Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?

22-02-2011 Sublinieri

“Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos…”

“Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult”.


“Despre sfintii inchisorilor si despre suferintele celor din inchisoare s-a scris cate ceva, destul de mult poate, prea mult pentru ca  un om obisnuit sa poata cuprinde tot ceea ce s-a scris, dar nici pe departe de ajuns. Si este foarte greu sa vorbesti despre cei care au suferit in inchisori pentru ca sunt foarte multi, oameni foarte deosebiti intre ei, care au avut cruci foarte grele si foarte deosebite. Chiar daca pentru cineva din afara, poate sa para ca celulele erau la fel, si prin urmare si destinele celor de-acolo erau la fel, nu a fost asa. Au fost drumuri foarte, foarte deosebite intre ele, dupa cum si oamenii au fost foarte deosebiti intre ei.

Si, inca odata as spune, foarte multa bogatie de jertfa, de suferinta, de durere, de cadere si de ridicare. Noi, fie ca ne dam, fie ca nu ne dam seama, ne hranim din jertfa lor. Pentru ca si in Romania de astazi, si in lumea de astazi, traieste datorita jertfei celor dinainte. Astazi este, sigur, la moda sa se alerge dupa placeri, dupa pofte, dupa distractii, iar jertfa este un lucru simpatic, atunci cand apare in filme, la televizor, dar nu este un lucru pe care omul sa si-l asume cu adevarat. Tuturor le plac eroii din filme, insa nicunul nu se gandeste serios, sa-si ia o cruce si sa si-o duca pana la capat, sau, mai bine zis, si cei care o fac sunt foarte putini.

Si chiar si apropierea fata de sfintii inchisorilor se face, de multe ori tot pe aceste linii ale veacului de acum, cu foarte multa trufie, si foarte putina smerenie. Pana la urma ar trebui, insa, sa intelegem ca fara ei noi n-am fi putut exista. Fara femeile care acum 150 de ani sau acum doua sute de ani, sau acum trei sute de ani, stateau la cratita, si isi cresteau copiii, si se jertfeau, nici unul dintre noi nu ar mai fi astazi. Daca s-ar fi gandit si ele ca e mai bine sa aibe si ele o viata usoara, si ca n-are rost sa faca copii – mai ales ca erau vremuri cumplite, cu razboie, cu amenintari, cu navaliri – noi n-am mai exista astazi, tot neamul s-ar fi stins de mult. Si daca cei care au fost chinuiti pentru Hristos in secolul al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, s-ar fi gandit si ei sa mearga altfel, sa le fie mai bine, sa mearga in rand cu lumea, credinta ar fi pierit de mult in aceasta tara si Romania ar fi fost o tara pagana. Ne-am fi nascut intr-o tara pagana si foarte putini dintre noi ar fi putut vreodata sa-L urmeze pe Hristos.

Astazi putem sa-L urmam pe Hristos, dar cei mai multi dintre noi nu o facem. Si aici este o deosebire cutremuratoare intre noi si sfintii inchisorilor. Pentru acest lucru este nevoie sa fie cat mai multe carti despre jertfa lor, fiindca, inca o data o spun, fara jertfa nu exista mantuire. Si fara jertfa nu putem sa fim ai lui Hristos. Daca este sa vorbim despre sfinti, despre toti sfintii care au fost vreodata, trebuie sa intelegem ca primul lucru care a insemnat ceva, a fost jertfa.

Si chiar si pentru aceasta conferinta, a fost, din cate am vazut eu, destula discutie, destula dezbinare si tulburare, desi ar trebui sa ne unim cu totii cand este vorba despre acesti oameni care au suferit pentru Hristos si sa nu existe dezbinari. Daca am avea dragostea pe care au avut-o ei pentru Dumnezeu…!

Sfantul Apostol Pavel zice asa:

“Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei, in aşa fel că lanţurile mele, pentru Hristos, au ajuns cunoscute în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi, si cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele. Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. (Filipeni 1,12-18)”.

Vedeti ce inseamna dragostea adevarata de Hristos, chair si atunci cand era facuta de unii care din propovaduire doreau de fapt sa sporeasca suferintele Sfantului Apostol Pavel, el se bucura foarte mult, pentru ca tot rostul vietii lui era Hristos, si vestirea lui Hristos nu putea decat sa-l bucure.

Iar pentru noi este acest cuvant care, zic eu ca ar trebui sa ne ramana in suflete, din aceeasi Epistola, Epistola catre Filipeni a Sfantului Apostuol Pavel :

“Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei fără să vă înfricoşaţi întru nimic de cei potrivnici, ceea ce pentru ei este un semn de pierzare, iar pentru voi de mântuire, şi aceasta este de la Dumnezeu. Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine şi o auziţi acum despre mine” (Filipeni, 1, 27-30).

Deci, lectia pe care o da Sfantul Apostol Pavel este aceeasi lectie pe care ne-o dau si sfintii marturisitori din inchisorile comuniste.

Pentru cei care-L iubesc pe Hristos, li s-a daruit acest dar mare, sa sufere impreuna cu Hristos. Suferinta este o cale a curatiei, calea prin care ne desprindem de obisnuinta pacatului, si cu care izbutim sa ne insusim felul de a fi, foarte, foarte neobisnuit pentru noi, al lui Dumnezeu.

Dumnezeu a lasat toate ca sa se faca Om, pentru ca in felul acesta sa Il poata izbavi pe om. Omul, de obicei nu lasa aproape nimic pentru Dumnezeu, si chiar cand face un sacrificiu cat de mic pentru Dumnezeu, se asteapta ca Dumnezeu sa-i fie foarte recunoscator. In fapt noi ar trebui sa  luptam sa castigam generozitatea nesfarsita a lui Dumnezeu. Aceasta este starea in care ar trebuie sa fim in chip firesc. Sa nu sa ni se para ceva neobisnuit in a ne jertfi, in a darui, in a fi asemenea lui Dumnezeu, pentru ca de fapt asta este porunca data de Hristos inca din predica de pe munte: “Fiti desavarsiti precum Tatal vostru ceresc desavarsit este“. Ar trebui sa avem o dragoste inteleapta care sa-i poata cuprinde pe toti, si cand spun “sa-i poata cuprinda pe toti“, aici intra si cei mai cranceni dusmani ai nostri.

Ce se vede in realitate stim: foarte multa dezbinare intre crestini, foarte multa dezbinare intre cei care isi spun crestini, foarte multa trufie, foarte multa ranchiuna, greutate de a trece peste cea mai mica contrazicere a celuilalt; lucruri triste si care arata foarte multa imaturitate duhovniceasca. Cu totul si cu totul altfel ar trebui sa fie comunitatea noastra. Si, daca ne uitam la sfintii inchisorilor, ne dam seama cat de departe suntem noi de masura jertfei lor.

Cartea aceasta “Marturisitorii” din inchisorile comuniste, am spus, este numai una, dar este una de mare folos pentru ca avem nevoie de ele si de toate marturiile sfinteniei celor din inchisoare. De ce avem nevoie de ele? Pentru ca sunt o scoala. O scoala pe care ar trebui sa o urmam.

Am, alaturi de cartea despre care vorbim astazi, cartea lui Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj launtric“. Imi place foarte mult aceasta carte a “Reeducarii de la Aiud” pentru ca vorbeste mult despre caderi, despre clipele de slabiciune, despre alunecare. Si, aceste clipe de alunecare sunt de cea mai mare insemnatate. Daca le invatam asa cum trebuie, pot fi cheia mantuirii noastre.

In prefata minunata pe care a scris-o la “Patericul Egiptean“, Parintele Bartolomeu Anania spune ca poate unii se vor scandaliza de cadere – de caderile care sunt infatisate in Pateric – dar nu le va ramane straina lectia redresarii, a ridicarii, a indreptarii. Si intr-adevar este o lectie fundamentala.

