CAZUL TANACU a ajuns la Festivalul de Film de la Cannes: “Dupa dealuri”. Regizorul CRISTIAN MUNGIU A ECRANIZAT CARTEA TATIANEI NICULESCU BRAN

TATIANA NICULESCU BRAN:

“S-a fantasmat mult pe tema cazului respectiv dintr-un impuls anticlerical foarte pronuntat, dar care nu avea neaparat legatura cu faptele”.

• RFI: Cristian Mungiu, în selecţia oficială de la Cannes

Joi s-a publicat selecţia oficială a filmelor în competiţie la a 65-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes. O selecţie eclectică şi curajoasă, spun deja primii comentatori. Cele 54 de filme selecţionate vin din 26 de ţări, “tradiția universalistă se respectă” deci, a subliniat delegatul general al Festivalului. Printre cele 22 de filme în competiţia “mare“, cea pentru marele premiu Palme d’Or, figurează şi un român, Cristian Mungiu.

La cinci ani după ce a obţinut la Cannes cea mai mare distincţie, La Palme d’Or, pentru pelicula sa “4 luni, 3 săptămâni, 2 zile“, regizorul Cristian Mungiu revine anul acesta pe Croazetă cu filmul “După dealuri“. O poveste inspirată din romanele-anchetă ale Tatianei Niculescu Bran, “Spovedanie la Tanacu” şi “Cartea judecătorilor” în jurul cazului Tanacu. Rolurile principale sunt jucate de Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă şi Dana Tapalagă, cu alte cuvinte actori de debut sau mai puţin cunoscuţi, asta se pare că era dorinţa regizorului. Cristian Mungiu este şi principalul producător, filmul fiind coprodus printre alţii şi de France 3 şi a beneficiat şi de sprijin de la Eurimages. […]

• Hotnews: ​​INTERVIU Tatiana Niculescu Bran despre filmul lui Cristian Mungiu dupa cartea sa, “Spovedanie la Tanacu”: ” Merita un public inteligent, dispus sa lase deoparte prejudecatile

Andrei Serban, Lucian Pintilie, Radu Gabrea, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu si Cristian Mungiu au flirtat pe rand cu ideea unui film inspirat din romanul non fiction “Spovedanie la Tanacu”, dar numai Cristian Mungiu a dus ideea pana la capat. Chiar daca filmul “Dupa dealuri” va fi luat probabil la Cannes (selectia se anunta in 19 aprilie), Tatiana Niculescu Bran se indoieste ca el va redeschide in Romania discutia despre Cazul Tanacu, la cativa ani dupa ecoul distorsionat pe care acesta l-a avut in presa. Autoarea reface pentru HotNews.ro povestea filmului.

Iulia Blaga: Ideea unui film dupa cazul Tanacu i-a suras initial scriitorului Pascal Bruckner.

Tatiana Niculescu Bran: Bruckner a venit in Romania pe la sfarsitul lui 2005, fiindca voia sa scrie un articol despre caz in “Le Monde”. Ne-am intalnit si am vorbit despre ce si cat se stia atunci. Inainte de a incerca sa ia contact cu cei implicati în cazul respectiv, i-am dat cronologia faptelor pe care o facusem pentru BBC World Service si care era o premiera.  Cronologia i-a folosit mult pentru ca din peregrinarile lui prin Moldova nu s-a ales cu mai nimic, nimeni nu voia sa vorbeasca si, pana la urma, articolul lui s-a bazat pe intuitia si pe flerul lui foarte bune, ca si pe cronologie. Pascal Bruckner a venit atunci si cu gandul documentarii discrete pentru un film care l-ar fi interesat pe Roman Polanski, dar nu s-a mai intamplat nimic in acest sens.

In 2006, cand a aparut “Spovedanie la Tanacu” si incepuse procesul, m-a sunat Lucian Pintilie. Am avut mai multe discutii despre carte, dar am refuzat pana la urma sa-i cedez drepturile de autor pentru ca nu mi se permitea nicio parere asupra scenariului. De fapt, ma temeam de maniera lui de a privi universul religios. Ma temeam ca persoanele reale si personajele din carte vor deveni niste simboluri pentru ilustrarea unei viziuni artistice si atat.

Pe urma, cartea l-a interesat pe Radu Gabrea care se gandea fie la un documentar, fie la un film artistic. Am amanat o eventuala colaborare. Corneliu Porumboiu se gandise si el la un moment dat sa faca un film dupa carte, dar nu numai proximitatea geografica l-a impiedicat (el fiind vasluian), ci si faptul ca fusese coleg de scoala cu preotul de la Tanacu si il cunostea bine. Si Cristi Puiu s-a gandit la un posibil film. Am avut o singura discutie pe tema asta, iar el era deja presat de proiectul “Aurora” pentru care luase deja bani de la CNC. Apoi a aparut Andrei Serban.

Iulia Blaga: Motivele pentru care ei doreau sa faca film erau similare?

Tatiana Niculescu Bran: Nu. De pilda, lui Andrei Serban i se parea ca e o carte cehoviana si o poveste cehoviana, de aceea a vrut sa faca primul lui film ca regizor pornind de la textul meu. Dar pana ne-am cunoscut la Bucuresti (initial mi-a scris un mail de la New York) isi schimbase gandul pentru ca un film i se parea prea costisitor, asa ca am inceput mai modest, lucrand “Spovedanie la Tanacu” in cadrul Academiei Itinerante “Andrei Serban”, unde el facea ateliere cu actori tineri.

Cand Corina Suteu, directoarea ICR New York si initiatoarea Academiei Itinerante “Andrei Serban”, a vazut rezultatul atelierului nostru, a spus ca acesta trebuie sa devina un spectacol, asa ca am dramatizat textul si in toamna lui 2007 am mers cu totii la New York. A fost prima trupa de actori romani care a urcat pe scena celebrului teatru La MaMa.

Iulia Blaga: Pana la urma de ce n-a mai vrut Andrei Serban sa faca si filmul?

Tatiana Niculescu Bran: Nu stiu, poate fiindca pusese deja in scena piesa de teatru. E interesant ca in 2007 s-a nimerit si Cristian Mungiu la New York. Tocmai lansa în Statele Unite “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. A venit la una dintre repetitiile de final dupa care, seara, am iesit cu totii la o terasa unde el si Andrei Serban au vorbit mult despre cum s-ar putea face un film dupa cartea mea.

N-am mai vorbit cu Cristian Mungiu pana in primavara-vara lui 2011, cand ne-am intalnit intamplator la MTR. Atunci nu mi-a spus ca scrie, ci ca ar vrea sa colaboram cumva, iar spre toamna mi-a adus scenariul pe care se pregatea sa-l depuna la concursul CNC. L-am citit cu inima cat un purice, dar ma temusem degeaba.

Era foarte bine scris si respecta desfasurarea evenimentelor din carte (desi avea si cateva scene noi). Pe Cristian Mungiu pare sa-l fi preocupat un suflet colectiv. Mie asta mi-a placut cand am vazut filmul in varianta lui de prim montaj : nu e un film cu un personaj principal, ci are mai multe centre de atentie si un suflet colectiv care iti transmite sentimentul de neasezare, de dezorientare, de resemnare fizica si metafizica al personajelor.

Iulia Blaga: Ce credeti ca i-a atras pe acesti regizori la asa-zisul Caz Tanacu?

Tatiana Niculescu Bran: Ceea ce Andrei Serban numea “Tanacu din noi”. Povestea aceasta nu e strict romaneasca, desi are toate datele romanesti si moldovenesti – adica o anume perceptie asupra vietii si lumii, marcata de un fel de resemnare, de acceptare fara lupta si de un fatalism pe care le regasim subtil si in filmul lui Mungiu.

Dincolo de asta, e o poveste profunda in care se poate regasi oricine – acest lucru l-am vazut in America unde publicul nici nu stia unde e Romania pe harta. Emotia exista si oamenii traiau foarte puternic situatiile legate de viata, moarte, singuratate, neputinta, abuz, chin, Dumnezeu, raporturile cu celalalt pe care suntem dispusi sa-l intelegem sau nu.

Iulia Blaga: Care credeti ca poate fi impactul unui asemenea film in Occident?

Tatiana Niculescu Bran: Sunt foarte curioasa, pentru ca, in ultimii ani, multe filme premiate la festivalurile internationale mie imi produc o mare dezamagire. Ca simplu spectator, am bagat de seama ca exista o pasiune pentru filme care nu spun mai nimic, care sunt sofisticat filmate, eventual, si atat, dar care sunt goale de sens.

Iulia Blaga: Deci filmul lui Mungiu nu e sofisticat?

Tatiana Niculescu Bran: Dimpotriva, are multe subtilitati. Parca ar fi facut din tablouri flamande, din subtilitati de simtire si de imagine care mie imi plac foarte mult. Actorii sunt foarte buni si ai foarte putin senzatia ca joaca. Zici ca sunt luati de pe strada, dintr-un orasel de provincie.

Dar, asa cum cartile mele au nemultumit pe multi pentru ca nu stabilesc vinovatii indubitabile si nu indica solutii, asa o sa nemultumeasca si filmul lui Mungiu, pentru ca nu transeaza nimic.

Iulia Blaga: Ati fost pe platou cand s-a filmat?

Tatiana Niculescu Bran: Nu. S-a turnat intr-un timp record. O sa vedem daca a fost sansa sau nesansa ca pe timpul filmarilor (noiembrie 2011-februrie 2012) a venit potopul de zapada, in vreme ce actiunea se presupune ca avea loc in Postul Pastelui.

Iulia Blaga: Cunoscandu-i pe toti cei implicati, cum credeti ca vor reactiona persoanele reale vazand filmul?

Tatiana Niculescu Bran: Cred ca se vor regasi in multe situatii. Ii va durea pentru ca vor retrai probabil tot ce s-a intamplat, dar nimic din film nu jigneste si nu caricaturizeaza pe nimeni.

Iulia Blaga: Am aflat din cartea dumneavoastra de similitudinile dintre sfarsitul Irinei Cornici si cel al Anneliesei Michel despre care s-au facut doua filme in Occident, “Exorcismul lui Emily Rose” si “Requiem”.

Tatiana Niculescu Bran: Eu cred ca Irina era un caz de boala psihica, iar Emily Rose/ Anneliese Michel, unul de posedare. In cazul Anneliese Michel, preotul (catolic) a fost asistat de un psihiatru, iar sedintele de exorcizare au fost inregistrate si au devenit proba in process – ceea ce la noi nu se face pentru ca nu exista un regulament clar despre aceste proceduri.

Aici contextul a fost de asa natura incat nici medicii nu s-au priceput sa faca mai mult. Irina Cornici a fost tratata cu doze mari de Haloperidol pentru ca era in stare de agitatie crancena. In povestea reala de la noi, nestiinta, spaima, confuzia, diletantismul au parazitat cazul atat la vremea respectiva, cat si mai tarziu.

Iulia Blaga: Difera in Occident perceptia asupra exorcismului fata de cum e perceput el in Romania?

Tatiana Niculescu Bran: Nu, doar ca Biserica Catolica, de pilda, reglementeaza lucrurile, asa incat se stie clar cine, in ce situatie si cu ce aprobari poate sa faca un exorcism, la cererea familiei, in anumite contexte, si e lucru stiut ca situatiile autentice de posedare sunt rare.

Iulia Blaga: Pentru ca intervine si un psihiatru care sa puna un diagnostic?

Tatiana Niculescu Bran: Numai dupa ce psihiatrul se declara depasit de caz, in anumite conditii si cu aprobari ierarhice, un preot poate sa recurga la rugaciunile de exorcizare. Trebuie mai intai sa constate ca persoana respectiva e extrem de agitata si de violenta, ca are o forta fizica anormala, ca vorbeste in limbi pe care nu le-a invatat niciodata, ca are o aversiune clara si repetata fata de orice obiecte de uz liturgic, ca are abilitati telepatice, ca prevede situatii care apar ulterior, etc.

Daca cineva are in mod repetat asemenea manifestari, se pune un semn de intrebare daca nu cumva e un caz de posedare, dar numai dupa ce s-au parcurs toate investigatiile si diagnosticarile de natura psihiatrica.

Iulia Blaga: Filmul lui Hans-Christian Schmid, “Requeim” (premiat la Berlin in 2006), pune accentul pe familie si pe faptul ca tot contextul in care Anneliese a crescut a imbolnavit-o.

Tatiana Niculescu Bran: In cazul Irinei Cornici e cu atat mai limpede.

Iulia Blaga: Cartile dumneavoastra au miscat ceva in societatea romaneasca?

Tatiana Niculescu Bran: Nu stiu. Cazul in sine si, in consecinta, romanele mele, “Spovedanie la Tanacu” si “Cartea judecatorilor“, sunt incomode pentru multa lume. Inclusiv pentru Biserica. BOR a transat rapid problema, fara sa cerceteze nimic, chiar tradandu-si propria traditie legata de Moliftele Sfantului Vasile, adica intr-o dezorientare completa si cu o spaima enorma de scandal.

Orice dezbatere pe aceasta tema ramane neplacuta pentru oameni si institutii. Poate ca, de voie sau de nevoie, diferitele institutii, de la Politie pana la justitie si sistemul sanitar, au invatat ceva din aceasta poveste.

Iulia Blaga: Apare un caz de acest gen care pune lumina pe mai multe zone ce mergeau din inertie inainte, fara sa mearga de fapt bine.

Tatiana Niculescu Bran: E ca un ghem din care desfaci un fir si se mai desface unul, si inca unul, si fiecare fir te duce in alta poveste, in alt destin al unei institutii sau persoane – si pana la urma toate se leaga ducand fie la o drama, fie la o tragedie, fara o cauzalitate unica. In schimb, ne simtim bine cand am stabilit clar cine e vinovatul, oricum nu noi…, caci noi suntem, nu-i asa, cei buni…

Iulia Blaga: Prin urmare, credeti ca filmul lui Cristian Mungiu va redeschide discutia despre Cazul Tanacu?

Tatiana Niculescu Bran: Nu. E un film de fictiune inspirat din doua romane non-fictionale pe care eu le-am scris pentru ca s-a vorbit putin despre ce s-a intamplat in realitate. S-a fantasmat mult pe tema cazului respectiv dintr-un impuls anticlerical foarte pronuntat, dar care nu avea neaparat legatura cu faptele.

Exista inca o jena generala legata de Cazul Tanacu si de cuvantul Tanacu. Cand lumea aude de Tanacu, ori se inspaimanta, ori e convinsa ca stie atat de bine ce orori s-au petrecut acolo incat mai bine sa nu mai afle nimic. Filmul lui Mungiu merita un public inteligent, dispus sa-si lase deoparte prejudecatile.

• Cinemagia: Cristian Mungiu, inspirat de romanul „Spovedanie la Tanacu”

„După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu – filmul care ar putea aduce anul acesta al doilea Palme d’Or pentru lungmetraj României, este inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran, „Spovedanie la Tanacu” şi „Cartea Judecătorilor”, conform informaţiei publicate pe site-ul oficial al Casei de producţie Mobra Film. După dealuri este „aproape o ecranizare”, completează scriitoarea , într-un interviu acordat în exclusivitate publicaţiei Cinemagia.

„Succesiunea scenelor urmează cu fidelitate desfăşurarea evenimentelor din ‘Spovedanie la Tanacu’, iar al doilea roman şi filmul documentar făcut de autoare au fost folosite pentru informaţii de background şi psihologia personajelor, declară Tatiana Niculescu Bran, care a văzut filmul (aflat încă în lucru) săptămâna trecută.

Cele două romane non-ficţionale reconstituie cronologic şi factual, după trei ani de documentare, întâmplările care au avut loc în vara anului 2005, în judeţul Vaslui, când o fată orfană, Irina Cornici, vine la Mănăstirea din satul Tanacu să-şi vadă prietena de școală, suferă o criză de violenţă extremă, este internată la Psihiatrie, apoi externată, după care se manifestă din nou violent, iar preotul şi maicile de la mănăstire decid că trebuie exorcizată, totul finalizându-se cu moartea fetei. Al doilea roman este povestea procesului.

Cu titlurile de lucru „Provizoriu” şi „Dincolo de dealuri”, filmul lui Mungiu concentrează cele mai mari aşteptări legate de o selecţie în principala secţiune competiţională a festivalului de Film de la Cannes şi de un premiu important anul acesta. Mungiu a început turnajul la După dealuri în luna noiembrie a anului trecut, în Câmpina (judeţul Prahova), unde a fost construit de la zero decorul mănăstiresc (conform declaraţiei pentru Cinemagia a scenaristei Mihaela Poenaru), apelând la actori mai puţin cunoscuţi în filmul românesc (cu excepţia lui Valeriu Andriuţă, în rolul stareţului mănăstirii). În acest moment, După dealuri are o durată de 2 ore şi 40 de minute.

Nu în primul rând un film despre exorcism

„Filmul lui Mungiu este unul inteligent, nu e un fel de Exorcistul nr. 5, sau Exorcistul din Carpaţi. Nu este un film care are în centru un exorcism spectaculos. Nu vedem nici măcar, ca în filme precum The Exorcism Of Emily Rose, scene terifiante sau efecte extraordinare. E filmat într-o cheie foarte subtilă prin care regizorul evită astfel de efecte şi scene, şi pune accentul, în schimb, pe dezorientarea personajelor; asta este interesant, frumos, uman, inteligent. Ce-mi lipseşte mie în film, poate, e ceea ce nu mi-a lipsit în piesa lui Andrei Şerban, dramatizare a ‘Spovedaniei la Tanacu’, anume ‘un dincolo’, o dimensiune spirituală”, spune Tatiana Niculescu Bran.

„Cristian Mungiu merge împotriva curentului ce face din subiecte ca exorcizarea o mare desfăşurare de efecte înfricoşătoare. În acest caz se preta o abordare discretă, mai realistă, mai puţin spectaculoasă, ori fabuloasă. Nu e un film despre exorcisme, în care să tremuri stând pe scaun la cinema, dar este un film impresionant, pentru că toate personajele sunt luate de valul unor evenimente pe care nu le înţeleg, care li se întâmplă şi nu ştiu ce să facă, trăind o situaţie fără ieşire”, explică scriitoarea, producător de programe, prezentator şi redactor șef la BBC WS între 1995 şi 2008.

„Filmul urmează cartea, în sensul că este despre bune intenţii care duc la un rezultat dezastruos. Este o neînţelegere generală a celuilalt, care e diferit, şi rezultatul final este moartea cuiva”, concluzionează T.Niculescu Bran.

Aproape o ecranizare

Dincolo de dealuri se apropie de o ecranizare a cărţii „Spovedanie la Tanacu”. Dar de ce nu este întru totul o ecranizare, explică pentru Cinemagia scriitoarea însăşi: „personajele și locurile se numesc altfel, iar biografia personajelor nu e urmărită în detaliu. Replicile lor sunt, în mare, altele, păstrând sensul celor din “Spovedanie…” Scene pe care eu le-am reconstituit în carte din documente, mărturii şi interviuri, sunt refăcute în film în limbajul imaginii și cu privirea fină din spatele camerei, care îi e caracteristică lui Cristi Mungiu. Pe de alta parte, există detalii vizuale ori replici preluate ca atare. De pildă, când m-am dus să vorbesc cu doctorul de la Psihiatrie, el avea în cabinet – şi asta m-a amuzat la vremea respectivă, şi apare şi în piesa de teatru – o icoană de carton cu Maica Domnului, şi o reproducere, tot pe carton, a Monei Lisa. Regăsim decorul într-una dintre scenele filmului. Pe urmă, în carte dau detalii de interioare, chilia, curtea, biserica, paraclisul, care au fost folosite cu mare dibăcie în reconstituirea lumii personajelor din film. Dar de ce zic că e aproape o ecranizare? Fiindcă filmul urmează firul epic al cărţii, pas cu pas, dupa cum urmează şi principalele linii biografice ale personajelor; urmează scene pe care eu le-am presupus şi reconstituit în carte. Spune, în limbaj cinematografic, aceeaşi poveste…”

Film de ficțiune și nu o anchetă asupra cazului Tanacu 

Pe 16 iunie 2005, un comunicat al Poliţiei din Vaslui informa redacţiile de presă că la Spitalul Judeţean ambulanţa adusese o tânără de 23 de ani, decedată, care fusese sechestrată într-o chilie, legată cu sfori de mâini şi de picioare, că pe 13 iunie, ca urmare a unor manifestări violente ale tinerei, a fost legată cu lanţuri de o cruce din lemn, aplicându-i-se un căluş la gură dintr-un prosop şi că a fost ţinută aşa până pe 15 iunie când a decedat. Abia după deshumarea fetei s-a arătat că moartea s-a datorat unei insuficienţe cardiace acute, survenite în urma administrarii contraindicate şi incorecte de adrenalină, în ambulanţă. Prin urmare, raportul redactat de medicul Dan Gheorghiu, medic primar de medicină legală, ajunge la concluzia că moartea Irinei Cornici a fost cauzată de o eroare medicală făcută de medicul ambulanţei, care i-a administrat tinerei şase fiole de adrenalina. Prima analiză medico-legala, făcută sub presiunea emoţiilor stârnite de cazul de la Tanacu, îl acuza pe preotul Daniel Corogeanu de omucidere. Mai mult, versiunea vehiculată în media a fost cea a unui preot asasin, ‘Satana în sutană, care a răstignit o tânără maică inocentă, pe o cruce, cu sadism”.

Rostul filmului e să pună pe gânduri, pentru că e o poveste despre nişte oameni obişnuiţi aflaţi într-o situaţie neobişnuită….

Tatiana Niculescu Bran a mers în carte contra acestui curent, pentru că aceasta era direcţia în care o duceau documentele găsite, mărturiile, scrisorile parcurse, interviurile luate. „Spre meritul lui, filmul lui Mungiu nu trage concluzii şi nu dă verdicte. Cristian Mungiu nu trage vreo concluzie, şi-a asumat perspectiva din Spovedanie la Tanacu, fără să încerce să ia partea nimănui, şi fără să încerce să îngroaşe lucrurile, pentru că povestea este în sine suficient de puternică, e suficient să fie prezentată cât de cât onest ca să fie impresionantă, emoţionantă şi să te pună pe gânduri. Mungiu a avut flerul şi subtilitatea de a păstra perspectiva cărții”, spune autoarea romanelor. Nici miza filmului nu e să aducă vreo clarificare cazului, e de părere T. Niculescu Bran, întrucât persoanjele au cu totul alt nume, povestea din film se întâmplă în alt loc. „Rostul filmului e să pună pe gânduri, pentru că e o poveste despre nişte oameni obişnuiţi aflaţi într-o situaţie neobişnuită”.

Multe cereri de ecranizare a cărţii „Spovedanie la Tanacu”

Întâlnirea cu Mungiu:

În 2007, la New York, Cristian Mungiu îşi promova filmul „4,3,2″, după succesul de la Cannes, unde filmul luase Palme d’Or.

Andrei Şerban l-a invitat la repetiţiile piesei de teatru ‘Spovedanie la Tanacu’. Tatiana Niculescu Bran se afla şi ea acolo, pentru că dramatizase textul cărţii şi juca propriul rol.

Aşa lua Cristian Mungiu contact cu povestea – altfel decât o citise toată lumea din ziare… Mungiu a asistat la una dintre repetiţii şi a vorbit cu Andrei Şerban despre caz, despre piesă, despre cum s-ar putea face film.

Regizorul şi scriitoarea s-au reîntâlnit  în toamna lui 2011,  când Cristian Mungiu se pregătea să depună scenariul la concursul organizat de CNC.

Modul în care a fost scris scenariul lui După dealuri a făcut-o pe scriitoare să accepte colaborarea cu Cristian Mungiu, anterior ea refuzând mai multe propuneri de aducere pe ecran a poveştii. Romanul „Spovedanie la Tanacu”, dramatizat de autoare, a devenit în 2007 piesa de teatru cu titlu omonim, în regia lui Andrei Şerban, şi în 2008, un film documentar – Cazul Tanacu – realizat de Tatiana Niculescu Bran, Ionuţ Teianu şi Mirel Bran. Se pare că primul care a avut intuiţia că această carte e un film a fost Andrei Şerban. După ce a citit cartea, i-a scris autoarei că ar vrea să facă pe baza romanului primul lui film, dar ulterior a optat pentru un spectacol de teatru.

Aproape în acelaşi timp, Lucian Pintilie a vrut să facă o ecranizare a cărții, dar Tatiana Niculescu Bran a declinat oferta, din cauza diferențelor de viziune asupra scenariului. Apoi Radu Gabrea a vrut să facă filmul, după care Corneliu Porumboiu a cochetat cu ideea.

Singurul regizor cu care scriitoarea spune că a colaborat foarte bine este Andrei Şerban, pentru că el a avut viziunea cea mai apropiată de adevăr. Aşa s-a născut piesa de teatru care a avut premiera la New York în 2007, cu titlul Deadly Confession, a fost apoi jucată la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Paris şi Lodz, în Polonia. În 2011, Tatiana Niculescu Bran era contactată de Cristian Mungiu.

„Scenariul lui Cristian Mungiu mi-a plăcut imediat. Era bine scris, cu mult talent, urmărea firul epic din ‘Spovedanie la Tanacu’. Descurajasem tentative anterioare cu sentimentul că nu aveau nicio legătură cu ce scrisesem eu, cu versiunea faptelor la care ajunsesem după aproape trei ani de documentare”.

După dealuri… mai bun decât „4,3,2″?

Reprezentantul Wild Bunch, Vincent Maraval, declara la sfârşit de ianuarie, că filmul are elemente din „4,3,2″, dar o întorsătură de situaţie mult mai intensă. Întrebată cum comentează această afirmaţie, acum că a văzut filmul, Tatiana Niculescu Bran spune cititorilor Cinemagia:

„Da, în După de dealuri e vorba, din nou, de două prietene, ca şi în ‘4,3, 2’. Întorsătura mai intensă despre care vorbeşte Maraval e una fatală, în sensul că una dintre prietene moare, ceea ce în 4,3,2 nu se întâmpla“.

Cristian Mungiu lua Palme d’Or la Festivalul de la Cannes în 2007 cu „4, 3, 2″.

În acelaşi an obţinea Premiul Academiei Europene de Film pentru Cel mai bun film european şi Cel mai bun regizor european.

„4,3,2″ a fost considerat Cel mai bun film străin al anului de către New York Film Critics, Los Angeles Film Critics, Toronto Film Critics, New York Times, revista Times etc.

Legat de scena din film care ar avea potenţial să se distingă de celelalte, să se discute despre ea ca referinţă la După dealuri, precum momentul avortului sau fătul pe prosopul din baie în „4,3,2″, T. Niculescu Bran e de părere că „în film sunt multe scene impresionante. N-aş şti să aleg una anume. Fiecaruia ne raman in minte alte scene, in functie de sensibilitatea, de educatia cinematografica si de privirea fiecaruia. Există, de pildă, o scenă filmată din spate, în care o vedem pe una dintre fete îngenuncheată, ca pentru rugăciune, şi treptat umerii îi sunt scuturaţi de hohote de plâns. Nu vedem lacrimi, zbucium, disperare, nu-i vedem faţa. E o scenă statica şi sobră, aproape ascetică.

Remarcabil în filmul lui Cristi Mungiu e că a rezistat tentaţiei de a se dezlănţui în patetisme şi efecte emoţionale facile, deşi subiectul s-ar fi pretat la orice îngroşari de contururi. Din acest punct de vedere, mie mi se pare un film mai bun decât 432. Sper să ia premiu la Cannes!”