VASILE VOICULESCU, batranul carturar cu aura de sfant care iradia pace, blandete si iubire in INFERNALELE CELULE ALE INCHISORILOR COMUNISTE

Cititi si:

***

• Fericiti cei prigoniti:

”Cinstea exemplară a unui un om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze”

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

Voiculescu m-a impresionat prin sfătoșenia lui și o anumită sobră sinceritate. De obicei era tăcut, adunat în sine, cu o expresie când de bunătate, când, mai rar, de severitate. Și ceea ce este mai important e că acestă primă impresie bună a rămas neclătinată, deși mi-a fost dat să-l cunosc pe om în multiple ipostaze.

M-a invitat la el, în casa din strada Staicovici, în care, zice-se, ar fi locuit și Kogălniceanu. Era o zi din preajma Crăciunului, într-o lună tare friguroasă, cum n-am mai avut parte în ultimii ani. Doctorul Voiculescu nu avea destule lemne să-și încăleazscă odaia sa de lucru, unde se afla și imensa lui bibliotecă. Găseai acolo ce visai și ce nu visai: cărți de medicină și de magie, poezie și roman, biologie, filozofie, teologie și folclor. Cu nemiluita. N-a fost nevoie să scotocesc prea mult ca să fac un maldăr de cărți, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că nu se detașase complet de avuția lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înțeles ușor asupra prețului, eu necăutând să mă îmbogățesc de pe urma greutăților financiare ale omului și acesta neînțelegând – nefiindu-i în fire – să se tocmească.

Doctorul poet era slăbit, chiar bolnav și frigul din camera de lucru îi făcea vizibil rău, din care cauză ne mutam – de câte ori am fost la el – din bibliotecă în dormitor, unde, după obiceiul casei, ceaiul mă aștepta cu niscaiva biscuiți.

Eu îl cunoscusem până atunci ca poet. Într-una din vizitele mele am descoperit o carte științifică a doctorului, de mare însemnătate în literatura noastră, despre plante medicinale și virtuțile lor de leac. Văzând că mă interesează, mi-a făcut-o cadou. O lucrare alcătuită cu pasiune de poet și cu rigoare de savant.

L-am reîntâlnit mai târziu pe Voiculescu într-un cenaclu de filozofi ce dezbăteau probleme de soteriologie și mi-a plăcut grozav cum poetul, savant totodată, a intervenit cu competența omului versat în științe biologice, aducând argumente care luminau discuția ce devenise aridă în inconcludența cazuistic-filozofică a celor prezenți.

Ultima dată când l-am văzut pe marele poet al Sonetelor, m-a cutremurat chipul lui subțiat de boală și suferințe, fața lui zburlit tragică, vocea lui stinsă prin care se destăinuia cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze, în pofida tuturor piedicilor trupești și sufletești. Puritate? Nu e oare o nălucă a minții noastre? Năluca aceasta e totuși de natură să ne transfigureze și să ne înnobileze măcar o părticică din viața noastră. După un timp, ne-am întâlnit la Jilava, adus ca martor al lui Dinu Pillat. Era desfigurat.

A murit curând după aceea și nu mi-a fost dat să-i exprim – ca atâția din apologeții post-mortem ai poetului – nețărmuita admirație atât pentru autorul Sonetelor, cât și pentru omul dintr-o bucată care a fost Vasile Voiculescu.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 151-152; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 39-40)

***

Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios

[…] Nu încetează să mă obsedeze – și obsesia mea ar trebui să fie asumată de toți – cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și i-a spus un ”nu” atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede. […]

V. Voiculescu rămâne în literatura română mai ales ca un autentic poet religios. Fapt nu numai important, dar și oarecum nou, deoarece până la el și până la câțiva dintre poeții Gândirii, întâlnim un religios conceptual și nu trăit. Grigore Alexandrescu stă de vorbă cu ”duhul” său, Eminescu e în fața lui Dumnezeu, nu însă și cu frica lui Dumnezeu, Panait Cerna încearcă retorica substanțială a apropierii, dar atât. […]

Pentru poetul V. Voiculescu, credința e o modalitate firească și vie de existență, un dat. Într-o confesiune citită în fața studenților Facultății de Teologie din București și publicată în Gândirea[1], el afirmă limpede acest lucru:

”Credincioșia, spune el, e de aceeași natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice și psihice se încorporează aceste structuri spirituale, de credincioșie, și de necredincioșie, nu știu dacă se va cunoaște vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe niște fantezii ale mele, deși le simt sau le presimt foarte reale”.

Și mai departe:

”Domnilor, n-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în trecutul meu și nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă silnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmută în alt metal. Dacă am încercat uneori a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt plea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-L prinde dintr-o dată.”

Această prindere dintr-o dată a lui Dumnezeu, dar și acestă conviețuire senină, zi de zi, cu Dumnezeu, e mult înlesnită în limitele ortodoxiei noastre. ”Inimă milosârdică”, ar spune un Sfânt Părinte al Răsăritului, poetul Voiculescu trăiește din plin acel ”pârjol al inimii pentru orice creatură, pentru oameni, păsări, animale, demoni și întreaga făptură”. Iubirea creaturii și a Creatorului prin creatură – există în ortodoxie o adevărată ierarhie a dogorârii – poetul o trăiește total într-un peisaj în care miturile noastre folclorice o întrețin și o întregesc.

Integrarea în spiritul ortodoxiei nu anulează însă orice murmur, dacă nu chiar zbatere în ființa poetului. Zbaterea nu ia totuși niciodată aspectul unei drame. Ocolește problema și tăgada. Opera lui Voiculescu e un fel de armonie suitoare, ea nu arde nici o treaptă, nu se ferește de un adevărat ciclu al sporurilor spirituale. […]

Am avut fericirea să citesc – înfiorat – un volum în manuscris al lui V. Voiculescu, operă zămislită în anii de dinaintea închisorii. Perspectiva suitoare de care pomeneam duce în aceste inedite la o încheiere deja vestită. V. Voiculescu se leapădă de ultimele concesii pe care orice poet le face poemului, pentru a-și însuși ritmul însuși al rugăciunii. Un fel de suflu duhovnicesc despoaie poemul de orice ”păcat” estetic, pentru ca totul să se rânduiască întru îngenunchere. Poemul e pulverizat cu adevărat spre a deveni ”o prăpastie de smerenie”, cum ar spune Sfântul Isaac Sirul.

(Virgil Ierunca – Românește, Editura Humanitas, București, 2005, pp. 40-44)

1. Anul XIV, nr. 8, octombrie 1935, pp. 400-405

***

Dr. Voiculescu – o prezență de gingășie și de eleganță intelectuală

Dr. Vasile Voiculescu [a] răsărit între noi, la Antimul ”liturgic”[1], încă de foarte devreme, din 1946. Dincolo de prestigiul recunoscut unui personalități de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezența lui de gingășie și de eleganță intelectuală. Originar din regiunea Buzăului (”neam de boierași nu prea înstăriți...”), credința lui dintâi nu se stinsese niciodată; dar după propria-i mărturisire, învolburările vieții și opacității instituției bisericești o împinseseră spre marginile conștiinței. Situație clasică: de aceea, poate, comunitatea spontană și liberă de la Antim – ”laici” și ”cler” – a reînviat-o din adâncuri. Aici ne-a făcut parte pentru înâia oară de reînceputurile sale literare – nuvelele fantastice – și de nebănuitele sonete shakespeariene notate în șir cu originalul. […]

Biblioteca sa personală, vastă ”catedralică”, clădită cu grijă de-a lungul anilor, ordonată parcă în vederea unui vertij bine cumpătat, ne oferea feerice, reînnoite descoperiri. […]

A fost arestat în aceeași bibliotecă, între orele unu și două după miezul nopții, la 4/5 august 1958, în vârstă de 74 de ani[2]. Detenția sa a fost adesea un supliciu sălbatic și inutil. Ultima impuritate: încercarea autorităților de a-l ”recupera” după ieșirea din închisoare. Cu totul excepțional, aproape neverosimil în acele locuri și împrejurări, o voce s-a ridicat la procesul ”Rugului Aprins”, în plin tribunal, pentru a denunța stupiditatea arestării și condamnării lui: a fost vocea lui Alexandru Mironescu.

(Andrei Scrima – Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 133-134)

1. Vrem să spunem, participând la celebrările vesperale sau de sărbători. (n. ed.)

2. Era, în ciuda orei târzii, la masa de lucru cu o ediție veche a lui Swedenborg în față. Așternea, între rândurile tipărite, o versiune-parafrazată românească. Bravul securist – mai degrabă agramat -, pus în fața obligației de a invetaria corpurile delicte, s-a resemnat să înregistreze: ”o carte în limba germană a lui Swenburg”. (n. ed.)

***

Doctorul Vasile Voiculescu – blând, manierat, pașnic, cu o prezență liniștitoare

Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz[1]. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

Petrecem restul zilei într-o celulă de carantină, mică, neînchipuit de murdară, tinetele nedeşertate. Seara suntem transferaţi la şerpărie, vastă peşteră, sinistră, împuţită, care deşi luminată electric păstrează o seamă de unghere întunecoase.

Totul – ca de atâtea ori în atâtea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arată în aşa măsură de lugubru şi apăsător încât nu pare a fi real. Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală.

Ciudată senzaţie de imensă fericire. Motive: Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii (la carantină nu e numai lotul nostru); de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu entuziasm îi amuză. Desigur, şi prezenţa foarte liniştitoare a lui Voiculescu. Dar şi amintirea – exaltantă – a celor petrecute în dubă.

(Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 125-126)

1. Acțiunea are loc în data de 5 Martie 1960, după precizarea memorialistului.

***

”Omul acela plin de blândețe și bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu”

– Stimate domnule Aristide Dobre, cum sună un vechi proverb, mai bine mai târziu decât niciodată. Sunt peste treizeci de ani de când purtați povara unui mesaj sfânt. Piedici de tot felul v-au oprit până acum să-l transmiteți. Iată-mă, gata să fiu mesagera dumneavoastră.

Împrejurările în care mi-a fost încredințat mesajul sunt dramatice, ele nu țin doar de drama câtorva oameni, ci de drama unei țări întregi. În 1958, pe când eram la Rafinăria Câmpina, am fost arestat pentru motive care azi par de-a dreptul ridicole. După cum vedeți din biletul de eliberare, am fost ”depus” în penitenciar de la 06.02.1958 la 01.02.1964, pentru ”uneltire”.

Șase ani de zile am fost purtat prin faimoasele locuri de detenție de la Aiud, Salcia, Insula Mare a Brăilei, Jilava ș.a.. După arestare am fost ținut timp de un an la penitenciarul din Ploiești. Cred că era pe 11 sau 12 februarie 1959 când am fost scos într-o noapte împreună cu alți deținuți în curtea închisorii. Ne-au împărțit în două grupe: sub 15 ani și peste. Celor peste 15 ani ne-au pus lanțuri la mâini și la picioare, după care ne-au dus la gară. Ne-au înghesuit într-un vagon care venea de la București deja plin cu deținuți. În vagonul tixit de trupuri, abia dac-am putut găsi un loc pe jos. Acolo, printre deținuții care veneau de la București, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă și văzându-mă atât de chinuit mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile și jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândețe și bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu.

– Cum ați rezistat inumanelor condiții de transport?

– Aproape toți ne-am înbolnăvit. Frigul se mai atenua datorită căldurii și respirației noastre. Foamea ne-au mai potolit-o cu slănină și brânză dar au fost atât de sărate, încât a urmat o sete cumplită. Apa era insuficientă. Ajunși la Aiud ne așteaptă altă nenorocire. Nu știu de ce, milițienii ne grăbeau să coborâm din vagon. – ”Repede, repede!” zbierau la noi. Scara vagonului era foarte înaltă chiar și pentru un om fără lanțuri. Eram împinși din tren și cădeam ca sacii lângă linia ferată. A căzut și poetul Vasile Voiculescu, dar peste un altul, așa că s-a mai atenuat șocul loviturii. Ajunși în sfârșit pe coridorul de intrare în penitenciarul Aiud, țin minte că un preot și Vasile Voiculescu și-au făcut semnul crucii mulțumind lui Dumnezeu că am scăpat cu viață. Văzându-i, un caraliu l-a pălmuit pe preot, iar pe Voiculescu l-a înjurat, spunând ”Vă rugați lui Dumnezeu să murim noi!?”. Poetul Voiculescu și cu mine ne-am propus să rămânem aproape, să fim împreună. Am avut noroc, ne-au repartizat în aceeași celulă, în celula 20. Douăzeci de oameni s-au repezit să-și aleagă paturile, dar am reușit să rămânem în paturi apropiate.

– Cât timp ați stat împreună în celula 20?

– Patru luni de zile am avut privilegiul să fiu în preajma marelui scriitor Vasile Voiculescu, să mă împărtășesc din bunătatea și marea lui cultură. Niciodată n-am cunoscut un om mai cult ca Vasile Voiculescu.

– Vă amintiți, domnule Dobre, și de alte personalități cu care ați împărțit celula 20?

– Da. Printre cei veniți odată cu ”lotul” Voiculescu se afla și Sandu Tudor, profesorul Porsena, starețul Făgețeanu, inginerul Gheorghe Valentin și încă multe nume de care momentan nu-mi amintesc. Știu că Sandu Tudor și profesorul Porsena au murit în închisoare. Toți făceau parte din cercul ”Rugul Aprins”. Întrunirile lor aveau un caracter religios și patriotic totodată. După cum mi-a spus V. Voiculescu ”Rugul aprins” semnifica o trimitere la Rugul lui Moise, cu alte cuvinte se rugau lui Dumnezeu pentru salvarea poporului român de fiara roșie. De altfel și în închisoare se rugau, ne rugam toți lui Dumnezeu să scăpăm cu viață. Cel mai sobru și cel care se ruga mai mult era starețul Făgețeanu. Mai erau și unii care se enervau întrebând ”Ce atâta rugăciune?”. Răspunsul a venit prompt: ”Dacă ne-am ruga toți, cu credință ar sări în aer porțile închisorii!”

– Cum v-a apărut doctorul Voiculescu în cele patru luni, cât ați stat în aceeași celulă?

– Ca și în prima clipă când l-am întâlnit: blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – ”Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră?”

”Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc”, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…”

– În ce împrejurări v-ați despărțit de marele dv. prieten, V. Voiculescu?

– Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit, iar nepoatei mele, Daniela, să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!

– După ce ați ieșit din închisoare, ați căutat familia Voiculescu?

– Cât timp am stat închis n-am mai știut nimic singur despre cele întâmplate, despre scriitorul V. Voiculescu. Se zvonea că ar fi murit. Eu am fost mutat la Insula Mare a Brăilei și prin alte locuri de tristă faimă. La eliberare m-am dus la adresa dată dar mi s-a spus că nu mai locuiește nimeni din familia Voiculescu acolo, nimeni nu m-a putut îndruma, sau n-a vrut să mă îndrume s-o găsesc pe micuța Daniela. M-am bucurat apoi că bunicul său, marele scriitor Vasile Voiculescu n-a murit în închisoare și că și-a mai văzut nepoata iubită. Poate că dorul de ea l-a ajutat să reziste, să nu moară în pușcărie. Eu însă vă rog să-i transmiteți și acest mesaj doamnei Daniela, pe care după atâția ani, n-o pot vedea altfel decât tot ca pe o fetiță a cărei imagine era mereu prezentă în inima marelui poet Vasile Voiculescu.

(Mărturia lui Aristide Dobre în dialog cu Sabina Măduța – Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 43-46)

***

Docotul Vasile Voiculescu își purta Crucea cu mare demnitate

Era iarna anului 1959. Era frig mare și foamete destulă în Jilava. “Clienții” noi soseau în celulă (impropriu “celulă” căci era o cameră destul de mare cu cca. 60-80 de viețuitori – celula era doar de 2/4 m, 3/4 m cu încărcătură mai mică), numai noaptea, la ore mici […]

Într-o asemenea noapte, ușa de deschide și intră în cameră (celulă) trei bătrâni și unul mai tânăr. Îi rețin pe toți, că toți erau oameni cunoscuți culturii române […] Cei patru:

1. Profesor universitar Tudor Popescu – profesor de istoria bisericii la Facultatea de Teologie București […]
2. Doctor Vasile Voiculescu;
3. Doctor Dabija – medic;
4. Sandu Tudor – călugăr bătrân.

[…] În celulă Vasile Voiculescu povestea puțin, dar rețin că începutul căutării sufletești l-a făcut la strana bisericii din Pârscov unde de mic iscodea prin Minee și tot ce era acolo carte. Acolo, la biserica din sat, cu ajutorul ei a început “să gândească” și a gândit așa ca “un om al lui Dumnezeu” toată viața lui. Nu vorbea, precum se vede din scrisul lui, expres despre Dumnezeu, nu îndemna “du-te în biserică”, ci ce spunea te făcea să cauți biserica. Ajunsese (în înțelegere, departe de noi, vulgul lumii) la înțelegerea noțiunii de dragoste. Pentru dânsul dragostea era începutul creației, scopul, sensul și rostul omului pe pământ. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel, reprezentau tot și “de dragoste nu este, nimic nu este” a repetat-o și făcea nu numai parte din gândirea dânsului, ci din dânsul, din “sinea” lui, cum s-ar exprima C. Noica.

Despre opera lui nu vorbea în celulă decât rar și puțin, pentru că nu se expunea în nici un fel. Mi-aduc aminte acum de noaptea târzie când a intrat în camera din Jilava. Au intrat patru inși (cum am spus mai sus), după o percheziție “la piele”. Dacă credea de cuviință “cerberul”, la somația “apleacă-te” se făcea a te percheziționa în anus. “Se făcea”, căci vroia doar să te umilească, și asta nu din curiozitate sau interes, ci din poruncă. Au intrat în ismene, cu o bocceluță în mână, în brațe, în care era ce-i mai rămăsese de la percheziție – o cămașă, o pereche de ismene (cel mult două), două – trei batiste, una – două perechi de ciorapi, dacă avea noroc; dacă gardianul vroia, îți lăsa un pulover – jerseu și, bineînțeles, ghetele – pantofii fără șireturi. În celulă se intra desculț având pe tine doar cămașa și ismenele. Camera era mare și la data aceea nu avea șerpărie. Era prevăzută – mobilată – cu priciuri – trei rânduri suprapuse. Și când era suprapopulată se dormea pe jos, pe ciment – sub prici – asta era șerpăria.

Prima noapte au dormit cum s-a putut. În prima zi după primire – șeful camerei a făcut repartizarea noilor veniți. Cei trei: T. Popescu, părintele Daniel și poetul V. Voiculescu au fost repartizați la parter – având în vedere vârsta și dr. Dabija mai sus – și toți trei au fost scutiți de corvoadă – căratul hârdăului, hârdaielor cu fecale pe 12 ore, plus aducerea hârdăului cu apă. Și viața începe normal de aici înainte.

După prezentări – legitimări toți vroiam noutăți de afară – noutăți de toate felurile – politice (erau cele mai importante), apoi personale – procesul – cauza – coinculpații – condamnările – mersul procesului – curajul sau slăbiciunea acuzaților și totdeauna numele anchetatorilor.

Începea apoi “mulgerea” noului venit, adică să spună tot ceea ce știe – bineînțeles din și de cultură – specialitate de era cazul, sau despre strung și soiuri de strunguri – sau despre brânză de era cioban – cai și boi, albine sau porci, etc., etc..

Vroiam să aflăm în zile cât mai puține tot ce știau noii veniți. Și cu cât știau mai multe, cu atât mai “mulși”. Zile de-a rândul patru, cinci, șase înconjurau pe noul venit să povestească.

Seara urmau conferințele. Fiecare (care putea) trata un subiect. De la Teologie (cel mai cerut subiect) la cultură în general – istoie – la tehnică, până la agricultură. Unii ascultau, alții se și instruiau, alții își omorau timpul și urâtul, dorul sau plictisul. Noii veniți erau avertizați să nu țină “conferințe”. Le țineau unii cu toate că prin ochiul magic eram supravegheați și căutat cel care vorbea. A doua zi – nu rar – era scos din cameră “Conferențiarul” și buimăcit în pumni și picioare în fund sau chiar luat și dus la “neagra”.

Toți noii “veniți” aveau astea de înfruntat. […]

Doctorul, mai temător, se ferea – nu se expunea. Încercase și pățise. În cerc restrâns de doi, trei vorbea mult și frumos. Știa multe, știa să vorbească și mai ales atrăgea. M-am apropiat de dânsul și mai mult. […] Eram cu treizeci de ani mai tânăr, totuși ne-am apropiat. Nu exagerez și nu mă supraapreciez, m-a plăcut, i-am câștigat încrederea, mi-a destăinuit multe din viață, mai ales din familie – avea un cult pentru soție pe care a adorat-o. După prezentare, avea și de ce. Despre copii mi-a vorbit puțin. În Ion n-avea încredere.

Dorința de a face ceva i-a umplut viața și “Lica” (soția) “m-a înțeles întotdeauna”.

Noi prin pușcărie aveam obiceiul să catalogăm și să dăm note, foarte multe voci competente, în materie, dădeau nota cea mai bună, după Eminescu, lui Vasile Voiculescu, cu toate că noi nu cunoșteam atunci “sonetele” […]; de aceea credeam că acum vom învăța poezii ale lui V. Voiculescu. Mare ne-a fost dezamăgirea, nu știa poeziile pe de rost. N-am putut învăța decăt “Bătea la poarta cerului o rază“, pe care o credea cea mai mare poezie a lui – până la Sonete, iar ca volum de poezii îl iubea și-l “credea bunicel“, “Poeme cu îngeri“, apoi “Clepsidra“. Ca proză nu-i plăcea decât “Zahei orbul” și “Leacurile la îndemână” – ca studiu. Sonetele erau, formau, viața lui. Ca să se salveze această lucrare era capabil de orice. Sigur ar fi suportat orice moarte chiar și de foame, numai Sonetele să rămână. […]

V. Voiculescu știa tot ce a citit și s-a scris în cultura lumii. Pe Shakespeare îl știa aproape pe de rost, pe Saite Beuve și Decartes, în amănunt. Cu ușurință se afla în pictură și în muzică, pe Bach – îl declara sfânt. Dar unde domina, era filozofia creștină, patriotică – simțea, gândea patriotic. Și în domeniul necitit, de emitea păreri ortodoxe, erau pe linie. […]

Crucea și-a purtat-o cu mare demnitate și bravada n-o cunoștea. Era nu modest, ci în toate smerit. N-a suferit de foame că nu era mâncăcios, dar a suferit de frig, căci pe el, peste oase și piele, zeghea vărgată nu-l încălzea și o pătură nu era voie să o țină pe spate să se încălzească.

Am stat mult cu dânsul și-n Jilava, și-n Aiud și în celulă.

A iubit mult trei persoane, pe V. Streinu, pe Dr. Cîmpeanu – marele nostru chirurg și mai mult poate pe M. Condeescu, poetul și eseistul.

(Radu Leonte, scrisoare adresată lui Ion Nica, profesor și custode al Casei Memoriale V. Voiculescu din comuna Pârscov – Vasile Voiculescu. Scriitorul martiri și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 129-136)

***

”Era sumumul de sublimare a ființei umane”

– Stimate dle Vasile Boroneaț, când l-ați întâlnit pe Vasile Voiculescu în închisoare și în ce împrejurări?

– În luna februarie a anului 1961 m-am îmbolnăvit de o formă gravă de reumatism poliarticular și după un lung șir de pătimiri am fost internat în micul spital al închisorii. Eram istovit de puteri, iar în salon era liniște. La scurt timp, probabil în urma injecțiilor administrate, am adormit pe patul pe care mă așezaseră. După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mișca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu încăperea.

Am zărit atunci într-un pat din colțul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Din atitudinea și figura lui iradiau liniște și blândețe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă și dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare – Poetul Vasile Voiculescu.

Am resimțit dintr-o dată o mare atracție pentru el. Simțămintele au fost reciproce pentru că spre seară l-am auzit întrebând: ”Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajutați-mă să ajung până la el”.

În scurt timp s-a așezat pe marginea patului adus de câțiva frați de suferință, printre ei și Jidveanu. M-a întrebat cu blândețe cine sunt și de unde vin. Abia ținându-mi respirația de durere i-am răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a plecat bucuros spunându-mi că, deși se simte neputincios, o să mai vină la patul meu. La o săptămână după ce m-am împiciorogat i-am întors vizita. Ne împrietenisem. Era un mare visător, îi plăcea să povestească întâmplări plăcute din viața lui și a familiei sale.

Cred că a doua oară când a venit la patul meu mi-a mărturisit că a avut un vis ciudat: se făcea că din pâlnia gramofonului pe care-l avea acasă – donație a reginei Maria, din vremea când era medic la Domenii – o voce i-a spus ”mergi la tânărul Vasile care a venit în salon și vorbește cu el”. M-a întrebat ”tu crezi în vise? Eu cred”. Răspunsul fiind cel așteptat. Niciodată nu ne-am povestit cum am ajuns în închisoare. Discuțiile cu el erau parcă o continuare a unui dialog de suflet, numai de noi doi cunoscut. Comunicam unul cu altul din priviri cu toată ființa.

– Cum se purta cu ceilalți bolnavi?

– Era impresionantă purtarea lui față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era un creștin desăvârșit. Nu-l interesa prea mult hrana împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi un bolnav, deși operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deținuții de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost ”Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare”. Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a ființei umane!

– Ați cunoscut și alte personalități în acea perioadă?

– Tot în spital am cunoscut încă trei mari personalități: Dr-ul Aurel Marin, medic deținut, prozatorul Constantin Gane, autorul celebrei cărți Trecute vieți de doamne și domnițe, și Ion Jidveanu.

Dintre toți comunicarea mea cu Vasile Voiculescu a fost una specială. În cele trei săptămâni cât am stat împreună, îi cunoșteam familia, casa și prietenii apropiați. În surdină îmi recita Sonetele care în rostirea lui aveau o muzicalitate divină.

– Cum v-ați despărțit de bunul d-voastră prieten?

Într-una din zile, ușa s-a deschis și mi s-a spus să-mi fac bagajul. Nu de aceasta îmi părea rău, ci de faptul că mă despărțeam de un prieten scump cu care eram aproape sigur că nu mă voi mai întâlni. Ne-am îmbrățișat la despărțire, cu lacrimi în ochi, promițându-ne că după eliberare ne vom reîntâlni. Nu ne-am putut ține de cuvânt. Nu sunt vremurile și destinele sub om, ci omul sub vremuri și destine. Eu însă, îl simt și acum ca pe un mare prieten.

(Mărturia lui Vasile Boroneaț în dialog cu Sabina Măduța – Vasile Voiculescu. Scriitorul martiri și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 28-30)

***

În surghiun cu Vasile Voiculescu

Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

Părintele Apostu [Ioan], un mare cărturar, înscris la meșteșugul condeiului, se făcuse și mai mic lângă mine, și abia reuși să silabisească: ”Este poetul Vasile Voiculescu, să-i facem repede rost, dacă se poate, mai ferit de fluxul curenților, că e prăpădit de bolnav”. I-am oferit patul meu și eu m-am cocoțat pe al treilea, suprapus, undeva pe lângă fereastră, de unde puteam supraveghea atât celularul Aiudului, construit sub formă de T, cât și spitalul, orientat undeva către dreapta. […]

În urma arestărilor din 1958, aflasem, încă de la Jilava, că și Vasile Voiculescu avea să plătească amarnic tribut cumsecădeniei lui. Fusese condamnat la cinci ani de închisoare pentru ”delict împotriva ordinii sociale”. Zadarnic avocatul său prezentase la proces ca probă materială o carte apărută în U.R.S.S. cu cei mai reprezentativi poeți români ai secolului XX, unde Vasile Voiculescu ocupa un loc binemeritat în ierarhia culturii românești, că înalta instituție judecătorească nu a ținut cont de ea. […]

Marele poet și-a făcut câteva luni stagiul la faimosul fort 13 Jilava, sub domnia bestială a locotenentului Ștefan și apoi trimis cu o dubă supraaglomerată în penitenciarul Aiud, stația terminus a intelectualității române. Acolo poetul, datorită inaniției, a contactat o tuberculoză pulmonară, fiind, în final, pe ultima sută de metri, internat în spitalul penitenciarului. Dar cei care considerau că poetul va deceda acolo și-au greșit socotelile.

Adaptarea lui la nevoile camerei n-aș putea susține că s-a făcut ușor. Încă de la ușă se simțea nevoia de aer și cei care stăteau în jurul tinetei pur și simplu se sufocau. Paturile suprapuse pe trei nivele și înțesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian și pe deasupra ne mai chinuia și frigul. Este cel puțin ciudat că Vasile Voiculescu nu s-a plâns niciodată de acest flagel, deși ultimele rămășițe de mușchi se încordau distrofici sub zeghe. Un samarinean, înfruntând pericolul de a fi prins împletind, îi confecționase un pulover din te miri ce și i-l oferise să-și mai dezmorțească oasele înțepenite de frig. Era cel mai frumos dar pe care îl putea face cineva și într-o clipă am avut impresia că ochii lui Voiculescu se umeziseră. Cu timpul poetul și-a mai revenit, căpătând chiar o tentă de roșeață în obraji, în ciuda celor 50 de grame de pâine pe zi și a 250 de grame de turtoi, de multe ori rânced. Seara ne roteam în jurul său, improvizând adevărate șezători, unde marele meșter al condeiului își depăna amintirile cu iscusința unui vrăjitor de pe alte tărâmuri. Așa mi-a fost dat să cunosc în lectura autorului: ”Zahei Orbul”, ”Capul de zimbru”, ”Ultimul Berevoi”, ”Chef la Mănăstire”, etc. […]

Vasile Voiculescu nu știa ce este ura. O refuza[1].

Un medic care l-a ajutat foarte mult pe marele gânditor a fost celebrul doctor Aurel Marin, devenit deja o celebritate înaintea arestării lui și doctorul Paul Minea, care a făcut un adevărat apostolat cât timp a fost medic de secție. Lor li se datorează readucerea lui la linia de plutire, și trecerea lui de partea cealaltă a baricadei, unde mai pâlpâia încă un cât de cât firicel de viață. (…)

În câte o seară, parcă adunați la gura unei sobe improvizate, marele poet își mai aducea aminte cu duioșie de Pârscov, de familia lui, ordonându-și cu evlavie amintirile în sipetele lor de argint. Își iubea foarte mult copiii. […]

Cu toată gravitatea situației, a bolii care îl măcina, Vasile Voiculescu nu era lipsit de umor. Într-o dimineață, când era programată vizita medicală cu mult înainte de apariția doctorului Paul Minea, și-a făcut apariția un medic, deținut și el, trecut bine de venerabila vârstă de 80 de ani, care în afară de aspirine și piramidoane nu mai strecura câte o informație dătătoare de speranțe și sănătate:

”Păi să vă spun una bună! Eram directorul unui spital de campanie în primul război mondial. Necazurile le știți și dumneavoastră. Răniți netratați cât puteai cuprinde cu ochii și pe deasupra se mai semnalaseră și cazuri de tifos exantematic. Pe unde treceai, te loveai de brancardieri, surori medicale, felceri și fel de fel de inspectori, care mai de care mai simandicoși. Eram, ce să spun, tot o apă, când îmi pică, dom’le, în ciuda lipsei cadrelor cu pregătire superioară, un doctor poet. Asta îmi mai lipsea. Dimineața le spunea poezii, la prânz poezii, seara poezii și sunt convins că și tratamentul îl făcea tot cu ajutorul poeziilor, că-mi venea să-mi iau lumea în cap. Ba un neobrăzat de caporal, cu un picior amputat în luptele de la Cireșoaia, ținu să precizeze în timpul vizitei medicale: ”Frumos mai povestește domnul doctor Vasile Voiculescu”. De acuma treaba devenise un coșmar, că-mi venea să-l iau de guler și să-i trag o pereche de palme acestui doctor ivit pe nepusă masă”.

Din fundul unui pat acoperit cu o jilavă pătură cazonă se auzi un glas sfârșit: ”Nu este târziu nici acuma, domnule doctor, eu sunt poetul Vasile Voiculescu pe care l-ați avut în subordine la vremea aceea”.

De atunci octogenarul medic Gheorghiu n-a mai dat prin camera noastră. […]

[Vasile Voiculescu] avea însă un fel de a te dojeni, încât nu te puteai supăra pe el niciodată.

Într-o zi deosebit de friguroasă, cineva îi furase obielele. Deținuților politici nu li se distribuiau ciorapi, chiar reformați de la unitățile militare. Gestul ne-a indignat pe toți, pentru că nu exista unul să nu sufere de frig. La o percheziție făcută de către câțiva dintre noi asupra fiecărui coleg de celulă, au fost descoperiți la un fost plutonier major de jandarmi, Andrei, condamnat de tribunalele militare pentru excesele de zel săvârșite în timpul guvernării Transnistriei. Poetul însă i le-a lăsat: ”Poate că el are mai multă nevoie de ele!”, a căutat poetul să îndulcească situația. ”Nu-l lipsiți de acest primar instinct de conservare!” și niciodată nu s-a mai atins de ele, cu toate că picioarele lui erau înțepenite de frig. Acesta era omul de suflet și marele cărturar Vasile Voiculescu.

Într-o bună zi am fost anunțați de către securistul de serviciu că vom face baie. […] Dezbrăcarea s-a făcut în mai puțin de un minut. Ca la armată. De altfel, ce-aveam pe noi? Câteva zdrențe vărgate ce se puteau numi cu multă îngăduință ”manta”, ”veston”, ”pantalon”, ”cămașă”, ”izmene” și în cel mai fericit caz un puloveraș confecționat din resturi de părți date la casare. Am intrat câte trei la duș, aranjați oarecum după prietenii: Vasile Voiculescu, învățătorul Victor Stoica și eu. Dumnezeule! Ce bine era sub apa caldă! De câte ”veacuri” nu mai făcusem baie! De câte ”veacuri” nu mai simțisem o coajă de săpun alunecând peste oasele ieșite în relief? Era pentru prima dată când îl vedeam pe marele vrăjitor al condeiului gol-goluț și m-am speriat de halul de distrofie în care să găsea. I-am dat săpun pe spate, încercând să îndepărtez cojile stratificate pe pielea lui care nu mai cunoscuse săpunul de mai bine de șase luni. Ustura al dracului detergentul, căci era confecționat din reziduurile petrolifere și conținea multe impurități. Dar ce-a fost asta? Din dușuri a început să curgă apă rece ca gheața. Rămăsesem cu săpunul pe noi, căci jeturile tăiau ca un brici. Am început să ne îmbrăcăm într-un ritm îndrăcit. Poetului îi căzuseră straiele pe jos și se chinuia din răsputeri să și le recupereze. Ne-a fost greu să-l îmbrăcăm, că tremura din toate încheieturile. Din camera alăturată se auzeau râsetele deșănțate ale celor care ne antrenau inconștient în jocul de-a viața și moartea. Poate niciodată nu m-am simțit mai umilit ca atunci și-mi venea să strig: ”Unde este înțelepciunea Ta, Doamne? Pentru ce ne prigonești?”.

Poetul rămăsese cu săpunul pe ochi și contactul cu apa rece îi tăiase respirația. De-atunci n-am mai reușit să-l convingem să mai facă vreo baie, chiar când ne dădea târcoale primăvara. În urma acestui șoc se alesese cu o agravare a căilor respiratorii, o congestie pulmonară în care lumina firavei sale făpturi oscila între viață și moarte. Făcea temperatură mare, devenise extrem de tăcut și îi dispăruse complet pofta de mâncare. Nici chiar cele 50-60 de grame de pâine, rația zilnică pentru a ne prelungi agonia, nu îl mai interesau. Neras de trei-patru săptămâni, cu pomeții obrajilor ascuțiți, parcă înțepând lumina, părea un sfânt întors de pe alte tărâmuri. În starea aceasta l-a găsit doctorița Maria Balea, medicul oficial al închisorii, într-una din rarele ei vizite pe secție. Era totuși o femeie imprevizibilă, care de multe ori își depășea calitatea de medic securist. Cu o sfiiciune parcă vinovată, constatând și starea febrilă mare a poetului, a întrebat:

”Domnule doctor, ce doriți să vă prescriu?” ”Un ou, doamnă, un ou”, răsună glasul stins al poetului, șlefuitor de metafore, care nu mai pusese nimic în gură de trei zile. ”Nu pot, domnule doctor, nu pot. Dacă aș face acest lucru, ar însemna ca a doua zi să fiu alături de dumneavoastră”. În spatele doctoriței se găsea locotenent-colonelul Ivan, ofițerul politic al închisorii, considerat statuia vigilenței întruchipate. Insistențele deveneau de prisos.

Într-una din zile, parcă presimțind marea despărțire ce se apropia, m-a rugat să-i spăl o pereche de ciorapi de bumbac, cu care cine știe ce samarinean îl înzestrase. I-am spălat ciorapii și i-am întărit și nasturii la veston […] La câteva zile ne-am despărțit, luându-ne fiecare crucea în spinare să populăm Golgota celularului Aiud. Prin alfabetul Morse am aflat că Vasile Voiculescu nimerise în celulă cu un huț de prin părțile Sucevei, meschin și josnic, care, în schimbul unui pretins serviciu de curățenie în celulă, îi mânca și ultima firmitură de pâine. După câteva luni nu se mai știa nimic de poet. Circula zvonul că plecase într-o dubă într-o direcție necunoscută, dar dr. Bazaban, deținut și el, mi-a șoptit din surse că ar fi fost izolat în vederea eliberării și trimis la Ocnele Mari, acolo unde își găsise obștescul sfârșit o altă glorie a culturii românești, Vasile Militaru.

În anul 1964, anul nașterii mele a doua oară, c-o traistă-n băț, eliberându-mă din penitenciarul Aiud cu o sănătate precară, primul meu gând a fost să dau de urma marelui și înțeleptului meu prieten, dar acesta trecuse în lumea umbrelor cu zece luni înaintea slobozeniei mele.

(Gheorghe Penciu – Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 185-194)

Într-o evocare dedicată și lui Valeriu Gafencu, același memorialist avea să-i asemene pe cei doi martiri astfel: ”Valeriu Gafencu era și un mare creștin cu înclinații monahale. Era un risipitor al iubirii față de oameni, iar ura o repugna. Un asemenea om mai aveam să cunosc prin anul 1960, tot în pușcărie, în persoana poetului Vasile Voiculescu. Aceleași trăsături de cumsecădenie și îndemn către umilință le aveau amândoi.” (Vezi mărturia lui Gheorghe Penciu în Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 107)

***

L-am văzut atunci în temniță pentru o clipă cât veșnicia

Cred că era prin 1960 când am fost dus în fortul de la Jilava, dar n-am stat acolo mai mult de două săptămâni. Am fost introdus într-o încăpere neagră, umedă, cu 32 de paturi suprapuse, cu 32 de oameni, eu fiind al 33-lea. O carceră fără aer, unde dimineața trebuia să-ți ții rând la ”celebrul” hârdău. Dar puteam vorbi între noi. Seara nu ne-am mai fi culcat, dimineața nu ne-am mai fi sculat. Într-una din acele zile am fost impresionat văzând stând de-o parte retras lângă peretele camerei într-o atitudine de meditație, cu capul ușor aplecat, cu mâinile încrucișate pe piept, un om, aș putea spune fără vârstă, un chip ca o icoană bizantină.

Părea că se mai izola odată în el însuși, absorbit în propriile-i gânduri. – Cine este omul acesta? – l-am întrebat pe unul din deținuți. – Cum, nu știi cine este? N-ai fost student la Filologie? – Nu, nu știam. – Este poetul Vasile Voiculescu, autorul ”Sonetelor închipuite”. Nu-l făcusem la liceu sau la facultate pe Vasile Voiculescu dar auzisem de numele său și de ”Sonetele” care circulau în manuscris. Să fi fost și acestea o blasfemie? L-am văzut atunci în temniță pentru o clipă cât veșnicia. Într-o suferință divină. N-aveam să-i mai reîntâlnesc chipul decât pe coperțile cărților tipărite într-un târziu după moartea sa.

(Mărturia lui Ion Ioan Diaconu – Vasile Voiculescu. Scriitorul martiri și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, p. 40)

sursa tablou