De obicei, se prabusesc ca sa nu se mai ridice niciodata cei care se cred perfecti, cei care isi inchipuie ca o data ce au inteles ceva, si li se pare lor ca au inteles adevarul, nu vor mai cadea niciodata, devin proprietarii adevarului. De fapt toti cadem, toti cadem! Incepand cu mine, si continuand cu oricare. Nu este niciunul care sa nu cada, nu este niciunul care sa nu aibe clipe de slabiciune, nu este niciunul care sa nu alunece. Ce este minunat este faptul ca Dumnezeu te iubeste si in cadere, si asteapta sa te ridici, si sta langa tine, si te ajuta neincetat. Si pana la urma este alegerea ta de a te intari in trufie, ca sa ramai in cadere, sau de a te intari in smerenie, si a accepta ca esti un om slab care cade, si sa te intorci catre Dumnezeu si sa-L iei in brate, pentru ca atata asteapta Dumnezeu, ca sa te ridici, sa te intorci catre El. Aceasta este de fapt lectia celor din inchisoare.

Eu nu pot sa nu ma gandesc, de pilda, la Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care am avut binecuvantarea sa-l cunosc si eu un pic, si care in inchisoare a cazut. A cazut foarte tare, a cazut atat de tare, incat a devenit pentru o vreme, el insusi, tortionar. Iar apoi, prin mangaierea si dragostea de Dumnezeu, s-a ridicat atat de sus, incat nu a mai putut fi prabusit niciodata de catre dusmanii lui Hristos, care l-au torturat cumplit de mult in fel si chip, dar nu au mai izbutit sa-l faca inca odata sa cada atat de adanc si atat de tare, chiar daca a avut si el clipele lui de slabiciune sau greselile lui. Si acest lucru ne arata noua ca trebuie sa ne asteptam la cadere. Nu trebuie sa fim cumva, vreo clipa, convinsi: “eu n-o sa cad nicodata“, dar in acelasi timp trebuie sa avem incredere ca Dumnezeu, si daca vom cadea, ne va ridica. Doar aceasta nadejde, in ocrotirea lui Dumnezeu, ne poate tine chiar sa nu cadem. Atata vreme cat exista aceasta smerenie de a sti ca poti oricand sa cazi, cata vreme exista aceasta smerenie, Dumnezeu te tine. In clipa cand o pierzi, vei cadea, pentru ca Dumnezeu n-o sa te mai tina. De ce starui pe aceste lucruri? Fiindca vremea prigoanei si vremea marturisirii este acum, in fiecare clipa.

In Moliftele Sfantului Vasile cel Mare este un cuvant foarte frumos si foarte folositor despre diavol. Se spune despre diavol ca “este vazut pentru nerusinare, si nevazut pentru fatarnicie“. Deci cand se fatarniceste, se ascunde, se face ca nu este acolo, dar nu o face din smerenie, ci din fatarnicie, ca sa poata ataca nevazut. Intotdeauna, dar intotdeauna diavolul a prigonit si va prigoni Biserica, si pe cei care sunt ai lui Hristos. Cei care voiesc sa traiasca cucernic in Hristos vor fi prigoniti.

Este un lucru pe care trebuie sa-l stim, si trebuie sa-l stim nu numai pentru a fi pregatiti, ci pentru a ne bucura. Fiindca stiti cine sunt cei care nu sunt prigoniti? Cei care nu sunt ai lui Hristos. Daca cineva o duce bine si este lipsit de orice fel de prigoana, si de orice fel de incercare, si de orice fel de greutate, si toata lumea se poarta frumos cu el, omul acela este pe un drum foarte gresit si care duce foarte departe de Dumnezeu.

Ar trebuie sa invatam de la sfintii inchisorilor sa ne bucuram cu adevarat in necazuri, in greutati, sa ne luam crucea, sa nu ne dorim o viata usoara, sa ne speriem cand viata este usoara si cand o ducem prea bine – si se cuvine cu adevarat sa ne inspaimantam. Si sfintii din vechime, atunci cand vedeau ca au o viata usoara, si ca nu sunt necajiti in vre-un fel sau altul din afara, se mustrau pe ei insisi ca si cum ar fi fost parasiti de harul lui Dumnezeu, si se osteneau cu postul, si cu rugaciunea, si cu metaniile, mult, mult, mult de tot. Ce bine faceau! Dupa cum ne arata istoria Bisericii, foarte bine faceau!

Acesti sfinti ai inchisorilor au avut multe caderi. Este un lucru de care, de obicei, se vorbeste mai greu si mai pe ascuns, ca si cand ar fi ceva de rusine. Dar nu este de rusine, dimpotriva. Daca m-a uimit ceva la sfintii inchisorilor atunci cand, venind la credinta, m-am apropiat de ei, si am aflat despre ei, si am inceput sa inteleg despre ei, m-a uimit faptul ca foarte multi dintre ei la inceput nu aveau o pregatire crestina, nu stiau foarte multe din lucrurile chiar elementare, fundamentale ale credintei. Multe dintre ele le-au invatat in inchisoare, le-au invatat in inchisoare de la cei peste doua mii de preoti pe care Dumnezeu a vrut sa-i treca prin inchisorile comuniste, de la nenumaratii calugari pe care Dumnezeu a vrut sa-i treaca prin inchisorile comuniste, si de la aceia dintre mireni care au fost prinsi de lucratorii lui antihrist pregatiti, si care intr-adevar stiau pentru ce sufera si ce este razboiul duhovnicesc. De la acestia au invatat si ceilalti foarte mult si au putut sa-si indrepte nenumarate din greselile si lipsurile pe care le aveau. Si a fost pentru mine un lucru uimitor sa vad cum, acolo in inchisoare, pentru cei care sunt cu adevarat mari, principala preocupare nu era eliberarea, nu era daca vin americanii sau daca vin francezii sau britanicii, sau alt ceva de acest fel. Principala preocupare era lupta impotriva pacatului, eliberarea de pacat, apropierea de Hristos, intelegerea credintei.

Noi nu suntem intotdeauna foarte pregatiti teologic, desi ne-ar placea sa ne inchipuim ca suntem, dar nu este asa. In fapt nimeni nu este pregatit teologic nici macar cat este diavolul, si diavolul a cazut. Deci nu suntem, nu suntem prea bine pregatiti teologic, dar noi sa aruncam grija noastra catre Dumnezeu. Asta ne arata sfintii inchsorilor. Chiar si aceia dintre ei care nu erau foarte bine pregatiti teologic, daca si-au pus nadejdea in Dumnezeu au fost izbaviti. Uneori rugaciunile lor au fost foarte naive, uneori gesturile lor au fost foarte naive, si poate unii le iau in ras, nu le pretuiesc indeajuns. Uneori s-a intamplat sa fie inselati usor, sa dea o semnatura pe care au socotit-o fara insemnatate si de fapt prin asta sa faca o eroare, sa greseasca foarte tare; sa nu reziste la lucruri care privite, asa din fotoliu, sau de pe scaun, par usor de dus – un pic de bataie acolo, un pic de foame dincolo – dar s-au ridicat. Si inca odata spun: s-au ridicat, si s-au ridicat iar, si iar, pana cand au devenit biruitori. Insa sfintii inchisorilor ne invata inca ceva: ca dupa ce au iesit din puscarie, batalia a trebuit dusa mai departe.

Si aici este un punct foarte mare, pentru ca sunt destui care au cazut foarte tare tocmai la sfarsitul chinului lor din inchisoare [sau dupa ce au iesit din inchisoare].

Fiindca razboiul nu inceteaza niciodata, si este o mare amagire sa ne inchipuim ca inceteaza vreodata razboiul diavolul impotriva noastra, ca vreodata diavolul este multumit cata vreme nu ne vede in fundul Iadului. Nu este multumit.

Sfantul Antonie cel Mare, cand era dus de ingeri catre ceruri, nu avea incredere ca s-a mantuit. Pana n-a intrat pe portile Raiului, inca nu credea ca s-a mantuit. Abia atunci s-a linistit sufletul lui, si a avut incredere ca s-a terminat cu razboiul acesta nevazut. Si intr-adevar se da, se da pana la capat.

Trebuie sa incercam sa adunam toate marturiile acestea ale sfintilor inchisorilor, toate marturiile minunilor facute de ei, ca sa intelegem ca Dumnezeu este cu noi, ca Dumnezeu este aici, si ca in acest veac atat de intunecat si de pustiu pentru unii, de fapt, lumina lui Hristos lumineaza tuturor, doar ca noi ne inchidem ochii si n-o vedem.

Mie mi se par foarte primejdioase si foarte pilduitoare pentru lumea de acum, artificiile, focurile de artificii. Daca stai noaptea, in intunericul noptii, linistit, incetul cu incetul ochii ti se obisnuiesc cu intunericul si ajung sa vada lumina, chiar foarte slaba, s-o vada. Si poti sa vezi, si poti sa-ti gasesti drumul. Dar daca izbucnesc artificiile, ele iti atrag indata privirea, sunt minunate, sunt stralucitoare, numai ca dupa aceea te lasa intr-un intuneric mai mare decat ai fost inainte; nu mai vezi, nu-ti mai vezi drumul. De fapt te inseala, nu te ajuta. Cam asa este societatea de astazi, lumea de astazi, are tot felul de lumini puternice, tot felul de focuri de artificii care rapesc inima omului, si-l fac sa nu mai vada ceea ce este esential, iar pe urma omul ramane in intuneric, intr-un intuneric foarte adanc, si foarte intristator, si deznadajduitor, si ajunge chiar pana la sinucidere. Sunt tot mai multe cazuri de sinucidere, si cu cat lumea o duce mai bine, cu atat se sinucide mai mult, pentru ca lipseste rostul vietii, lipseste Dumnezeu. Omul s-a lasat amagit, s-a lasat inselat, s-a lasat atras de aceste artificii, de sacanteierile artei, nu-i asa, a cinematografiei, televiziunii, internetului, jocurilor pe computer. Si L-a pierdut din vedere pe Cel Care este Lumina adevarata, pe Dumnezeu. Si fuge omul dupa lumini mincinoase, intr-un intuneric din ce in ce mai adanc, pentru ca paraseste neincetat Lumina cea vesnica.

Asa cum sfintii au gasit, in intunericul inchisorilor, cea mai deplina lumina a lui Hristos, la fel si noi am putea sa o gasim, daca am avea taria sa ne despartim de iluziile care astazi bantuie lumea. Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos.

Zice Scriptura:stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi“. Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult.

Fiindca “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi“, nu inseamna sa te apuci sa dai pumni diavolului, ci inseamna sa te indrepti catre Dumnezeu. A sta impotriva diavolului inseamna a te indrepta catre Dumnezeu. Iar cea mai mare infrangere pentru cei care vor sa duca omenirea la pieire, este nu ca omul sa stea lor impotriva, certandu-se cu ei, luptandu-se cu ei, facand demonstratie impotriva lor. Nu! Cea mai mare infrangere pentru ei este ca omul sa se intoarca spre Dumnezeu. Atunci cand omul se intoarce catre Dumnezeu, Dumnezeu incepe sa lumineze in el, si cand Dumnezeu lumineaza in noi, lumineaza in jurul nostru, si atunci si altii Il gasesc pe Dumnezeu. Este cea mai mare infrangere a diavolului: “asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri“. Asta s-a intamplat cu sfintii inchisorilor. Ei n-au avut posibilitatea de a propovadui de pe case, de a aparea in emisiuni la radio sau la televizor, dar au stiut sa-L gaseasca pe Dumnezeu in adancul lor, si Dumnezeu a luminat prin ei mai departe. Si cei care suntem astazi in credinta, in aceasta tara, si nu numai, suntem datorita luminii lor.

Pe scurt, atata am vrut sa spun astazi, bucurandu-ma ca mi-a ingaduit Dumnezeu sa-mi faca aceasta cinste de a spune un mic cuvant de lauda pentru sfintii inchisorilor si parandu-mi rau ca nu pot sa vorbesc la inaltimea jertfei lor si a iubirii lor de Hristos.

(extras din: Conferinta Marturisitorii din inchisorile comuniste [FOTO/VIDEO])

***

Din aceeasi conferinta, va recomandam si cuvantul foarte interesant si folositor al lui Virgiliu Gheorghe:

Legaturi:


Categorii

Biserica rastignita, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Mihai Andrei Aldea, Razboiul nevazut, Reeducarea ieri, azi si maine, VIDEO, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Doamna GALINA RADULEANU in “Familia ortodoxa” (II): “Dumnezeu ne vorbeste, realmente!, numai ca nu-L auzim, dar ne vorbeste! VANEAZA LA MAXIMUM PUTINELE CLIPE LIBERE PENTRU A TE INTERIORIZA!” -
  2. Pingback: Imnuri pentru Crucea purtata: PARINTELE AMFILOHIE despre REALITATE si ADEVAR (video)/ SFINTII INCHISORILOR POMENITI LA AIUD/ 93 de ani de la nasterea Mitropolitului Bartolomeu: BARBATIE/ Pr. Gheorghe Holbea si Dan Puric la Facultatea de Teologie, despre M
  3. Pingback: MARTURISIREA SI APOSTAZIA in istoria Bisericii si in vremurile noastre. Intre RUSINAREA DE HRISTOS si PROVOCAREA CU DINADINSUL A PERSECUTIEI -
  4. Pingback: RADU PREDA, noul director al IICCMER: “Este datoria mea sa pun pe agenda institutului CAZURILE SFINTILOR INCHISORILOR… Hristos a inviat, dar CAND PUTEM AFIRMA CA AM INVIAT SI NOI? Poate la anul?” - Recomandari
  5. Pingback: 14-15 mai 1948 – PRIMA NOAPTE A IADULUI TERORII ROSII – POMENIREA MUCENICILOR INCHISORILOR COMUNISTE – “morti sfinti in temniti si prigoane” - Recomandari
  6. Pingback: PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”? -
  7. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  8. Pingback: Medicul GALINA RADULEANU la “Cuvinte din taceri” (VIDEO + TEXT) – amintiri pretioase despre tatal ei, Parintele Boris Raduleanu, PERSECUTIA COMUNISTA, REZISTENTA LAUNTRICA IN INCHISOARE SI MIJLOACELE “BLANDE” DE REEDUCARE | C
  9. Pingback: Radu Preda (IICCMER) propune instituirea unei DUMINICI A MARTURISITORILOR ROMÂNI DIN SEC. XX. Interviu “Adevarul”: “TOTI OAMENII CARE AU CONTAT IN VIATA MEA AU FACUT PUSCARIE…”. Si despre noile falsificari voite ale memoriei
  10. Pingback: ZIUA SFINTILOR 40 DE MUCENICI SI A MARTIRILOR ANTICOMUNISTI. Continuitatea in PATIMIRE MARTURISITOARE a Bisericii, apararea DEMNITATII si a IDENTITATII, pericolele IDEOLOGIZARII si BANALIZARII memoriei | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “Sa fiti uniti!” – BOALA DEZBINARII vs. ROADELE UNITATII izvorate din smerenie si dragoste. MANASTIREA PUTNA, serbarile istorice in jurul Marelui Stefan Voievod si UNIREA ROMÂNILOR (video, text) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate