PATIMIRILE SI MARTURISIREA PARINTELUI ROMAN BRAGA, torturat cumplit pentru iubirea lui Hristos in iadul reeducarii de la Pitesti (†29 aprilie 2015)

***

Fericiti cei prigoniti:

„Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul, mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru”

de Nicholas Dima

Tot ceea ce s-a imaginat vreodată de o minte bolnavă a fost folosit pentru a îngenunchea spiritul de neînfrânt al acelora care au respins rânduiala comunistă, și îndeosebi pe aceia care credeau în Dumnezeu. Fiecare frântură de informație a fost folosită pentru a obține și mai multă informație, iar pentru orice inconsistență se administrau bătăi crâncene.

Deținuții au fost siliți să-și denunțe și să-și condamne părinții, pentru că i-au crescut în spiritul unor valori morale înalte și cu credința în Dumnezeu. Oamenii au fost torturați fiindcă nu stăteau în poziție de drepți, nu vorbeau cu respect de „reeducatorii” lor, sau pentru că nu dormeau într-o poziție „disciplinată”. […] O cruzime deosebită s-a folosit împotriva acelora care au arătat sau care erau cunoscuți că au o puternică credință în Iisus. Torționarii erau furioși de a nu fi în stare să controleze în totalitate viețile și mințile acestor oameni, care – grație credinței în Dumnezeu – părea că sunt capabili să evadeze din realitate în acel ceva pe care torționarii lor nu puteau să-l înfrunte și nici să-l înțeleagă.

Unul dintre năpăstuiții care a fost expus la toată această grozăvie, a fost părintele Roman Braga, pe care l-am întâlnit mai târziu în Statele Unite. Ca tânăr absolvent de teologie, el s-a chinuit cu hotărârea ce drum să aleagă în viață. Pe de o parte, era atras de multe lucruri lumești, dar pe de altă parte, simțea cu putere o chemare către preoție. Ura caracterul ateist al statului comunist și spera că va fi doar o trecere de scurtă durată în viața poporului român. A fost arestat pentru că s-a opus pe față regimului. După judecată a fost trimis la penitenciarul Pitești pentru „reeducare” și a fost cu încetul atras în acest proces. Au urmat lungi perioade de tortură și chin.

Am avut privilegiul de a mă întâlni cu el în câteva ocazii la Mănăstirea Schimbării la Față din Ellwood City, Pennsylvania, unde este călugăr și preot al mănăstirii. Convorbirile noastre au fost foarte lungi și m-au mișcat profund.

Într-o după amiază caldă de septembrie, în 1983, am stat în biblioteca mănăstirii și el mi-a povestit multe din suferințele sale. După tot ce auzisem și văzusem, nu mai credeam că ar mai putea să mă afecteze ceva, dar povestea spusă de acest preot cu un timbru cald, liniștit, curat, al cărui singur țel în viață a fost și este să-L slujească pe Dumnezeu, m-a cutremurat din nou. Am putut să înțeleg de ce ziaristul american care venise să-i ia un interviu a fost cu desăvârșire incapabil să sesizeze și să creadă că povestea sa, nepublicând în consecință niciodată, nimic.

– Ca un seminarist, părinte, și ca un om care crede profund în Dumnezeu, ați fost tratat altfel decât ceilalți? L-am întrebat eu.

– Într-un fel, da. Ei au vrut să-mi frângă credința în Dumnezeu și Iisus cu orice preț.

Părintele Braga mi-a povestit cum prigonitorii l-au despuiat pe unul din codeținuți în fața lui și l-au silit pe el să îngenuncheze în dreptul organelor genitale ale celuilalt nefericit, să-și facă semnul crucii și să pupe spurcăciunea omului, spunând că aceea ar fi fost Iisus. Torționarii au inventat de asemenea o nouă versiune a rugăciunii Tatăl Nostru care era atât de vulgară și dezgustătoare încât aș face aici un sacrilegiu ca ea să fie repetată.

– Dar, părinte, am întrebat, privind la acest preot care trăia acum în liniște și bună împăcare atât cu Dumnezeu cât și cu lumea, ce s-ar fi întâmplat dacă dumneavoastră nu v-ați fi supus acestor criminali?

– Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul; mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru. Nu mai puteam să rabd. Mă băteau întruna, mă torturau zile întregi. Voiam să-i aduc reproșuri lui Dumnezeu pentru a scăpa de acest chin, însă ori de câte ori deschideam gura să rostesc acele cuvinte, ele pur și simplu nu veneau. Era peste puterea omenească.

Îmi aduc aminte că odată am fost bătut cu brutalitate și nu am fost în stare să scot un cuvânt. Nu voi uita niciodată că în acel moment, Țurcanu mi-au spus calm și indiferent că, în definitiv, lui prea puțin îi pasă de convingerile sau ideile mele; tot ce dorea el, era de fapt să mă compromită. Aceasta este, în fond, adevărata natură a comunismului: să găsească un punct slab și să-i compromită pe oameni.

– Întregul proces pornea cu un șoc incredibil ca să te sperie de moarte. Pe neașteptate, după ce în prealabil se împrietenea cu tine și te trata cu bunăvoință, o bandă de câțiva „reeducați” te bătea în chip sălbatic și îți cerea să mărturisești totul. În același timp, luni de-a rândul ni se punea un medicament în hrană care ne făcea să ne aducem aminte de multe ori lucruri uitate. Ne forțau totodată să stăm ore în șir, din zi, pe dunga patului, cu spatele drept și, palmele pe genunchi. Asta numeau ei poziția de reflecție. Negreșit, unii specialiști îi instruiseră cu privire la această postură și rezultatul era că, în chip ciudat, îți aminteai aproape totul de la vârsta de trei sau patru ani. O dată ce storseseră ultima mărturisire de la tine, coroborau totul după cum le convenea și te torturau pentru alte mărturisiri.

– Era iadul, frate, a murmurat părintele Braga. Până atunci nu am știut ce înseamnă o ființă omenească. Am văzut oameni pe care îi consideram tari și îi respectam mult, căzând nesperat de ușor când au fost față în față cu suferința, dar i-am văzut și pe acei care erau umili și retrași, care păreau că nu vor rezista niciodată, dovedindu-se mai puternici decât și-ar fi putut închipui cineva. Am văzut oameni cu chipuri de sfinți căzând în iad, și aparent, oameni slabi înălțându-se ca martirii cu mare credință și putere. Vezi, frate Nicholas, noi nu știm ce se află în spatele unei fațade, în spatele unei fețe politicoase zâmbitoare, sau în spatele uneia înverșunate, încruntate, până când ele nu trec prin proba de foc.

– Și credeți că au schimbat ei personalitatea adâncă, interioară a celor supuși acestei acțiuni? am întrebat eu cu teamă.

– O, nu, m-a liniștit din nou blândul preot din Ellwood City. Ei au reușit să omoare câțiva și să facă să-și piardă mințile pe încă alți patruzeci de codeținuți de care mi-aduc eu aminte, deținuți care nu și-au mai recăpătat niciodată sănătatea, dar nu au reușit să schimbe natura umană. Vedeți, aici se înșeală comuniștii. Ei Îl neagă pe Dumnezeu și cred că omul e doar un animal, un sac de oase și reflexe ce pot fi ușor abrutizate și reprogramate. Dar noi am fost făcuți de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi. Prin ce am trecut noi la Pitești, și în alte câteva închisori românești, este opera lui satana. Dintr-un anumit motiv Dumnezeu i-a dat lui satana libertate, așa că noi nu-l putem învinge prin noi înșine. Dându-i-se timp și libertate, satana poate face multă stricăciune, și el lucrează de fapt cu sârg să ne îndepărteze de Dumnezeu. Noi trebuie să ne legăm pe noi înșine de Dumnezeu, frate Nicholas. Aceasta este singura noastră speranță. […]

Comentariul final al părintelui Braga a fost:

– Ca adevărați creștini noi trebuie să-i iertăm pe aceia care au greșit împotriva noastră, dar ca oameni va trebui să cercetăm întâmplarea și pe cei implicați, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și pentru a evita astfel de acte abominabile în viitor, oriunde în lume.

(Nicholas Dima – Călătorie spre libertate. Întâlnire cu destinul, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pp. 84-88)

***

Pătimirile studentului Roman Braga după reeducare

Doamne, cum mai strigă uneori, în somn, Roman Braga! Fostul student în teologie, chinuit cu drăcească perseverență la Pitești, interiorizat, atât de răvășit și obsedat de nălucirile-i nocturne, nu uită dimineața să-și ceară iertare pentru că ne-a tulburat somnul în noaptea care a trecut[1].

După eliberarea sa, a absolvit teologia, s-a călugărit și, fiind cuprins în grupul mistic de la Mănăstirea Antim ”Rugul aprins al Maicii Domnului”, a mai făcut o repriză de închisoare din 1958 și până în 1964. Acum este arhimandrit și duhovnic la Mănăstirea Jacksonville – S.U.A., unde a fost stareță Maica Alexandra.

(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, p. 158)

1. O dovadă a delicateții de suflet de suflet.

***

„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu”

– interviu cu părintele Roman Braga

Interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.

Nicolae Iuga: Aţi plecat din România când, în ce împrejurări?

Roman Braga: Eu sunt născut în Moldova ocupată de ruşi, în Basarabia. Am crescut în România şi am trăit prin închisori. Am fost deţinut ca preot, numit de ei ca deţinut politic, doar pentru că nu am conceput ca tineretul şi copiii români să rămână fără pregătire religioasă. Ştiţi concepţia guvernului comunist: ei aparţineau statului şi nu părinţilor. Noi am fost aproape 2000 de preoţi care am trecut prin închisori, mai ales pentru acest lucru.

N. I..: 2000 de preoţi ortodocşi….

R. B.: Ortodocşi, da, pentru că prea mult se face tapaj că numai preoţii greco-catolici au făcut puşcărie. Nimeni nu vrea să spună că 13 episcopi ortodocşi români au fost daţi afară şi Sinodul schimbat după ce a venit guvernul comunist la putere. Închisorile ca închisorile. Dar după aceea nu mi-au mai dat voie să stau nici în Bucureşti, nici în Iaşi, unde eram preot înainte. M-au exilat, ca să spun aşa, din fericire, în Ţara Oaşului, la Negreşti.

N. I.: Aţi spus că “din fericire” aţi venit în Oaş. De ce din fericire?

R. B: Pentru că eu m-am ocupat foarte mult de creştinismul pre-creştin al poporului român. Impresia mea a fost că poporul român are o trăsătură ascetică. Şi sunt călugăr, sunt foarte sensibil la viaţa monastică. Am descoperit că dacii, strămoşii noştri sunt pe Columna lui Traian, cu sumanele lor fără mâneci, cu toate obiceiurile lor.

N. I.: Concret, unde aţi trăit?

R. B.: Am fost exilat, pot să spun, pe postul doi de preot, la Negreşti, pe când era protopop Ioan Ursu. N-am putut să stau mult la Negreşti, pentru că am înfiinţat un cor de copii. După toate puşcăriile, nu m-am lăsat de educaţie. M-au chemat la raionul de partid, dar nu m-am dus niciodată. Eu i-am invitat; sunt o instituţie şi, dacă vor să vorbească cu mine să vină la biserică. Până când, într-o noapte m-au răpit. Au tăiat telefonul protopopului, au venit cu un camion, mi-au încărcat bagajele şi m-am trezit în comuna Sârbi, dintre Oradea şi Marghita, unde, tot aşa, am reparat o biserică neterminată. Şi m-am trezit cu un paşaport, ca să plec în Brazilia.

N. I.: Aţi fost expulzat deci din România…

R. B.: Expulzat, da, din ţară. Asta s-a întâmplat în 1968. Am plecat în Brazilia.

N. I.: Anterior aţi fost implicat într-un proces şi condamnat. În care proces şi cu cine?

R. B.: Eu n-am stat numai în închisoare, ci am stat şi într-un fel de concediu de 5 ani de zile. În prima închisoare am stat pentru că am fost profesor de literatura română la Liceul “Titu Maiorescu” din Bucureşti. În 1948, când a venit guvernul comunist, am primit nişte directive ca sa interpretăm toată literatura română în sens marxist. N-am vrut să mint copiii şi nu m-am supus. Atunci m-au luat. Am fost la Canal şi la Piteşti. Am trecut prin toată urgia Piteştiului.

N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?

R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat. Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’‘ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.

N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?

R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.

N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?

R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de “poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.

N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…

R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a făcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.

N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?

R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt: “Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.

N. I.: Cât timp aţi fost închis, în total?

R.B.: În total, 11 ani : cinci în prima şi şase în a doua închisoare.

N. I.: În S.U.A. când aţi ajuns?

R. B.: Am stat patru ani în Brazilia la două colonii româneşti: Rio de Janeiro şi Sao Paulo. M-a chemat Valerian Trifa, care era episcopul românilor din America, nepotul lui Iosif Trifa, întemeietorul “Oastei Domnului”. M-a chemat pentru că avea nevoie de mine; şi am stat 7 ani cu dânsul şi cu IPS Nathaniel, la “Vatra Românească”. De acolo am fost la câteva parohii până când am ieşit la pensie şi m-am retras la mănăstire.

N. I.: V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi memoriile?

R. B.: Ăsta e un păcat al meu: când întreabă cineva, vorbesc mult, prea mult. Dar când scriu… m-am gândit că ar trebui. Dar am un proiect care e în sertar: “Prolegomene la o teologie românească” pentru că noi avem nişte trăsături româneşti în ortodoxie, care este universală, dar care e trăită de fiecare neam prin dimensiunile existenţiale ale neamului respectiv.

N. I.: Nu ar fi mai practic să staţi la o discuţie şi să se înregistreze?

R. B.: Mai practic, dar dacă ar fi cineva inteligent să-mi pună întrebări, ar fi mai folositor.

Primul volum care a apărut a fost făcut aşa. Era un călugăr teolog, Dinu Kruger, Dumnezeu să-l ierte, care ştia să pună întrebări. Şi primul volum care a fost remarcat în lume a fost “Descoperirea universului înterior”. Este un dialog între mine şi acest mare teolog, care era mai mic ca vârstă decât noi, cei din jurul “rugului aprins” – 1945-1948.

N. I: Cum ar fi structurată o prolegomenă la o teologie românească?

R. B.: Vedeţi, Tertulian, un mare apologet din nordul Africii, spunea că omul este născut să fie creştin. Sufletul este creştin de la natură. Rădăcinile noastre creştine sunt împăgânite totuşi: Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Nu trebuie să dispreţuim nici un popor. Am început cu istoria noastră precreştină, cu proto istoria românească în care părinţii noştri erau monoteişti. Arheologii nu au descoperit nici o statuie a vreunui zeu în toată Ţara Românească. Nu l-au reprezentat pe Dumnezeu ca idol. Ei au crezut într-un singur Dumnezeu. Îl adorau pe vârful munţilor, cum s-a văzut la Grădiştea. Marele preot, cum era Deceneu, era un ascet, trăia într-o peşteră. Pe urmă istoria spune că i-ar fi urmat lui Burebista la tron, iar preoţii erau celibatari, nu erau căsătoriţi. Trăiau o viaţă spirituală intensă. Credeau în viaţa viitoare. Trimiteau soli la Dumnezeu prin suliţi…

Ei bine, toate lucrurile acestea s-au transmis în istoria creştină. Cel mai mare mister al istoriei românilor este că ei nu ştiu când au devenit creştini. Aşa s-a potrivit de bine religia proto părinţilor noştri cu creştinismul, încât au devenit creştini pe nesimţite. Ascetismul nostru este ascetismul dacilor care aveau pustnici ce trăiau în munţi, în peşterile noastre carpatine. Aşa că aceasta este o continuare a tradiţiilor în formă creştină. Aceasta ar fi o idee, să zicem, care ar însemna un capitol.

N. I.: Alt capitol?

R. B.: Alt capitol este, sigur, folclorul român creştin. Tradiţia noastră creştină care se găseşte de fapt la sat. Intelectualul este un om sofisticat şi mentalitatea lui este mentalitatea universală a intelectualului. Dar ţăranul român păstrează într-însul o mare adâncime a credinţei în Dumnezeu, exprimată în formă folclorică, şi în forma mitului. A apărut de curând “Mitologia românească” a lui Mircea Olinescu. Este ideea noastră, a poporului român, despre mântuire, despre îngeri, despre neamuri, despre Ileana Cosânzeana şi Muma Pădurii. Toate lucrurile acestea, deşi sunt populare, în basmele noastre, se găseşte adevărata concepţie a românilor despre Dumnezeu. Viaţa fără moarte se găseşte în basmele şi poeziile noastre, în balade. O să-i blesteme Dumnezeu pe folcloriştii români dacă nu le reînvie. Şi nu le aduc din nou, pentru că tot ce avem noi intelectual creat, dacă nu este inspirat din popor, dacă nu are rădăcinile în spiritualitatea populară, nu este autentic. Eu îl admir pe Enescu, dar nimeni nu se interesează de Oedip, pentru că este o temă tratată de mulţi. Dar noi prin Enescu am pierdut o ocazie. Dacă ne dădea un Burebista, un Deceneu, ceva al nostru, rămânea în istorie cu mult mai mult.

N.I.: Dintre ideile pe care le discutăm acum, ce aţi scris, ce aţi publicat?

R. B.: Numai articole izolate. În al doilea volum pe care l-am scris sunt articole izolate pe care le-am publicat în presa română, în special în “Cuvinte româneşti” de la Toronto.

N. I.: Nu v-aţi gândit la o sinteză care să fie tipărită şi difuzată în ţară?

R. B.: Dacă mă ajută mintea, că eu sunt la 82 de ani, şi le spun la maicile unde sunt, că dacă o iau razna să nu vă mai uitaţi la mine, dar desigur că, dacă mă ajută mintea, m-am gândit la o sinteză. Cum spuneam, e mai bine dacă mă întreabă cineva, decât să le scriu eu.

N. I.: Noi dorim să vă dea Dumnezeu sănătate, dorim să vă duceţi acest proiect la capăt.

Şi, poate, când o să reveniţi în ţară, o să ne mai întâlnim. Vă mulţumim.

(Interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 841-844)

Legaturi: