“Ca toti sa fie una, precum noi una suntem…” – Parintele Sofronie despre PARTASIA LA SUFERINTA LUMII PRIN ASUMAREA RUGACIUNII LUI IISUS PENTRU “INTREGUL ADAM”. “Lumea inainteaza catre catastrofa apocaliptica… O UNIRE DE ALT TIP, POLITIC, VA FI IMPUSA CU SILA; si ea va fi un iad general”

12-06-2016 Sublinieri

Iisus in gradina Ghetsimani

“Acelor „mai mici” despre care vorbeste Hristos (…) li s’a dat privilegiul, intr’o libertate duhovniceasca, nepatimas a gandi lumea in intregul ei, in afara socotelilor egoiste. Lor li se da rugaciunea pentru lumea intreaga in duhul iubirii poruncite; ei se aseamana Dumnezeu-Omului Hristos ce se roaga in gradina Ghethsimani. Saraci fiind si de nimic in ochii puternicilor Pa­mantului, ei primesc darul de a privi toate dumnezeiesc-omeneste. A fi mic in aceasta lume ajuta a fi mare in cel mai adeva­rat sens”.

***

Pentru Evanghelia din Duminica aceasta va mai recomandam:

***

World-War-I-Dead

OMENIREA SI ISTORIA EI

(fragment)

***

1952

Noi toti trebuie sa traim viata intregii omeniri ca fiind a noastra proprie. Atunci se va implini ruga­ciunea lui Hristos

“[…]

Oamenii gandesc in chip felurit istoria lumii: pentru unii este istoria imparatilor si a razboaielor; pentru altii – istoria culturilor si civilizatiilor, a cunoasterilor stiintifice si gandirilor filosofice, si a tot ce tine de acest plan; pentru noi insa istoria omenirii este nu altceva decat infaptuirea gandului Dumnezeiesc pentru om in ea; altfel spus, cresterea duhovniceasca a omului din clipa nasterii sale pana in clipa cunoasterii Facatorului sau si a ase­manarii cu El ce urmeaza cunoasterii. Cand omului i se da in Duhul Sfant vederea vecinicei Fiinte Dumnezeiesti, in chipul Careia a fost zidit si catre Care este chemat prin insasi firea sa, atunci incepe a precumpani in el dorinta de a atinge, de a infap­tui in propria-i fiinta chipul de neajuns pe care l-a inscris in el Artistul-Domnul.

Fiecare persoana este zidita dupa chipul lui Dumnezeu si poarta in sine oglindirea Sfintei Treimi, dar, luata ca ipostas aparte, ea nu rasfrange chipul Fiintei Dumnezeiesti, unde unimea trairii merge deopotriva cu multimea ipostasurilor, cand fiecare persoana devine una cu toti ceilalti, cand in fiecare persoana incape intreaga traire fara imputinare, si totusi fara nimicnicirea celorlalte persoane care vecinic nu se vor reduce una la alta.

Fiinta fapturii dupa chipul Dumnezeirii intreit Una este sen­sul si telul Bisericii. Aceasta reiese din cuvintele rugaciunii lui Hristos: Ca (toti) sa fie una, precum noi una santem” (Io. 17: 22).

Este vadit ca daca persoana omului, luat in sine, nu ajunge la deplina asemanare cu Hristos, la a fi deopotriva si identic cu El, unimea pentru care santem meniti nu poate fi infaptuita. Daca pana si in infaptuirea sa de pe urma, care este dincolo de hotarele lumii de acum, omul nu se va arata in stare a cuprinde in sine si a purta neschimbat intreaga plinatate a fiintei Dumnezeiesc- omenesti, atunci unimea va ramane nedesavarsita, partiala. Dupa cuvantul Cuviosului Simeon, cu neputinta va fi vecinica petrecere a omului in unime cu Dumnezeu daca asemanarea cu Dum­nezeu va fi nedesavarsita. Aceste cuvinte trebuie intelese si in privinta unimii omului cu omul. Asadar nu ramane alta solutie problemei noastre decat in faptul de a recunoaste ca, in Hristos, noi toti santem chemati mai nainte de intemeierea lumii anume la aceasta deplinatate a fiintei (v. Ef. 1: 4-6).

Lumea vazuta ce ne inconjoara se impune cu atata silnicie asupra constiintei noastre (simtite), incat parca numai si numai ea exista. Oamenii, adormiti de miraj, se lupta spre a supravietui in aceasta lume, si se lupta cu fratii, cu cei asemenea lor. Prin violenta si uciderea fratelui ei nadajduiesc a pune stapanire pe aceasta lume si a se indulci de viata de acum. O, cata naivitate, ce duce la nelegiuiri! Oamenii nu inteleg ca tot cel care omoara pe fratele, mai nainte de toate se omoara pe sine in alt plan, al fiintei – cel adevarat. Ucigasul crede in moarte si numai in moarte. Cei nascuti intru Hristos – a ucide nu pot.

sophrony1Omul in intreaga alcatuire a firii sale nu are nimic nezidit. Omul este chipul lui Dumnezeu, dar chip facut, zidit spre a avea un chip al fiintarii asemenea Dumnezeiestii Fiintari. Cele nefacute – Dumnezeu – se dau omului prin impartasire. Cum este cu putinta aceasta, este de neexplicat, de neinteles, dar nevointa sanatoasa si dreapta, cat si o indelunga experienta o arata cu limpezime. Monahul ce are un povatuitor cercat si se incredin­teaza parintelui sau, primeste prin el intelegerea acestora. Iata ce este traditia Bisericii. Este faptul de a se include in experienta Bisericii. Dar sant cazuri cand cate unul ce nu are povatuitor, stand pe aceasta treapta a cunoasterii duhovnicesti, se invredniceste de la Dumnezeu, pentru credinta si ravna sa fierbinte, de vederea Luminii. In astfel de cazuri sant cu putinta clatinari si nelamuriri privind firea contemplarii primite sau a izvorului ei. Asa s’a intamplat, de pilda, cu nevoitorii rusi care, prin cercare cunoscand puterea harica cuprinsa in numele lui Iisus Hristos, incercand a o defini dogmatic au cazut in greseli.

Acum, cand omul pretutindenea este atat de injosit, tema tai­nei purcederii omului si a inaltei sale meniri in lume este cat se poate de insemnata. Oamenii au ajuns sa stapaneasca mijloace de distrugere deosebit de puternice si, prin urmare, de asuprire. Se naste arzatoarea intrebare: Este oare omul liber? Oare asu­prirea nu arunca o umbra asupra fiintei mele? Oare nu am de­venit eu rob? (Iar aceasta neatarnand de vreo oarecare stapanire. Vorbim de duh.) Raspunsul: Nu este un astfel de loc, un astfel de regim, o astfel de imprejurare in care sa nu fie cu putinta a pazi porunca lui Hristos.

Planul politic nu este unul originar, ci o proiectie. Atitudinea mea adanca fata de toate evenimentele politice ale lumii este urmatoarea: Sant mai multe planuri ale vietii cosmice. Nu am nici o indoiala ca planul social si politic este unul rasfrant, si nicidecum unul de temei. Mai adanc este planul duhovnicesc. Starea morala si duhovniceasca a omenirii se rasfrange in oran­duirea sociala si in evenimentele politice. Evenimentele istorice vazute sant simptomele sanatatii sau bolii duhovnicesti, altfel spus, proiectia sau oglindirea a ceea ce se petrece duhovniceste in lume. Drept aceea, crestinilor le este firesc a sluji omenirii mai intai de toate duhovniceste. Tamaduind oamenii duhovni­ceste aducem randuiala si pace in plan familial, social si politic.

Multi oameni „mici”, de nimeni cunoscuti, in ochii lui Dum­nezeu sant elementul cel mai pretios: ei sant rodul nevestejit al Pamantului pentru care si este Pamantul. In ei se afla sensul lu­mii gandite de Dumnezeu; ei sant paziti pentru vecinica imparatie. In veacul ce va sa vie ei se vor proslavi ca imparati si ca preoti ai Dumnezeului Celui Preainalt.

Vedeti chemarea voas­tra, fratilor, ca nu sant multi intelepti dupa trup, nu sant multi puternici, nu sant multi de bun neam; ci cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu, ca pre cei intelepti sa-i rusineze, si cele slabe… ca sa rusineze pre cei tari; si cele de neam prost si nebagate in seama... si cele ce nu sant, ca pre cele ce sant sa strice” (1 Cor. 1: 26-28).

„Ca mi se pare ca Dumnezeu pre noi, apostolii, cei mai de apoi ne-au aratat, ca pre niste randuiti spre moarte, pen­tru ca priveliste ne-am facut lumii… noi nebuni santem … noi slabi… noi necinstiti… ca niste gunoi ne-am facut lumii, tuturor lepadatura santem pana acum…” (1 Cor. 4: 9-13).

„Ca ceruri noua si pamant nou dupre fagaduinta lui asteptam, intru care dreptatea locuieste” (2 Pt. 3: 13).

„Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul (Mt. 5: 5).

Fi-va acel nou Pa­mant fagaduit de Dumnezeu cand „cerurile arzand se vor strica si stihiile aprinzandu-se se vor topi” (2 Pt. 3: 12), el insa se va da celor blanzi; ei vor fi imparatii si preotii Parintelui iubirii.

Acelor „mai mici” despre care vorbeste Hristos: „Vedeti sa nu defaimati pre vreunul dintr’acesti mai mici (Mt. 18: 10), li s’a dat privilegiul, intr’o libertate duhovniceasca, nepatimas a gandi lumea in intregul ei, in afara socotelilor egoiste. Lor li se da rugaciunea pentru lumea intreaga in duhul iubirii poruncite; ei se aseamana Dumnezeu-Omului Hristos ce se roaga in gradina Ghethsimani. Saraci fiind si de nimic in ochii puternicilor Pa­mantului, ei primesc darul de a privi toate dumnezeiesc-omeneste. A fi mic in aceasta lume ajuta a fi mare in cel mai adeva­rat sens. Bogatilor si celor puternici de acum nu adesea li se da harul de a urma Împaratului-Hristos. Ei, in esenta, sant vrednici de mila si de compatimire pentru ursita lor in veacul ce vine. Ba si in cel de acum: traind in lux si in prisosinta in mijlocul saracilor si celor fara adapost, pot ei oare fi crestini, pot ei ur­ma cu adevarat lui Hristos? (v. Mt. 19: 23)

Directia finala a gandului nostru este a contempla taina Dumnezeului Treimic ce ni S’a descoperit, dupa chipul Caruia a fost zidit Omul-omenirea. Unimea multi-ipostatica a Dumnezeirii ar trebui sa fie infaptuita in viata noastra de faptura: omenirea sa devina o singura fire. Forma multi-ipostatica a existentei noastre nu ar trebui sa ne indeparteze de la a cauta cai spre a in­faptui unimea asemenea Dumnezeirii. Pentru a atinge aceasta este nevoie ca toti oamenii, fiecare om, sa tinda a ajunge la dra­gostea pentru aproapele ca pentru sine insusi, poruncita de Dumnezeu. Ceea ce inseamna ca noi toti trebuie sa traim viata intregii omeniri ca fiind a noastra proprie. Atunci se va implini ruga­ciunea lui Hristos: Ca toti desavarsit una sa fie” (v. Io. 17: 21-23). Aceasta este vecinica imparatie a Dragostei Tatalui.

„De va auzi cineva graiurile mele si nu va crede, eu nu judec pre el… (dar) cela ce se leapada de mine si nu priimeste graiurile inele, are pre carele judeca pre el: cuvantul carele am grait, acela va judeca pre el in ziua cea de apoi” (Io. 12: 47-48).

Prezenta celor ce leapada, si chiar cu ura, porunca lui Hristos nu trebuie sa devina o piedica de netrecut in a ramane in duhul evanghelicestii binevestiri, desi ea ingreuiaza peste masura lu­crul nostru.

Biserica ne invata a primi pe fiecare, fara a lepada „pre vre­unul dintr’acesti mai mici” (Mt. 18: 10), ca fiind o persoana dupa chipul lui Hristos, ceea ce duce la faptul de a trai suferinta sau moartea unui simplu om ca pe propria noastra moarte si a tuturor indeobste. Intr’o singura picatura de apa, spuneau Pa­rintii din vechime, se cuprinde aceeasi esenta care este si in ocean. Tot asa, in viata unei singure persoane se poate oglindi o uriasa parte a vietii universale a omenirii. Si daca noi toti am ajunge la „masura varstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4: 13), atunci in fiecare om s’ar arata intreg Omul. Cata vreme nu se savar­seste acea menire, ne intristam. Ne rugam pentru aceasta si in legatura cu noi insine, si cu toti oamenii.

O, de ar fi cu putinta a slobozi pe toti oamenii de sub stapanirea indobitocitoare a mediului ce ii inconjoara, de neaparata trebuinta a greoaiei trude a luptei zilnice pentru existenta, spre a le arata lumina unei alte vieti – ce adanca schimbare ar aduce aceasta starii intregului Pamant! Este cumplit a si pomeni lu­crurile ce ne inconjoara acum: multi, in cautarea lor de a stapani asupra fratilor, nici nu vor sa vada groaznica priveliste a dezna­dejdii atotcuprinzatoare. Cati sant cei care, de nestapanit fiind in pornirile lor patimase, devin fara socotinta fata de urmarile propriilor fapte; care arunca focul urii asupra celor ce gandesc altfel decat ei; care cauta a stapani asupra fratilor spre a se con­vinge pe sine de o paruta superioritate; cati sant cei care de-a lungul vietii lor isi intind sabia spre a ucide pe cei nedoriti, mu­rind adeseori ei insisi in clipa loviturii. Multi ocarmuitori imita pe imparatul Alexandru: taie nodul gordian cu sabia. Toti acestia nu fac decat a inmulti raul, fara a indrepta catusi de putin starea lucrurilor.

Cine se roaga pentru lume compatimeste cu toti, dar nu se poate adaugi in chip practic luptei pentru biruinta vreuneia dintre parti, pentru ca impreuna cu aceia sa „biruiasca pe vrajmasi”. Iar aceasta pentru ca niciuna dintre parti nu se afla in adevarul lui Hristos. Lumea inainteaza catre catastrofa apocaliptica.

Desigur, rau absolut nu exista. Absolut este numai Binele. Iar acest Bine ne-a poruncit:Iubiti pre vrajmasii vostri… bine fa­ceti celor ce va urasc…” (Mt. 5: 44). Popoarele care pretind la numele de crestine nu au infaptuit aceasta porunca. Adesea dim­potriva: dobandind prin crestinism lumina mintii, lumina cu­noasterii, au folosit-o cu precadere nu spre binefacerea fratilor, ci spre a-i asupri. Numai in primele veacuri ale crestinismului, cand credinciosii se dadeau tuturor suferintelor pentru numele lui Hristos, marturia era adevarata. Dupa biruinta lui Constantin, cand crestinismul a devenit religie de stat, s’au ivit schimbari injositoare. Crestinii ravnitori au fugit in pustie. Iar statele, ur­mand mai mult sau mai putin Romei, s’au intarit prin forta. Crestinismul a devenit aproape obligatoriu. Bucuria constiintei ca, impreuna cu biruinta lui Constantin, a venit vremea liberei propovaduiri a adevaratului Dumnezeu s’a stins curand, prin faptul ca statele foloseau mijloacele de constrangere pe care le detineau pentru propriile interese politice. Practic aceasta a dus la avantajarea claselor ocarmuitoare. Neatinsa a ramas piramida inegalitatii pe care Hristos o rasturnase cu venirea Sa, chemand pe cei de sus si puternici a sluji celor mai mici si slabi. Inaintea noastra sta acum datoria reinfaptuirii vietii evanghelice. In multe locuri marturia prin mucenicie a ajuns la ordinea zilei. Marea Judecata asupra crestinismului istoric a fost inteleasa de unii ca epoca „postcrestina”. Dar, pe de alta parte, tocmai in zi­lele noastre se intareste nadejdea unei mari renasteri a crestinis­mului.

Rau absolut nu exista. Nu este fenomen, oricat de distructiv ar parea, care sa fie lipsit de un aspect pozitiv. Astfel, conditiile contemporane ale vietii planetare pot si ar trebui sa lucreze spre a deschide mintea oamenilor a constientiza neaparata nevoie a unei viziuni globale a soartei intregii lumi, adica sa infaptuiasca starea in care toti si fiecare membru influent al omenirii sa o constientizeze ca pe o familie, una si nedespartita: „Sa iubesti pre vecinul tau ca insuti pre tine (Mt. 19: 19). Oricum, tragis­mul vremii noastre inclina pe preot a se ruga pentru toti. Ar fi de dorit a vedea acelasi lucru in fiecare crestin.

Mai curand se intampla contrariul: se inmulteste ura, pe alo­curi nu inceteaza razboaiele de frati ucigatoare. Toti ne aflam sub amenintarea unui razboi general cu caracter apocaliptic: mistuirea de sine a omenirii prin noul foc ce este in stare a aprinde intreaga massa materiala a planetei. In locul unirii tutu­ror vedem pretutindeni imbucatatirea: pana si semintii marunte se agata spasmodic de „independenta” lor fata de despotismul celor puternici. Miscarea contrara a ce ar trebui sa fie randuiala vietii obstesti se naste pe urma pacatelor din trecut: jignirea si nimicirea celor slabi de-a lungul veacurilor a inradacinat nein­crederea si respingerea fata de stapanii de tot felul. Creste razvratirea celor asupriti; se creeaza cataclisme naturale de tot felul. Ritmul evenimentelor depaseste putinta ocarmuitorilor nu numai de a analiza, dar si de a intelege adevaratul sens al celor ce se petrec. In haosul contradictiilor contemporane toti stau la ras­cruci: niciuna din cai nu reprezinta libertatea miscarii.

Pentru noi, crestinii, cel mai cumplit aspect este formarea unor mase dinamice dar depersonalizate, in care lipseste inte­legerea omeniei. Lupta noastra duhovniceasca prin rugaciune si cuvant este lupta duhului pentru Omul-Persoana. Fara dezlega­rea problemei – ce este omul, valoarea sa netrecatoare, nu este cu putinta a cladi o societate cu adevarat omeneasca.

Numai o constiinta largita a Omului-Ipostas dupa chipul Ipostasului Logosului Tatalui – Hristos, poate purta in sine intregul Adam.

Daca insa, asemenea regnului animal, fiecare va tine la indi­vidualitatea sa marginita, va fi cu neputinta a ocoli inghitirea intregii omeniri in oceanul urii universale.

„Rogu-Te, milostive Doamne, sa Te cunoasca in Duhul Sfant toate noroadele pamantului”asa se ruga fericitul Staret Siluan.

Lumea nu se poate indeparta de la acele cai pe care o pune cuvantul lui Hristos, in vartutea caruia toti pamantenii sant che­mati la unimea dragostei in duhul libertatii personale. O unire de alt tip, politic, va fi impusa cu sila; si ea va fi un iad general. Fara Hristos, toate caile duc la moarte; fara credinta in Inviere, intunecatul nour al deznadejdii va cuprinde tot mai mult pe toti; inca de pe acum toti sant plini de frica. Spre a birui turburarea tragica a intregii omeniri, nevointa crestina este de neocolit. Hristos a dezvaluit inaintea ochilor nostri „tainele mantuirii” dintru inceputul instrainarii – caderea lui Adam. Ne-a infatisat Omul in toata frumusetea si intelepciunea sa dintru inceputul zidirii, si numai urmand Lui – atat fiecare dintre noi, cat si intreaga omenire – ne vom putea mantui la toate nivelele.

Observam mai curand contrariul: oamenii din ce in ce mai mult pierd intelesul adevaratei esente a Descoperirii Crestine. Formelor trecute ale atheismului – pantheismul, metafizicul, umanismul si, pur si simplu, cel semi-animal – li se adauga une­le noi, dintre care cel mai mult se raspandeste cel pseudostiintific. Indepartarea de la personalismul crestin, in chip neocolit duce la dezumanizarea maselor. Neprimind marea Descoperire despre Dumnezeirea Ipostatica si despre Omul de asemenea ipostatic, multi dintre contemporanii nostri inclina catre invataturi mistice [de tip New Age, legate de un “dumnezeu” impersonal – n.n.], necunoscand locul fiintial al principiului Persoanei nici in fiinta Absoluta, nici in fiinta zidita dupa chipul Dumnezeului Ipostatic.

Avand in vedere starea de fapt a nivelului moral si intelectual de astazi se poate spune ca multi resping adevaratul crestinism si pentru ca, intuitiv, constientizeaza faptul ca a fi purtator al Duhului lui Hristos intr’o astfel de lume inseamna a se supune multor suferinte.

Dar si aci se arata iarasi neintelegerea faptului ca suferintele sant de neaparata trebuinta pentru a patrunde adanc in tainele fiintei zidite. Dramele noastre personale, ale fiecaruia dintre noi, oglindesc tragismul intregii istorii a omului dintru inceput. Cu­vintele mele sant departe de a fi un pesimism banal. Mie, celui mai neinsemnat dintre oameni, mi-a fost data experienta chinu­rilor duhului omenesc incatusat, precum adesea pare, in temnita determinarii tuturor lucrurilor. Cand insa, dupa darul de sus, pentru care binecuvintez pe Dumnezeul meu, am vazut cum Domnul Iisus ma adanceste pana in fundul iadului, si de acolo ma inalta pana la ceruri, in grele incercari fiind, strigam: „Slava Ţie, Ziditorul meu! Nemarginita este intelepciunea Ta!” Iar une­ori, chiar mai adesea, gandeam: „Asa sufera intreg Pamantul”; si astfel se infaptuia iesirea mea din cercul stramt al existentei individuale si inceputul contemplarilor cosmice. Nicicum nu vreau sa spun ca aflasem o metoda psihologica de a scapa de suferinta de nerabdat: eu sufeream cu adevarat si ma chinuiam. Dar tocmai asa duhul meu patrundea mai deplin in dimensiunile cosmice si metacosmice ale existentei omenirii. Aceeasi viata cosmica, asemeni unui suvoi puternic, trece prin fiecare dintre noi. Eu treceam pe o orbita largita, ceea ce ma inrudea in duh cu milioane de fiinte asemenea mie, raspandite pe fata Pamantului. Mai mult: nastea in mine o nestavilita rugaciune pentru toti; ast­fel – sa ma ierte Dumnezeu (pentru gandul indraznet) – eu ma impartaseam cumva cu rugaciunea din Ghethsimani; totul se stramuta in taramul duhului ce depasea legaturile, si ale vremii, si ale intinderii.

Adevaratele suferinte ale duhului nostru sant un privilegiu ce se plateste scump. Fericirea sau binecuvantarea eu o socotesc nu dupa multimea trairilor psihologice placute, ci, mai presus de toate, dupa cunoasterea data noua despre existenta lumii si mai cu seama despre intaiul si Ultimul Adevar. Aci, pe Pamant, se sfarsesc incercarile. Adesea imi aduc aminte de cuvintele Domnului, rostite apostolilor cu doar cateva ceasuri inaintea sfarsitului Sau pe Golgotha:Pacea mea dau voua (Io. 14: 27). La temeiul acelei paci sta cunoasterea Tatalui; Hristos cunoaste pe Tatal. Iar noi, daca ne-am atins de cunoasterea vecinicului Adevar – Dumnezeu, vom trai toate sfasierile Pamantului ca fi­ind la periferia fiintarii noastre ipostatice. In centrul nevazut al persoanei noastre este de fata Dumnezeu, iar dragostea Sa de-viata-facatoare ne pazeste de moarte chiar atunci cand traim acut in sine nelinistile, deznadejdile, agoniile dinaintea mortii ale fratilor nostri.

Bineinteles, calea aceasta este stramta si spinoasa. Multe suspinuri se vor smulge din piepturile noastre de-a lungul pasirii pe ea. Uneori intreaga noastra fiinta se intoarce, cum ar fi, pe dos, iar privirea se indreapta cu totul inlauntru. Inima si mintea isi simt neputinta de a urma lui Hristos si, cuprinsi de frica, ne vom incetini pasii: Si mergea Iisus inaintea lor; iar ei, (apostolii), se spaimantau, si urmand lui, se infricosau (Mc. 10: 32). Iar duhul se opreste in pragul veciniciei, intr’o dureroasa neputinta; uneori insa, intr’un inflacarat avant catre Dumnezeiescul Ade­var. […]

[va urma]

***

elder sophrony

POST-CUVANTARE

“M’am nascut in epoca unor cat se poate de adanci schimbari in viata intregii omeniri a Pamantului. Contemporan fiind evenimentelor, nu am putinta sa judec „calitatea” lor, sa prevad ur­marile luptei dintre idei ce are loc pe intreaga fata Pamantului. In istorie, de departe nu intotdeauna cele mai bune au biruit. Gro­zaviile veacului nostru [al XX-lea – n.n.] au depasit in anumite privinte tot ce ne este cunoscut din veacurile trecute. Mai intai de toate, cantitativ: milioane si milioane au pierit pe campurile de lupta in razboaie intre popoare si razboaie civile. Acestora le urmeaza o nenuma­rata multime de jertfe legate de teroarea dinlauntrul diferitelor tari.

Sufletul meu niciodata nu a inclinat a se adaugi fizic luptei dintre diferitele ideologii politice. Dar, fireste, la sfarsitul unei indelungate vieti mi-am putut face o oarecare idee despre cum se alcatuieste faptic viata popoarelor, pe de-o parte, iar pe de alta parte, in vartutea preotiei mele si a rugaciunii pentru lume, cum ar trebui ea sa se alcatuiasca. Am avut parte de o pronie nu usoa­ra: m’am nascut in Rusia – in acel loc al trupului Adamic din intreg pamantul unde acel trup a inceput a boli, in incercarea de a schimba randuiala cat se poate de nedreapta ce se intelenise cu sila de-a lungul veacurilor. Mai departe mi s’au descoperit latu­rile cumplite ale caracterului omului, ceea ce m’a aruncat in deznadejde pentru neamul omenesc.

Dar, in paralel, am fost cu putere prins in suvoiul unei alte vietuiri, aduse noua de catre Cel de-al doilea Adam, Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu. El m’a invrednicit a ma face partas Trupului Sau; El mi-a aratat Lumina Sa si a revarsat asupra-mi belsugul bunatatii Sale. El, Dumnezeiescul Semanator, a aruncat buna samanta Sa in tarina inimii mele, iar eu am trudit sa nu ma arat neroditor; Cuvintele Sale asemenea focului s’au impartasit mintii si inimii mele, iar eu am invatat a gandi asemenea Lui, caci cuvantul Lui s’a facut viata mea. Prin impreuna-lucrarea Duhului Sfant am avut binecuvantarea de a ma face partas su­ferintelor si bucuriilor Sale. Fie si in parte, dar in chip real, El ne-a descoperit pe Tatal, iar eu m’am obisnuit a iubi pe Tatal, si a simti ca nici eu, cel mai de pe urma dintre oameni, nu sant le­padat de la Fata Tatalui. Indraznesc sa spun ca nici viata Adamului pamantesc in caderea sa, nici viata Omului Ceresc (v. 1 Cor. 15: 45-49) nu imi sant straine, necunoscute. Astfel mi-a devenit firesc a trai tragedia omenirii pe de-o parte, si pacea lui Hristos, pe de alta. Celor credinciosi Domnul le da a mai-nainte-gusta viziunea vecinicei biruinte a lui Iisus; tragedia caderii – negrul hau al mortii – se biruieste de catre Hristos, Care nu ne leapada, ci ne primeste in sanul Sau.

Calea catre Imparatie, de departe nu este neteda. Cand de ini­ma omului se alipeste dragostea lui Hristos, duhul nostru este rapit de puterea dragostei Lui; da, de puterea ce cuprinde in­treaga zidire, si, totodata, de blandetea ei; cand mintea noastra cearca experienta vie a cunoasterii lui Hristos, ce se arata ca Lumina nu a lumii de aci, toate reactiile omului se schimba fata de fiecare manifestare a vietii. Cel renascut de duhul lui Hristos devine cat se poate de simtitor fata de tot ce este bun, si ce nu este bun. Aceasta din urma, fie si in formele sale mai ascunse, raneste sufletul. Despre mine voi spune ca de mai mult de o jumatate de veac sufar pana la sfasiere la vederea cosmarului ucigasiilor dintre oameni-frati. Uneori, din pricina durerii, sant gata a racni ca o fiara salbateca, a schelalai ca un biet caine cu labele strivite de o masina; si tot ca un caine, chircindu-ma de durere, a ma tari in laturi din caile oamenilor. Dar cand durerea inimii ajunge pana la hotarul putintelor trupesti, chemarea Numelui lui Iisus Hristos aduce o pace care tine omul in viata. Cand, in mis­carea impreuna-patimirii sale, dragostea este dusa in rugaciune pana la capat, omul este umbrit de pacea de care apostolul Pavel spune ca ea covarseste toata mintea (Flp. 4: 7). Este pacea pe care Domnul a dat-o apostolilor in noaptea patimilor Sale rascumparatoare lumii (v. Io. 14: 27).

Este oare nevoie sa repet ca nici o clipa nu am uitat cat de mare este distanta intre mine si Dumnezeu? Dar distanta nu exclude totusi o oarecare analogie, fara de care nu s’ar putea ajun­ge nicicum la cunoasterea lui Hristos. A urma Lui ne arunca neincetat, cand in suferinte din cale afara de mari, cand in tara­mul de lumina purtator al biruintei dragostei lui Dumnezeu, ce de nimic si de nimeni nu este zdruncinata. Iar acestea deloc nu sant depresii isterice care alterneaza cu parute entuziasme, tot isterice. Nu. La inceput aceasta stare se poate asemana cu ele in­tr’o oarecare masura, dar, la drept vorbind, este cu totul altceva. Insa dupa multe reveniri ale acelorasi trairi ale pogorarii pana la iad si inaltarii pana la ceruri ea devine cuprinsul duhului nostru, impreuna-petrecand in sanurile fiintei noastre. Iisus - rugaciune in GhetsimaniAstfel este Hris­tos: El cuprinde toate adancurile, si nu este altul asemenea Lui. La fel se petrece si cu cei cari au iubit pe Hristos. Iata, Hristos in Ghethsimani traieste pana la capat tragedia intregii lumi pana la „sudoarea de sange”. Iar dupa o asemenea rugaciune, se scoa­la spre a infrunta urmatoarele sfasieri, plin de barbatie si de o pa­ce care Ii alina durerea si care, pentru o vreme, nu Il lasa a muri. „Pentru o vreme” – adica pana la savarsirea lucrarii Sale, cand va avea loc cuvantul: Savarsitu-s’a (Io. 19: 30).

Dumnezeul meu, Hristoase al meu! Pazeste-ma in caile Adevarului Tau. Tu stii cat de aproape este moartea mea, si nevoia mea in acel ceas. Nu trece cu vederea nestiinta mea si nebunia. Nu ma lepada pentru indrazneala mea: ea purcede din deznadejdea fata de mine insumi; din frica de a ramane in afara Luminii Imparatiei Tale, de a fi aruncat in „intunerecul cel mai din afara”. Afla cale spre a ma lu­mina in ziua mortii mele: eu nu stiu ce ma va ajunge atuncea, care pahar va trebui sa beau spre a fi apoi cu Tine.

Domnul a zis: Eu sant Calea… nimenea vine la Tatal, fara numai prin mine (Io. 14: 6). Eu stau intr’o binecuvantata frica in fata acestor cuvinte: nu vreau sa gresesc intru nimic din cele ce ar putea pune o oarecare bariera intre El si mine. Dar nu cu­prind adancul intelesului cuvintelor lui Hristos. Caut la viata Lui in lumea noastra, asa cum este infatisata in Evanghelii, si zaresc extreme la care nu ajunge mintea mea cea mica. El cuprindea in Sine intreaga plinatatea Dumnezeirii, fiind impreuna cu Tatal fara de inceput, precum si plinatatea omenirii in intruparea Sa. Absolut in neinceputul Sau, El impartaseste firii noastre, pe ca­re a primit-o, nemarginirea Sa. Stihiile firii ascultau de El; boli cumplite dispareau cu singur cuvantul Sau, sau prin usoara atin­gere a degetului de trupul bolnav; mortii inviau, orbii vedeau; dracii ieseau cutremurati din cei pe care-i stapaneau.

[…]”

(Din: Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014)

824599

Legaturi:

*

*

 


Categorii

Gradina Ghetsimani, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Sofronie Saharov, Portile Iadului, Rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului Iisus Hristos, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la ““Ca toti sa fie una, precum noi una suntem…” – Parintele Sofronie despre PARTASIA LA SUFERINTA LUMII PRIN ASUMAREA RUGACIUNII LUI IISUS PENTRU “INTREGUL ADAM”. “Lumea inainteaza catre catastrofa apocaliptica… O UNIRE DE ALT TIP, POLITIC, VA FI IMPUSA CU SILA; si ea va fi un iad general”

  1. Pingback: PARINTELE SOFRONIE DE LA ESSEX – scrisoare profetica despre degenerarea ideii de IERARHIE BISERICEASCA in DESPOTISM cu pretentii de infailibilitate, care risca sa atraga “REACTII VIOLENTE DEZASTRUOASE”: “Episcopii prea adesea înce
  2. Pingback: CEL CE FACE NEDREPTATE ISI VA LUA PLATA NEDREPTATII… | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: ATINGEREA VESNICIEI – experienta uluitoare, “prooroceasca”, a vederii tainice a IUBIRII LUI DUMNEZEU, care ne insufla TANJIREA dupa trairea neincetata in prezenta Sa, chemându-ne la TRANSFIGURARE: “Foc am venit să arunc pe pămâ
  4. Pingback: CUM NE PRETUIM UNII PE ALTII CA MADULARE ALE ACELUIASI TRUP, CE RELATII (AR TREBUI SA) AVEM INTRE NOI IN BISERICA? Ne purtam de grija unii altora, ca frati intru Hristos? | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: LUPTA PENTRU RUGĂCIUNE, NEVOINŢA DUHULUI CREŞTIN: “Trăim înconjuraţi de o lume fără rugăciune. De-abia printr’o mare străduinţă putem răzbate prin această atmosferă nevăzută, dar groasă şi împovărătoare” | Cuvântul
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate