Dumnezeul care ne cauta si pe Care nu-L primim/ HRISTOS, TARIA MUCENICILOR/ Cand blasfemia comerciala manjeste si colindele: ROM-ROM-TELECOM/ Dan C. Mihailescu: OARE CHIAR M-AM INTORS DE LA ATHOS?

31-12-2011 17 minute Sublinieri

Mai ţineţi minte pariul lui Blaise Pascal? De câte ori ne-am răsucit de la credinţă la tăgadă, l-am făcut şi noi cu destinul nostru: dacă Dumnezeu există şi cred în El, câştig viaţă veşnică; dacă nu există şi totuşi cred în El, n-am nimic de pierdut; prin urmare, e mai profitabil să cred.

Nu, n-o să vorbim despre Dumnezeu în termeni de bilanţ contabil, “citindu-l” ca pe un cont de profit şi pierderi. După moarte, în căptuşeala hainei cetăţeanului Blaise Pascal, care s-a luptat o mare parte din viaţă cu Cel de Sus, s-a găsit un bileţel: Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov, nu al filosofilor şi nici al savanţilor…

Nu al filosofilor şi nici al savanţilor”, pe acest Dumnezeu îl invocăm astăzi. Pe Dumnezeul creştin care săvârşeşte, trimiţându-Şi Fiul să Se întrupeze, un demers tulburător: porneşte în căutarea omului. Nu a genialului matematician Pascal, ci a robului lui Dumnezeu Blaise, a cărui măreţie şi început al înţelepciunii e teama. Teama de a fi singur, teama de a-ţi petrece viaţa către un capăt dincolo de care nu mai există nimic. Acelaşi om care s-a împăcat cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu cu semenii, scrisese: Să ne imaginăm un număr de oameni în lanţuri şi toţi condamnaţi la moarte, fiecare fiind sugrumat pe rând în faţa celorlalţi. Cei lăsaţi la urmă îşi văd propria lor condiţie în aceea a semenilor lor, privindu-se unii pe alţii îndureraţi, fără speranţă, aşteptându-şi randul. Aceasta este imaginea condiţiei umane”…

Imaginea condiţiei umane, înălţătoare, e alta: e bileţelul cusut în căptuşeala hainei, pe care Dumnezeu ni-l citeşte în fiecare zi, asa cum ne-am priceput să i-L scriem. […]

Cât Dumnezeu ne caută nu suntem pierduţi. Nu vom mai rătăci multă vreme…

  • Doxologia:

pr. Constantin Sturzu: Iubirea pe care-o refuzăm

În aceste zile, premergătoare Crăciunului, preoţii ortodocşi merg prin parohii, pe la casele credincioşilor, cu “ajunul”. Cîntînd troparul Naşterii Domnului, ei oferă spre închinare, celor care îi primesc, icoana pe care sînt zugrăviţi dumnezeiescul Prunc şi Maica Sa. Foarte probabil că această tradiţie îşi găseşte rădăcinile în vremurile în care cei mai mulţi erau neştiutori de carte şi aflau, din acest pelerinaj al preotului pe la casele lor, cînd urmează a fi prăznuit Crăciunul. Însă dincolo de acest aspect sau de alte consideraţii de ordin practic, (z)baterea aceasta din poartă în poartă are adînci semnificaţii teologice. Aşa cum Maica Domnului, însoţită de Dreptul Iosif, colinda pe la casele din Betleem, fiindu-le refuzată găzduirea pentru noaptea în care urma să Se nască “Cel fără de început”, tot aşa şi preotul poartă pe Copilul Iisus din icoană, Cel ce urmează a Se naşte, liturgic vorbind, pe 25 decembrie.Unii deschid uşa şi se închină icoanei, asemănîndu-se cu păstorii care au oferit tot ceea ce puteau oferi la acel moment. Şi, cum a sărutat ieslea pe Pruncul nou născut, primindu-l în pîntecele ei cald, tot aşa şi gura smerită a închinătorilor atinge icoana, o găzduieşte pentru o clipă pe buzele sale. Şi, cum magii au venit apoi şi I-au adus daruri ca unui Împărat, pe care le-au primit Maria şi cu Iosif, tot aşa unii oferă un dar celor care însoţesc icoana, o mică jertfă.

Desigur că, şi în contextul urbanizării, al mobilităţii crescute în rîndul unei populaţii care nu se mai simte atît de legată de o familie parohială, numărul celor care deschid larg uşile binevestitorilor din ajun de Crăciun este destul de redus. Unii nu deschid pentru că nu împărtăşesc credinţa celor care le bat la uşă, iar acestora li se respectă libertate de a spune nu primirii lui Mesia. Tot aşa s-a petrecut şi cu majoritatea locuitorilor din Betleem, încît, din acest punct de vedere, nu este nimic nou sub soare. Alţii, deşi se declară ortodocşi, motivează gestul zăvorîrii lor prin prisma imposibilităţii de a putea oferi un dar, de regulă avînd în minte o sumă pe care ei se cred obligaţi să o ofere. Aceştia uită că Fiul lui Dumnezeu nu a venit să ne ceară banii noştri, ci inima noastră.Iar un preot care consideră că slujeşte acestui Dumnezeu, nu poate să colinde prin parohie din consideraţii pecuniare.

În toate vizitele pastorale pe care le-am făcut de Crăciun sau de Bobotează, pot spune că am avut cea mai mare bucurie cînd am fost primit de oameni care mi-au arătat toată dragostea lor (izvorîtă din credinţa în Hristos Domnul), fără a oferi ceva de factură materială. Fie din prea multă sărăcie, fie din alte motive. Aceştia se aseamănă păstorilor care nu au putut oferi daruri precum magii, dar care au primit cu inimă bună, în staul, pe Fecioara Maria. M-a bucurat la fel de mult pe cît m-a întristat, pe de altă parte, cel care, neînţelegînd rostul “vizitei” pe care o primeşte, se străduieşte să-mi înghesuie repede o bacnotă într-unul din buzunare, considerînd că la acest aspect se reduce întîlnirea noastră.

Deturnarea în zona unor “prestări de servicii” religioase este cel mai mare pericol pentru aceste tradiţii cu adînci ecouri în viaţa noastră duhovnicească. Ceea ce se întîmplă în chip văzut – iar la ajunul Crăciunului este momentul primirii icoanei – are un corespondent în ceea ce se întîmplă (sau urmează a se produce) în chip nevăzut. Căci inima omului este de fapt locul unde Hristos, după al cărui Chip sîntem creaţi, doreşte a Se naşte. Aceea e ieslea la care rîvneşte, iubindu-ne atît de mult încît Se micşorează pe Sine pînă la nivelul la care noi Îl putem cuprinde pe El, adică pe Cel ce este de necuprins. Cine nu poate sau nu vrea să înţeleagă lucrurile în felul acesta nu a ratat doar întîlnirea cu preotul purtător de icoană, ci însăşi întîlnirea cu Viaţa, cu Bucuria, cu Adevărul, nume sub care Dumnezeu îşi face loc în vocabularul inimii şi al minţii noastre.

Cîte scuze nu va fi auzit Fecioara Maria acum aproximativ două mii de ani în Betleem: că nu e loc în casă, fiind înghesuială mare, şi nimeni nu vrea să se sacrifice pentru a face loc unei femei gravide; că nu se doreşte asumarea responsabilităţii implicate de naşterea unui prunc în locuinţa proprie; că urmează a se organiza vreo petrecere; că este dezordine mare; că e prea multă sărăcie şi nu e nimic de oferit pruncului ce stă să vină pe lume etc. etc. Cam acelaşi gen de motive invocă şi cei care îşi ţin uşile încuiate. Şi, dacă s-ar face o investigaţie sociologică, s-ar găsi destul de lesne un corespondent între atitudinea lor faţă de preotul “cu ajunul” şi modul în care se raportează aceştia la autenticele valori ale credinţei creştine.

“Să Te naşti în canal…”

Invocam, mai sus, la un moment dat, un cuvînt din cartea Eclesiastul care, în formularea completă sună aşa: “Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (1, 9). Această amară cugetare şi-a dovedit din plin adevărul pînă la un punct: acela în care Dumnezeu a trimis pe Însuşi Fiul Său să ia firea omenească şi să se facă văzut, cunoscut de oameni. Aşa ceva nu s-a mai petrecut în istoria omenirii şi nici nu se va mai petrece. Faptul naşterii lui Hristos pe pămînt are proporţii şi implicaţii de neegalat. Toată creaţia îşi desluşeşte acum deplin rostul căci înţelegem că toate s-au făcut prin Fiul şi pentru Fiul. Iar oamenii, prin primirea Lui în vieţile lor, pot nu doar să fie izbăviţi de iadul în care mergeau toţi urmaşii lui Adam, ci şi să urce, treaptă cu treaptă, pe scara îndumnezeirii. Fiul lui Dumnezeu nu a venit să ne civilizeze, să ne facă mai deştepţi sau mai virtuoşi, ci să ne facă dumnezei după har, adică să ne facă desăvîrşiţi.

[…]

Cutremuratorul fapt al iubirii lui Dumnezeu pentru o faptura atit de ostila si de nerecunoscatoare cum e omul nu poate fi surprins mai bine decit facind recurs la poezie. Incit, in loc de concluzie, va las sa gustati din versurile unui poem, Colindul copiilor strazii”, scris de Marius Iordachioaia, un poet de care veti mai auzi cu siguranta si pe care il consider cel mai profund poet crestin pe care il avem la ora actuala (a se vedea volumul sau de debut, “Jurnal de tresariri“):

curind ai sa vii iarasi, Doamne,/ sa Te nasti in canal/ pe o teava fierbinte/ ascultind cum pe deasupra/ trece lumea grabita sa/ ne uite…/ si-ai sa plingi mult/ si anul asta cu noi/ pentru tot Pamintul/ pentru tot ce e rau…/ o sa ne-ncalzim/ arzind gunoi/ si spalindu-ne inimile/ in plinsul Tau/ o sa fii si Tu orfan si sarac/ pentru vreo trei zile/ cit va tine cheful de-afara/ pin-o s-adoarma cei care/ se-mbata si zbiara/ in numele Tau/ Copile…/ apoi pina la anul/ te vei intoarce in Cer/ si noi vom ramine iarasi/ singuri in ger/ in loc de casa, de mama,/ de tata/ doar cu-o icoana de-a Ta/ afumata,/ care sa ne aduca aminte/ cu negraite suspine/ cum va fi Craciunul/ cind vom veni/ noi/ la Tine…

prof. univ. Constantin Cucoș: Despre o proastă întrebuințare a colindelor

Propun ca cele două reclame să se constituie într-un studiu de caz despre felul cum nu se face reclamă pentru studenții începători, de pildă, de la Științele Comunicării.

E vremea colindelor! E de neînchipuit Crăciunul fără colindători. Deja aceștia au venit de vreo trei săptămâni, că ne-am și săturat de ei. Normal, prin televizor. Colindători mai mari sau mai mici, din diverse colțuri ale țării, mai tradiționali sau mai moderni, mai autentici sau mai contrafăcuți, din cele zări sau de pe la noi, ce mai, pentru toate gusturile. Nu zic că nu e bine, dar parcă sunt prea mulți, peste tot, în toate ceasurile, pe toate canalele… Ca și-n toate cele, excesul conduce la decalibrare valorică, la plictis, la desconsiderare.

Cred că adevărații colindători sunt cei care-ți calcă pragul, pe care-i primești, îi vezi, le urmărești cântul, gesturile, îi simți în bătătură. Sunt acei prunci, prieteni, cunoscuți, necunoscuți veniți la tine să-ți aducă vestea Nașterii Domnului… Cărora le mângâi creștetele, îi bați pe umeri, îi omenești, le oferi ceva din sufletul tău, rezonezi cu ei, te deschizi și tu lor. Spectacolul de la televizor, dacă e să fie făcut cu cap, ar trebui să aibă un caracter mai mult ilustrativ, să devină un fel de standard etnofolcloric și spiritual formator, un referențial al generării autenticului și bunului gust. De bună seamă, nu un corpus cazuistic pentru discuții academice, ci un „detonator” sufletesc pentru interiorul tău. Nu se poate substitui, desigur, în nici un fel gestului de primire și de bucurie laolaltă de colindătorii reali. Dar măcar ar trebui să fie un punct de plecare pentru o pregustare a unei adânci spiritualități, și nu un fond anost, „manelizat”, plin de dulcegării, care trebuie să se asortează eventual cu ceea ce punem pe masă în aceste zile.

Am făcut această introducere pentru a aduce în discuție cazuri și mai dramatice de pervertire a esenței colindului: este vorba de „lipirea” forțată a altor înțelesuri și de utilizarea simbolismului colindelor pentru inducerea unor conduite dorite de consumismul contemporan. Ca să fiu mai concret, voi exemplifica cu două reclame, care se vântură în aceste zile pe ecrane, și care exploatează vizibil disponibilități spirituale circumstanțiale și substraturi psihice în beneficiul unor profitori ai momentului. Nu mai vorbim de calitatea „poetică” a produsului. Iată o secvență (scriptică) din această reclamă: „Rom-rom, tele-com, rom-rom, tele-com; Mergem să ne abonăm; Rom-rom, tele-com; Pachetu-anului să luăm; Rom-rom, tele-com; Cu cincizeci și nouă lei; Rom-rom, tele-com; Calitate-așa cum vrei; Rom-rom, tele-com; Haideți cu viteză mare; Rom-rom, tele-com; Șaizeci și unu de canale; Rom-rom, tele-com; Îi gratis și telefonul; Rom-rom, tele-com; Să vorbiți cât va vrea Domnul; Rom-rom, tele-com, rom-rom, tele-com …” (pentru versiunea video, vezi aici). Al doilea clip, tot pentru o reclamă la aceeași rețea de telefonie, vine și cu ceva în plus: „autoritatea” valorică a cântăreților Pavel Stratan și fiica lui, Cleopatra (de altfel, niște autori basarabeni interesanți și inspirați, cu excepția acestui videoclip). Să vedem ce ne spun: „Acum de vă abonați; Florile dalbe; Calitate-o să luați; Florile dalbe; Cinzeci și nouă lei; Florile dalbe; Trei servicii cum le vrei; Florile dalbe; Internetu-i iute tare; Florile dalbe; O sută de mega are; Florile dalbe. O ofertă cum nu s-a mai văzuuut!…” (dacă vreți restul, intrați aici).

Pentru a avea un tablou și mai larg privind posibilele uzanțe ale colindelor noastre, vă invit să urmăriți un scurt videoclip ce conține linia melodică a colindei „La Vifleem colo-n jos”, ce dă seama de un spațiu exotic, distant, asiatic, cu ingredientele subsecvente (vă rog să nu vă pierdeți cu firea și să nu lăcrimați), mergând la adresa aceasta. (Cred că o secvență, tradusă „liber”, în grai moldovenesc, ar suna cam așa: „Meri-peri, peri-meri; Punem totul în paneri …”). De această dată, asistăm și la o pervertire a simbolurilor și lăcașurilor sacre.

Nu sunt un spirit purist, căzut din lună, lipsit de înțelegere a ceea ce se-ntâmplă. Știm că uneori lucrurile se amestecă și ne dăm seama, în același timp, și de scopurile sau utilitatea reclamelor pentru lumea în care trăim. Dar parcă s-a depășit orice măsură. Goana după profit nu poate să calce în picioare ce este mai sfânt în noi, ca indivizi și comunitate. Dacă am ajuns să ne batem joc și de astfel de bagaje culturale, care ne definesc în datul nostru fundamental, ce să mai vorbim despre aspectele „banale” ale vieții, cum ar fi relațiile cu cei de lângă noi. Mă tem că o astfel de reclamă se convertește în anti-reclamă (ce bine ar fi!), conducând la efecte total opuse țelurilor inițiale. Oricum, propun ca cele două reclame să se constituie într-un studiu de caz despre felul cum nu se face reclamă pentru studenții începători, de pildă, de la Științele Comunicării.

O concluzie …interogativă: dacă mergem tot așa, pe când o reclamă în care să apară Moise, făcând reclamă la noile table de legi ale vreunui guvern sau partid, Maica Domnului testând vreun parfum nou-nouț, sau poate chiar Bunul Dumnezeu făcând propagandă pentru mai știu ce doctorie, alifie sau elixir al vieții?

diac. dr. Liviu Petcu: Hristos, tăria mucenicilor

Ce este un martir? Ce schimbă suferinţa dintr-o forţă distructivă într-una creativă, care transformă o moarte violentă într-un act de martiriu, o greşeală a justiţiei într-un sacrificiu penitent?

În timpul supliciilor felurite și greu de închipuit la care au fost supuși cu multă ură de cei care Îl urau pe Hristos, ai Cărui credincioși erau, creștinii au fost în mod deosebit ușurați de nădejdea răsplății făgăduite și de ajutorul direct al lui Domnului Care era tăria și sprijinul lor. Răbdarea mucenicilor este supraomenească, pentru că mâna nevăzută a Proniei dumnezeiești era cu ei. Tocmai acest lucru înțelegându-l unii din călăi, s-au lepădat de deșarta închinare la idoli, au aruncat uneltele de tortură și au mărturisit împărtășirea noii credințe, trecând în tabăra lui Hristos. În această situație, și ei au fost martirizați.

Moartea devenea pentru creștini poarta vieții, iar martiriul, o a doua naștere. Lumina nădejdii lor dezvăluie o nouă perspectivă asupra a ceea ce ei trăiesc, făcând să izbucnească bucuria lor nesfârșită și, pentru unii dintre cei de astăzi, paradoxală. Este taina pe care o trăiesc martirii, căci nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei (Gal. 2, 20). Îngerii îi priveghează și Duhul Domnului e alături de ei și lucrează în ei.

Dar ce este un martir? Ce schimbă suferinţa dintr-o forţă distructivă într-una creativă, care transformă o moarte violentă într-un act de martiriu, o greşeală a justiţiei într-un sacrificiu penitent?

Unul din răspunsuri ne este furnizat de un creştin rus al secolului trecut, Iulia de Beausobre [ortodoxa, n.n.].Într-o zi, în Moscova, la sfârşitul anilor ’20, soţul ei fiind reţinut de GPU (Administrația Politică de Stat ce a fost poliția politică a RSFS Ruse și a Uniunii Sovietice), dar ea încă nearestată, îi pregătea pachetul săptămânal cu mâncare pentru a i-l duce la închisoare. Se simţea invadată de un sentiment de neputinţă; suferinţa soţului, a ei proprie şi a tuturor celor din jurul ei părea atât de lipsită de sens şi inutilă. „Pentru ce?”, se întrebă. Deodată, cum trecea dintr-o cameră în alta, a simţit o lovitură pe ceafă, şi a auzit ceea ce va descrie ulterior ca fiind „cuvintele nerostite ale Celuilalt”. Erau cuvintele care au marcat un nou răsărit în viaţa sa: Bineînţeles că nu este de nici un folos pământesc pentru nici unul dintre voi. Doar vă poate schilodi trupurile şi contorsiona sufletele. Dar mă voi împărtăşi de fiecare dintre poverile voastre care vă schilodesc şi vă contorsionează. În căldura amestecată a compasiunii voi cunoaşte oroarea deplină a distrugerii voastre voluntare de către oameni de aceeaşi specie cu voi. Voi cunoaşte greutatea poverii voastre purtând-o împreună cu voi, dar cu o înţelegere mai profundă decât poate fi a voastră. Vreau să car această povară. Trebuie să o cunosc. Datorită Întrupării mele şi Botezului vostru, nu există altă cale – dacă sunteţi de acord”.

Aici trebuie notate două lucruri: valoarea ataşată acceptării voluntare şi insistenţa asupra participării, solidarităţii, identificării.

Dacă sunteţi de acord”, spune Domnul, Iuliei. Hristos, Protomartirul, a mers voluntar la moarte, iar martirul ca un alter Christus, un al doilea „Hristos”, este chemat să facă acelaşi lucru. Pentru că suferinţa inocentă nu îl transformă pe om în martir. Este necesar ca şi noi, de partea noastră, să acceptăm voluntar acea suferinţă, chiar dacă nu am ales-o noi. Este necesară dedicarea de sine, şi ea este cea care îl transformă pe martir din cineva care suferă şi moare în cineva care poartă mărturie. Trebuie să ne ridicăm singuri crucea și s-o acceptăm; nu doar să ne fie impusă prin coerciţie exterioară. Suferinţa devine creativă, iar moartea devine sacrificială, dacă şi numai dacă sunt acceptate de bunăvoie de cel care trebuie să sufere sau să moară.

Pentru a întări această mărturisire avem destule mărturii și din primele secole creștine. Astfel, cunoaștem din Tradiție și de la Sfântul Ambrozie al Milanului (scrisoarea a XXI-a) cele întâmplate cu Sfântul Apostol Petru care, pe când semăna în popor învăţăturile lui Dumnezeu, a întărâtat din această pricină sufletele păgânilor, care au început să-l caute ca să-l omoare. Dar sufletele creştine l-au rugat să se retragă pentru câtva vreme. Şi deşi era dornic să pătimească, a fost înduplecat în faţa rugăminţilor poporului. Căci era rugat să mai aştepte, pentru a învăţa şi a întări poporul. Astfel, voind într-o noapte să iasă din oraş şi văzând pe Hristos că-i iese în cale la poartă şi că intră în oraş, L-a întrebat: «Doamne, unde mergi?». La aceasta, Domnul Hristos a răspuns: «Vin să Mă răstignesc a doua oară». Atunci Sfântul Petru a înţeles că în răspunsul dumnezeiesc se cuprinde crucea sa. Căci nu putea fi răstignit iarăşi Hristos Care, primind moartea, Se despărţise de pătimirea trupului. «Ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu»(Rom. 6, 10). A înţeles, aşadar, marele Apostol Petru, că Hristos a doua oară va trebui să Se răstignească prin slujitorul Său. Astfel că de bunăvoie s-a întors din drum, a răspuns creştinilor care-l întrebau şi, pe dată fiind ridicat, prin răstignire a cinstit pe Domnul Iisus. Iată, aşadar, că Hristos vrea să pătimească prin slujitorii Săi!

Mântuitorul nostru a insuflat în apărătorii Lui un curaj atât de mare, încât, chiar dacă nimeni nu i-ar fi încurajat, ei nu se temeau de ameninţările duşmanilor, oricât de puternici ar fi fost aceia. În locul lor a luptat deci harul lui Dumnezeu, întărind pe cei slabi şi ridicând pe cei puternici, ca prin răbdare să poată atrage asupra lor toată pornirea celui rău (Evr. 10, 33), aşa că au mers la martiriu, îndurând felurite suplicii inimaginabil de grele.

În Istoria bisericească (cartea a III-a, 11, 3), Fericitul Teodoret, Episcopul Cirului ne aduce în atenție martiriul Sfântului Teodor și lucrurile minunate și înfricoșătoare petrecute cu dânsul. Împăratul păgân Iulian Apostatul a poruncit ca Teodor să fie scos din închisoare. Acesta era numele acelui tânăr luptător curajos pentru Adevăr. Pe acesta unii l-au întrebat dacă a simţit durere, când a îndurat torturi cu înţepături foarte crude. El însă a răspuns că la început a simţit ceva durere, apoi, însă s-a arătat cineva, care ştergea mereu sudoarea de pe faţa lui cu o pânză moale şi rece şi care îl îndemna să aibă curaj. De aceea, când au încetat suferinţele, a spus că nu s-a bucurat, ci s-a întristat, căci, zicea că (a dispărut) l-a părăsit Cel care îi aducea mângâierea sufletească.

Și Sfântul Arhidiacon Ştefan – întâiul mucenic, pe când primea lovituri mortale cu pietre, vedea cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta Lui Dumnezeu (Fap. 4, 55). De aceea nu simţea loviturile pietrelor, nu se gândea la rănile trupului, ci era cu ochii aţintiţi către Hristos, de El se simţea ocrotit.

Hristos trăia şi lucra în sufletele și în trupurile mucenicilor. Cu cât se veştejea mai mult mâna mucenicului, cu atât voinţa îi era mai înflăcărată, întrecea în strălucire chiar jăratecul cărbunilor, scânteía mai tare decât cărbunii. Mucenicul nu simțea vâlvătaia acestui foc material care îl învăluia din afară, pentru că înăuntrul lui ardea focul cel duhovnicesc, cu mult mai înflăcărat și mai fierbinte decât focul material. Mintea și inima martirilor era la Dumnezeu. Rugăciunea lor către El era neîncetată. Rugându-se fierbinte Domnului Hristos, uniți cu El prin rugăciune, primeau putere de a răbda din puterea Lui cea nesfârșită.

În Omilia de laudă la Sfânta Muceniţă Pelaghia cea din Antiohia (II), Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că nu a tulburat-o pe fericita aceasta nici spaima de ostaşii ce stăteau la uşă, nici scurtimea timpului, nici singurătatea în care se găsea ea, cea atacată, nici că era numai ea în casă, nimic din acestea; ci, ca şi cum s-ar fi găsit între prieteni şi cunoscuţi, aşa le făcea pe toate, fără temere. Şi pe bună dreptate, căci nu era singură înlăuntru, ci avea sfătuitor pe Iisus Care era alături de ea, Se atingea de inima ei, îi întărea sufletul și-i alunga frica. Acestea toate le făcea Mântuitorul pentru că și mucenica se făcuse mai întâi vrednică de ajutorul Lui.

Un alt exemplu concludent care ne întărește în convingerea că Hristos Se răstignește în martirii Săi, suferă și devine tăria lor, este cel al muceniței Felicitas care s-a bucurat şi ea din belșug de ajutorul harului Domnului. Aflăm din Actele martirice că, ea se afla în luna a opta de sarcină (căci fusese arestată însărcinată), iar ziua spectacolului se apropia, astfel că ea era în mare frământare, ca nu cumva, din cauza sarcinii, să fie amânată (de la pătimire). Căci nu se îngăduia (după legile romane) ca femeile însărcinate să fie condamnate la moarte. Apoi să nu-şi verse sângele ei sfânt şi nevinovat printre alţi nelegiuiţi (mai în urmă).

Dar şi însoţitorii ei de mucenicie erau adânc întristaţi de a lăsa o aşa de bună prietenă şi însoţitoare singură pe calea aceleiaşi speranţe. De aceea, cu trei zile înaintea muceniciei, uniţi cu toţi în aceeaşi întristare, au făcut rugăciune către Domnul. Îndată, după rugăciune, au cuprins-o durerile naşterii. Şi pe când suferea, plângându-se de greutatea firească a unei naşteri în luna a opta, unul dintre paznicii celor închişi i-a zis:

«— Dacă acum tu suferi atât de mult, ce vei face atunci când vei fi aruncată fiarelor, pe care le-ai dispreţuit, fiindcă n-ai voit să jertfeşti zeilor?».

Şi ea a răspuns:

«Acum eu sufăr ceea ce sufăr. Acolo, însă, un altul (Hristos) va fi în mine, Care va pătimi pentru mine, fiindcă şi eu voi pătimi pentru El».

Astfel, a născut o fetiţă pe care a crescut-o o soră (creştină) ca pe o fiică a ei.

Putem conchide că aceia pe care tiranii i-au silit să trădeze credinţa creştină în public, s-au arătat învingători prin aceea că au primit cu nepăsare tot felul de tortúri în trupurile lor, lucru pe care nu l-ar fi putut suporta cu atâta tărie dacă n-ar fi avut dovada sigură şi nestrămutată că Dumnezeu este cu ei. Deci, cum subliniază de altfel și literatura Sfinților Părinți, aşa sunt faptele de vitejie ale sufletului sfinţilor. Pricina este Dumnezeu, Care locuieşte în sufletele lor. Iar pe Dumnezeu e cu neputinţă să-L învingă cel ce se luptă cu El, ci trebuie neapărat să plece ruşinat şi să fie biruit cu ruşine. Nu este bine să lovească cineva cu piciorul în țepușă, cu alte cuvinte, nu se poate împotrivi lui Dumnezeu fără a se lovi.

Vezi si:

***

La începutul mileniului al treilea, împreună cu un monah moldovean neaoş, arhimandritul Vitalie Danciu, am călătorit pe continentul nord-american, ajungând într-o zi şi la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ de la Rives Junction, Michigan. Aşezarea complexului monahal semăna izbitor cu cele din ţară, cu Văratecul aş zice, cu dumbrăvi şi poieni de poveste care se găseau la un ceas şi jumătate distanţă de marele oraş Detroit, ce găzduia printre locuitori foarte mulţi români.

Cu mult înainte de a călători în SUA am auzit mult vorbindu-se de această mănăstire, în care lucrase cu sârg şi înţelepciune monahia Benedicta Braga, formată în obştea Văratecului pe care o părăsise în anii ’70, nu fără regrete, ducând însă cu ea tradiţia unei rânduieli care s-a altoit departe de ţară prin misiunea unui mănunchi de rugători români într-un loc care părea transferat, ca prin minune, din Munţii Carpaţi în statul american Michigan. […]

Aveam impresia că mă aflu într-un loc cunoscut de când lumea, familiar, cu oameni primitori şi cu duh paterical. Maica Benedicta şi cei doi părinţi, Roman Braga şi Felix Dubneac, basarabeni la origine, dominau comunitatea prin cuvinte, priviri, vârstă şi aşezare duhovnicească.

Părintele Roman ne-a vorbit despre locul în care ne aflam, despre misiunea românească în spaţiul respectiv, despre aspecte pe care nu le ştiam aproape deloc. Maica Benedicta şi arhimandritul Felix au strălucit prin tăcere. Purtau amândoi povara anilor, peste 80 amândoi sau cel puţin unul dintre ei, cu toţii dorind să afle câte ceva din ţară, de la fraţii lor peste care trecuseră anii şi vremuri grele.

Părintele Felix purta cu resemnare o cruce grea. Era imobilizat într-un cărucior cu rotile. Venise în America în anul 1968. Viaţa lui a cunoscut numeroase exiluri şi privări de libertate. Născut lângă Soroca în anul 1912, a făcut parte dintr-un grup de călugări basarabeni care s-au refugiat în România din pricina prigoanei comuniste. A vieţuit în câteva mănăstiri, slujind la sfântul altar şi pictând icoane în timpul liber ori aşternând pe hârtie trăiri şi gânduri înalte. La Mănăstirea Cernica a urmat cursurile Seminarului monahal de opt ani şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti. Printre colegii de studii s-au numărat fericitul întru pomenire patriarh Teoctist, arhiepiscopii Gherasim Cristea şi Eftimie Luca, ori arhimandriţii Sofian Boghiu şi Grigorie Băbuş.

Către sfârşitul vieţii, după foarte mulţi ani de înstrăinare, s-a întâlnit în Canada cu fostul său coleg, patriarhul Teoctist, despre care ne-a povestit, cu mare bucurie, amintiri preţioase din vremea tinereţii lor. Arhimandritul Sofian Boghiu, într-un interviu publicat în „Vestitorul Ortodoxiei Româneşti“ în iunie 1996, mărturiseşte:

…În iunie 1958 am fost arestaţi şi noi, care activasem în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, pe schelă, cu un grup de călugări şi fraţi, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru şi el al Rugului Aprins. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 deţinuţi, făcând parte din organizaţia Rugului Aprins…“.

Arhimandritul Felix Dubneac nu ne-a vorbit despre acest aspect important al vieţii lui. Cum vă spuneam, el dovedise o exemplară discreţie la întâlnirea cu noi. A stat alături de părintele Sofian Boghiu, de cunoscutul teolog pr. Dumitru Stăniloae, arhimandritul Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeţeanu şi alţii.

Au urmat câţiva ani de temniţă grea, anchete peste anchete, lipsuri, ameninţări şi acuzaţii calomnioase. Graţierea din 1964 l-a salvat, ispăşind doar şase din cei 16 ani la care fusese condamnat iniţial. Cu ajutorul patriarhului Justinian a reuşit să plece din ţară în 1968, stabilindu-se în SUA, unde a activat ca misionar în câteva comunităţi româneşti. A fost aproape 20 de ani secretar la Arhiepiscopia Ortodoxă Română din SUA şi Canada, prieten şi colaborator apropiat al arhiepiscopului Victorin Ursache, fiind de vârste apropiate.

Arhimandritul Felix Dubneac s-a remarcat şi ca iconograf. Pe lângă bisericile pictate în România, a împodobit numeroase lăcaşuri din Statele Unite şi Canada, iar printre lucrările picturale de anvergură se numără marea frescă a Istoriei României în Camera Română de la Universitatea de Stat din Detroit. Părintele Felix Dubneac a primit de la Dumnezeu şi darul condeiului. A publicat numeroase articole în cele două almanahuri „Credinţa“ şi „Solia“ ale celor două eparhii româneşti din Statele Unite şi Canada. Multe dintre ele au fost adunate în câteva cărţi pe care le-a tipărit în cei 40 de ani de şedere dincolo de ocean. Arhimandritul Felix Dubneac a fost un monah râvnitor şi bun, un lucrător al rugăciunii şi al faptelor bune. Un om primitor, discret şi îndelung-răbdător. Mi-am amintit de el răsfoind într-o seară una din cărţile ce mi le-a dăruit în vizita de neuitat la mănăstirea românească din vecinătatea Detroitului.

Chipul lui senin şi bunăvoinţa de statornic trăitor în cinul monahal mi-au rămas printre aducerile aminte păstrate în inimă pentru totdeauna.

Venerabilul slujitor al Bisericii, pictorul, scriitorul şi monahul tainic a trecut la Domnul în ziua de 25 decembrie 2008, departe de pământul străbun, dar aproape cu simţirea, cum îi şade bine unui bun român.

(Arhim. Timotei Aioanei – Ziarul Lumina)

Emisiunea de la + la infinit /”Oare chiar m-am intors de la Athos?”, TVR INFO din 17 decembrie 2011, invitati Dan C. Mihailescu – scriitor, critic şi istoric literar si Costion Nicolescu scriitor si teolog, realizator Razvan Bucuroiu.

Emisiunea are o temelie emoționantă, structurată pe mărturia domnului Dan C. Mihăilescu cu privire la experiența acestuia în Sfântul Munte Athos. O mărturie de suflet, discretă, de un mare rafinament, definitivată în minunatul volum Oare chiar m-am intors de la Athos, Humanitas, 2011. Este foarte corect dacă afirmăm că această mărturisire-reper poate constitui în orice moment un punct de plecare pentru mulți dintre intelectualii de pe la noi în ceea ce privește întâlnirea în taină cu Dumnezeu. (Ionut Trandafirescu)

«Nu am fost şi nu sunt un om închinat la icoane», se caracterizează extrem de sugestiv şi exact Dan C. Interesul principal al acestei cărţi constă tocmai în faptul că povesteşte întâlnirea unui astfel de om, în acelaşi timp atât de sensibil, cu un spaţiu aparte, cum este Muntele Athos. Cu totul alte reguli şi criterii de orientare structurează viaţa acolo. O rânduială adesea stânjenitoare pentru pelerinul fără voie care este Dan C. Iată-l, de pildă, incapabil să îngenuncheze, ceea ce-mi aduce aminte de frumoasa Eugenia din Nostalghia lui Tarkovski. Nici ea nu putea face acest lucru, cu toate că se afla în ea, cum se află în Dan C., o tânjire secretă, irezistibilă, al cărei glas nu poate fi înăbuşit. Nu este atât o carte despre Athos, cât o carte despre Dan C. Despre răsfrângerea (sau frângerea? sau înfrângerea?) lui de sine în oglinda Athosului. Chipul din această oglindă este redat cu o sinceritate totalã, fără menajamente, fără cosmetizări («Mi s-a părut mai cinstit să-mi dezvălui necredinţa doritoare de har»), lucru rar în lumea culturală de azi. Situarea sa pare să fi avut ceva din lupta lui Iacob cu îngerul (Facerea, 32, 24-30), cu farmecul aferent… Cum se ştie, Îngerul este, de fapt, Dumnezeu Însuşi. Iacob s-a luptat ca să-I smulgă binecuvântarea. Până la urmă a obţinut-o, ceea ce-i doresc din inimă şi dragului de Dan C. Însã pentru el lupta abia dacã a început…(Costion NICOLESCU)


Categorii

Costion Nicolescu, Craciunul, Documentare/ Reportaje, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Parintele Roman Braga, Sarbatori, comemorari, sfinti, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

38 Commentarii la “Dumnezeul care ne cauta si pe Care nu-L primim/ HRISTOS, TARIA MUCENICILOR/ Cand blasfemia comerciala manjeste si colindele: ROM-ROM-TELECOM/ Dan C. Mihailescu: OARE CHIAR M-AM INTORS DE LA ATHOS?

  1. Dl. profesor Constantin Cucos nu stie probabil de reclamele italienilor, primele din anul 2000, (deci au vechime!) la cafea:

    http://www.youtube.com/watch?v=C9Gzjc4H-JU&feature=related

  2. Pingback: STARETUL EFREM IN ROMANIA. Conferinta de la Bucuresti, 2000 (si video). MESAJ DIN SFANTUL MUNTE: Nu va pierdeti curajul! Duhul Sfant nu iese la pensie!
  3. Pingback: CNA a decis ca RECLAMELE ROMTELECOM ofenseaza convingerile RELIGIOASE - Razboi întru Cuvânt
  4. Pingback: Ce inseamna A TE RUGA PENTRU CINEVA?/ De ce e lumea in criza?/ FRAGILITATEA OMULUI (Recomandari duhovnicesti) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: Intalnire cu Dan C. Mihailescu la Libraria Sophia: “Oare chiar m-am intors de la Athos?” - Anunturi
  6. Pingback: SFANTUL TEODOR STRATILAT: INTRE CREDINTA IN ASCUNS SI MUCENICIE. Raspunsuri si pentru cei de astazi -
  7. Pingback: Ce ne spune INVATATURA ORTODOXA A SFINTILOR PARINTI despre mucenicie si ispitirea lui Dumnezeu (II) -
  8. Pingback: Razboiul e aproape, iar sfarsitul la usi. CE SA FACEM, DECI? -
  9. Pingback: PARINTELE MARTURISITOR MARCU DUMITRU (DUMITRESCU), “fachirul” rugaciunii si al lacrimilor: “Si tu poti cadea, in prigoana, daca nu te ajuta harul” -
  10. Pingback: PELERIN ROMAN LA MUNTELE ATHOS - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: SFANTUL GHEORGHE. Predica Parintelui Sofian despre MUCENICI -
  12. Pingback: SFANTUL DIMITRIE IZVORATORUL DE MIR. Predica audio a Parintelui Dosoftei (Manastirea Putna) -
  13. Pingback: ASTAZI S-A NASCUT HRISTOS! “Daruri de Craciun” (VIDEO) – de la darurile magilor la darurile noastre… -
  14. Pingback: NASTEREA DOMNULUI. Pastorala Mitropolitului grec Nicolae despre MESAJUL INTRUPARII LUI DUMNEZEU IN MIJLOCUL APOSTAZIEI GENERALE de astazi. Care este sensul marii sarbatori si solutia la dramele veacului? -
  15. Pingback: SFINTII 40 DE MUCENICI DIN SEVASTIA. Mucenicii si noi: marturisirea lui Hristos sau dorinta de a placea lumii? -
  16. Pingback: LECTIA MARTIRILOR CARE AU BIRUIT LUMEA. “Fiecare din noi e chemat la o forma de marturie sau martiriu pentru Hristos”. In cinstea pomenirii Sfantului Mucenic Gheorghe -
  17. Pingback: Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII -
  18. Pingback: MARTURISIREA SI APOSTAZIA in istoria Bisericii si in vremurile noastre. Intre RUSINAREA DE HRISTOS si PROVOCAREA CU DINADINSUL A CHINURILOR -
  19. Pingback: CUNUNIE SI MUCENICIE. Viata duhovniceasca a celor casatoriti si pomenirea SFANTULUI MARE MUCENIC PROCOPIE (8 iulie) -
  20. Pingback: SFANTA MARINA – copila marturisitoare -
  21. Pingback: SFANTUL IGNATIE TEOFORUL, exemplu de martiriu -
  22. Pingback: Pastorala de Craciun a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei (2013): DARURILE MAGILOR SI “DARURILE” NOASTRE -
  23. Pingback: MARTURISIRI DESPRE RELATIA CU DUMNEZEU a unui mare pictor, a unui critic literar, a unui mare chirurg credincios si a unor fosti detinuti politic: “SINGURUL OM LIBER ESTE UN BUN CRESTIN” - Recomandari
  24. Pingback: HRISTOS SE NASTE! -
  25. Pingback: SFANTUL STEFAN, INTAIUL MUCENIC. Predica Sfantului Iustin de la Celie pentru a treia zi de Craciun: PUTEREA CARE BIRUIESTE FRICA DE MOARTE -
  26. Pingback: VIATA CA O COLINDA. Unde locuieste Dumnezeu de Craciun? - Recomandari
  27. Pingback: TUDOR CHIRILA: “Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari” - Recomandari
  28. Pingback: TRAGEDIA CRACIUNULUI FARA HRISTOS. “Craciunul” sau “Nascutul”? CE SI CUM SARBATORESTE OMUL DE AZI? De la TAINA INTRUPARII la IZGONIREA LUI DUMNEZEU din lume. In cautarea duhului pierdut al Nasterii Domnului -
  29. Pingback: HRISTOS S-A NASCUT! -
  30. Pingback: Pr. Dumitru Staniloae despre RESTABILIREA DEMNITATII FEMEII/ Sfințitele zile ale Crăciunului si inselatoarea euforie consumerista sau: CE A MAI RAMAS DIN CRACIUNUL ROMANESC AUTENTIC? (Recomandari duhovnicesti) - Recomandari
  31. Pingback: PRUNCUL PRIBEAG. “Am sărbătorit Crăciunul! Dar unde este Iisus acum?” / CINE NE-A FURAT SARBATORILE? - Recomandari
  32. Pingback: Conversatii de substanta cu scriitoarea Ileana Vulpescu: “UNII AU INTERES SA TE TINA CAT MAI IN INTUNERIC, CAT MAI PROST SI CREDUL”; “VAD TARA CA PE O COLONIE”/ Dan C. Mihailescu la Trinitas TV despre FOBIA fata de trecut si tradit
  33. Pingback: PREDICI AUDIO la SFANTUL GHEORGHE: Mucenicia – drumul lui Hristos si al celor care II urmeaza: “Nu este sluga mai mare decat stapanul ei…” | Cuvântul Ortodox
  34. Pingback: INVIDIA SI FATARNICIA: cele mai ucigatoare de suflet patimi/ “Dreptatea” dumnezeiasca: ADAM CREAT IN RAI, HRISTOS NASCUT IN IESLE/ Ce ne mai dorim de Craciun?/ SFANTA DE 12 ANI SI COPIII CARORA LE DISTRUGEM INOCENTA | Cuvântul Ortodox
  35. Pingback: NASTEREA LUI HRISTOS, DOMNUL, MANTUITORUL SI IMPARATUL VIETII NOASTRE: Dumnezeu S-a aratat noua…. CRACIUN BINECUVANTAT TUTUROR! | Cuvântul Ortodox
  36. Pingback: Pastorala puternica de Craciun a PS Sebastian: DE LA NAȘTEREA DOMNULUI LA ”O, TANNENBAUM”: “Sărbătoare fără Sărbătorit și Crăciun fără Hristos pare a fi modul de a sărbători pentru mulți dintre „creștinii” de astăzi! Aceasta
  37. Pingback: Cel Care nu renunta sa caute inimile noastre… UNDE VINE DUMNEZEU SA SE INTALNEASCA CU NOI? “Hristos, Care nu avea nevoie de nimic, S-a facut pe Sine asa fel incat sa aiba nevoie de noi, cei nevoiasi de toate”. A DOUA DUMINICA A STRAMOSIL
  38. Pingback: CRACIUNUL intre INOMENIREA FIULUI LUI DUMNEZEU si SFARAMAREA OMULUI IN NUMELE IDEOLOGIILOR ANTIHRISTICE, intre Traditiile vechi ”cu miros de brad si cozonaci” si Lumea lui Mc.Consumerism, in care “SURPLUSUL DE SCLIPICI incearca sa acopere DEFICI
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare