiesc, dar la urma, ca si cunoastere, ca si experienta a duhului nostru ele vietuiesc impreuna inlauntrul nostru. In sfarsitul vietii noastre ele toate vor aparea ca un singur act fara intindere, de un anume continut si calitate. Iata acum in mine sant de fata impreuna, ca memorie vie si cunoastere vie, si acea vedere a desavarsitei morti, si deznadejdea de mine insumi pana la ura de sine, si invierea sufletului de la cercetarea Neinseratei Lumini a Imparatiei lui Dumnezeu, si multe altele. Insa fiecare din aceste daruri de la Dumnezeul meu si-a avut o vreme aparte: cand ma uram pe mine insumi, era curata realitate, iar nu o simpla idee filosofica; acelasi lucru se petrecea cu viziunea deplinei morti: nu o pot explica, dar, cumva, eu am „trait” acel hau al intunerecului, si nu era o inchipuire. Hristos este viata mea: acum eu nu traiesc nimic fara a compara starea mea cu viata Sa pe Pamant. El este si Dumnezeu, tot El este si om, om adevarat; nu o naluca, ci o realitate. Întrupandu-Se, El a rabdat cele proprii noua, dar nu ca pacat, ci ca perceptie a ceea ce se petrece in noi; perceptie legata de corespunzatoarea suferinta sau bucurie a acelei contemplari. Pana la Inviere El fusese supus muririi, fie ea luata asupra-Si de bunavoie pentru rascumpararea noastra. Dar nu una paruta, ci reala. El era nevoit sa moara. Hotararea insusirii mortii era oare pentru El una de scurta durata, cu limpedea constiinta a Invierii, sau a murit primind moartea intregului cosmos in haul cel de neurmat? Nimic nu stiu, dar as dori sa-l inteleg pe Mantuitorul meu.
Nicicum nu ma pot desparti de marele trup al intregului neam adamic: eu nu sant decat o celula a acestui urias organism. Ca atare, ma nasc, fireste, in conditia osandirii la moarte; tragismul acestei stari este de neocolit. Din pricina lui Adam blestemul Ziditorului a cazut asupra Pamantului, si asupra lui Adam insusi s’a rostit hotararea: „Te vei intoarce in pamantul din carele esti luat” (cf. Fac. 3: 17-19). Obstescul mostenirii acesteia ma leaga de intreg neamul omenesc. Domnul, luand asupra-Si forma noastra a fiintarii in conditiile de dupa cadere, oare nu a trait tot ce ne este propriu, pana la ultima limita? Bineinteles, in afara pacatului: una este a pacatui, si cu totul alta a impartasi starea pacatosului, in vartutea dragostei impreuna-patimitoare. Asadar, ce inseamna:
„Parintele meu, de nu poate trece acest pahar de la mine, ca sa nu beau pre el, fie voia ta” (Mt. 26: 42).
Hristos a trait toate „pana la capat”, pentru a ne „rascumpara [deplin] din blestemul legii, facandu-Se pentru noi blestem“ (Gal. 3: 13). Cuvintele insele ne par cunoscute, insa realitatea lor fiintiala ne este tainica. Indraznet lucru a-si propune cineva a o cunoaste, dar cand, la batranete, te afli inaintea portilor mortii, pregatindu-te a pasi peste acest infricosator prag, nu usor te abati de la adanca dorinta de a urma Domnului in starea duhului Lui inaintea Tatalui; iar aceasta spre a ne face „impreuna odrasliti intru asemanarea mortii lui, ca si invierii lui sa fim partasi“ (v. Rom. 6: 5), dar in asa fel incat sa nu ramana inlauntru nici un singur ghimpe in veacul ce va sa fie, nici o piedica curatei partasii cu El a tuturor starilor sufletesti insusite de noi. Nesabuita indrazneala… Dar cine ma va retine in acel ceas de la vreo miscare nedreapta a mintii sau inimii, din pricina careia as putea pierde pe Dumnezeu? Singur gandul de a-mi pierde unimea cu El ma infricoseaza. Ma infricosez fiindca fiece fapta a mea aici, intotdeauna s’a amestecat cumva cu tarana pamantului, si deci nu a fost curata. El mi-a dat sa traiesc Absolutul Sau intr’un chip minunat: nemarginita atotputere, impreuna cu nesfarsita smerita dragoste. M’am apropiat de portile mortii; zilnic, intr’o masura sau alta, am experienta muririi. De-a lungul vietii mele, cel mai mult am suferit din pricina valurilor amar-sarate ale urii dintre oameni; nici o rugaciune nu biruieste acea otrava ce adapa atmosfera Pamantului cu mirosul sangelui si cu groaza mortii. Oboseste sufletul din prea multul durerii acelei privelisti, si nu tinde a-si indelunga zilele pe Pamant spre a mai bea acest „pahar”. Dar ce pahar ma asteapta la sfarsit, in ceasul savarsitului, imi este ascuns. Si ma rog Domnului meu sa nu ma lase in acea clipa necunoscuta si sa nu ma lepede de la asternutul picioarelor prestolului Sau, pentru prea multele mele faradelegi.
Dumnezeul meu, lege pune mie in caile poruncilor Tale si, pana la cea de pre urma a mea suflare, nu ma lasa a ma abate de la lumina poruncilor Tale, pana cand se vor fi facut acestea singura legea intregii mele fiinte: si cea vremelnica, si cea vecinica.
Asa, Stapane, pentru multe si pentru mari ma rog Ţie, ci nu ma trece cu vederea, nici ma lepada de la fata Ta pentru indrazneala mea, ci mai vartos inmulteste intru mine sfanta si dreapta indraznire; si intru puterea dragostei Tale ma intareste a urma pasilor Tai pana intru sfarsit.
Da mie a Te iubi precum Insuti ai poruncit noua: din toata inima, si din tot cugetul, si din toata vartutea, din toata fiinta mea. Indelungeste-mi zilele in ceasta lume pana ce voi fi adus Ţie adevarata pocainta. Nu ma rapi in ceasul intunecarii mele, ci intru bunavoirea Ta imi da sfarsit bun. Cunoscuta fa mie mai nainte moartea mea, spre a se gati sufletul meu a Te intampina. In ziua aceea cea mare pentru mine, intru acel ceas infricosat mie, fii cu mine, Doamne, si-mi daruieste bucuria mantuirii Tale.
Curateste-ma de tot pacatul vazut si ascuns, si de toata faradelegea ce se tainuieste inlauntrul meu. Ca Unul esti Dumnezeul meu; afara de Tine pre altul nu am, nu stiu. Si Ţie Unuia multamita aduc, si de-slava-cuvantare, impreuna si Tatalui Tau Celui fara-de-inceput, si Duhului Sfant.
Amin.
(Din: Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014)
Legaturi:
- INCEPUTUL SAPTAMANII PATIMILOR, cea mai sfanta saptamana a crestinilor. Talcuiri si cuvinte de invatatura la SFANTA SI MAREA LUNI. Cum se cuvine sa petrecem aceasta Saptamana Mare?
- SAPTAMANA PATIMILOR. Sfanta si Marea Luni. Blestemarea smochinului neroditor si pomenirea lui Iosif cel preafrumos
- Arhimandritul Sofronie despre “SCANDALUL” UMILINTEI LUI HRISTOS, arma biruintei vesnice
- RASTIGNIREA IMPREUNA CU HRISTOS: “Alta cale de mantuire nu-i!”
- CUM E POSIBIL SA-L BICIUIM SI NOI PE HRISTOS, CHIAR IN SAPTAMANA PATIMILOR SI DE PASTI? Cum ne pregatim de Inviere si ce ospat asteptam?
- Predica la scoaterea Sfantului Epitaf (Arhim. Simeon Kraiopoulos): TREBUIE SA MERGEM PANA LA CAPAT, SA NE INGROPAM IMPREUNA CU HRISTOS, SA NU MAI FIM CEI DE DINAINTE!
- INTALNIREA CU MIRELE NOSTRU, LA CINA CEA DE TAINA. Cum sa avem candelele aprinse, cum sa ne pregatim pentru Impartasire si cum sa PARTICIPAM LA DENII pentru A TRAI INVIEREA CA EVENIMENT LAUNTRIC, NU EXTERIOR? Cum “astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”?
- MIRELE SMERIT VINE LA FIICA SIONULUI. Iar ea Il respinge si-L da mortii: “Cu viclenie Il defaima pe Mire, ca sa slujeasca desfranarilor”. NOI FACEM LA FEL?
- Pilda Fecioarelor si “PRAVILA” PRIVEGHERII DUHOVNICESTI/ Saptamana Patimilor ca o CALATORIE INTRE “INTUNERICUL CEL MAI DINAFARA” si “IMPARATIA DINLAUNTRU”/ Prea ocupati pentru CEL CE A MURIT PENTRU NOI? Mai are loc si HRISTOS in viata noastra DE ZIUA INVIERII SALE?
- DENIILE SAPTAMANII PATIMILOR. Cantarile cele mai frumoase ale Saptamanii Mari (audio)
***
- Parintele Sofronie: CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII
- Parintele Sofronie Saharov: RUGACIUNEA DIN GHETSIMANI. Ce importanta capitala si nestiuta are si ce legatura este cu mine si viata mea duhovniceasca?
- GHETSIMANI – limanul “cel mai sigur pentru pacatosul zdrobit, pentru cel revoltat de necaz, de povara, de deznadejde, de frica…”
- Parintele Savatie Bastovoi: DE CE S-A SPERIAT HRISTOS?
- Sfantul Ioan Gura de Aur: În Grădina Ghetsimani – rugaciunea si prinderea lui Iisus
- LUPTA LUI IISUS DIN GRADINA GHETSIMANI: “Intristat este sufletul Meu pana la moarte“. CHINUL SUFLETESC AL DOMNULUI INAINTE DE PATIMA SA si marea lectie pentru noi: RUGACIUNEA e indispensabila cand avem de luat hotarari!
5 Commentarii la “CUM SE CUVINE SA PETRECEM SAPTAMANA MARE SI SFANTA A PATIMILOR LUI HRISTOS? “Timpul acesta este cel mai pretios din tot cursul anului. Cum vom cuteza sa lipsim de langa Iisus tocmai in aceste momente?””