MONAHUL ATANASIE, “Nea Sandu” Stefanescu – o FLACARA PE CALEA GOLGOTEI

28-02-2014 Sublinieri

parintele-athanasie

***

monahul-atanasie-stefanescu

Fericiti cei prigoniti:

Părintele Atanasie – un mărturisitor pe Golgota neamului românesc

În săptămâna a treia a Triodului, cea numită a Înfricoșătoarei Judecăți a Mântuitorului Iisus Hristos, a plecat la Domnul, într-o zi de vineri, 29.02.2008, părintele Atanasie Ștefănescu, monah la mănăstirea Petru Vodă, cunoscut de viețuitorii mănăstirii și de pelerini drept părintele doctor al mănăstirii. Părintele Atanasie, ajuns la vârsta de 86 de ani, după 20 de ani petrecuți în închisorile comuniste și-a încununat frumoasa nevoință cu una mai înaltă, îmbrăcând haina monahală în anul 2005. După trei ani de viețuire duhovnicească în obștea de la Petru Vodă, înscrisă în cadența eternă marcată de jertfă și Înviere, părintele a fost chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veșnice în ceruri cu sfinții.

Părintele era un bătrân mărunțel și senin, cu o privire blândă, având un aer nobil și cărturăresc, mereu zâmbitor și deschis spre a schimba, chiar și în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii. Privindu-l în toată frumusețea chipului transfigurat în Hristos nu-ți venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viață, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit și aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat și ținut în lanțuri grele de către criminalii veacului roșu care pângăreau și dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.

Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire și era o bucurie să-l întâlnești prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, pășind smerit și liniștit printre pelerinii care mișunau încoace și încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Chilia sfinției sale avea dublă funcționalitate: aceea de cabinet medical și de spițerie. Ușa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toți, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja și se ruga pentru fiecare.

Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald și prietenos care îți ușura mult povara durerilor trupești sau sufletești, apoi te invita să șezi și începea un dialog natural și sfătos ca și cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Părintele se bucura de prezența fiecărui vizitator în parte, asculta cu atenție ce are de spus fiecare apoi făcea niște observații, de multe ori surprinzătoare, care te ajutau foarte mult să te cunoști pe tine, să-ți cunoști boala, conștientizând că orice suferință trupească este o urmare a suferinței sufletești, o urmare a păcatului și că boala e o ocazie de a te întoarce la Dumnezeu, că e o dovadă a milei lui Dumnezeu față de om. Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deși bătrân și bolnav, părintele emana optimism și putere sufletească. Părintele avea o vorbă: ”Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.

Iubea mult tinerii și familiile creștine ale căror probleme le cunoștea și le înțelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune și cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale și culturale. Le dăruia cărți cu dedicații foarte profunde și delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile și inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult și delicat. Știa foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuție cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îți oferea o perspectivă înaltă pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui și a neamului românesc, părintele deținea acea ”Cultură a Duhului” după cum afirmă părintele Rafail Noica.

Acum, la ceasul grelei despărțiri și a plecării în marea călătorie spre veșnicie îmi reînvie proaspăt în suflet, din negura timpului, împrejurarea în care l-am cunoscut pe părintele Atanasie, pe atunci, adică în urmă cu 44 de ani, pe fratele și camaradul nostru Alexandru Ștefănescu. L-am cunoscut în perioada cât am stat închis la Onești. De-a lungul dureroasei mele peregrinări prin închisorile comuniste am întâlnit oameni deosebiți care au făcut lucruri deosebite. Dintre aceștia se desprinde chipul dârz și neînfricat al camaradului nostru de ispravă, Alexandru Ștefănescu, mereu gata de jertfa supremă întru apărarea convingerilor sale și cauzei neamului său. Au fost momente de tragic și urgie până la momente înalte, dumnezeiești. Subscriu devoțiunea mea pentru acești oameni și pentru faptele lor. […]

Momentul cel mai deosebit și cel mai frumos care mi-a mângâiat sufletul și mi-a dat nădejdi l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufletește pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ștefănescu, ajutat și de alți camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărășanie, vin și anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un șantier la casa sitelor. Camarazii erau aduși la spovedanie de Alexandru la distanță de timp pentru a nu se cunoaște și erau coborâți în catacomba unde erau așteptați de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic și înfricoșător, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului și urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, așezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare. […]

Din acel an nu l-am mai întâlnit pe fratele Alexandru pentru că am fost izolat în penitenciarul Onești, apoi dus la Securitatea din Bacău unde am reînceput ancheta timp de aproape doi ani. […]

Deși de atunci au trecut mulți ani cu grele încercări, prietenia noastră a rămas veșnic înscrisă pe cerul sufletelor noastre și retrăită mereu în clipele sfinte de dinainte fiecărei spovedanii. În lupta noastră pentru Adevăr, Credință și Neam, fratele Alexandru mi-a rămas în suflet pentru totdeauna ca cel care ne-a însoțit pe calea pocăinței și a Golgotei neamului. […]

Dumnezeu a rânduit să scăpăm cu viață din calvarul închisorilor și să ne reîntâlnim după 44 de ani. Fratele Alexandru devenise monahul Atanasie la mănăstirea Petru-Vodă. Bucuria revederii a fost mare. Ne-am îmbrățișat ca doi frați, am depănat amintiri retrăind momente sfinte. Părintele rămăsese același camarad de ispravă, gata de jertfă. […]

El a slujit până la ultima clipă a vieții sale crezul său și-a mărturisit adevărul dumnezeiesc.

(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundația culturală Buna Vestire, București, 2009, pp. 209-213)

***

m_atanasie3

Un apologet incandescent

Dacă îl priveai pe Sandu Ștefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aș afirma, poate genezică, în accepția Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia și se alimenta altfel decât semenii săi.

L-am cunoscut pe Sandu Ștefănescu la Colonia de muncă de la Vereș Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu niște injecții străine un blocaj și niște dureri atroce ale genunchiului drept. Învățase o anumită practică medicală de la doctorul Uță, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulți ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ștefănescu; el împreună cu dr. Uță, cu Costică Dumitrescu, supranumit și Fachirul, și cu alți câțiva tineri formau un grup de ”mistici” – apostrofa doctorului Victor Biriș pentru cele două grupuri de legionari creștini ortodocși, mai ales că erau și legionari catolici care săriseră peste cal, cu formalismul învățat de la Ignațiu de Loyola.

Dar în afară de grupul de legionari creștini ortodocși (dr. Uță – Constantin Dumitrescu), mai exista și numerosul grup condus de doctorul Traian Trifan, Traian Marian și Anghel Papacioc – viitorul călugăr Arsenie Papacioc – din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Vasile Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulică Bălan, Părintele Serghie, Ioan Ianolide și mulți alții, care realizaseră progrese pe linia trăirii spirituale.

Prin structura sa, Sandu Ștefănescu îmbina trăirea creștină cu practicismul vieții. […]

Într-o dimineață de vară, la Colonia de muncă de la Vereș Mort, locuiam în vechiul conac al contelui Bethlen. În curte era o fântână cu lanț și cu ciutură. Ne strânsesem în jurul ei pentru a ne spăla, neexistând spălătorii. La un moment dat sosește din dormitorul lui unul dintre cei doi milițieni care ne păzeau. Dezbracă tunica și o agață în pomul din proximitatea fântânii. Se apropie și el de fântână pentru a se spăla. Sandu Ștefănescu se spăla deja. Era multă lume, înghesuială. Milițianul îl împinge cu cotul pe Sandu pentru a se simți mai bine. Ce-i drept, milițianul era băut, mirosind a alcool. Sandu ripostează. Milițianul îi trage o înjurătură ardelenească. Sandu se preface că nu-l cunoaște. Pleacă amândoi și, urcând treptele scării pentru a intra în clădire, Sandu îl îmbrâncește pe scări. Rumoare, gălăgie. Sosește și celălalt milițian (șeful). Începe ancheta: “De unde să-l cunosc și că face parte din lotul de pază? Era în cămașă, fără caschetă, fără tunică. În plus, era beat și m-a înjurat. Putea să fie un cetățean din comună care nici nu avea voie să vină în mijlocul nostru. Eu n-am făcut altceva decât să mă apăr”.

Prin urmare, Sandu Ștefănescu a reacționat atunci conform structurii sale. În a doua parte a vieții, în calitate de monah, Sandu ar fi răspuns cu duhul iertării, al îngăduinței și al toleranței. În anul 2001, urmează a doua etapă a vieții sale. După moartea soției, Sandu se mută pentru scurtă vreme la Craiova, apoi pleacă la Mânăstirea Petru-Vodă, unde se va călugări, sub numele de monahul Atanasie. Probabil că acolo îi era destinul. Realizează că și la mânăstire poate fi util oamenilor, adevărului, credinței.

Remarcăm faptul că grupul misticilor din care făcea parte Sandu Ștefănescu a subsumat trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul Uță desfășoară în universul concentraționar o activitate semnificativă pe plan medical, salvând de la moarte multe suflete, printre care și pe a directorului fabricii din Aiud, Mareș, este chemat la numeroase nașteri ale soțiilor comuniștilor din Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doctorul Uță […]; iar Sandu Ștefănescu, fratele lor de suferință și destin, rămâne dedicat monahismului la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre altele, și o laborioasă activitate pe plan cultural, prin editarea unor lucrări importante.

Sandu Ștefănescu și-a împlinit destinul prin vocația monahală, continuând astfel lupta cea bună pentru triumful Adevărului revelat. Programul său spiritual, la care s-a angajat din tinerețe, și-a atins măsura în ipostaza de călugăr, a truditorului pentru credința în Hristos. O pioasă și o eternă amintire îi aduc lui Sandu Ștefănescu camarazii și prietenii din Oltenia sa natală.

(George Popescu Glogoveanu – Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 25-26)

***

m_atanasie3

Simplitatea monahală și exemplul părintelui Atanasie

Mânăstirile românești sunt sărace, văduvite de lipsa de dărnicie contemporană. Dar așa cum se găsesc ele în această stare de pauperizare și istovire, mânăstirile noastre mențin dreapta-credință curată și neștirbită. La adăpostul zidurilor sfinte pâlpâie încă suflete însetate după o lumină de sus și un dor de înfrățire cu viața unică și veșnică, propovăduită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cultura laică a fost obligată să admită valorile culturii răsăritene în umbra mânăstirilor, valența etică și intelectuală a mânăstirii ca instituție. Nu se poate pretinde mai mult laicismului care prețuiește rațional și nu justifică Revelația.

Monahul singur este capabil de a păstra nealterată, amplificând-o chiar, comoara de spiritualitate fecundă a Ortodoxiei. Ceea ce, trăit și nu numai gândit, este mai cutremurător și mai sublim în religiozitatea noastră răsăriteană poate dăinui numai prin mânăstire. Încercările de revigorare ale Bisericii sunt salutare, însă ele nu au nici o garanție de autenticitate și de profunzime dacă nu sunt susținute de o viață monahală adevărată. Tocmai de aceea ne-am propus să discutăm despre una dintre calitățile esențiale ale monahismului, simplitatea ca posibilitate de aleasă smerire și de profunzime a disciplinei aspre călugărești.

Și cum puteam face mai bine acest lucru decât prin apelul la un exemplu concret, vrednicul de pomenire monah Atanasie de la Mânăstirea Petru-Vodă […]

Restituirea chipului monahului Atanasie sau a lui nea Sandu Ștefănescu, cum îi spuneam noi, apropiații săi, se poate circumscrie unui dublu demers: unul istoric, de recuperare a figurilor rezistenței anticomuniste și unul spiritual, de restaurare a vieții monahale. Dacă despre primul aspect, vizând identitatea memoriei ca reînviere a trecutului, nu ne-am propus să vorbim – deși ar merita cu prisosință acest lucru, mai ales că Alexandru Ștefănescu are un trecut semnificativ de luptă împotriva comunismului, manifestat sub diverse forme –, ne vom opri în textul de față asupra unei dimensiuni mai puțin cunoscute, aceea de atlet al lui Hristos.

Deși a îmbrăcat haina monahală destul de târziu – la o vârstă octogenară –, Alexandru Ștefănescu ardea pentru acest ideal al unei vieți creștine autentice, ce nu putea fi îmbunătățită decât prin revelarea coordonatei cenobitice. Nu întîmplător a optat pentru Mânăstirea Petru-Vodă ca topos reprezentativ al monahismului românesc, opera providențială a Părintelui Justin Pârvu, ale cărei proporții în plan duhovnicesc se vor vedea mai târziu.

În această comunitate monahală, creată după modelul patristic, Sandu Ștefănescu și-a găsit împlinirea, răspunzând unei chemări tainice. În ce măsură îmbrăcarea ținutei călugărești a reconfigurat traseul existențial al lui Alexandru Ștefănescu?

Spre deosebire de anumite cazuri izolate de călugări, bieți oameni necăjiți, umiliți de zarva vieții lumești, nesiguri de ei înșiși, fără nici un fel de cultură și viață interioară, terorizați de mai marii lor imediați, ținându-se în umbra schiturilor nu din râvnă religioasă ci din incapacitate organică de a-și avea un rost în viață, adunați, deci, acolo ca într-un azil de infirmi, Alexandru Ștefănescu n-a făcut nimic altceva decât de a-și urma linia indelebilă a destinului și de a da curs vocației sale mânăstirești, crescută permanent la foc maxim, de-a lungul trecutului său de jertfă pentru Hristos. El a îmbrăcat cămașa hristică încă din tinerețe, asumându-și calea martiriului pentru credința creștină. O fire introspectivă, scrutătoare, reflexivă pătrundea până la esența problemelor, decelând semnificațiile lor majore. Simplitatea sa ascundea o reală propensiune spre atingerea profunzimii, a înțelesurilor tainice pe care firea umană modernă se iluzionează că le poate descoperi rațional.

Mereu antrenant, dominat de conștiința lucrului bine făcut, nu se risipea în activități secundare, insignifiante, ci viza mai mereu esențialul. Măsurat, dar bine argumentat într-o discuție cordială sau într-o polemică, știa să distingă ceea ce este bine de ceea ce este rău, fiind în permanență călăuzit de miza adevărului și de triumful său asupra minciunii. Om al acțiunii, dar și al rugăciunii, Alexandru Ștefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană – pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic. Știa să se facă util semenilor săi, contribuind la ajutorarea lor neprecupețită, generozitatea, altruismul, dăruirea de sine constituind valențele structurii sale interioare.

Simplitatea sa specific monahală se subsuma unui exercițiu permanent de smerire, de trezvie, de modestie. Simplitatea aceasta constă în deprinderea sufletului lipsit de felurite cugetări și care nu poate fi mișcat spre viclenie. Sufletul blând reprezintă cu adevărat sălașul simplității, pe linia patristică a Sfântului Ioan Scărarul, sufletul drept fiind însoțitorul smereniei.

Alexandru Ștefănescu trăia cu naturalețe credința, fără false pietisme. Alexandru Ștefănescu se înscrie în Tradiția Sfinților Români din închisorile comuniste care au marcat, prin exemplul lor de dăruire de sine și de jertfă, istoria noastră recentă, constituindu-se în repere solide ale identității noastre. […]

(Constantin Mihai – Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 27-28)

Parintele-Atanasie1


Categorii

Biserica rastignita, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Atanasie Stefanescu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “MONAHUL ATANASIE, “Nea Sandu” Stefanescu – o FLACARA PE CALEA GOLGOTEI

  1. “Se apropie Sfantul si Marele Post,vreme atat de iubita de calugari.La biserica am inceput a psalmodia”Usile pocaintei”si “Cararile mantuirii”,cantari ce cheama sufletul la umilinta si luare aminte,asezandu-l inaintea lui Dumnezeu asa cum este el in adevar si nu in inchipuire.”-….Insemnarile M. Platonida”

  2. DUMNEZEU sa-l odihnesca in pace pe bunul si dragul Parinte ATANASIE, si il rugam pe parintele sa se roage pentru ROMANIA si pentru neamul romanesc, ca avem mare nevoie.
    DOAMNE MILUIESTE !

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate