PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT (II). Slujirea Liturghiei la Biserica Sapientei in evlavie, profunzime si trezvie: “Hai sa ne rugam! Hai impreuna!”

26-10-2011 Sublinieri

continuare de la…

Doamne, iubit-am buna-cuviinta casei Tale…

In fiecare miercuri si vineri dupa-amiaza, dupa terminarea slujbei, Parintele mai ramanea in biserica pentru a ne invata. Ne spunea:

Datoria mea de preot este sa va invat, fiindca neinvatarea este pricina ca oamenii nu mai stiu nimic, se marginesc la tot ce este usor si material, la acatiste, pomelnice, lumanari. Nici lumanarea, nici pomelnicul nu te mantuie, ci credinta, rugaciunea si faptele bune. Voi ati renuntat la rugaciune pentru ca a te ruga este mai greu: trebuie sa te interiorizezi, sa depui un efort. Ati renuntat la ceea ce este greu de inteles si ati ramas la ceea ce puteti intelege. Voi nu aveti o credinta luminata, ca asa ati apucat. Va sfatuiesc sa cititi, sa mergeti la o biserica unde este un preot cu dragoste de Dumnezeu. Noi, preotii, suntem vinovati ca nu am imbratisat aceasta sfanta slujire din iubire pentru Dumnezeu ci ne-am transformat in simpli simbriasi si atunci tot ce facem nu da roade, pentru ca nu este dragoste. Nu ne ocupam suficient de educatia noastra spirituala. Ne multumim sa fie biserica plina de lume, desi de cele mai multe ori multi din cei prezenti pleaca asa cum au venit: goi au venit, goi pleaca!

Parintele Sarbu spunea de la inceput un lucru pe care astazi nu-l mai auzim:

Eu nu am nevoie de lume multa in biserica. Am nevoie doar de cateva persoane, dar cei care vin la biserica sa fie cu adevarat traitori ai Bisericii. Si nu am nevoie sa cumparati lumanari! Sa stiti ca lumanarea nu se roaga! Este doar un simbol. Desigur, nu trebuie sa renuntam la niste practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricam Traditia. Dar a intrat in obisnuinta unora sa vina, sa cumpere un manunchi de lumanari, sa le aprinda si apoi sa plece sa-si vada de treburile lor, cu constiinta impacata ca si-au facut datoria de crestini. Aceasta este o conceptie si o practica gresita! Ea ii face pe unii sa creada ca la atat se reduce Biserica. Eu va repet, lumanarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roaga. Nu trebuie sa ne bizuim pe lumanare! Dumneavoastra trebuie sa invatati ceva nou. Daca pe mine m-a preocupat ceva in viata asta, a fost formarea omului nou in Biserica. Mai auziti ca se vorbeste de omul nou. Sa stiti ca omul nou nu se poate forma decat in Biserica. De aceea, va rog pe cei care vreti sa ramaneti in biserica la rugaciune, sa va rugati impreuna cu mine. Eu simt pulsul fiecaruia. Stiu daca cineva este numai figurant sau daca se si roaga. Simt acest lucru. Daca unii vin numai sa aprinda lumanari, e treaba lor! Sa vina, sa le aprinda, si dupa aceea sa plece, sa ne lase pe noi, care avem nevoie de rugaciune!

Parintele facea permanent acest apel. Si, curios paradox, cu cat spunea mai mult ca nu are nevoie de figuranti si ca aceia pot pleca, cu atat mai mult ei se integrau atat de frumos in biserica, incat se aduna tot mai multa lume.

*

Parintele mai spunea:

– Stiti la ce m-am gandit? Poate unii o sa o luati in nume de rau… Ca sa nu va simtiti prost unii dintre dumneavoastra ca venind nu puteti da bani pentru Sfanta Liturghie, m-am gandit sa desfinntam acest lucru, sa nu mai dati bani la pomelnicul Sfintei Liturghii. Luati prescura – daca aveti cu ce sa o platiti, o platiti – si lumanarea si mie nu-mi mai dati bani!

*

Cand vreun batran aducea la altar pomelnicul cu bani, spunea:

– Nici un batran sa nu mai insoteasca pomelnicul cu bani, caci eu sunt dator sa-l pomenesc!

Parintele tinea foarte mult la ordinea si disciplina in biserica. Zicea:

– Ai intrat in biserica, fa-ti semnul crucii si nu te mai misca de colo-colo, ca mari pacate faci, neputandu-te nici tu ruga si nelasand nici pe cel de langa tine sa se roage. Mintea si inima sa-ti fie indreptate catre Dumnezeu. Cine are voce, sa-I cante lui Dumnezeu, ca El i-a daruit-o, iar cine n-are voce, sa-I cante cu sufletul.

Fiecaruia dintre noi ne-a fixat in biserica locul unde sa stam in timpul slujbelor si ne spunea sa nu ne uitam nici in dreapta nici in stanga, ci sa stam mai bine cu ochii inchisi si cu capul plecat, smerindu-ne inaintea lui Dumnezeu pentru pacatele noastre. Ne mai spunea:

– Cand sunteti in biserica sa fiti si cu sufletul, nu numai cu trupul. Sa nu dati voie gandului sa plece acasa sau in alte parti, ci sa se adanceasca in rugaciune!

*

Mai veneau oamenii uneori cu obiceiul de a susoti si a vorbi in biserica in timpul sfintelor slujbe. Parintele se oprea – chiar si din Sfanta Liturghie – si spunea, tot zambind:

– Sa ma iertati ca va spun! Cine nu are nevoie de Sfanta Liturghie sau cine nu o pricepe, sa iasa afara si sa stea de vorba si poate sa vina dupa aceea. Acum urmeaza un moment (pe care il numea) foarte important prin continutul lui.

Si dadea totdeauna explicatia respectiva.

Parintele spunea:

– Doresc ca aceasta biserica sa fie a linistii, a tacerii, a reculegerii!

Cand a pus pe perete, in pridvor, un mic afis – “In aceasta biserica nu se vorbeste. Este biserica tacerii!” – m-a intrebat:

– Poate cineva sa zica despre mine ca fac legionarism?

(Legea tacerii era una din legile legionare: “Vorbeste putin, vorbeste ce trebuie, vorbeste cand trebuie. Tu faptuieste, lasa pe altii sa vorbeasca).

I-am raspuns firesc:

– Cum o sa zica, Parinte? Doar in biserica nu se vorbeste!

*

Imi amintesc ca a venit o data la o doamna in varsta, care avea o geanta pe care o tot  deschidea si inchidea, incat se auzea mereu clamp-clamp. Il enerva pe Parinte. El a iesit din altar, a venit la ea si i-a zis:

– Doamna (i-a zis pe nume), da-mi si mie geanta s-o duc in altar, sa ai spor la bani! 🙂

Doamna, foarte bucuroasa, i-a dat geanta si s-a facut liniste in biserica.

Asa proceda Parintele Sarbu. Stia cum sa se adreseze fiecaruia dupa felul lui, ca sa-i indrepte si sa-i castige pe toti pentru Hristos.

*

Intr-o vreme cand in alte locuri credinciosii abia se adunau pe la sfarsitul Sfintei Liturghii, la Sapientei biserica era plina inainte de Utrenie. Dupa Utrenie, parca il aud pe Parintele Sarbu zicand:

– Mai copii, daca ati venit aici sa va rugati, sa fiti cu ochii in pamant si cu sufletul sus, la Dumnezeu, impreuna cu mine, ca altfel, daca va uitati in toate partile, va simt aici, in ceafa, gandurile imprastiate si nu ma pot inalta. Cine nu se poate ruga este mai bine sa se duca la plimbare, ca sa ne lase linistiti, pentru a putea inalta flacara limpede a rugaciunii catre Dumnezeu.

Mereu si mereu ne atragea atentia ca Sfanta Liturghie nu inseamna doar rugaciunile preotului, ci si impreuna-lucrarea noastra cu el si ca nu ne putem impartasi de Duhul Sfant decat daca avem toata decshiderea sufleteasca spre Dumnezeu, pentru ca astfel sa se reverse asupra noastra harul dumnezeiesc. Si ne mai atragea atentia ca revarsarea harului este cu atat mai mare cu cat rugaciunea noastra este mai adanca.

*

La Sfanta Liturghie ne spunea:

– Uite, se apropie ceasul, coboara ingerii din cer! Voi stiti ca sfintii de pereti coboara printre voi? Vopseaua ramane pe pereti, dar sfintii sunt printre noi. Noi nu-i vedem cu ochii trupesti, dar ei ne vad pe noi si trebuie sa stam linistiti. In cer este ordine si asa trebuie sa fie si la noi. Nu va ganditi ce ati facut acasa sau pe drum, nu va ganditi la nimic decat la rugaciunea care se face. Concentrati-va, caci asa va umpleti de har, credinta si sanatate. Ati auzit? Sa stati cuminti!

*

Parintele ne explica apoi ce se afla si ce se savarseste in sfantul altar: momentul Sfintei Proscomidii si principalele momente din Sfanta Liturghie. Apoi ne sublinia momentele cand trebuie sa stam in genunchi sau in picioare.

Ne mai spunea:

– Cand preotul iese sa cadeasca, nu stati cu feţele la altar, ca el sa cadeasca spatele vostru. Sa va intoarceti dupa el cum se intoarce floarea-soarelui dupa soare. Nu este nici o greseala sa va intoarceti atunci cu spatele la altar!

Asa ne facea educatia. Mai spunea:

– In genunchi nu se sta pe coate! Tragi a oboseala. Nu este necesar nici statul in genunchi, ca incepi sa te gandesti la oboseala genunchilor, la ciorapi, si pierzi gandul rugaciunii!

Uneori, fie din oboseala, fie din alte cauze, oamenii se moleseau. Parintele spunea:

– Eu simt ca dumneavoastra nu va rugati cu mine. De aceea va atrag din nou atentia! Va simt. Treziti-va putin! Hai sa ne rugam! Acesta este rostul venirii noastre aici. Hai impreuna!

*

La momentul cand incepea Liturghia numita a credinciosilor, se punea un cordon intre pronaos si naos si nimeni nu se mai misca prin biserica. Nimeni nu mai inainta, nu numai pana la usa altarului, ca sa dea pomelnice, dar nici in incinta bisericii. Toti ramaneam neclintiti la locurile noastre, pentru a ne putea adanci in rugaciune si a savarsi impreuna cu Parintele Sfanta Liturghie.

*

Parintele regreta mult ca n-a putut face Conservatorul; a facut doar un an, din cauza saraciei.

– As fi avut mai multa putere in Sfanta Liturghie! spunea el. Nicaieri nu exista mai multa ignoranta in privinta culturii – care trebuie sa indeplineasca un rol important – decat in biserica, in timpul Sfintei Liturghii. Fiecare vine, canta dupa ureche si cum se pricepe. Or, nu este admis lucrul acesta. In biserica se cere desavarsire! Ca se cere desavarsire sufleteasca, asta este de la sine inteles. Dar trebuie desavarsire si in indeplinirea serviciilor religioase, atat din partea preotului, cat si din partea cantaretului sau a corului. Preotul trebuie sa aiba un ton destul de placut si potrivit, ca strana sa-l poata prelua.

Adeseori atragea atentia:

– Se tipa in cantari! Nu tipati, nu tipati! Se poate canta cald, asa incat cantarea sa mearga la sufletul omului si sa-I placa lui Dumnezeu. Sunt si cantari stridente. Poate ca acelea se mai folosesc in bisericile mari. Dar aici este o biserica mica, o capeluta. Cantarile trebuie sa fie calde, sa mearga la sufletul omului, sa determine apropierea dintre oameni…

*

Imi amintesc cum, la cantarea antifoanelor, ne cerea sa cantam in surdina, intrucat parcurgem un inceput, o etapa pregatitoare:

– Mantuitorul este printre noi, dar inca nu ni S-a aratat, spunea el. Acum cerul urmeaza sa se deschida, indata ingerii vor cobori pentru a participa impreuna cu noi la rugaciunile noastre.

La vocea tare a Parintelui, noi raspundeam aproape murmurand (Antifonul I“Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul…”, Antifonul II – “Unule nascut, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu…”, precum si Antifonul III – Fericirile). In timp ce noi cantam Antifoanele, Parintele rostea destul de tare rugaciunile “de taina”, pe care de obicei preotul le rosteste, conform traditiei, foarte incet sau in gand. Astfel noi auzeam cum el se roaga ca sa intre in sfantul altar si ingerii, pentru a sluji Sfanta Liturghie impreuna cu noi, oamenii. Cerul se deschidea, cobora in biserica noastra pentru a ne ridica pe noi si a ne face sa traim doua ore in “lumina cea adevarata”.

Stiam ca a sluji Domnului este lucru mare si infricosat chiar pentru Puterile ceresti. De aceea Parintele a vrut ca Sfanta Liturghie sa fie intr-adevar o slujire si o lauda cat mai deplin savarsita, adusa de noi toti si pentru toti.

– Acum si voi inchipuiti pe Heruvimi, ne spunea el cand invatam Heruvicul. Aducem cantare Sfintei Treimi asemenea Heruvimilor si odata cu Heruvimii. Mantuitorul Insusi vine pentru a aduce Jertfa Sa mantuitoare. Cetele ingeresti Il inconjoara. Noi nu le vedem cu ochii trupesti, dar ingerii sunt prezenti printre noi, alaturi de noi si noi Il intampinam cu bucurie pe Mantuitorul “ca pe Imparatul tuturor”. Cantarea voastra trebuie sa exprime trairea acestei realitati.

Si noi cantam Heruvicul, intampinam pe Mantuitorul cu sfiala si cutremur, in timp ce, din altar, auzeam rugaciunile rostite cu acea voce calda si plina de credinta a Parintelui.

Crezul il cantam nuantat, in functie de continutul cuvintelor, cu mici pauze intercalate. La textul: “S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pilat din Pont si a patimit si s-a ingropat” raream putin si cantam tot mai in surdina, pentru a retrai toti tragedia rastignirii suferita pentru noi si rautatea oamenilor care au inchis pe Domnul in mormant. Odata cu Invierea se inviora brusc cantarea; era bucuria Invierii. Niciodata, la nici o biserica n-am auzit nuantari asemanatoare cu cele pe care le faceam noi.

– Trebuie sa traiti ceea ce cantati, pentru ca trairea voastra sa o transmiteti tuturor! zicea Parintele.

Si noi, intr-adevar, asta cautam sa facem.

Cat de incordat traiam apoi toata partea care urma! Prin rugaciunea si mainile Parintelui stiam ca Insusi Mantuitorul aduce Sfintele Daruri – Jertfa Sa – lui Dumnezeu Tatal, cerand coborarea Duhului Sfant. Stiam ca acolo, la noi, in sfantul altar, se savarseste, sub ochii credintei noastre, cea mai mare minune a lumii. Pe cand noi aduceam lauda si adanca noastra multumire lui Dumnezeu, la rugaciunea rostita de Parintele paine si vinul se transformau, prin puterea si lucrarea Duhului Sfant, in Trupul si Sangele Mantuitorului. Duhul Sfant cobora totodata si asupra noastra si ne umplea de pace, lumina si bucurie. In aceasta stare de plinatate aduceam lauda Maicii Domnului (Axionul). Parintele ne spunea:

– Trebuie sa cantati asa, ca gandul nimanui sa nu se risipeasca. Toti sa ramana invaluiti in misterul Tainei care s-a savarsit, incat cu o gura si o inima sa se poata inalta Rugaciunea Domneasca.

*

Miruitul era, pe langa binecuvantare, o intalnire directa, personala, a fiecaruia dintre noi cu Parintele; era dorita, asteptata, caci ne aducea de fiecare data ceva nou: un indemn, o observatie, o incurajare sau o dojana. In cateva secunde sau minute avea loc un dialog scurt sau doar cateva cuvinte rostite cu voce tare de Parintele, caci ceea ce privea pe unul privea, de cele mai multe ori, pe toti. Si nu aveam nimic de ascuns unul fata de altul; toti eram indrumati pentru a deveni o unitate in credinta si in Hristos. Inaintam intr-o liniste deplina, fara sa vorbim intre noi, fara ca cineva sa se grabeasca. Miracolul Sfintei Liturghii plana inca asupra noastra.

Atent cu fiecare, nu-i scapa nici unul din ochi. Pentru oricine avea un cuvant. La miruit se uita in ochii fiecaruia (nu asa cum se intampla uneori, ca preotul miruieste cu indiferenta, vorbind cu altcineva). Venea uneori in Bucuresti mama sotului meu din Ardeal. Cum o zarea, exclama:

– A venit mama din Ardeal!

Mama, impresionata, nu-i venea sa creada:

– Tulai Doamne, ca popa acesta m-a cunoscut!

Si-i era si mai mare drag sa mearga la biserica la Sapientei.

*

Parintele cerea, impunea o vestimentatie sobra, o tinuta demna, adecvata pentru biserica, pentru ca nimeni sa nu fie distras de la rugaciune prin imbracamintea celui de langa el.

Imi amintesc cum odata, fiind intr-o rochie mai viu colorata si putin mai decoltata, Parintele mi-a zis:

– Sa nu confunzi biserica cu o sala de spectacol!

M-am simtit vinovata, mi-a fost rusine de greseala mea si am lasat capul in jos. Parintele mi-a pus mana sub barbie si mi-a ridicat capul cu cuvintele:

– Fruntea sus!

Parca ar fi zis: de cate ori gresesti, indreapta-te, de cate ori cazi, ridica-te.

Unui credincios care venea rar la biserica, i-a zis:

– Ioane, Ioane, de ce fugi tu de Hristos? Nu ti-e frica tie ca o sa vina timpul cand o sa-L cauti si El n-o sa te mai recunoasca sau o sa-L strigi si El n-o sa te mai auda?

*

Parintele Sarbu a lucrat atat pe plan material, cat si spiritual, indemnand pe toti credinciosii sa intreprinda cu dragoste orice fac pentru biserica, chiar daca pare ceva fara mare valoare, caci tot ce porneste din suflet pentru casa Domnului este primit acolo sus, precum cei doi bani ai vaduvei. El insusi prezenta ca important orice lucru care parea foarte mic. De pilda, la sfarsitul slujbei, inainte de miruit avea in mana o hartiuta mica din care citea: ne trebuie maturi, ne trebuie ziare si carpe pentru sters geamurile, etc, mentionand ca tot ce se face, tot ce se da la biserica este pentru suflet si nimic nu trebuie minimalizat. Biserica e a tuturor si toti, ca intr-o familie, trebuie sa contribuie cu ce pot, cu ce este nevoie, pentru ca ea sa arate frumos.

*

Parintele Sarbu ne invata mereu:

– Nu incepeti sa vorbiti nici dupa ce s-a terminat slujba. Pastrati tacerea si reculegerea. Cand porniti catre casa, nu vorbiti pe drum alte lucruri, ci despre ceea ce ati auzit la sfanta slujba. Ajunsi acasa, povestiti acelora care n-au putut veni ce ati vazut, ati auzit, ati trait la biserica, pentru a fi si ei partasi la bucuria noastra!

Şi, acestea despre care vorbesc, se petreceau in anii cumpliti ai totalitarismului si ateismului, cand au fost demolate atatea biserici, cand toate bisericile noastre erau controlate la fiecare slujba de securisti cu carnetele, in care-si notau tot ce li se parea suspect.

Pe Parintele Sarbu insa nu-l infricosa nimic, cu toate ca facuse ani de detentie cumpliti si domiciliu fortat in Baragan. Ii vedea pe „sticleti” cu casetofoane, cu aparate de fotografiat, luand notite din predici, dar cu atat mai mult el se aprindea la vorba. Vorbea raspicat, cu afronturi clare la adresa celor care persecuta Biserica lui Hristos. Li se adresa direct si taios, in timp ce noi ne faceam micuti-micuti si ne temeam sa nu ne aresteze a doua zi.

In acest fel, fiecare duminica era pentru noi cea mai minunata scoala de crestere duhovniceasca. Primeam putere si har – dupa cum spunea Parintele – si simteam o pace launtrica si o bucurie care ne lumina viata si ne dadea taria de a infrunta greutatile ei.

*

Parintele ne invata ca nu numai Sfanta Liturghie, ci orice rugaciune facuta in biserica pentru vii si adormiti are putere si insemnatate deosebita.

De aceea, la parastasele de obste, in sambetele mortilor, ruga pe credinciosi sa nu fie indiferenti fata de multele nume care se pomenesc, caci fiecare nume reprezinta o viata, si sa nu astepte fiecare sa-si auda numai pomelnicul lui, iar apoi sa se gandeasca la altceva, ci dupa fiecare nume sa zica toti un „Dumnezeu sa-l ierte!”.

La fel, in serile cand citea acatiste, ruga pe toata lumea sa urmareasca necazurile, grijile si dorintele celor pomeniti si pentru fiecare sa zica din inima un: „Doamne, ajuta-l!”.

*

Intr-o toamna, Parintele a fost la inmormantarea unui preot cu care fusese in puscarie. De aici a scos in evidenta un lucru deosebit, ca o lectie nu numai pentru cei de atunci, ci pentru toata viata. Ne-a spus:

– O singura femeie s-a ocupat acolo de toate pregatirile. Ea a organizat inmormantarea, masa, a invitat preotii si pe mine. Dar un lucru sa stiti. Aceasta femeie n-a stat la rugaciune nici o clipa. Asta nu se poate! Eu inteleg ca cine organizeaza nu poate sta la intreaga slujba, dar totusi sunt momente cand ea ar fi trebuit sa incheie orice activitate din afara. Eu va dau un sfat care, daca vreti sa ramaneti crestini, sa va ramana pentru toata viata: rugaciunea este totul pentru un crestin si pentru pomenirea lui! Ce v-am relatat astazi, se intampla in orice casa. Cei mai apropiati nu stau la rugaciune nici o clipa. Luati aminte la ce v-am spus!

*

Ceea ce era, iarasi, caracteristic Bisericii Sapientei, stabilit de Parintele Sarbu, obicei ramas pana astazi, era citirea Canonului Sfantului Andrei Criteanul in prima si a patra saptamana din Postul Mare. Parintele citea cu vocea aceea inconfundabila, cu un timbru atat de personal, plin de sinceritate si har, cu atata piosenie, smerenie si evlavie, incat lacrimile noastre tasneau fara voie. Cu totii ne rugam, cantam si plangeam pacatele noastre. Totul se petrecea incetisor, cu lumina putina, intr-o atmosfera de manastire. In glasul Parintelui era tot sufletul sau, toata credinta, smerenia, iubirea curata si adanca pentru Dumnezeu.

Unde esti, Parinte, sa ne mai aduci macar o data cerul pe pamant, in sufletele noastre obosite si vlaguite?! Cine altul in afara de cucernicia ta ar mai putea face sa planga, in noptile Canonului Mare, si pietrele, prin rugaciunile adanci, pline de pocainta adevarata, cu glasul acela de rob al lui Dumnezeu?…

Era glasul unui om care a suferit pentru Dumnezeu cu bucuria ca i s-a dat suferinta, si cu rugaciunea arzatoare pentru noi toti, fiii sai. Toata biserica, in genunchi, plangea.

Era Hristos acolo cu noi!

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

(VA URMA)


Categorii

Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Mucenici ai vremurilor noastre, Parintele Constantin Sarbu, Preotie (pentru preoti), Rugaciunea (Cum sa ne rugam?)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

41 Commentarii la “PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT (II). Slujirea Liturghiei la Biserica Sapientei in evlavie, profunzime si trezvie: “Hai sa ne rugam! Hai impreuna!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: LISTA PREGATITOARE DE SPOVEDANIE – de la Fericitul Parinte Martir Constantin Sarbu (indreptar orientativ, pentru cercetarea constiintei) -
  2. Pingback: PARINTELE CRACIUN din Cincis – 2 ani de cand a plecat sa ia parte la Liturghia cereasca din “Ziua cea neinserata” a Invierii (†8 aprilie 2012): “INIMA BUNA!” -
  3. Pingback: Interviu cu PARINTELE CIPRIAN GRADINARU din Namur (Familia Ortodoxa): “E NEVOIE DE OSTENEALA SI DE DUREREA INIMII. Tot omul care vrea sa pastreze harul trebuie sa se nevoiasca tot timpul, nu doar Duminica dimineata!“ - Recomandari
  4. Pingback: PARINTELE ALEXIE BÂRCA, PREOTUL LUI DUMNEZEU († 1 august 1986) -
  5. Pingback: “MANA LA ADANC!” Predici audio la PESCUIREA MINUNATA (Mitropolitul Teofan al Moldovei, Pr. Coman, Ierom. Dosoftei, Arhim. Damaschin) -
  6. Pingback: Parintele Ioan Buliga: CE-I OPRESTE PE OAMENI SA VINA LA BISERICA? -
  7. Pingback: PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
  8. Pingback: PRAZNICUL ACOPERAMANTULUI MAICII DOMNULUI. “Pokrov” – Film documentar rusesc al Mitropolitului Ilarion (VIDEO). CANON DE RUGACIUNE. “Intareste-ne, Stapana, contra vrajmasilor celor potrivnici, ca pe David asupra lui Goliat!”
  9. Pingback: PARINTELE CONSTANTIN SARBU – 40 de ani de la adormirea unui preot martir († 23 octombrie). “CAT II AVETI ACUM PE PREOTI, CERCETATI-I SI IMPARTASITI-VA. Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta” | Cuvântul Or
  10. Pingback: DATORIA DE A DUCE MARTURIA LUI HRISTOS IN LUME, PRIN VIATA NOASTRA – Predici (si audio) la DUMINICA FEMEILOR MIRONOSITE: “A crede in Hristos inseamna a-L lua din biserica in relatiile de fiecare zi dintre oameni” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LIT
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate