ORTODOXIA – CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”

21-09-2009 Sublinieri

patimitorii-de-la-inchisoarea-jilava-icoana-diaconesti2.JPG

(detaliu din Icoana Noilor Martiri ai Pamantului Romanesc, realizata la Man. Diaconestidin volumul cu acelasi nume aparut la Editura Bonifaciu, 2009)

“Cam in urma cu un an, intr-o calatorie cu trenul, am avut o discutie lunga cu un tanar american. Ma intalnise, aparent, din intamplare (desigur, in viata nu exista intamplare) si mi-a spus ca invata limba rusa. Era un cautator in domeniul religiei care fusese in tot felul de asa-zise grupari crestine, dar negasind altceva decat ipocrizie si falsitate fusese gata sa renunte cu totul la religie. Atunci insa a auzit ca poporul rus suferea pentru credinta. Acolo unde este suferinta, s-a gandit el, poate ca exista ceva autentic si nu falsitatea pe care o avem noi in America. Asa ca studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia, unde spera sa intalneasca oameni cu adevarat crestini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat sa aud acest lucru, caci el nu vazuse niciodata un preot ortodox si nici nu participase la vreo slujba ortodoxa. Am discutat indelung despre religie si am vazut ca parerea lui era destul de corecta: suferinta poate naste ceva sincer, in timp ce viata noastra usoara poate sa genereze foarte usor falsitate.

In secolul patru, un mare teolog ortodox, Sfantul Grigorie de Nazianz (numit si Teologul), descria religia noastra ca „Ortodoxie a suferintei” [patimitoare] – caci asa a fost de la inceput si de-a lungul intregii istorii a Bisericii. Adeptii Dumnezeului rastignit au suferit torturi si persecutii. Aproape toti Apostolii au murit ca martiri; Petru a fost rastignit cu capul in jos, Andrei a fost rastignit pe o cruce in forma de X. In primele trei secole crestine, credinciosii au fugit in catacombe si au indurat suferinte extraordinare. Intr-o atmosfera de neincetata asteptare a mortii, acolo, in catacombe s-au alcatuit sfintele slujbe ale Bisericii – pe care le celebram si astazi intr-o forma foarte putin schimbata fata de atunci.

Dupa perioada catacombelor a urmat lupta pentru pastrarea puritatii credintei, cand multi invatatori au incercat sa substituie dumnezeiestile invataturi revelate, date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opinii personale. In veacurile ce au urmat, popoarele ortodoxe au fost invadate de arabi, turci si alte popoare necrestine si, in final – in zilele noastre -, de comunisti. Comunismul, care a persecutat religia cum n-a mai facut-o nimeni inainte, a atacat mai intai de toate exact teritoriile ortodoxe ale Europei de Est. Dupa cum se poate vedea, acum credinta noastra este o credinta a suferintei; si, in aceasta suferinta, ceva continua sa ajute inima omului sa primeasca revelatia lui Dumnezeu”.

(Cuviosul Seraphim Rose)

0938635034-grhh.jpg

***

Parintele Serafim dorea sa le spuna studentilor ca motivul adevarat al cautarii spirituale nu era aceasta dorinta de a experimenta sau de a vedea ceva “spiritual”, ceva de dincolo de viata zilnica. Un om cinstit nu va cauta altceva decat plinatatea adevarului (asa cum Parintele Serafim insusi facuse) si nu se va opri la stadiul in care se descopera numai o parte a adevarului, solicitand doar sentimentul amagitor al satisfactiei.

Este adevarat ca, in viata sa, Parintele Serafim a fost martorul multor minuni. Unul dintre mentorii sai, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, (canonizat recent ca sfant de catre Biserica Ortodoxa Rusa de peste hotare, n. ed.) savarsea minuni asa cum o faceau primii Apostoli. Daca Parintele Serafim le-a spus studentilor despre unele dintre aceste minuni, a facut-o doar pentru a-i conduce spre consideratii mai adanci. Scopul sau final era, desigur, sa-i trezeasca pe oameni la ceea ce doreau cu adevarat: Hristos Cel Viu.

El recunostea ca, in ciuda opacitatii spirituale a omului contemporan apusean, procesul de convertire nu era diferit de cel din veacurile trecute. Convertirea are loc atunci cand este atins ceva in inima, cand inima incepe sa “arda” la contactul cu adevaratul dumnezeiesc revelat. In orice caz, adesea, persoana trebuie sa simta inainte de convertire lipsa acestui adevar si sa cunoasca, din experienta, suferinta produsa de dorirea lui.

In instarita societate apuseana oamenii au de multe ori acest sentiment al chinului spiritual dar, fiind atat de preocupati de procurarea confortului si a excitantelor fizice, acesta nu ajunge pana la constiinta lor. De cealalta parte, in tarile in care oamenii sunt private de libertate si confort, foamea spirituala a omului devine mai directa si mai disperata. Ca urmare, Parintele Serafim si-a dat seama ca oamenii din lumea libera au de invatat o lectie importanta de la cei aflati in spatele Cortinei de Fier (tarile comuniste, n. red.) in privinta trezirii la viata religioasa. Ar putea insa cei dintai, traind in ceea ce s-ar putea numi “paradisul nebunilor”, sa transpuna experienta reala si esentiala a celor din urma intr-o forma pe care sa inceapa a o intelege realmente? Parintele Serafim nadajduia ca da, deoarece stia ca, fara cunoasterea Golgotei si a Crucii, nimeni nu poate ajunge la adevarata cunoastere a lui Hristos, Dumnezeul Intrupat.

Unul din scopurile pe care l-a urmarit Parintele Serafim adresandu-se studentilor a fost sa le arate ca viata spirituala nu este ceva care aduce “placere” ci, mai degraba, un fel de camp de lupta in care sufletul se purifica prin suferinta. Pentru multi studenti aceasta a fost o noutate, caci cine dintre figurile religioase din zilele moderne, dorind sa castige discipoli in masa, ar fi chemat oamenii pe o cale a suferintei fara sfarsit si a luptei? Totusi, aceasta e calea pe care a mers Insusi Hristos si pe care l-a chemat si pe omul care vrea sa-L urmeze. Iar Parintele Serafim, recomandand-o in prelegerea sa, i-a determinat pe unii dintre ascultatori sa-si ia crucea si sa urmeze aceasta cale stramta.

Din pacate, judecand dupa intrebarile care i s-au pus la sfarsit, majoritatea studentilor pareau ca, intr-un fel, “pierdusera esenta”. El le vorbise despre realitatea elementara a vietii crestine, despre ce inseamna convertirea inimii si transformarea ei de catre Hristos. El a numit cautarea Adevarului “o problema de viata si de moarte”. In contrast cu aceasta urgentã, multe dintre intrebarile care i s-au pus pareau motivate mai mult de o curiozitate desarta. A fost pus intr-o situatie dificila cu intrebari de genul: ce crede despre diferitele grupari crestine, unde crede ca se afla – sau nu se afla – Duhul Sfant, care ar fi „cele o mie si una de mici diferente” dintre Ortodoxie si romano-catolicism etc., de parca cei ce intrebau ar fi cautat mai degraba sa “categoriseasca” cele spuse decat sa se lase patrunsi de ele (…)”.

(Ieromonahul Damaschin Christensen)

***

014.jpg


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, 1. SPECIAL, Biserica rastignita, Parintele Serafim Rose

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “ORTODOXIA – CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: RAZBOIUL DESCHIS AL DIAVOLULUI DE DISTRUGERE A FAMILIEI SI A FEMEII. Pr. Horia Prioteasa: “Vrajmasul vrea sa fure mirul din casa fiecarui crestin”. Pr. Cezar Axinte: “Astazi cronometrul lumii este in mana femeii”. OBIECTUALIZAREA S
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate