PARINTELE ARSENIE PAPACIOC IN INCHISORILE COMUNISTE – marturii inedite despre sfintenia celui care a facut din temnita, manastire

20-09-2011 Sublinieri

Parintele Arsenie Papacioc la a doua arestare din 1958

Extrase din nr. 8 (31)/ 2011 al revistei “Familia ortodoxa”:

Ispită la vremea Utreniei

„Şedeam în celulă cu Anghel Papacioc, acum Arhimandritul Arsenie de la Techirghiol. Pentru că dânsul avea nevoie de ajutor permanent, am rămas să-l îngrijesc… Din rezerve, puteam să-i fierb unul sau doi cartofi zilnic — mai mult nici nu putea mânca. Timpul îl petreceam în rugăciuni şi convorbiri duhovniceşti. De la dânsul am învăţat nu numai să mă rog bine, ci mai ales să pătrund cu lama sabiei «Cuvântului Adevărului Dumnezeiesc» până în rărunchi, în adâncul duhului

Anghel Papacioc — iertaţi-mă pentru această destăinuire — când se ruga, nu mai auzea şi nu mai vedea nimic în jur. Starea aceasta o avea şi Părintele Vasile Serghie. Erau complet absorbiţi în rugăciune.

În perioada de tranziţie (1945-1947), în care ne puteam organiza viaţa în interiorul închisorii, am stat câteva luni în aceeaşi celulă cu Părintele Vasile Serghie şi cu Anghel Papacioc… Pentru a realiza un program de studiu, meditaţie şi rugăciune, ne-am confecţionat zăvoare interi­oare. Când găseai uşa încuiată, ştiai că acolo era aprinsă candela inimii pentru Hristos. Reveneai la ziua şi la ora indicată pe uşă.

Un macedonean, Ciolacu, mai târziu unul din şefii grupului de rezistenţă din pădurile Babadagului, era şeful unei echipe pentru strângerea recoltei. Ciolacu avea o oală smălţuită, pe care o lua la câmp pentru a aduce celor bolnavi fructe sau o lăsa celor rămaşi să fiarbă în ea cartofi, fasole sau mămăligă. Într-o seară, ne-a adus nişte struguri şi piersici tomnatice şi l-am rugat să ne lase oala până dimineaţă, să fierbem pentru Anghel câţiva cartofi. Dimineaţa nu ne-am putut trezi la timp, căci discuţiile şi rugăciunile Miezonopticii continua­seră mult peste miezul nopţii. Deşteptarea cu clopotul la ora cinci ne-a surprins în rugăciunea dimineţii, la cei şase Psalmi ai Utreniei. Când miliţianul a deschis zăvorul, ne-am amintit de oală. Echipa lui Ciolacu va fi chemată şi omul nu avea vasul la îndemână. Am vrut să mă ridic, dar am rămas în genunchi, crezând că până-l va striga pe Ciolacu, vom sfârşi rugăciunea. Anghel recita şoptit, cu ochii închişi, penultimul psalm.

Echipa lui Ciolacu să coboare la muncă! strigă Gâlea.

In faţa celulei noastre, paşi grăbiţi şi ciocănituri în uşă. Voiam să mă ridic. Zăvorul interior făcut dintr-o lingură de lemn cedă şi Ciolacu apăru în uşă, niţel aprins la faţă. Văzându-ne in rugăciune şi respectându-l pe Anghel Papacioc, îngenunche lângă mine, silabisind psalmul rostit de Anghel. Simţeam cum arde de nerăbdare să se încheie rugăciunea, ruşinat de tulburarea pe care o pro­vocase. Anghel tocmai termina cu «Amin», când Gâlea strigă cu accent imperativ:

– Ciolacu să coboare la echipă!!!

Ciolacu apucă oala, o băgă in traistă şi, ca salvat din mâna unui potrivnic, ieşi fulger pe uşă repetând izbăvirea: «Amin! Amin!». S-a ridi­cat şi Anghel, puţin nedumerit. Vazându-mă mişcându-mi buzele ca să-mi stăpânesc pornirea necontrolată spre zâmbet, zise:

S-a întâmplat ceva? Parcă s-a auzit un zgo­mot…

Am uitat să-i ducem oala lui Ciolacu şi a ve­nit să o ia. Găsindu-ne în rugăciune, a îngenun­cheat şi el, şi abia când aţi încheiat a plecat…

Vai de capul nostru, să facem pocăinţă pen­tru neglijenţa noastră şi pentru tulburarea sufle­tului lui!

Am rostit Psalmul 50 şi am bătut cincizeci de metanii pentru noi şi pentru el”.

(Virgil Maxim)

***

Amintiri ale părintelui Arsenie din prigoanele şi temniţele stăpânirii făra de Dumnezeu

(…)

–  Câţi ani aţi stat la Slatina? Trei ani, patru?

Nu mai ştiu, dar ştiu că acolo m-au arestat. M-au luat de la Utrenie, la două noaptea, când ieşeam din biserică. Chiar eu slujeam. La două noaptea. 89 de ofiţeri, trei camioane de ostaşi şi două maşini mici. Iar eu le-am spus aşa:

„S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur, ce vă trebuia teatrul ăsta?…”

–  Şi unde v-au dus atunci?

La Suceava. Nu aveau puşcărie acolo: era Securitatea din Suceava, unde am fost dus şi cercetat. Mă acuzau că am scris multe lucruri, că nu-ştiu-ce.

„Domnule”, zic, căci aveau cărţile mele, caietele, „uitaţi ce vă spun: eu nu recunosc nimic dacă mă acuzaţi de ceva (căci am simţit despre ce e vorba), dacă nu-i semnătura mea acolo. Căci puteţi foarte bine să mă acuzaţi băgând în scrie­rile mele o serie întreagă de lucruri de-ale voastre, numai ca să mi puteţi condamna.  Nu recunosc nimic fără semnătura mea”.

Şi a început acţiunea asta de la Slatina, la două noaptea, dar ne-a apucat ziua şi n-a mers. Au luat, uite-aşa, cu sacul, cărţile mele, şi-am plecat la Suceava, Şi acolo am început să semnez ce era al meu: notiţe, cărţi, caietele, ca să nu-mi bage acolo ceva străin. Mi s-a părut ca sunt cinstiţi. Ei erau foarte convinşi că eu am făcut propagandă. Nici vorbă, părinţilor. Am fost le­gionar, dar acum sunt călugăr, dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi n-aveam alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim pentru scânteia de Adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpânitoarele puteri ale-ntunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza mea.

In sfârşit, m-au legat la ochi şi m-au băgat într-o cameră înaltă de vreo cinci metri, atâta de mare că n-aveai loc să te mişti, şi mai era şi un scaun acolo care încurca spaţiul. Eram în rasă, m-am culcat pe cimentul ăla, jos, că pe scaun nu puteam dormi. Şi noap­tea aud o… (Părintele Arsenie ciocane uşurel în masă). „Cine e?” Era Părintele Marcu (Dumitrescu), luat şi el. Când l-am auzit!… (Părintele râde) Era într-o chilie de un metru pătrat, ca şi mine. Nu vă daţi seama, vorbesc psihologic: ce înseamnă, în suferinţă, să vezi pe cineva care e de-al tău? Când spune acolo Sfântul Macarie cel Mare, cu căpăţâna aia de mort, dacă v-amintiţi:

„Unde eşti popo, în iad? Şi ce bucurii aveţi?”„Avem bucurie când te rogi tu pentru Egipt”.

Auzi? Proscomidia! Te rogi pentru tot neamul, pentru tot oraşul, pentru toată lumea pământească.

„Şi ce bucurii aveţi atunci?” „Ne vedem feţele unul la altul, asta-i singura bucurie pe care o avem!”

Părinţilor, nu trebuie să neglijăm lucrurile acestea, domnule, trebuie să trecem de adevărat la trăire, domnule!

Ei, şi când l-am auzit, m-am bucurat foarte mult. Eu îl ştiu pe Părintele Marcu: a fost un mare trăitor, să ştiţi… I se zicea „Fachirul”. Domnule, dacă-i smulgea unghia nu scotea o vorbă. Zicea: „I-am făcut praf pe toţi securiştii”.

Ne-au legat la ochi, dimineaţa, şi ne-au dus până la Bucureşti legaţi la ochi, tocmai de la Suceava. Incepusem să văd prin legătură. Vă daţi seama, răbdam. Şi eu, şi părintele.

Au oprit într-un loc unde ne-au dat jos să ne facem treburile. Şi vă închipuiţi cum este legat la ochi… A fost acolo şi o femeie, o nemţoaică bătrână, în camionul ăla, ce-o fi fost ăla, care ţipa că face pe ea. Şi până la urmă a făcut pe ea, acolo, în maşină…

–  Eraţi acolo şi cu Părintele Daniil (Sandu) Tudor, nu?

–  Părinte dragă, am trăit în mănăstire cu el şi am făcut şi puşcărie împreună. Chiar la un moment dat, când am fost repartizat la zarcă — o „în­chisoare în închisoare”, de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare, şi de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu — am stat împreună. Ne dădeau câte puţin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Şi pentru că eram amândoi mo­nahi, am împărţit aceeaşi gamelă. Şi luam, eu o lingură, el o lingură, şi a mai rămas puţin pe fundul gamelei. Şi zic: „Ia sfinţia ta mai departe — îi purtam evlavie, căci ne cunoşteam de la Antim, de pe vremea când îl chema Agaton —, ia sfinţia ta mai departe”…”

***

Mărturii ale informatorilor Securităţii, în majoritatea lor trecuţi prin reeducare

Părintele Arsenie Papacioc nu era un con­ducător politic, nu avea relaţii cu cine ştie ce servicii străine sau trupe de desant, nu era înarmat şi nici măcar nu era un om violent. Dimpotrivă, întotdeauna fusese un model de echilibru sufletesc şi un propovăduitor al luptei desăvârşită prin jertfa creştină. Părintele era doar un bun creştin, un bun monah, gata oricând să-­şi dea viaţa pentru Hristos şi binele neamului întru care s-a zămislit. Cu toate acestea, la arestarea sa au luat parte 89 de ofiţeri de Securitate, trei camioane de soldaţi şi două maşini mici. Această absurditate nu poate fi înţeleasă decât prin frica pe care o resimţea internaţionala în fata unui om care nu avea altă armă decât credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Să nu ni se pară însă că această frică nu era justificată. Căci tatăl şi stăpânul cărora comuniştii slujeau, diavolul, nu pentru naţionalizare impusese comunismul în lume, ci pentru a lupta împotriva lui Hristos, a harului lucrător în inimile oamenilor. Aşadar, în atitudi­nea Securităţii faţă de Părintele Arsenie Papacioc, se developează ce-l mai bine adevăratul război pe care comunismul l-a dus împotriva omului.

În documentele de la CNSAS, pe marginea paginilor unde Părintele îşi mărturisea credinţa în schimbarea lumii prin Hristos, se consemna: „deosebit de periculos”. Acesta este motivul pen­tru care, cel puţin până la 1990, Părintele Arse­nie a fost permanent urmărit şi monitorizat de securitate. Dar acest lucru s-a petrecut şi prin pronie Dumnezeiască, căci mulţi dintre infor­matori s-au folosit de cuvintele părintelui, iar noi astăzi ne bucurăm să aflăm în aceste documente mărturii extraordinare privind sfinţenia şi duhul mărturisitor al omului lui Dumnezeu, Părintele Arsenie.

Şi mărturiile sunt cu atât mai valoroase cu cât nu sunt date de cei care l-au iubit şi res­pectat pe părintele sau de cineva care ar fi avut o evlavie mai mare pentru viaţa lui. Notele informa­tive sunt primite din partea unora care-l trădau pe părintele şi sunt consemnate de duşmanii săi cei mai mari. Iată câteva dintre aceste mărturisiri.

„Mă duceam acolo în podul clădirii unde mă rugam şi diavolul mă tortura cumplit. S-a înfăţişat de mai multe ori în faţa mea şi acolo m-am luptat cu el. M-am tăvălit cu el ore întregi, poate nu crezi, aşa cum nu au crezut nici băieţii aceia acolo care au râs de mine, dar aşa a fost”.

(Dosar I185003, Volum III, pag.157)

Spune părintele Arsenie:

În primele luni de puşcărie eram foarte mâhnit  că lăsam afară o lume care poate avea nevoie de  mine. Mai târziu m-am întors cu faţa către in­terior şi am văzut că aici era atâta lume cu aceleaşi nevoi şi cu aceeaşi viaţă ca şi cei de afara. Dumnezeu mi-a confirmat acest adevăr chiar prin gura unei satane. Eram aici la Aiud la o anchetă. Securistul care mă ancheta m-a lăsat un timp cu un ofiţer care îl înlocuia pentru moment şi care era în afara problemelor de anchetă, probabil în administraţia de aici; avea grad de căpitan. M-a întrebat ce am fost afara. I-am spus: călugăr. „Da — mi-a spus ace­la ai plecat de la o mănăstire şi ai venit la altă mănăstire”. O spunea în glumă sau în serios… eu am văzut în aceste cuvinte concluzia simpla şi scurtă la care ajunsesem şi eu după un timp atât de lung. Vedeţi cum voia şi cuvântul Domnului pot veni prin oricine, chiar şi printr-un fiu al răului?

Că este aşa nu mai încape îndoială. Părintele Arsenie procedează zilnic ca la mănăstire, oficiind Sfânta Liturghie. A trecut uşor peste toate greutăţile întâmpinate şi a improvizat simplu şi practic toate ustensilele care erau necesare şi de care aici, bineînţeles, este lipsit. În loc de ep itrahil, fără de care nu se poate face sfânta slujbă, a făcut un laţ din sfoară pe care dimineaţa îl trece cu multă evlavie, după ce mai întâi îl binecuvintează. Când termină slujbă îl înfăşoară după un nasture de la haină. Soba tine loc de Sfântă Masa. Sfânta Cruce este din două beţe desfăcute, pentru a nu da nimic bănuit, în bu­zunarul din dos al hainei. Pe acestea le potriveşte cu multă grijă pe sobă, înainte de a începe slujba de dimineaţă şi pune în faţa lor un lemn mai gros pentru a nu fi zărite de la vizetă. Sfântul Disc este făcut dintr-o bucată de lemn plat pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al pantalonilor. Cana de apă ţinea loc de Sfântul Potir în care pu­nea apă în loc de vin, şi pâinea o opreşte din raţia primită dimineaţă, tăind cu un anumit ritual nu­mai din partea de deasupra, ca din Sfântul Agneţ. Singurul lucru care lipseşte este Sfântul Antimis. Nu-l mai poate improviza pentru că aici trebuiesc moaşte ale Sfinţilor Mucenici. Avea şi din acestea la început, o bucăţică, de la Sfântul Mercurie, dar le-a pierdut, cu multă durere, la o percheziţie din Jilava.

(Dosar 1185003, fila 183-196, nota informativă din 8 februarie 1960, data de informatorul Andreescu Teodor, care era în aceeaşi cameră cu Păr. Arsenie)

A făcut în total 231 zile de izolare de când este în puşcărie, iar numai anul acesta a făcut 131 de izolare (dar a stat mai puţine – n. red.). După ce a fost băgat în lanţuri, a înţeles că îi vor rămâne oasele în puşcărie. Astfel s-a hotărât să-şi-petreacă ultimele zile în cea mai mare „curăţenie”.

Când se găsea la izolare a venit acolo unul de la interne, colonelul Koller şi colonelul Crăciun. Ala de la interne i-a spus:

„Măi, dar tu eşti periculos”.

La care a răspuns:

„Te rog să vorbeşti politicos ca să nu fiu pus în situaţia de a te lua tot cu «tu».”

Şi Koller de colo îl înjură şi vroia să vină la el.

(Dosar 1185003, vol III, fila 214-215, notă informativă din 5 august 1960)

În mărturii, spune într-o zi:

„Se vede că Pa­triarhul Iustinian este un om de valoare, un adevărat apostol, care a făcut mai mult decât ceilalţi de până acum. Şi când te gândeşti că în puşcărie îl vorbesc de rău, că ar fi omul regimu­lui”.

Papacioc a spus:

„Vai, domnilor, nici nu poate  fi comparaţie între el şi ceilalţi de până acum. Este omul cel mai indicat să conducă destinele Bisericii azi. Pătruns de o mare dragoste pentru Biserică, bun organizator şi abil, sunt sigur că niciun alt prelat nu ar fi făcut ceea ce a făcut el în situaţia grea în care se află cei de afară. A reuşit să împace Biserica cu regimul, şi acesta este cel mai mare merit al său. Smulgând o serie întreagă de fa­voruri care poate surprind.”

(Dosar 1185003, fila 183-196, nota informativă din 8 februarie 1960, data de informatorul Andreescu Teodor, care era înaceeaşi cameră cu Păr. Arsenie)

În  închisoare, Părintele Arsenie, aşa cum spune informatorul Orbulescu, îi ţinea partea Patriarhului şi vedea în el un diplomat şi o diplomaţie necesară pentru Biserică. Şi spune în felul următor:

„Prin toate camerele de la zarcă pe unde a fost purtat, Anghel Papacioc face o vie propagandă Patriarhului Marina pentru «înalta înţelepciune diplomatică de care a dat dovadă şi pentru marile realizări creştine în vremurile atât de excepţionale pentru Biserică»”.

(Dosar1185003, vol III, de la fila 94 la 103, declaraţie despre Părintele Arsenie dată de Nicolae Orbulescu, la Aiud, la 28 august 1963)

“Despre timpul cât a stat in detenţie a spus că a fost o minunată şcoală pentru noi”

(Dosar I185003,- vol III, Fila 16, nota informativă din 29 octombrie 1967, de agentul lorgu Vasile)

***

Ei, vezi, — spune Papacioc — speranţele trebuie să le punem în Dumnezeu şi  viaţa s-o dăm lui Hristos. Aici trebuie dusă lupta şi afirmată poziţia şi atitudinea. Nu se poate şti cum aranjează Domnul ca totul să iasă bine. Ai văzut, din ce am spus eu până acum: la noi în ţară, deşi a fost un regim comunist, Biserica a înregistrat succese şi cuceriri care în vremurile aşa-zis libere nu numai că nu s-au făcut, dar nici nu s-ar fi putut realiza. A trebuit să vină nenoroci­rea asta pentru ca în Biserică să se pună ordine şi disciplină şi pentru ca poporul delăsător ieri, să se ridice astăzi solidar şi preocupat de cele sufleteşti la un nivel de trăire nou. E adevărat că afară au apărut şi atei, dar apariţia lor făţişa nu a făcut decât să-i întărească pe ceilalţi încât se poate spune că Biserica a câştigat prin ei. Şi ateii, să nu crezi dumneata că sunt aşa cum se arată cei mai mulţi. Afişează ateismul numai de formă. Am avut ocazii foarte multe să constat acest lucru. Nu de puţine ori la mănăstire veneau pe ascuns oameni de la partid şi chiar securişti să-i dezleg, să-i cunun sau chiar să le botez un copil şi pot spune că de multe ori am surprins poziţii şi scăpări chiar la cei care mă anchetau din care să mă conving că nu sunt deloc atei, aşa cum o spun, desigur, în alte ocazii. Situaţia afară nu-i chiar aşa de grea aşa pe cât li se pare celor mai mulţi din puşcărie. E mult mai bună decât a fost vreodată până acum. Deşi pare ciudat, acesta e adevărul.

Fenomenul se petrece la fel în lume. Nici masoneria, nici comunismul nu au o bază sigură, pentru că ele nu se clădesc pe fondul sufletesc al acestei lumi, pe fondul real. Lumea pare pe zi ce trece să se trezească mai mult. Aşa că mâine – e adevărat că acest mâine poate fi mai târziu pentru noi — n-o să fie deloc de mirare când coşmarurile astea vor dispărea. Până atunci însă trebuie să facem ce putem, adică să consolidăm legătura sufletească a celor care suferă şi să-i ocrotim, ferindu-i de furia duşmanului. Poziţia cealaltă, a ati­tudinii combative, este foarte dăunătoare. Ea ajută duşmanului, îi dă apă la moară pentru a da o lovitură în plus„Fugi din faţa mâniei diavoleşti, ascunde-te, apucă drumul munţilor.” Azi toţi pot să se apere şi au dreptul să se apere oricum.

Altădată, venind vorba dacă este morală, la anchetă, poziţia de a minţi pentru a salva pe alţii, preacuviosul povesteşte o întâmplare din Pateric în care este vorba despre un criminal care după ce a ucis un om a cerut găzduire la un părinte. Acesta l-a ascuns, a minţit în faţa autorităţilor când au venit să-l caute şi apoi i-a dat drumul criminalului spunându-i: „ Eu te-am salvat, acum Dumnezeu să te apere mai de­parte.” In continuare Papacioc spune: „Ştiţi cum este intitulată această povestire? «Cum mântuieşte minciuna».” Iata deci poziţia lui Papacioc şi sfatul său în lupta cu duşmanul de azi. […]

Nu vă lăsaţi pradă gândurilor negre. Curaj! Şi puneţi[-vă] toată nădejdea în Dumnezeu şi fiţi atenţi: nu ascultaţi de cei care vă ispitesc pentru a vă împotrivi duşmanului acum. Din ce vedem, din ce suntem noi acum – e vorba despre destinderea relativa care se simte in puscarie fata de anii 1958-1959 – dusmanul slabeste, implinindu-se voia Domnului care ne poarta spre salvare. Sa fim atenti sa nu stricam lucrarea Lui. Vedeti, eu am vazut calea aceasta mai demult. Si cand te gandesti ca altii au vazut asta de-abia acum, dupa atata suferinta.

Pentru ceilalti insa, care se mai cramponeaza pe baricade vechi, parintele Arsenie are numai lacrimi si compatimire:

Ma rog intotdeauna pen­tru ei, saracii.

(Dosar 1185003, vol III, de la filele 179 -182, nota informativa din 8 februarie 1960, continuarea a ceea ce a fost mai inainte, data de Andreescu Teodor, informator)

***

Cand am venit de la izolarea din februarie, doua zile am stat la camera 49 din zarca cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig si de foame. Sufla in pumni si se plimba prin camera, incercand sa se incalzeasca.

„Fratele meu, iata cum poate omul sa-si sfarseasca zilele. Cu astia nu e de gluma. N-au nici un pic de mila si intelegere. Suflete de piatra”.

Apoi continuand:

 

“Dumnezeu ne-a pus la grea incercare, fie numele Lui binecuvantat. Iata deci, fratele meu, trebuie sa fim intotdeauna gata, cu sufletul pregatit si curat pentru a primi Sfanta Jertfa pe care Domnul ne-o intinde. Un sfant parinte spunea «Nu stii cand zilele tale se termina. Fii gata mereu».”

 

Si Sfintia sa continua cu energie, starnita de frigul care si aici in camera era destul de mare.

„Dupa ce m-au bagat in celula mea de izolare, am binecuvantat-o, apoi am cazut in genunchi si m-am rugat si tot timpul dupa aceea am spus psalmi. M-am rugat pentru voi. M-am gandit la tine mult, frate, pentru ca te stiu slab si bolnav”.

Eu i-am povestit dupa aceea cum am cazut de oboseala. Militianul m-a vazut si mai tarziu m-a dus la doctor. Acesta a intervenit si noaptea eram dus in zarca, chiar aici, in aceasta camera. Ziua – din nou la arest. Am aratat apoi parintelui Ar­senie ca ma gasesc la capatul puterilor, inima ma paraseste si ca traiesc cu o stare sufleteasca confuza, de prabusire, in care sperantele au inceput sa ma lase. Parintele m-a prins in brate si ma asalta cu tot felul de indemnuri pentru mantuire.

„Frate, nu-ti pierde nadejdea in Dumnezeu. E pacat de moarte. Trezeste-te in ceasul al doisprezecelea si pune-ti nadejdea in Cel de Sus. Gandeste-te si te infioara la ce te-asteapta dincolo. Daca aici nu incerci sa te mantui… Pentru ca, sa stii ca nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le traim aici. Acolo e mult mai ingrozitor”.

Si parintele, cu o imaginatie vie si plastica, a inceput sa-mi prezinte imaginile unui infern care depaseau cu mult inchipuirile lui Dante.

„Parinte – i-am spus – m-am gandit acolo in clipele acelea lungi, de chin, la faptele mele de pana acum si m-am ingrozit pentru ca in fata lui Dumnezeu sunt vinovat. Nu stiu daca se mai poate ceva. Daca mai pot avea o speranta cat de mica. Am trecut in puscarie prin incercari grele. Poate ai auzit si matale de Pitesti. Acolo Dumnezeu era hulit si batjocorit cu o furie mare, poate nu o poti intelege. Stii ce s-a intamplat acolo, nu?“.

Parintele asculta cu pupilele dilatate si cu un suras satisfacut pe buze. Satisfacut pen­tru ca in fata lui se infatisa o ocazie rara, un om descompus sufleteste, care se simte vinovat in fata lui Dumnezeu si care asteapta de undeva ajutor si dragoste crestina. Si nu este alta bucurie mai mare pentru parintele Arsenie decat o astfel de situatie, in care cu harul daruit lui sa poata interveni pentru a castiga un suflet pierdut si un prozelit pentru oastea lui. In seara aceea, sufland mereu in pumni si plimbandu-se prin camera, ne-am intretinut cu astfel de discutii din care rezulta precis ca eu sunt pe punctul de a ma lasa cu totul in bratele prea sfantului.

(Dosar 1185003, vol III, de la fila la 173 data de un informator Andreescu Teodor, s-ar putea sa fie Roman Buzoianu cu care a mai stat in celula, nota din 30 aprilie 1960)

Material realizat de obstea Manastirii Diaconesti

Cititi si:


Categorii

Biserica rastignita, Intristarea, deznadejdea, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Parintele Marcu de la Sihastria, Virgil Maxim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “PARINTELE ARSENIE PAPACIOC IN INCHISORILE COMUNISTE – marturii inedite despre sfintenia celui care a facut din temnita, manastire

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC, slujitorul si marturisitorul lui Hristos in INCHISOAREA DE LA AIUD (I): “Trebuia să accepţi moartea ca să rezişti atacurilor care se dădeau ca să te sluţească moralmente… Trebuie să ai credinţă, să ştii
  2. Pingback: PARINTELE ARSENIE PAPACIOC in INCHISOAREA DE LA AIUD (II). Patimire muceniceasca, seninatate si iubire de vrajmasi, REZISTENTA DESAVARSITA LA ADEMENIRILE REEDUCARII: “Acesta are o credinţă de o tărie comparabilă numai cu a primilor martiri ai cr
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate