PARINTELE ALEXIE BÂRCĂ, PREOTUL LUI DUMNEZEU († 1 august 1986)

13-08-2014 Sublinieri

658x0_Parintele_Alexie_la_botez

Parintele Alexie – Preotul lui Dumnezeu[1]

“Atunci cand, apropiindu-ma eu in mod real de Biserica, prin Ioan Alexandru, s-a pus problema alegerii unui duhovnic, pe lista de “candidati” pe care mi-a intocmit-o Mihai Urzica, nasul meu de cununie si destoinic dascal intru ale Ortodoxiei, se afla si Parintele Alexie Barca (mai figurau parintele Galeriu de la “Silvestru”, Parintele Iulian de la “Flamanda” – la care m-am si oprit, dintr-un imbold intern, dincolo de orice explicatie imediata -, Parintele Gherontie de la Patriarhie, parintele Sofian de la Antim – […]).

Asa s-a facut ca intr-o zi de duminica am urcat colina pe care se afla cocotata delicata biserica Bucur, teoretic cea mai veche din Bucuresti, intemeiata, asa cum avertiza o placuta, de Bucur Ciobanul, cel care, dupa legenda, a dat si numele urbei noastre. Pe vremea aceea, in Postul Mare din anul Domnului 1975, biserica nu era inca strivita de actualele blocuri, ridicate odata cu construirea liniei de metrou. Se inalta mica si cocheta, frumos desenata, pe o colina care o scotea in evidenta si o vestea imprejurimilor spre bucurare. In dreapta se afla un post de pompieri militari, in stanga case nu prea inalte si placute, cu mici gradini, un cartier linistit venind din Bucurestiul normal de odinioara. Biserica Bucur era extrem de tandra prin absoluta ei intimitate. Peretii nepictati, dar mereu proaspat varuiti, ii erau acoperiti cu zeci de icoane, bine conservate. Stranele, putine la numar, stau asezate unele in spatele altora, cu fata spre altar. Slujbele aveau o pace extraordinara, lumina era parca totdeauna coborata din cea taborica. Vecerniile te purtau si ele chiar pe o Lumina lina. Apoi era gradina aceea paradisiaca din jurul bisericii, in care, inainte sau dupa slujbe, puteai sa adasti, admirand florile si convorbind cu prietenii. Scara cu bolta ei de glicina era fabuloasa. Apa de la cismea era aproape vie – iti venea mereu sa o bei, chiar si cand nu-ti era sete. Urcai si coborai trepte, ocoleai biserica… Pentru copii era o desfatare. Iti venea sa-ti pui coliba acolo. Nu stiu cum se facea, dar totul capatase masura Parintelui Alexie, totul dadea impresia ca esti in anticamera raiului. Prin Parintele, biserica Bucur capatase ceva din taina si dulceata unui schit, aparitie retrasa si miraculoasa intr-un Bucuresti pandit la tot pasul de dramatice demolari arhitectonice si spirituale.

L-am descoperit atunci cu imediata si blanda emotie pe Parintele Alexie Barca, care, retroactiv, imi apare ca figura tipica de Nikolai Sergheev (Teofan Grecul)preot, asa cum ni l-am putea imagina, atunci cand nu avem in fata diferitele chipuri concrete de preoti intalnite de-a lungul drumului nostru. Pe cel care nu l-a cunoscut as putea sa-l ajut sa-l vizualizeze trimitand la chipul lui Teofan Grecul din filmul Andrei Rubliov al lui Andrei Tarkovski. De cate ori revad filmul, asemanarea mi se pare mereu la fel de izbitoare. Chipul ii era numai lumina. Aduna si raspandea lumina. Parca nicaieri mai mult ca langa el lumina nu era, deopotriva, inefabila si tangibila.

Parintele Alexie facea parte dintr-o minunata falanga de preoti pe care Basarabia oropsita i-a daruit Romaniei, unde ei s-au exilat, nu fara jale si vesnic nemangaiati, pentru a scapa de ocnele sovietice, pregatite si oferite cu “generozitate” de invadatorii atei slujitorilor lui Dumnezeu si ai neamului.

Cu trupul sau uscativ, cu figura prelunga, cu parul putin zburlit, cu privirea patrunzatoare plina de bunatate ocrotitoare, Parintele parea coborat direct din frizele cu mari asceti pictate in pronaosurile bisericilor manastiresti. De aceea, la o prima vedere, iti aparea, asa, putin cam sever. Subtirimea fizica si spirituala dadea impresia a fi si mai inalt decat era. Nu stiu de ce, mi-l amintesc imbracat numai in vesminte albastre, de un albastru celest.

Ii placea ca la slujba randuiala sa fie desavarsita si l-am vazut nu o data intrerupandu-se din slujire pentru a adresa mustrari atunci cand mici dezordini se iveau, din partea unor intrusi. Dar ar fi preferat ca grija pentru pacea lacasului sa o fi avut credinciosii casei, sa nu mai fie obligat el sa intervina.

41. Biserica Bucur (Ciobanul Bucur)Biserica Bucur nu era o biserica parohiala. Ea tinea de Patriarhie, era o filie a ei. Nu era mai mare decat o incapere medie din apartamentele noastre. In jurul Parintelui se strangea insa, duminica de duminica, o mica parohie de inima, constituita din credinciosi veniti din colturi mai apropiate sau mai indepartate ale Bucurestiului. Firesc, datorita spatiului redus, aceasta comunitate duminicala nu putea fi prea mare. Dar, in afara celor permanenti, erau destui aceia care veneau cu oarecare periodicitate si, si mai multi, cei care doreau sa se spovedeasca la Parintele Alexie. De aceea, in perioade de mare solicitare nu mai pleca acasa, ci isi tragea un pic sufletul in chiliuta din gradina bisericii. Doamna preoteasa, modesta si inimoasa, era mereu in preajma, veghind devotata asupra Parintelui, pentru care vadea mereu o duiosie si o intelegere ocrotitoare, intuindu-l in toate cele. Tot ea tinea pangarul si se ingrijea de curatenia bisericii, ajutata, mai ales in preajma hramurilor si a marilor sarbatori, de alte credincioase.

In general, Parintele nu predica. Era acolo un domn scund si bland, acelasi mereu, care citea cu voce egala si lina din Cazanie, o carte astazi destul de neglijata, dar, in fond, o adevarata comoara exegetica si omiletica. La sfarsitul slujbei, Parintele adauga totdeauna un scurt cuvant de mult folos, o povata luminatoare si intaritoare, o indrumare parinteasca. Pastrase un accent basarabean fermecator, cu radacini in limba noastra veche, atat de savuroasa si plina de sfintenie in alcatuirea ei structurala. Cuvintele-i erau raspicate, incarcate de intregul lor continut. Şi numai vederea lui era tamaduitoare. Cand iti rostea numele (in convorbire directa sau citindu-ti pomelnicul), te simteai continut intreg in el, parca purtat direct spre Sinaxar. Plecai de la Parintele Alexie coplesit de o bucurie neapropiata. Cand cineva voia sa faca mai discret, cu pace si in toata randuiala, un botez sau o nunta, se ducea la biserica Bucur, la sfintia sa.

La un moment dat s-a aflat, cu destula ingrijorare, ca Parintele este bolnav de leucemie. Multe crize si multe ridicari minunate din aceste crize s-au petrecut, cu intristarile si, respectiv, bucurarile aferente ale fiilor duhovnicesti. Din pacate, moartea sa m-a prins pe alte meleaguri si n-am putut sa-l petrec…

parintele Alexie BarcaDoamna Elena Teodoreanu isi intitula cartea despre tatal sau Parintele Dimitrie cel necunoscut. Acelasi determinativ – „cel necunoscut” – s-ar potrivi si pentru Parintele Alexie, si el tot basarabean. De ce au fost ei atat de ignorati, mai ales prin raport cu statura lor duhovniceasca cu totul ingereasca? Sa fi fost de vina numai vremurile? Sau adesea smerenia celuilalt reprezinta un prag prea greu de trecut pentru atentia noastra molesita si intelenita? Desigur, am putea spune ca aceasta era si starea Modelului sau, a lui Hristos, pe Care, atunci cand a venit, „lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1,10). Imi dau seama ca nici eu nu stiu multe sau mari intamplari cu Parintele Alexie, dar ca in acelasi timp il am in inima mea ca pe unul dintre cei mai dragi din cati am cunoscut. De unde imi vine oare acest sentiment de nesfarsita duiosie? Din desavarsita sa slujire, din felul in care te purta cu el, simplu si neabatut, in Sfanta Sfintelor, cea mai de presus, din sanul Treimii Sfinte. Cine si cum ar putea povesti rugaciunea?

(Ce bine ca mai exista urmasi cu darul scrisului, ca doamna Ileana Toma! Ce bine ca mai exista edituri dispuse spre recuperarea a tot ceea ce este tezaur duhovnicesc in viata mai discreta a Bisericii noastre! Parintele Alexie s-a numarat si el printre acei rugatori si traitori care salveaza societatea in vremea in care traiesc. El este acum rugator de nadejde in preajma Tronului ceresc, dar prin aceasta carte se poate adauga, pentru un numar mai mare de credinciosi, ca model de intalnire cu Dumnezeu in aceasta lume.)

Cred ca numele i se potrivea desavarsit, pentru ca, asemenea dragului si neasemuitului Sfant Alexie de la Roma, si el era un “om al lui Dumnezeu”, in sensul cel mai adecvat al expresiei. Simplu, profund, intru totul smerit, jertfitor de sine pana la capat, drept-credincios, una cu rugaciunea, daruit nemarginit si neabatut lui Dumnezeu, slavitor prin intreaga-i traire, frumos… Atat de frumos!

Costion Nicolescu – Iunie 2002

***

Doamne Dumnezeul nostru, mantuieste poporul Tau si

binecuvanteaza mostenirea Ta.

Plinirea Bisericii Tale o pazeste si pre cei ce iubesc podoaba

Casei Tale ii sfinteste.

Tu pre acestia ii preamareste cu dumnezeiasca Ta putere si nu

ne lepada pre noi cei ce nadajduim intru Tine.

(Rugaciunea antifonului al doilea)

“8 septembrie 1949. Cine era acest preot miop, care-si ridica ochelarii pe frunte si-si aducea Liturghierul atat de aproape incat, soptind rugaciunea in taina altarului, aveai impresia ca asaza cartea intre el si restul lumii, ca sa se poata concentra?

Fusese numit de o saptamana preot slujitor la paraclisul Bucur Ciobanul din Bucuresti, biserica fara parohie. Din dosarul sau aflam ca fusese inainte preot misionar la cateva fabrici din capitala: Wolf, Zlmmer, Phenix si Fabrica de Chibrituri. Facea parte dintre acei preoti ai Basarabiei care, in urma refugiului din 1944, isi cautau ogorul pe care sa-l duhovniceasca.

Parintii Preotului Alexie BarcaS-a nascut in 1901, la 6 februarie, in satul Corestauti, judetul Hotin. L-au botezat in 12 februarie, ziua Sfantului Alexie mitropolitul Moscovei, si i-au dat numele acestuia. Era al treilea copil, primul fecior al parintelui Vasile Barca, coborator din neam de preoti stiuti pana la a sasea generatie. Mama era si ea tot dintr-o familie de preoti ce daduse vremurilor prelati si carturari de seama, printre care mitropolitul Iosif Naniescu, cel care a ctitorit catedrala Iasilor.

La scurt timp dupa nasterea lui Alexie, parintele Vasile Barca a primit postul de preot paroh din satul Trebisauti, judetul Hotin. Aici s-au mai nascut doua fete. Familia cu cinci copii era stramtorata, parohia alcatuita numai din romani era mica. Preotii imparatiei tarilor se stie ca nu erau oameni bogati; Basarabia era din 1812 sub stapanire ruseasca, avand o administratie de tip feudal. De altfel, prin traditia acelor parti, toate eforturile parintilor se concentrau asupra educatiei copiilor. La terminarea scolii primare, pe Alexie l-au trimis la liceu la Hotin si apoi la Chisinau.

Era greu. Şcoala primara, in afara de citit si scris, o invatase in romaneste, alaturi de copiii din sat, dar la liceu totul se preda in ruseste. Noroc ca mama, preoteasa Teodosia Barca, vorbea curent rusa si ucraineana, asa ca, pe masura ce copiii erau trimisi la scoli, in casa se vorbea tot mai mult ruseste. Probabil ca atunci s-a produs acea schimbare in felul de a fi al parintelui Vasile Barca, despre care preoteasa Teodosia ii povestea mai tarziu nurorii sale:

De cand a trebuit sa ne dam copiii la scolile rusesti si am vrut sa le usuram viata vorbind ruseste si acasa, eu stau si-l astept cu masa pusa pe parintele Vasile cand vine de la treburi. Dupa ce ne inchinam, ne asezam amandoi tacuti la pranz si la cina. Şi eu, care cu grijile gospodariei nu prea ies din ograda, il intreb ce mai e nou si pe unde a umblat. El ridica ochii, se uita lung la mine si, dupa un timp, el tace si eu… ascult. Acum, din fericire, au venit romanii. La biserica ii aud glasul, vorbind doar romaneste.

Il dadusera pe Alexie la liceu si nu la seminar, desi dintotdeauna visasera sa-l vada preot. Parintele Vasile gandea ca preotia este un lucru important si ca omul trebuie sa aleaga nesilit de imprejurari aceasta cale la o varsta cand este constient ca are libertatea alegerii. Erau oameni fericiti, care nu credeau in zodii si in soarta, credeau doar in Dumnezeu si se rugau mereu Lui sa le binecuvanteze casa.

Lui Alexie poate ca drumul i s-a hotarat de sus, cam pe la treisprezece ani, cand o epidemie de scarlatina care s-a abatut prin acele locuri l-a facut sa contracteze o forma deosebit de grea a maladiei. Dupa boala, baiatul – care reusise pana atunci sa isi insuseasca limba de predare din acele vremi -, in loc sa faca progrese la invatatura, incepuse sa bata pasul pe loc. Ce se intamplase? Nu mai vedea nimic la tabla si nu mai putea fi atent la cele ce se petreceau in jurul lui. Devenise foarte miop si, pana cand adultii si-au dat seama de acest lucru, a trecut o vreme. Atunci, pentru el, lumea imaginilor, captivanta lume in care ramanem prea adesea la suprafata lucrurilor, a trecut pe planul al doilea. Lumea cuvantului, indeosebi a cuvantului scris, a devenit aceea care chiar de atunci a inceput sa-i modeleze viata. Asa il stiu: isi scotea ochelarii, isi apropia cartea de sine si evada in lectura. Era un cititor impatimit.

In martie 1918, Basarabia si Bucovina isi revendica apartenenta la Romania. In toamna anului 1919, Alexie se prezenta la bacalaureat la liceul din Chisinau ce se numea “Bogdan Periceicu Hajdau”, dand examen in limba romana la toate disciplinele de invatamant. A invatat pe de rost fragmente intregi din manuale necunoscute lui, pentru ca pana atunci isi insusise in limba rusa toata cultura predata in liceu. Handicapul limbii si modestia l-au facut sa se angajeze pedagog la un liceu din Cernauti si sa urmeze cursurile facultatii de matematica. Parintele Alexie tanar 1Abia dupa trei ani de matematici se inscrie la facultatea de teologie, pe care o absolva cu o teza de diploma constand in studiul eticii personajelor lui Tolstoi si Dostoievski. De fapt, in cuprinsul lucrarii, analizeaza in paralel continutul moral al operelor lui Tolstoi si Dostoievski.

Dupa absolvirea facultatii de teologie, desi studiile ii dadeau dreptul sa devina subofiter, cere sa urmeze scoala de gradati, aceasta pentru a intelege psihologia oamenilor fara scrupule. La armata il chinuie ulcerul de care incepuse sa sufere inca de cand era student si care, impreuna cu miopia, ar fi putut foarte bine sa-i aduca scutirea de stagiul militar.

La militarie, tanarul teolog este considerat o raritate si divine subiect de batjocura, fiind poreclit „Popa“. Mult mai tarziu – cand, intr-o societate, un tanar blajin, povestindu-si experientele triste de la armata, a fost luat in deradere de catre cei de fata, care socoteau necesara aceasta „scoala a vietii” -, Parintele Alexie, nins de ani, a intervenit: “Pacat ca nu se renunta la o astfel de scoala!”. Era un ascultator desavarsit, nu intervenea decat daca afirmatiile din jurul lui il suparau. Atributul de „rau necesar” conferit unor situatii contravenind firescului si moralei il facea sa ridice tonul:

Nu exista rau necesar; raul nu e necesar niciodata. Pentru un crestin, «raul necesar» este o aberatie!

Amintirile de la scoala de gradati nu le-a relatat niciodata; i se parea ca prin aceasta si-ar deprecia aproapele.

parintele Alexie tanar, cu sotia, MariaIn 1929 se casatoreste cu Maria, una dintre cele sase fete ale parintelui Gheorghe Dimitriu din Stramba, judetul Balti. Venea si Maria cu zestrea ei de stramosi, preoti modesti din tata in fiu pana in timpuri stravechi.

Obisnuia Parintele Alexie sa le povesteasca, celor pe care ii invata sa faca sfintele slujbe, cum prima liturghie in viata lui, imediat dupa hirotonire, a oficiat-o cu socrul sau, parintele Gheorghe:

– Am intrat impreuna in biserica. Socrul meu s-a oprit sa cumpere doua lumanari si mi-a spus: „Cumpara si matale doua lumanari”. Şi mergand alaturi pana la altar, mi-a explicat: „Le aprinzi pe amandoua pe Sfanta Masa, una pentru parinti si tot neamul si alta pentru preoteasa, sotia matale, ca de linistea pe care ti-o daruieste dansa atarna implinirea vietii de preot.”

Parintele Alexie tanar impreuna cu familiaProbabil ca asa a facut Parintele Alexie inainte de fiecare liturghie, pentru ca viata lui de familie, desi si-a desfasurat firul prin timpuri aprige, a fost minunata. Cei doi soti au trait alaturi doua refugii inspaimantatoare, avand patru copii mici de hranit, au trecut si prin anii de seceta de dupa razboi, cand se asezau la masa intr-o zi unul, in alta celalalt, pentru ca nu aveau mancare pentru toti sase. Apoi a venit vremea „dosarelor”, a prigonirii basarabenilor, a gazduirii unor oameni care se ascundeau de frica arestarii, a boccelei pregatite de cu seara, pentru ca nu se stia ce va aduce intunericul.

In 1945 preoteasa Maria lucra la Comisia Monumentelor Istorice, condusa de profesorul Victor Bratulescu, iar Parintele Alexie era bibliotecar la Mitropolie, in paralel avand in grija documentele salariatilor Protopopiei Rascani din judetul Balti. Locuiau in Bucuresti, pe strada Anton Pann.

Recent, intr-o societate aleasa, am cunoscut o doamna venita in vizita din Israel. Povestea captivant despre viata de odinioara a Bucurestilor. Am intrat si eu in vorba, amintind vremea cand, seara, pe Anton Pann se aprindeau felinarele cu gaz lampant.

– Anton Pann? Dar ce legatura aveati cu strada aceasta? – m-a intrebat ea.

– Veneam in casa cu numarul 21, unde locuia un preot, Parintele Alexie…

– O, da, il stiu. E poate cea mai luminoasa amintire din acele vremi. Erau minunati. Aparea de la tramvai impreuna cu sotia lui, tinand-o discret de brat. Era atata tandrete in mersul lor gratios acordat, atata dragoste, incat le invatasem orele si-i asteptam in spatele perdelelor ca sa-i admiram.

Astfel, la 1 septembrie 1949, fiind deja misionar al Patriarhiei in Bucuresti, dupa ce un timp a lucrat impreuna cu parintele profesor Ilie Tocan la… sortare de cartofi pentru o ferma din Dudesti Cioplea, a fost numit preot paroh la paraclisul fara parohie Bucur Ciobanul. Pornea din casa de pe Anton Pann in fiecare dimineata, pe jos, prin locuri care astazi nu mai exista: pe Calea Dudesti, traversa Calea Vacaresti, intra pe strada Pitagora, trecea podul Marasesti pe langa pompieri, ajungand la Biserica lui Bucur, cea cu care s-a identificat.

Dupa o saptamana de cand fusese numit, starea de delasare a bisericutei si a colinei pe care era inaltata il ardea ca un fier inrosit si ii stapanea gandurile.

Era mirat de faptul ca Bucurestiul, care-si iubea ctitoriile, o uitase tocmai pe aceea despre care legenda spunea ca ar fi fost prima si ca in jurul ei se asezasera crestini venind de pretutindeni, durand orasul. Intr-adevar, in 1949, Paraclisul Bucur Ciobanul, cum era denumit in actele Arhiepiscopiei Bucurestilor, nu avea nici curent electric, nici apa, nici canalizare. La vecernie psalmii se citeau la lumanare, apa pentru agheasma era adusa in galeata de la vecini, iar iarna – la care trebuia sa te gandesti din luna septembrie – avea sa fie grea, micul godin de fonta fiind cu totul insuficient pentru incalzirea bisericii.

Diaconul Victor Biriu, cu glas frumos si dictie perfecta, intona rugaciunile ecteniei mici. Un septembrie auriu intra prin ferestrele dinspre miazazi, luminand catapeteasma si peretii afumati pe care erau prinse in cuie ruginite icoane litografiate inramate la intamplare si decupaje cu imagini sfinte desprinse din calendare vechi. Parintele Alexie era miop si nu le prea vedea din altar, unde, aflat in rugaciune, soptea:

Plinirea Bisericii Tale o pazeste si pre cei ce iubesc podoaba Casei Tale ii sfinteste. Tu pre acestia ii preamareste cu dumnezeiasca Ta putere si nu ne lepada pre noi cei ce nadajduim intru Tine“.

Din biserica, melodios, se auzeau raspunsurile la ectenia citita de parintele diacon.

A pornit cu amenajarea micutei coline pe care era inaltat paraclisul. Atunci, in septembrie 1949, in dreptul fiecarui colt al bisericii erau niste salcami, iar sub ei iarba rara, coada vulpii si troscot. Parintele n-a asteptat primavara. Inca din prima toamna a inceput sa planteze, singur sau ajutat de copiii lui, puieti, arbori decorativi, arbusti. Fir cu fir, fiecare radacina de troscot era scoasa, pamantul maruntit si semanat cu flori.

parintele Alexie tanar 2Au inceput apoi sa vina credinciosi din toate colturile orasului, duminica dupa-amiaza, sa asculte conferintele inchinate talcuirii Sfintei Liturghii. Vorbeau oameni deosebiti: Olga Greceanu, Sergiu Grossu, Virgil Stancovici, parintele diacon Victor Biriu, parintele Gheorghe Iliescu-Izvoare si altii. Asa aflau oamenii ca Biserica lui Bucur era mereu deschisa si ca preotul ii asteapta in orice clipa. Cu un zambet timid, Parintele Alexie discuta cu invitatii si le sugera conferentiarilor ce anume ar vrea sa se desprinda din subiectul tratat, punandu-le la dispozitie si bibliografie.

Valuri-valuri, arestarile anilor acelora au gonit vorbitorii din dupa-amiezile de duminica, dar credinciosii anonimi continuau sa vina la biserica. Poate pentru ca Maria, preoteasa, avea o voce deosebit de frumoasa, iar Parintele un innascut simt muzical, o calitate numita „ureche absoluta”. Adunasera in jurul lor cativa oameni dornici sa cante si, treptat, credinciosi din cele mai indepartate margini ale orasului incepura sa vina la liturghii si la vecernii.

S-a instalat curentul electric si, in sfarsit, vechea catapeteasma si-a dezvaluit desavarsirea. Arhitecti distinsi, ca Horia Theodoru, Anghel Marcu si altii, au lucrat, au proiectat si au reusit: lumina reflectata de catapeteasma era aidoma „luminii line a Sfintei Slave”. Reflectoare ascunse nu se stie unde isi trimiteau discret razele, de parca usa de la intrare ar fi ramas deschisa iar cel care facea minunea ar fi fost soarele unei dupa-amiezi de vara. Nici un bec nu-ti orbea privirea, pentru ca Parintele socotea impietate – fata de ctitorii ce veneau din trecut, din Evul Mediu, cu luminile lumanarilor lor de ceara curata – sa pui pe catapeteasma ghirlande de becuri electrice, care sa intre in ochii credinciosilor “ca la Securitate”.

Apoi s-a introdus apa curenta. S-a varuit cu alb. Munceau toti alaturi, Parintele fiindu-le recunoscator ca il ajutau, iar credinciosii simtindu-se fericiti ca, intr-o lume plina de mizerii, cineva isi gasea timp sa-i aprecieze si sa le spuna un cuvant bun. S-a sindrilit acoperisul cu mesteri adusi de la intorsura Buzaului. Se adunau bani. S-au comandat strane si covoare. Cand isi propunea Parintele ca un lucru sa fie facut intr-un anume fel, nu permitea nici un rabat. Era foarte muncitor si chiar incapatanat. Grija mare era ca nimic sa nu distoneze cu albul imaculat al peretilor bisericutei. Mesterii vedeau proiectele si modelele, intelegeau cum trebuie sa lucreze si, cand isi trimiteau apoi opera, din departatele sate de artizani venea si scrisoarea cu pomelnicul celor ce lucrasera, ca Parintele sa se roage pentru ei la acatiste. Lacasul de legenda capata o viata la care parca participau si primii bucuresteni ce traisera in vremea in care orasul era un sat mai mare.

S-a intamplat in seara zilei de 16 martie a anului 1950, dupa terminarea vecerniei: la miruit, oamenii au inceput sa-l felicite si sa-i ureze viata lunga. A doua zi era Sfantul Alexie omul lui Dumnezeu. Parintele le-a multumit, fara sa le spuna ca, de fapt, la botez el fusese inchinat Sfantului Alexie mitropolitul Moscovei, cel din 12 februarie. Asa ca ziua Parintelui a devenit de atunci 17 martie, iar idealurile sale incercau sa se identifice cu ale celor care i-au daruit-o.

In vremea aceea, crestinii credeau ca isi salveaza libertatea scotandu-si icoanele de pe pereti. Unii le ascundeau in lazi, altii le aduceau la biserica. Sa se inchine cineva la ele! Asa au aparut, pe peretii albi ai paraclisului, icoanele scumpe. Donatori piosi le aduceau cu evlavie, considerand ca acolo le era locul. Şi astfel, una cate una, se insiruiau in alcatuirea colectiilor de icoane de la Bucur. Vara, florile incepusera sa imbrace versantii colinei si sa ascunda in ghirlande pridvorul si scara. Ele, primele, il fermecau pe vizitator si-l faceau sa revina. De peste drum, de la Ctitoria lui Radu Voda, elevii silitori de la seminar, pe care invatatul ii trezea in zori, priveau cu uimire cum muncea preotul acela cu barba alba, adus de spate asupra florilor ca si cum ar fi fost una cu ele. Fiecare tulpina era ridicata, sprijinita si orientata sa creasca in asa fel incat nici una sa nu umbreasca cerul celeilalte.

Oameni insingurati, chipuri cenusii, veneau prin praful orasului, urcau pe sub inflorescente, intrau la ore de vecernie, ascultau rugaciunea de seara, plecau impacati si intariti ca pentru ei se intonase primul psalm al lui David:

„Fericit barbatul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor nu a sezut… Ca stie Domnul calea dreptilor, iar calea necredinciosilor va pieri”.

parintele Alexie in gradinaPeste o saptamana reveneau aducand pe cineva – un prieten, un alt necajit. Cu multa evlavie se rugase Parintele cand citise Rugaciunea antifonului al doilea, atunci, la prima liturghie pe care o slujise in paraclisul ciobanului Bucur, cu multa evlavie se ruga de fiecare data, pentru ca minunata a fost lucrarea, spre slava Ta, Doamne, a celor ce iubesc podoaba Casei Tale. Intr-o lume in care vremurile scoteau in evidenta raul, colina ciobanului Bucur si biserica ce-i purta numele ajunsesera “o gura de rai”.

Iata cum povesteste in Jurnalul fericirii parintele Nicolae Steinhardt despre aflarea oazelor de liniste:

„Viorica insa isi manifesta fatis evlavia. Mi-a ghicit acele ganduri pe care nici eu nu le desluseam? Oricum, mi-a fost de mare ajutor. (…) Ei ii datorez ca in toti acei ani mohorati si agitati – in care clipele si orele treceau infernal de incet iar golul saptamanilor si lunilor mai repede ca vantul -nu mi-am pierdut vremea toata pe la cozi, la spatiul locativ (fusesem alungat de doua ori din casa), la raion, la cadre, la ghisete… M-a dus pe la biserici, pe la mai toate. Le stia ca nimeni alta, asa cum unele cucoane stiu cofetariile si bacaniile ori boiangeriile; cunostea in parte pe toti preotii, felul lor de a sluji, meritele si cusururile lor, daca era mai bine sa mergi la vecernie, la maslu ori la liturghie in cutare loc, daca predica era mai duioasa, mai savanta ori mai lunga aici ori acolo. Am mers cu dansa la vecernia de sambata la manastirea Plumbuita, cu tramvaiul 1, si l-am cunoscut pe staretul Sofian; am urcat treptele stramte ale bisericutii Bucur, printre flori, sa-l auzim pe parintele Alexie… (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 196-197; Editura Dacia, Cluj, 1992).

De ce veneau credinciosii la Bucur? Raspunsul simplu ar fi: pentru ca poarta bisericii era vesnic deschisa si Parintele Alexie mereu acolo. Dar raspunsul poate sa fie si mai adanc: pentru ca simteau nevoia sa vina acolo. Ce facea el pentru ei? Se ruga. Nu se ruga pentru toti, se ruga pentru fiecare.

Spre sfarsitul vietii, boala si batranetea il faceau sa sufere; un barbat din cei apropiati lui i-a tradus si i-a adus Rugaciunea pentru buna folosinta a bolilor, de Pascal. Pe cand i-o citea cu glas tare, toti cei care erau de pr. Alexie in biserica 1fata si-au dat seama ca Dumnezeu il daruise cu „buna folosinta a bolilor”. Chiar miopia il ajutase. Cand se ruga in altar sau in mijlocul naosului, niciodata nu putea sa-si dea seama cata lume era in biserica si cine anume, iar acest fapt il facea sa poata pleca total in rugaciune.

De la douazeci de ani suferise de ulcer. Durerile atroce il obligasera sa duca o viata foarte cumpatata. Probabil de aceea trasaturile i se alungisera, dand fetei sale un aspect care te invita sa-l urmezi in rugaciune. Era atat de convingator cand, de Anul Nou, te indemna: “Plecand genunchii nostri…”, sa te concentrezi alaturi de el, urmarind moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

Este bine ca atunci cand va rugati sa incepeti prin a-I multumi Domnului Dumnezeului nostru pentru toate binefacerile Lui, in primul rand pentru ca Şi-a trimis pe Fiul Sau spre a fi rastignit pentru mantuirea noastra, si sa faceti aceasta multumire cu toata dragostea inimii voastre; abia dupa aceea, cu credinta, sa va infatisati cererea…”.

Mai tarziu, cand Parintele fusese chemat dintre noi, unul dintre cei pe care ii invatase astfel, ducand altui preot un acatist, acesta i-a spus:

– A, sunteti de la Bucur, acolo ati invatat sa va rugati atat de frumos…

Spre anii ’80 imbatranise mult. Dar usa bisericii era tot asa, deschisa mereu. Dupa cutremurul din 1977 se mutase in cartierul Balta Alba, intr-un apartament de bloc de doua camere, si venea dimineata foarte greu, in autobuze supraincarcate. Statea la biserica pana seara tarziu, impreuna cu preoteasa Maria. De aceea, amenajasera „casuta”, cum ii spuneau micii magazii de sub clopot, care nu avea mai mult de noua metri patrati. O impartisera in trei incaperi: una mica la intrare, despartita cu un perete de carton de un grup sanitar, si apoi odaita propriu-zisa, avand un dulap (pentru lumanari), o soba, un pat si o masa. Totul amintea de casa piticilor din padure. Vara era racoare si iarna cald, pentru ca, folosind ajutorul unor fii duhovnicesti, obtinuse aprobarea de instalare a gazului metan in biserica si in casuta. Acum urca anevoie treptele potopite de flori si, masurandu-si durerea din incheieturile picioarelor, s-a gandit ca probabil si enoriasii sai octogenari o simt. Atunci a croit prin iarba si florile colinei inca doua scari, una cu o panta lina, cu trepte largi, spre miazazi, si alta ingusta, cu balustrada solida, spre casuta si de acolo mai sus. In tot efortul acesta de a tine gradina si biserica intr-o curatenie perfecta, era ajutat de cei care veneau sa se inchine acolo, dar in special de trei dintre epitropii sai, cum le spuneam noi: domnul Eugen Rizescu, domnul Niculae si domnul Adrian.

– Parinte, ii iubiti mult pe domnul Niculae si pe domnul Eugen? – il intrebase cineva.

– Da, foarte mult.

A tacut. Dupa o vreme a reluat conversatia:

– Un domn mi-a povestit odata ca seara, de cate ori trecea pe strada Silvestru, prin dreptul unui templu evreiesc ce sta sa se darame, il acosta un om imbracat in haina neagra de lustrin, cu rugamintea: „Domnule, daca sunteti credincios, veniti sa intrunim impreuna numarul, ca sa ne putem ruga…”. Vedeti, eu n-am fost nevoit sa fac niciodata asta, ii am pe fratii Niculae si Eugen, pe Gheorghe si pe Adrian, cu ei incep slujbele, iar cand se aude toaca si clopotul vin si altii.

Si veneau, veneau. Erau fiii lui duhovnicesti, pe care-i iubea nespus, iar ei stiau aceasta.

Acolo, departe in nord, unde m-am nascut, noaptea incepe devreme iarna. Şi nu puteam adormi cand se intuneca. Atunci, bunica imi spunea o poveste care suna asa:

“A fost odata un cioban. Şi ciobanul avea multe, multe oi. Odata, la deal a venit o furtuna cu o ploaie mare, mare. Ciobanul a pornit cu turma spre stana, dar pe drum a ajuns la o vaiuga in care apele adunate se talazuiau furioase. Ciobanul a luat un trunchi si l-a azvarlit peste apa si a facut o punte. El a trecut primul, sa incerce puntea, ca sa le dea oilor curaj. Dupa el a trecut prima oaie, pe urma a doua, acum trece a treia. Stai cuminte, fata babei, sa nu sperii oile, si hai sa le numaram…”.

Parintele Alexie slujind la InviereŞi intram in vis numarand. Cateodata, in crepuscul, la ora acatistului, cand auzeam la sfarsit pomelnicele, cu numele pronuntate rar, mi se parea biserica o punte iar Parintele, pastorul care-si numeste oile ca sa o treaca pe fiecare la timpul ei. Şi stam cuminte si ma rugam, asteptandu-mi randul sa pasesc si eu, peste vartejul deznadejdii, spre limanul sperantei.

Parintele Alexie predica? Da. Iesea in usile imparatesti cu o cartulie daruita de tatal sau, o deschidea, isi scotea ochelarii si o apropia de ochi. Era Noul Testament. Înauntru, cu scriitura marunta, era planul predicii. Nu vorbea niciodata nepregatit, desi numara ani multi de preotie. Nu teologhisea, ci propovaduia; predica lui arareori depasea opt minute si niciodata zece. Cand vorbea, nimeni nu-si cauta loc sa se aseze, nimeni nu se foia, nimeni nu iesea din biserica. Spunea despre sine:

„Eu nu sunt un bun vorbitor – si asa si era, iar atributul de orator i se potrivea si mai putin -, dar cine nu poate sa-si exprime gandurile in zece minute cred ca nu are nimic de spus”.

Ramanea dupa slujbe sa-i invete pe credinciosi sa cante raspunsurile. Il enervau notele false si de multe ori nu putea sa-si stapaneasca supararea. Dar oamenii ii rabdau admonestarile si incercau sa se corecteze. Ştiau ca ii iubeste, ca ei sunt „cei ce canta”, pe care-i pomenea la ectenii, si mai stiau ca-l iubesc si ei si ca aveau nevoie de acel climat de dragoste.

pr. Alexie impreuna cu pr. Constantin Voicescu la o slujba de cununieVeneau la Bucur si in zilele de joi (zile fara program de slujbe), deopotriva prigonitii si securistii. Veneau sa se cunune sau sa-si boteze copiii, cu usile inchise, sa nu-i stie nimeni. In pacea bisericutei ii cununa. Preoteasa decora niste lumanari, ramase de la altii, cu flori albe, proaspete. Fara lume, oficia taina cununiei. Se ruga pentru ei, concentrandu-se pe fiecare cuvant, iar la sfarsit, in timp ce domnul Niculae le canta „Multi ani traiasca“, Parintele ii felicita. Le lua mana rece – de oameni care au trecut prtntr-o mare emotie – intre mainile sale. Şi avea Parintele Alexie maini mari si puternice si calde, fierbinti aproape, st ii ruga sa-L iubeasca pe Iisus si sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, zicandu-le: “Ne-a spus sa facem acestea intru pomenirea Lui”. Le incalzea o mana, mana dreapta, si spera ca pe cealalta si-o vor incalzi singuri.

Ce avea deosebit Parintele Alexie? Credea in adevarul fiecarui cuvant din Scripturi. Credea in Dumnezeu si in nemarginita Lui dragoste fata de oameni. Credea in Iisus Hristos si-L iubea din tot sufletul sau. Credea in Sfantul Duh si in lucrarea Sa, credea in viata de apoi si in invierea mortilor cu trup.

Odata, intr-o Vinere Mare, cand era deja bolnav de leucemie, pe cand il sprijineam spre casuta in care obisnuia sa innopteze in perioadele cu intensa munca duhovniceasca, m-a intrebat:

– Cum a fost?

– S-a cantat frumos si Prohodul si ocolirea.

– Nu asta. Proorocirea lui Iezechiel s-a auzit bine? – si incepu, cu glas obosit, sa recite din Iezechiel 37,1-6,10:

„Fost-a mana Domnului peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat in mijlocul unui camp plin de oase omenesti.

Şi m-a purtat imprejurul lor; dar iata oasele acestea erau foarte multe pe fata pamantului si uscate de tot.

Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor invia oare oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu stii aceasta».

Domnul insa mi-a zis: «Prooroceste asupra oaselor acestora: Oase uscate, ascultati cuvantul Domnului!»

Asa graieste Domnul Dumnezeu oaselor acestora si le spune:

«Iata Eu voi face sa intre in voi duh si veti invia. Voi pune pe voi vine si carne va creste pe voi; va voi acoperi cu piele, voi face sa intre in voi duh si veti invia si veti sti ca Eu sunt Domnul». … Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, si a intrat in ei duhul si au inviat si multime multa foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.”

Parintele Alexie batranGlasul Parintelui ma purtase departe, departe. Mi se parea va vad campul cu oasele goale ridicandu-se spre inviere. De atunci, de cate ori rostesc Crezul, cuvintele de la sfarsit – peste care pana atund treceam repede -, prind viata:

“Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”.

A doua zi, Parintele incepea liturghia la ora patru dimineata, ca sa-i poata impartasi pe cei ce trebuiau sa ramana nestiuti, caci era vremea cand in sertarele primilor secretari iluministi de judete se ingrosau dosarele cu listele profesorilor de liceu care erau vazuti in biserica.

Ca nu voi spune vrajmasilor Tai taina Ta…”

Veneau sa se impartaseasca inainte de a merge la serviciu sau la scoala.

Bunicutelor si mamicilor le cerea la spovedanie sa-si invete copiii Tatal nostru si-i punea pe micuti sa-l spuna in biserica. I-ar fi placut ca si nasii de botez sa stie Crezul, dar se multumea sa-i indemne sa-l citeasca macar din carte.

Lumea in care traia era absolut normala. Nimic extraordinar. Domnul Chisca ii ajuta pe oameni cand li se intampla sa le moara cineva. Mergea pentru ei la Primarie, sa faca formele. Doamna Petrina avea grija de cei ce mureau in azilurile de batrani. Lua hainele de pomana adunate in casuta si-i imbraca. Avea un fond adunat de la credinciosi, pentru cosciug si cruce. Locul de sapte ani era dat de Primarie, iar slujba inmormantarii o faceau Parintele Alexie cu domnul Niculae.

– Parinte, maine avem o inmormantare.

– Da, da. Ajung banii adunati? Niculae, sa nu uiti lumanarile!

Parintele Alexie cu putin timp inainte de plecarea de pe pamantLuna lui Cuptor a anului 1986 prevestea despartirea. S-a savarsit la intai august. De sufletul lui a avut grija parintele Nicolae. Cu cateva zile inainte sa plece, Parintele Alexie i-a spovedit, desi nu intrasera in Postul Sfintei Marii, pe toti cei ce si-au dorit-o. Seara, cand sufletul pornea deja, finii lui, Gheorghe si Mariana, si Ana, fata lui cea cu ochii negri, ii cantau un tropar. A deschis ochii si cu un glas neobisnuit de puternic, i-a implorat: „Nu cantati fals…”.

Asa s-a savarsit fara sa plece, caci a ramas cu noi, cu fiecare.

Cand am dat anuntul mortuar, cuvintele „preot vrednic” mi-au fost cenzurate. Functionarul mi-a spus sa scriu a trecut in nefiinta“. Am refuzat acea formula ateista, folosita inca de multi.

Parinte Mihai, parinte Ioan, parinte Dumitru sau parinte Constantin, aduceti-va aminte de cei care chemau oamenii la credinta in vremea in care se daramau bisericile.

„Fericiti veti fi cand din pricina Mea va vor ocari si va vor prigoni si mintind vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri, ca asa i-au prigonit pe proorocii de dinaintea voastra. (Matei 5; 11-12)”.


[1] Prefata la editia I, aparuta Ia Editura Bizantina, in 2002, in seria „Duhovnici romani contemporani“, ingrijita de Costion Nicolescu.

***

Alte fragmente din carte:

Se spune ca romanii totdeauna au avut alaturi duhovnici si sfatuitori intelepti, sfintiti in rugaciuni. Probabil ca urgiile vremurilor i-au framintat, ei insisi purtind plamada credintei sadita din mos-stramosi, caci altfel nu poti cuprinde suferinta sufletului omenesc si sadi in el nadejdea mantuirii. Veacul prin care am trecut a fost unul apasator, fiecare clipa punindu-ne credinta la incercare, si daca aceasta zestre primita de la parintii nostri am pastrat-o cu sfintenie ca s-o daruim copiilor nostri, este pentru puterea rugaciunii lor.

Din viata Parintelui Alexie Barca pg 41

Din cuvintul celor ce l-au cunoscut pe Parintele Alexei:

La cimitirul Manastirii Cernica, merg ca intr-un panteon. Acolo sint fostii mei profesori de teologie: ParintelePr. Alexie 2 Benedict Ghius, Parintele Staniloaie, Parintele Gala Galaction, dar si fiinte apropiate sufletului meu. Si dupa ce am poposit linga mormintele lor cobor pe langa Biserica Sfantul Lazar spre partea de la poalele dealului, unde ma opresc la sfat de taina cu duhovnicul meu, Parintele Alexie Barca, un alt om al lui Dumnezeu. Am venit aici in acesta februarie pentru ca in 6 fiind ziua sa de nastere, ar fi implinit 100 de ani. Si daca a plecat dintre noi nu inseamna ca nu este cu noi. Aici, in acest loc al tacerii pe care si la ales Parintele Alexie pentru linistea lui, il cauta cei care l-au iubit si cei pe care ia iubit ca sai aduca mereu prinos pentru bunatatea inimii. In Pateric gasesti acest cuvint: ”L-a odihnit pe el” adica pe cel ce mergea la Avva sa caute cuvant odihnitor. Si la Parintele Alexie se gasea din belsug bunatate. Nu ca el ar fi fost atfel decit toti oamenii – avea si el familie, avea greutati – dar pe toate le depasea cu intelepciune si apoi putea sa se depaseasca si pe sine ca sa fie cu tine, langa inima ta. Iar cuvintul lui bun te lumina ca lumina Invierii, cu nadejde si cu bucurie. Parintele Alexie repeta ca “dumnezeiasca Liturghie este vesnica repetare a marelui act al iubirii Celui ce s-a jertfit pentru noi”. Tainele acestui act le-a explicat mereu cu sirguinta neobosita si pentru aceasta toti cei care-l ascultau veneau mereu sa-l mai auda. Din inima lui se indrepta spre ei indemnul spre mantuire.

Preot Nicolae Bordasiu

Parintele mi-a fost nas de cununie si duhovnic. De la prima intilnire m-a frapat forta cu care iradia in jurul sau firescul. Aceasi neasteptata si cu totul rara calitate am remarcat-o ulterior la marii traitori ai duhului Ortodoxiei pe care am avut prilejul de a-i cunoaste. Desi mintea lor era intotdeauna cu Dumnezeu adica in ceruri, din fiinta lor iradia siguranta cu care stiau cum sa ramina cu “picioarele pe pamint”. Acesta este aspectul care-i deosebeste de intelectualii “cu capul in nori” desprinsi de pamint, de realitate dar nici cu Dumnezeu, ci urmarindu-si himerele. Parintele Alexei avea darul de a te aduce cu picioarele pe pamint. Munca miinilor este liantul care nu lasa mintea sa se rupa de real. Intelectualul care uita acest adevar ajunge “soarece de biblioteca”. Parintele Alexie, un bun matematician, urca scara care duce la cer, lucrand si demostrand prin puterea exemplului, existenta unitatii intre minte si actiune, dintre fapta si contemplare, ca un parametru bipolar al normalitatii. De la primele cuvinte pe care le rostea simteai ca iti revine curajul si speranta, care intr-o societate bolnava aproape disparusera. Prin cuvinte clare si pline de duh, parintele aseza la loc incheieturile rasucite pina la dezarticulare ale chipului tau interior, rezidindu-l. In “epoca de aur” a obscurantismului spiritual pe care am trait-o cucernicia sa mi-a adus la cunostinta pentru prima oara minunata existenta a parintelui Cleopa, pe care mi l-a recomandat si care mi-a devenit mai apoi duhovnic. Si astazi ca si atunci, parintele Alexei traieste prin lumina pe care o raspandeste si prin care continua sa inalte rugaciuni pentru noi, asemenea candelei nestinse care lucrata de miinile sale preacucernice, aduce prinos de lauda lui Dumnezeu, Maicii Domnului si tuturor Sfintilor in casa celui dintai dintre pacatosi, a celui care a scris aceste randuri.

Dr. Adrian Harghel

Parintele Alexie ne-a fost duhovnic, sfatuitor si sprijinitor pina si-a dat obstescul sfarsit, in 1986. El s-a rugat pentru mine si ai mei si datorita rugaciunilor lui am depasit situatii de neimaginat, care s-au rezolvat in mod miraculous – taine de nepatruns, de necuprins si de neinteles pentru mintea noastra. El mi-a cununat copii si mi-a botezat nepotii. Si ca mine simteau, gandeau si erau salvati zecile de credinciosi care umpleau bisericuta neicapatoare la slujbele duminicale, precum si la cele din toate sarbatorile religioase. Preotul Alexie era doctor pentru suflete. Te duceai la el, ingrijorat, speriat, coplesit; te asculta cu atentie si cu un ton convingator, iti spunea ca totul va fi bine, totul se va rezolva — si asa si era. Iti reda increderea in tine si credinta in ajutorul lui Dumnezeu.

Dr. Ecaterina Stanica

parintele AlexieParintele era bland, dar si aspru, stiind sa imbine in modul cel mai armonios datorita smereniei sale, intransigenta morala, care il caracteriza cu neputinta firii omenesti. Nu pedepsea cu usurinta. Cu initiativa duhovnicului iscusit, descifra colinele ascunse ale sufletului, astfel ca oferea fiecaruia leacul potrivit. Fiind daruit cu simtul masurii drepte nu ingaduia nici o exagerare nesocotita, nici de inaltare, nici de cadere in disperare. In acest ultim caz, aprindea lumina sperantei si te incuraja aratindu-ti chipul lui Dumnezeu in lumina ta intunecata. O intimplare mai putin obisnuita m-a marcat in mod deosebit, si anume: in timpul unei spovedanii, ridicandu-mi privirea spre cel ce imi vorbea cu mult har, am vazut in locul fetei sfintiei sale, o flacara luminoasa, ca acele flacari ce nu se mistuie. Imaginea era cutremuratoare dar nu m-a speriat, fiindca o mai vazusem odata, la minunatul calugar Sofian, bun prieten al Parintelui. Inainte de a ne parasi, l-am rugat pe bunul meu Parinte – care desi grav bolnav, ne primea cu aceeasi dragoste-sa ma lase in grija cuiva. “Nu stiu sa-ti dau nici un nume– mi-a raspuns dupa o clipa de gindire — dar pe mine cum m-ai gasit?”

Prof. Carmen Petra-Basacopol

Au trecut ani si vor mai trece inca fara indoaiala, dar amintirea Sfantei Taine a Marturisirii la Parintele Alexie nu ma va parasi niciodata. Apropierea zilei fixate de acest act de credinta era incarcata de o puternica traire interioara. Oricit ar fi fost de obosit, uneori foarte bolnav, sfintia sa gasea resurse interioare cu care sa ne primeasca sa ne mangie sa ne ajute sa depasim unele momente de mai grea incercare. Cunostea foarte bine pacatele fiecaruia dintre noi, le urmarea si incerca te ajute sa cresti duhovniceste. Cand te ridicai de langa acel scaun alaturi de care iti usurasesi sufletul intinat de negura pacatelor, tot cu lacrimi in gene erai, dar te simteai cuprins de mangietoarea speranta in bunatatea lui Dumnezeu.

Prof. Veronica Vicol

[…]Erau vremuri grele. Politica comunista facea ca de multe ori, Duminicile sa devina zile lucratoare, nu exista vacanta si nici zi libera de Pasti si de Craciun, oamenii se simteau urmariti, unora le era frica sa vina la biserica. Parintele gasise solutia: in Saptamana Patimilor liturghia incepea la 4am, in asa fel incit impartasania sa se poata face inainte ca adultii sa mearga la serviciu si copii la scoala. Cit inca nu se lumina de ziua cu Parintele Tipordei si cu domnul Nicolae incepeau psalmii utreniei, iar cand, odata cu lumina cenusie a crepusculului diminetii, intra primul fiu duhovnicesc, fata parintelui reflecta o fericire atat de evidenta incat parea stralucitoare. Copii rasfatati, care considerau o mare virtute terminatul portiei din farfurie, dupa ce primeau Sfanta Impartasanie infulecau cu lacomie chifla pe care mama preoteasa si alte femei credincioase o copsesera special pentru ei. De la biserica mergeau la gradinita si la scoala si erau incredintati ca vor izbandi pentru ca spusesera in fata Parintelui Tatal nostru fara nici o greseala si fusesera mangaiati pe cap cu blandete dupa ce li se citise rugaciunea de dezlegare.

Povestind astazi asemenea lucruri, cazi in pericolul de a fi considerat obsedat… Situatia era chiar asa sau poate mult mai grea.

Cap. Amintiri despre tata pg 59-63

[…]

822056.png

Legaturi:


Categorii

Carti, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Preotie (pentru preoti), Viata de familie

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “PARINTELE ALEXIE BÂRCĂ, PREOTUL LUI DUMNEZEU († 1 august 1986)

  1. Câtă smerenie…Cu ce preoți ne-a binecuvântat Bunul Dumnezeu… S-avem parte de binecuvântarea și de rugăciunile părintelui Alexie Bârcă !!! Veșnica lui pomenire !!!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate