PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (I). Batjocorirea lui Hristos si agresiunea continua a pacatului si a hulei

Vezi si:

Un singur lucru este adevărat!

Să ştiţi că nu e o glumă relaţia noastră cu Dumnezeu, să ştiţi că toată această lume, cu toată civilizaţia ei, este un moft. Ai închis ochii şi nu mai ştii nimic de civilizaţie şi de mergerea pe Lună sau pe Marte şi aşa mai departe… Toate sunt mofturi, un singur lucru este adevărat: relaţia noastră cu Dumnezeu, nemurirea sufletului nostru şi ceea ce ne aşteaptă dincolo de moarte, adică o moarte spirituală veşnică sau o viaţă veşnică.

Hristos este azi mai batjocorit decât oricând

Acum, când Iisus Hristos este mai batjocorit ca oricând, sub pretextul democraţiei şi al libertăţii, cele în care noi am crezut, virtuţile, faptele bune, credinţa pe care Biserica le propovăduieşte, toate sunt batjocorite. Democraţia e o ticăloşie, după cum se vede. Libertatea este o anarhie. Şi nu mă supăr aşa mult că occidentalii batjocoresc pe Dumnezeu, dar când aflu că o scriitoare româncă scrie o piesă ticăloasă, pe care o reprezintă la Iaşi, o femeie care a fost frustrată, probabil, de a fi mamă sau de a fi soţie, sau nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea şi care se răscoală împotriva lui Dumnezeu şi foloseşte cele mai urâte expresii… O ticăloşie fără margini…! O femeie care a pierdut simţul matern, simţul feminităţii, simţul responsabilităţii pentru creşterea copiilor, această femeie îl batjocoreşte pe Iisus şi propriul suflet, trimiţându-l în iad. Din nefericire, au fost actori care au jucat şi regizori care au pus în scenă această piesă la Iaşi.

Dar noi să nu ne lăsăm doborâţi nici de minciună, nici de teroare, nici de învăţături greşite, nici de erezii, nici de toate aceste contestări ale Mântuitorului.

Ne-am obişnuit cu răul

Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci“. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm.

Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile con­temporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul.

Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!

Petre Ţuţea şi iubirea umanistă

Dincolo de toate meritele Sfântului împărat Constantin, el a făcut un lucru pe care noi astăzi îl călcăm: a tăiat erezia din rădăcină. Atât de puternică a fost această tăiere, încât după Sinod, în câteva luni de zile Arie a dispărut. Astăzi ereticii înfloresc, intră în palatele patriarhale, se duc la Sfântul Munte Athos, merg la Constantinopol şi oriunde, şi toţi îi primesc, pentru că ei vorbesc în numele unei iubiri universale, o iubire fără chip. Imi aduc aminte că Petre Ţuţea spunea:

„Când îi aud pe umaniştii aceştia vorbind despre dragostea extraordinară pe care o poartă tuturor oamenilor, zic aşa: dacă unul dintre ei ar fi fost pus într-o celulă cu trei oameni pe care zice că îi iubeşte, în trei zile i-ar fi strâns de gât!”.

Pentru că una este iubirea umanistă şi alta este iubirea lui Hristos, adică să iubeşti pe vrăjmaşul tău, să binecuvântezi pe cei care te blesteamă, să te rogi pentru cel care-ţi face rău. Aceasta e iubirea creştină. Nu este adevăr în iubirea umanistă, nu e adevăr în iubirea ecumenistă.

Păcatul este păcat

În lumea aceasta păcatul este din ce în ce mai mare, e tot mai general. In mod sistematic şi copleşitor, lumea de astăzi încearcă să spună că păcatul nu există, că totul ne este îngăduit. Moraliştii care sunt credincioşi spun: Dumnezeu, Care ne-a făcut pe toţi, ne iubeşte, căci noi suntem fiii lui Dumnezeu. Fie că suntem buni sau suntem răi, El ne iubeşte! Păcat nu există! Cei care nu sunt creştini, spun: De ce să te omori cu rugăciunea, cu postul, cu spovedania şi altele, că tot acolo mergi! Şi nu e adevărat.

În viaţa aceasta din afara Bisericii suntem atacaţi de o serie întreagă de argumente lumeşti. Nu vreau să spun că cineva anume ne agresează, ci că ne sună mereu în urechi informaţiile acestea… Ne sună în urechi până când ajungem să vorbim ca ei, să gândim ca ei! Pentru ca până la urmă să crezi că toleranţa totală faţă de păcat este bună, că Dumnezeu ne-a făcut pe toţi fiii Săi, că poţi să fii păcătos ori să fii sfânt, tot acolo mergi… Nu e adevărat! Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat chipul Său şi puterea de asemănare, adică să lucrăm pentru Dumnezeu încât să dobândim asemănarea cu El. Ne-a dat răsplătirile bune şi ne-a dat şi pedepse pentru păcatele noastre. In faţa lui Dumnezeu păcatul este păcat şi virtutea este virtute. Nu ca în faţa oamenilor.

Nimic nu poate stinge setea de apă vie

Ne speriem când vedem păcatele care se fac, persuasiunea asta continuă pe care mass-media, şcoala şi educaţia o fac copiilor şi tinerilor cum că nu există păcat, că totul e îngăduit... Acesta e un subterfugiu al diavolului, care vrea să ne convingă că el nu există. Asta este cea mai mare viclenie a lui: totul în lumea aceasta!

Nimic nu poate să stingă în om dorinţa lui de mai bine, setea de apă vie. Ca femeia aceea care nu voia să mai înseteze altădată, să nu mai vie la fântână. Aşa dorim şi noi ca să gustăm o dată, poporul să guste din apa vieţii dată de creştinism şi să nu mai înseteze, să nu mai meargă la lume, la puţuri, ca să scoată apă cu funia, ci să primească această apă o dată pentru totdeauna, să cunoască adevărul în Iisus Hristos. Acest popor este gata de cules. Dumnezeu a semănat în poporul acesta sămânţa credinţei şi a rodit, chiar dacă spicul nu este bine format şi poate să dea numai treizeci sau şaizeci de boabe. Dar datoria noastră este să ne rugăm pentru secerători, pentru cei care seceră cu secera credinţei, cei care adună cu dragoste şi nădejde.

Feţii lor frumoşi nu sunt ca ai noştri

– Părinte, există azi parcă o industrie mediatica, cărţi precum „Codul lui Da Vinci”, filme precum „Patimile lui Iisus”, documentare, toate parcă sugerează tendinţa de a face din Hristos un erou şi din procesul şi răstignirea Lui, un fel de afacere Dreyfus. Se încearcă parcă înlocuirea adevărului cu un mit. Este acest fenomen un pericol pentru credinţă şi dacă da, ce e de făcut?

– Cred că toate acestea sunt nişte lucrări sau publicaţii care caută senzaţionalul. Toate sunt demonice, asta e incontestabil. Dar sufletul omului e atras de senzaţional. Şi am văzut că în America, atunci când eram întrebat despre Piteşti, nu interesa procesul nostru sufletesc, cum a fost căderea şi ridicarea noastră. Interesa cum am fost torturaţi şi altele, lucruri care făceau un fel de pitoresc în jurul Piteştiului, înăbuşind sensul real al celor ce s-au petrecut acolo. Aceasta e firea omului superficial. Dar cei care au credinţă adâncă nu se lasă induşi în eroare.

– Da, dar provocarea este foarte mare…

– Nu e aşa de mare!

– Dar iată, se spune că Iisus a fost căsătorit cu Maria Magdalena, că urmaşii lui sunt cei ce au creat şi condus Franţa… Nu este un pericol?

– Feţii lor frumoşi nu sunt ca ai noştri!

(in: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

Cititi si: