Petre Tutea – nobilul in fata suferintei si a mortii

Petre Ţuţea a trecut la cele vesnice acum 17 ani, în ziua de 3 Decembrie

Chipul ravasit de durere al lui Petre Tutea, aflat pe patul de moarte, este una dintre cele mai adanci mustrari pe care o purtam noi, ca neam. Noi, poporul roman. Este durerea celui care vede dincolo de judecata istoriei, de dreptatea faptuita aici. Este durerea celui care vede, deja, Judecata cea de pe urma a neamurilor si dreptatea cea vesnica. Si, in aceasta Judecata de pe urma, vede ca stralucirea poporului sau pentru care a suferit si este gata sa sufere din nou, pana la moarte, este patata cu “fapte de rusine”, “fapte inlauntrul poporului roman”… Pentru ca noi, ca neam, purtam povara schingiuirilor celor ce au fost zdrobiti in inchisori. Pentru ca noi, ca neam, purtam povara complicitatilor, tacerilor, lasitatilor faptelor de mare rusine ce s-au petrecut  si se petrec intre noi.

Desigur, refuzul sau de a acuza  personal aceste fapte rusinoase este dovada nobletii sale sufletesti. Pentru noi, cei care privim la batjocorirea acestor frati mai mici ai lui Hristos, singura optiune mantuitoare este compatimirea, ajutorarea si vadirea nedreptatii, dusa pana la riscul impartasirii soartei osanditului pe nedrept. Se pare ca avem, de la o vreme, ca popor, o inclinatie de a ne chinui unii pe altii, indeosebi pe cei mici si dispretuiti ai lumii. Efect al reeducarii… Poate de aceea, ca ultim cuvant si sfat catre tineri, Petre Tutea lasa acest indemn: “Sa nu mai schingiuasca semenii lor!”

“(…)- Credeti ca acest adevar al inchisorilor trebuie scos la iveala?

– Nu doamna, nu, pentru cinstea poporului roman…“

– Dar credeti ca schingiuitorii reprezentau poporul roman?

– S-au petrecut fapte inlauntrul poporului roman si se reflecta si asupra stralucirii lui, dar nu vreau sa umilesc, jelindu-ma, poporul roman.

– Si totusi trebuie, domnule profesor, sa scriem o istorie a celor trei decenii, patru decenii.

– Asta sa se scrie abstract, nu particip la ea, din orgoliu national.

– Dar viata dvs. a fost acolo, in acesti ani, o parte din viata dvs. a fost acolo.

– Pai cum sa spun eu doamna, ca am fost palmuit? Se poate? Ma sinucid daca declar asta.

– Dle profesor, daca ati avea acum 18 ani, ce ati face daca ati avea 18 ani, cum v-ati construi viata, cum v-ati gandi viata?

– Asa cum a fost.

– Nu ati face niciun corectiv la ea?

– Nici.

– Avem atatia tineri, dupa revolutie, intr-o mare deruta. Ce i-ati sfatui pe cei tineri, dle profesor?

– Sa nu mai schingiuasca semenii lor. E o rusine si o dezonoare.

– Credeti in viitorul acestei tari?

– Cred, pai de aia am si suferit.Pai acu daca ma scoateti si ma puneti la zid pentru poporul roman, strig: Excelsior!”

“Eu ma misc intre acest dialog al lui Moise si predica de pe munte. Se spune de obicei ca omul e un animal rational perfectibil. Pai Mantuitorul e mult mai generos. Zice: “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum desavarsit e Tatal vostru cel din ceruri“. Nu exclude aspiratia la perfectiune, Mantuitorul, a credinciosului. Morala laica arata ca omul – orice dictionar filosofic sau etic, laic – ca omul se misca asimptotic la perfectiune pe care n-o poate atinge niciodata (…). Numai Dumnezeu e perfect. Dar, vezi, ca Mantuitorul  generos: ne raporteaza la Stapan.

De altfel, ce sa spun, ca tot ce gandesc eu teologal nu e teologie propriu-zisa, ca nu vreau sa cad in eroarea unui mare ganditor politic spaniol – i-am uitat numele – care a fost lichidat intr-o polemica teologala cu un calugar. A avut scuze mai multe ala, teologice, decat el. Eu n-am pretentia ca sunt teolog, eu ma misc in masura in care pot teologal, in care pot eu sa inteleg lumea dogmelor care e opusa lumii normelor. Omul e guvernat pe pamant – ca vorbeati de morala publica – de doua morale: de morala dogmelor, care e crestina, eterna, adica absoluta si morala normelor care sunt construite pe putinatatea si imperfectiunea omului, de legiuitori. Ca nu poate avea autonomie [omul, fata de Dumnezeu – n.n.]. Daca adevarul nu e revelat, inteleptul e neputincios: el poate sa-l primeasca, nu poate sa-l caute si sa-l determine. Am avut eu o mare dificultate la acest mare mistic, ca recunoasteti si dumneavoastra ca daca nu e revelat, adevarul nu e! Nu exista adevar nerevelat.

(…)

– Precizia cuvantului duce si la niste relatii exacte intre oameni.

– Comode si utile. Omul autonom poate fi util cand exploreaza universul si viata, poate fi util, poate fi comod mintal si material. Este adevarat ca autonomia, din punctul meu de vedere, al adevarului unic, care e revelat – ca Dumnezeu trebuie sa Se arate, cum S-a aratat, nu? – din punctual meu de vedere, omul autonom, oricat ar explora el viata si universal, n-are acces la adevar fara revelatie, fiindca se impiedica de adevarul tuturor adevarurilor, adica de adevarul unic, principiul unic al tuturor lucrurilor, care e Dumnezeu. Credinta e incidenta divina care poate revela adevarul. Eu nu admit decat pistis, adica credinta, adevarul secundum fidem, dupa credinta, ca daca nu exista credinta si nu exista Dumnezeu, nu exista adevar.

Fara Dumnezeu, fara credinta, omul devine un animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Nici nu poate stabili cand a aparut. Dumneavoastra aveti informatii [despre] cum ati aparut in forma de homo sapiens, cum sunteti acum? Cand ati aparut asa?

– E o intrebare foarte grea…

– Evolutionistii indruga minciuni, nici nu merita sa-i consideri, sunt ridicoli.

– A fost un exercitiu intelectual, am putea spune, si de fictiune.

– Nu, domnule, evolutia e o ipoteza de travaliu, o ipoteza de lucru, atat”.