DR. DAN CIOATA (Timisoara) – CHIRURGUL CARE CAUTA INIMA DUHOVNICEASCA sau Medicina ca misiune mantuitoare

“OMUL CU DOUA INIMI” – Interviu cu Dr. Dan Cioata, chirurg cardiovascular

– Domnule doctor Dan Cioata, a interveni chirurgical pe inima omului nu este un lucru la indemana oricui. Ce v-a determinat sa alegeti o ramura atat de sensibila si, in acelasi timp, atat de dificila, cea a chirurgiei cardiovasculare, care implica o imensa responsabilitate?

– As vrea sa spun, in primul rand, ca am convingerea ca nu eu am ales, ci am fost ales. Am fost ales pentru ca fiecare venim pe lumea aceasta cu o anumita misiune data de bunul Dumnezeu, si cred ca mie mi s-a harazit aceas­ta misiune spre a-i putea ajuta pe oameni, fiind aproape de inima lor si de sufletul lor — sa pot sa-i fac bine pe cei mici, pe cei mari, pe cei ce au ajuns la apusul vietii lor, in masura posibilului, cu mijloacele existente, dar in permanenta cu credinta ca bunul Dumnezeu ma va ajuta sa-mi duc la bun sfarsit misiunea. Pentru aceasta misiune m-am pregatit multi, multi ani, multe zile si multe nopti, stand in fata cartilor, meditand, stand aproape de cel bolnav, trudind, plangand de multe ori in sufletul meu, dar si bucurandu-ma de cele mai multe ori cand i-am vazut pe cei tratati plecand pe poarta spitalului mai bine decat erau cand au venit…

– Despre inima se spune ca este locul sfant al omului, locul in care salasluieste picatura dumnezeiasca pusa in fiinta noastra ca o pecete de catre Dumnezeu. Ce sentiment aveti atunci cand stiti ca sunteti printre putinii pamanteni care, la un moment dat, tineti in palma aceasta inima a omului?

– Imi place sa spun ca, in fiecare zi, intre cele doua palme ale mele, tin viata si moartea, pentru ca in operatiile pe inima, numite si operatii pe cord deschis (cand inima bolnavu­lui este oprita, iar functiile vitale ale omului sunt sustinute de o masinarie intreaga, ce se numeste inima/plaman artificial) omul trece granita vietii spre moarte, in acceptiunea laica a cuvantului. Eu cred ca sangele cel datator-de-viata, viata pe care Dumnezeu a pus-o in noi prin acest sange, ne tine inca fara sa trecem in moartea fizica. Deci, sentimentul acela ca tin in palmele mele, cand operez, atat viata, cat si moartea, ma face sa cred ca, prin munca mea, intotdeauna voi reusi sa fac ce doreste Dum­nezeu, daca in iconomia Lui stie ca acel bol­nav mai trebuie sa-si duca misiunea pe acest pamant — deci sa fie si sa ramana in viata, viata aceasta de om, de traitor pe acest pamant. Şi pentru a ne pregati noi, ca si chirurgi, iar bol­navii ca si oameni, spre viata cea adevarata, viata vesnica (pentru ca o operatie pe inima inseamna o cumpana in viata unui om) tre­buie sa meditezi, sa gandesti, sa-ti pui proble­mele venirii tale, ale plecarii tale si ale relatiei tale directe cu Dumnezeu.

„Daca vom ajunge sa coboram mintea in inima, atunci vom ajunge la suflet”

– Se spune despre chirurgi ca, in majoritate, sunt profund credinciosi…

– Eu unul ma socotesc un chirurg obisnuit, care isi face datoria cu mai mult suflet decat alti colegi. Consider ca o specialitate chirurgicala de varf, cum este aceasta, in care „te joci cu viata omului”, ma face pe mine sa cred ca fiec­are gest, fiecare atitudine, fiecare pas in timpul unei operatii nu pot fi facute fara ajutorul lui Dumnezeu. Numai cel ce va intelege lucrurile acestea va reusi sa redea viata din viata lui si din viata celor din jurul sau, prin munca lor – iar toata aceasta viata, la urma urmei, vine tot de la bunul Dumnezeu. De aceea, marii chirurgi pe care i-am cunoscut in perioada pregatirii mele profesionale, in perioada activitatii mele, atat in tara, cat si in strainatate, aveau acea asteptare permanenta in timpul operatiei a ajutorului divin. Or, cand deja astepti ajutorul divin, nu poti sa nu fii credincios! Poate nu tot timpul poti fi un credincios practicant, dar in camaruta sufletului tau poti fi un credincios adevarat.

Inima, in ebraica, se numeste lev, ceea ce inseamna invatatura pe care Dumnezeu a pus-o in „Levitic”, cea de-a treia carte din Vechiul Testament. De fapt, acolo Dumnezeu a dat legea dupa care noi sa mergem, ca oi ratacite, spre zidirea noastra si spre intoarcerea catre Cel ce ne-a creat. Din punct de vedere material, inima este un organ, organul central ce duce fluidul care circula prin ea prin tot aparatul vascular. Eu as spune mai mult decat atat! Au fost filosofi, anatomisti, care au cautat sediul sufletului, si multi dintre ei au considerat ca el se gaseste undeva in inima. Daca vom reusi sa coboram mintea in inima, atunci vom ajunge la suflet, acel suflet pe care de mai multe ori il tinem in cele doua palme, spunandu-i: „Suflete, intoarce-te cu fata catre Dumnezeu!”. De aceea, pentru mine, inima reprezinta sediul sufletului nostru, cu calea cea stramta spre Dumnezeu.

Parerea mea este ca avem, de fapt, doua inimi. Una este inima de carne pe care o avem noi, oamenii, si care este „motorul” ce intretine viata in noi, prin sangele si oxigenul pe care-l duce in tesuturi. Avem insa si cealalta inima, care este inima sufletului. Aceasta este inima pe care Sfintii Parinti o numesc inima duhovniceasca. Inima de carne o au toti oa­menii, pentru ca asa ne-a construit Bunul Dumnezeu, dar daca inima sufleteasca este impietrita, atunci se spune: „Omul acela nu are inima!”. Or, daca incerci sa cauti adanc, cu sinceritate, in sufletul tau, sa vezi dumnezeirea din tine, care sta mereu in asteptare si care este acoperita de intunericul pacatului, si realizezi lucrul acesta, apoi incerci sa o curatesti, si o sa vezi Lumina, in inima aceea a ta, si n-o sa ti se mai spuna ca esti cu inima impietrita, ci: „Uite un om care are inima!“. Ce-i mai frumos decat sa spuna aproapele tau despre tine ca esti un om care are inima?!

Toate acestea le-am inteles tinand intre palme inima de carne a omului, in misterul pe care mi-l arata in fiecare zi prin miscarile sale, prin faptul ca reporneste dupa ce ai oprit-o — si, de multe ori, chiar ii vorbesti: „Hai, porneste!“. Adeseori o rogi pe ea si, in acelasi timp, Il rogi si pe Dumnezeu sa ajute aceasta inima de carne sa mai mearga, sa mai pompeze, sa mai ajute la mentinerea vietii din acel trup — de fapt, sa simti de foarte multe ori ca in inima aceea de carne se gaseste si inima in care s-au pus talantii fiecaruia dintre noi. De aceea este bine, daca poti, sa-i vindeci omului inima de carne spre a si-o regasi pe cea duhovniceasca, in care sa-si faca apoi curatenie ca sa se implineasca — in camara sufletului sau, sa stea de vorba cu Mantuitorul Iisus Hristos si sa traiasca pacea sufleteasca si bucuria ca valori ale Imparatiei lui Dumnezeu.

„Incerc sa patrund mai adanc tainele a ceea ce inseamna lucrarea lui Dumnezeu”

– Cea mai mare parte a timpului v-o petreceti in clinica, acolo unde faceti operatii si consultati inima pacientilor. Ce pasiuni imbogatesc viata chirurgului Dan Cioata?

– E adevarat ca profesia aceasta te tine foarte mult in spital, te tine alaturi de bolnavi. Cal­culand odata, cu ani in urma, cam cate nopti am eu nedormite, am ajuns sa numar vreo cinci ani de astfel de nopti – dupa peste 25 de ani de profesie. Exista, desigur, pe langa profesia de medic, si preocupari care imi fac viata mai frumoasa, mai linistita. De aceea, refugiul meu este in carte (intr-un anumit tip de carte, in ulti­ma perioada), in muzica, in discutii cu oamenii, in intalniri cu prietenii, in excursii si, uneori, in orele de veghe ale noptii, in meditatii.

Sunt perioade in viata unui om cand acesta simte dinlauntrul sau ce trebuie sa citeasca si, daca are posibilitatea, va face acest lucru. Eu cred ca in fiecare carte putem gasi ceva pentru zidirea noastra, reusind a face asemanarea cu Cel ce ne-a creat, cu Dumnezeu. Experientele personale din sala de operatii — atunci cand crezi ca nimic nu se mai poate face si ramai la mila bunului Dumnezeu, iar El iti da un semn, si iti spune uneori: „Mergi inainte!”, iar alteori „ Opreste-te!” – aceste experiente te fac sa intelegi ca El este Cel ce iti da viata, cheama la viata, cheama la zidire. Şi, parca in ultima perioada, am simtit nevoia unei apro­pieri mai mari de Dumnezeu, drept pentru care literatura citita este din domeniul teo­logic, dogmatic, al patrologiei, al misiologiei si liturgicii. In urma unor discutii cu prieteni, colegi, ierarhi, preoti, am ajuns la concluzia ca ar fi bine sa pot patrunde mai adanc tainele a ceea ce inseamna lucrarea lui Dumnezeu, prin oamenii trimisi sa pastoreasca turmele ce se vor intoarce cu fata catre Dumnezeu. Drept pentru care mi-am spus ca e bine sa incerc, ca un prim pas, sa-L cunosc teoretic pe Dumne­zeu, pentru ca am convingerea ca mai tarziu voi vedea roadele intelegerii a ceea ce ne spune Dumnezeu. Am inteles ca trebuie sa fim cu ochii si cu urechile mari, sa auzim cuvantul Lui spre zidirea sufletelor noastre.

– Le vorbiti pacientilor dumneavoastra despre Rugaciunea lui Iisus?

– Parintele Paisie Aghioritul a fost intrebat de catre un ucenic cum sa se roage. „Sa ma rog cu Rugaciunea inimii, care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul» sau sa ma rog cu rugaciunea «Tatal nostru», pe care Iisus ne-a dat-o in Sfanta Scriptura?“. Parintele a raspuns: „Daca oftatul sufletului tau este adanc, si daca in el vine din cainta, inseamna ca Dumnezeu te-a ascultat de o mie de ori mai mult“.

De fapt, orice rugaciune trebuie sa fie pen­tru despatimirea noastra, spre curatirea noastra, cerand lui Dumnezeu sa ne dea acestea prin lucrarea rugaciunii. Rugaciunea inseamna, de fapt, cum spune si Parintele Staniloae, „sa stam la sfat cu Dumnezeu”. Parintele Cleopa povestea despre un monah care era randuit, prin ascultare, la spalatul vaselor, si care nu spunea altceva decat: „Doamne, asa cum curatesc eu vasele acestea, curateste-ma si Tu pe mine“. Rugaciunea inimii este rugaciunea care se poate spune in orice moment, este rugaciunea care de multe ori ne trezeste noap­tea si apare pe buzele noastre, este Rugaciunea prin care Ii cerem lui Dumnezeu nimic alt­ceva decat miluirea si mantuirea noastra — nu cerem nimic din ceea ce este al lumii acesteia, in care traim. Nu-i cerem sanatate; El stie daca trebuie sa ne-o dea. Nu-i cerem putere; El stie cand trebuie sa ne-o dea. Nu-i cerem avere; El stie daca trebuie s-o facem si, daca o facem, cu cine trebuie s-o impartim. El stie ca toate ni le da doar spre lucrarea mantuitoare a noastra.

Le-am vorbit de multe ori bolnavilor des­pre Rugaciunea inimii si nu numai despre aceasta, pentru ca sunt adunate in carti multe rugaciuni folositoare omului…

– Ce-ar trebui sa insemne normalitatea pen­tru omul zilelor noastre?

– Cred ca normalitatea nu poate fi decat cea din unicul sistem de valori pe care eu il consi­der a fi calauza noastra — si acesta nu este decat sistemul crestin. Spun aceasta, deoarece cred ca toate celelalte sunt neimplinite. Asadar, acesta este singurul sistem care ne implineste pe noi si umanitatea noastra, prin Crucea pe care o ducem, prin nadejdea si credinta noastra in Inviere. Acest sistem ni L-a dat si ni L-a prezentat Dumnezeu-Fiul Iisus Hristos, in scurta Lui venire in trup omenesc pe pamant, in cei treizeci si trei de ani cat a stat in mijlocul nostru – El fiind acum in continuare cu noi, in noi, in Biserica Lui. Faptul ca noi stam acum si discutam in aceasta bisericuta din incinta unui spital de boli cardiovasculare, ma face sa cred ca dorim sa-L intelegem pe El, pe Dumnezeu – si, daca Il intelegem pe El in profunzime, atunci nu putem sa ne lipim sufletul de un alt sistem de valori decat de cel crestin.

Drept pentru care, normalitatea este in acest sistem de valori, iar normalitatea unui om vine tocmai din sfaturile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Unii oameni imbunatatiti, Sfintii Parinti, ce au vietuit de-a lungul secolelor si inca slujesc in manastiri, traiesc aceasta normalitate intru Dumnezeu, cu Dumnezeu si pentru Dumnezeu. Este imensa bucurie care ii este data omului in aceasta viata trecatoare pe pamant si care va fi incununata cu nadejdea mantuirii noastre in viata vesnica.

Ma uit in aceasta bisericuta si imi inclin capul, pentru ca ma simt aici in Casa lui Dum­nezeu. Ma uit si ii vad pe Maicuta cu Pruncul, cea care troneaza, ii vad pe Sfintii Apostoli, ii vad pe Sfintii imbunatatiti, care au fost cei ce ne-au lasat invatatura de credinta a desfasurarii liturgice a actului Dumnezeirii. Ma gandesc acum la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, la Vasile cel Mare. Ma gandesc la Sfantul Constantin cel Mare si la mama lui, Elena, care au desco­perit Crucea lui Iisus. Şi, in acelasi timp, vad oameni, vad chipuri ale lui Dumnezeu in fiec­are din acesti oameni, chiar daca ei trec prin suferinta. Suferinta nu poate sa fie decat incer­carea pe care Dumnezeu ne-o da pentru indrep­tarea noastra si, in pronia Lui, ne da totdeauna sa ducem atat cat putem duce.

[…]

– Domnule doctor, stiu ca pacientii va indra­gesc, pretuindu-va omenia, vorba calda, grija ce le-o purtati… Cum se intoarce aceasta apreciere a pacientilor catre inima dumneavoastra?

– Intotdeauna am considerat bolnavul ca fiind parintele meu, copilul meu, sotia mea – deci unul dintre ai mei – si intotdeauna ma adresez lor, indiferent ce varsta au, ce pregatire profesionala, asa cum m-as adresa celor din familia mea.

Or, pentru mine, un bolnav inseamna aproapele meu, care, asa cum ne spune Sfanta Scriptura, este oricare dintre cei multi, oricare dintre cei ce au primit suflare de viata pe acest pamant. Buna crestere, educatia primita te fac sa devii om, si atunci trebuie sa te comporti fata de semenul tau asa cum Sfanta Scriptura ne-o cere: „Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti” ^{Matei 22:39}. Intotdeauna incerc sa ma pun in locul fiecarui bolnav ce trebuie sa sufere o operatie grea pe inima, gandindu-ma: daca as fi eu acel bolnav, ce-as face pentru mine?

– Ati terminat de curand si Facultatea de Teologie, Sectia Pastorala, a Universitatii de Vest din Timisoara. De unde nevoia de a im­bina medicina cu credinta?

– Medicina fara credinta se poate face, dar nu este medicina adevarata. Aceasta este con­vingerea mea. Din pacate insa, exista si multi medici care sunt atei. Nu-si inteleg uneori ese­curile, nu inteleg ce nu i-a ajutat cand, poate, trebuia sa-i ajute. Se raporteaza in fata bolnavu­lui ca fiind cei care iau decizia, fara sa tina cont de „doleantele” acestuia. Sunt acei medici care nu-L simt pe Dumnezeu in sufletul lor si care, cred eu, daca vor sta de vorba cu ei insisi, mai devreme sau mai tarziu vor intelege ca au gresit ca nu L-au adus pe Dumnezeu in darul pe care l-au primit — cel al vindecarii bolnavilor.

„Trebuie sa realizam comuniunea cu omul aflat in suferinta”

Nu se poate face cu adevarat medicina de­cat crestina, pentru ca misiunea doctorului are in subsidiar si o misiune teologica. Unde te confrunti mai abitir cu aproapele tau decat in suferinta? Or, daca in acea suferinta tu nu te porti cu el ca un medic crestin, astfel incat el sa fie convins ca esti doctorul care poate fi ori­cand abordat si caruia oricand poate sa-i vor­beasca nu numai despre suferinta lui, ci si despre cele ce sunt, uneori, in casa lui, in viata lui, in anturajul lui — nu te poti numi medic cres­tin. Spun toate acestea pentru ca eu am inte­les un lucru esential: omul are nevoie de Dum­nezeu, omul are nevoie de om, omul are nevoie de comuniune. Comuniune este in cer, comu­niune trebuie sa fie si pe pamant, comuniune ar trebui sa fie in orice profesie, oriunde pe pa­mantul acesta. Pentru ca „acolo unde sunt doi sau trei in Numele Meu” – dupa cum spune Iisus – „si Eu sunt cu ei” ^{Matei 18:19-20}.

De aici rezida nevoia unei medicini crestine, nevoia unor cunostinte teologice, poate chiar cursuri de pastoratie pentru stu­dentii in medicina, pentru a-i face pe medici sa inteleaga ce doreste Dumnezeu si Biserica de la noi. Si cred ca, daca pe vremuri multi dintre bolnavi se duceau la preot sa-i ajute, astazi este necesar ca noi, medicii, nu sa ne substituim preotului, dar sa avem notiuni elementare teologice cu care sa-i indrumam pe bolnavi – ca, dupa ce pleaca de la noi, sa mearga la parintele lor duhovnic, sa realizeze comuniunea de care vorbeam inainte, cu toti cei din familia lor si din comunitatea in care traiesc, comuniunea cu Biserica lor. Teologul se adreseaza de obicei sufletului, medicul se adreseaza trupului, dar ce bine ar fi sa existe comuniune in lucrarea lor! Am realiza astfel „intregul” in profesia noastra medicala.

– Cu alte cuvinte, vedeti medicina ca pe o misiune?

– Da, am aceasta convingere, pentru ca de fapt, zi de zi, noi, ca medici, avem aceasta misiune intru ajutorarea aproapelui nostru -bineinteles, cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, am cautat in Sfanta Scriptura, incer­cand sa-mi definesc ce inseamna „medicina crestina”, ca sa pot sa indeplinesc misiunea pe care medicul o are, din punct de vedere teolo­gic, in fata bolnavului.

Si pentru ca suferinta ne e data ca o cer­cetare din partea lui Dumnezeu, atunci misi­unea noastra, ca medici, este de a-l ajuta pe aproapele nostru sa se intareasca la trup — si, ca proaspat teolog, cred ca este foarte important sa-i ajut pe bolnavii mei si din punct de vedere duhovnicesc, constient fiind ca „Doctorul doctorilor” nu este altul decat Domnul nos­tru Iisus Hristos. Noi, ca doctori, trebuie sa realizam comuniunea cu omul aflat in sufe­rinta si sa-l ajutam sa inteleaga de ce s-a imbol­navit, de ce Dumnezeu i-a trimis acum boala, ce trebuie sa faca el in boala lui, cum trebuie sa se roage la bunul Dumnezeu.

Cred ca a fi medic crestin inseamna sa-l ajuti pe omul bolnav, asa cum Hristos ne-a aratat, sa-i deschizi ochii si urechile, sa-l ajuti sa se intoarca cu fata catre Dumnezeu, sa-si inteleaga suferinta in smerenie si umilinta, pentru ca mila lui Dumnezeu va fi spre binele lui, in nadejdea mantuirii in viata de apoi.

„Nu exista boala a trupului fara o boala a sufletului”

– Bolnavii pe care ii ingrijiti (si spun asta pentru ca eu insami m-am aflat candva pe patul de spital, intr-unul din saloanele dumneavoas­tra) simt ca sunteti purtator de ganduri bune. Eu nu pot sa uit cand mi-ati spus, dupa opera­tie, ca nu dumneavoastra trebuie sa va multu­mesc ca totul este bine, ci bunului Dumnezeu —fiindca, daca eu traiesc, inseamna ca El ma are inca in planul Sau, iar Dumnezeu a lucrat prin mainile dumneavoastra. Recunosc, pentru mine a fost un raspuns neasteptat…

– E-adevarat, toate sunt facute de Dumnezeu pentru oameni prin oameni, ca oamenii sa inte­leaga, de fapt, legea iubirii: “iubeste din tot cugetul tau, din toata simtirea ta pe Domnul Dumnezeu si numai pe El, Dumnezeul Cel Viu, si pe aproapele tau ca pe tine insuti” (cf Matei 22:37-39).

Pornind, in profesia mea, de la legea iubi­rii lui Dumnezeu, inainte de a vedea in fata mea un bolnav, intotdeauna am vazut si vad un om in care salasluieste, de fapt, icoana lui Dumnezeu – in fata careia eu, medicul, incerc sa ma fac cat se poate de mic. Si atunci m-am intrebat: „Oare cum as putea sa-L slujesc pe Dumnezeu mai bine, daca misiunea mea este sa fiu doctor si sa stau intre oameni bolnavi, sa le alin suferintele trupesti?”. De aceea, inainte de a intra in partea strict profesionala, de la un salut bland, de la o privire induiosatoare si, poate, uneori datatoare de nadejde, incerc sa ma apropii de bolnavi, sa vorbesc cu ei si, de foarte multe ori, sa spun transant lucrurilor pe nume in ceea ce priveste boala lor, spre a-i face sa inteleaga adevarata cauza a imbolnavirii lor.

Cauzele nu sunt numai cele exterioare — cauzele bolii sunt, cele mai multe, de ordin in­terior, pentru ca nu exista boala a trupului fara o boala a sufletului. Si atunci incerc sa-i explic bolnavului acest lucru, facand legatura intre ceea ce inseamna exteriorul si interiorul nos­tru, intre ceea ce insemnam noi, ca oameni, si ceea ce inseamna Dumnezeu si pronia Lui pentru noi. In felul acesta, bolnavul se des­chide precum o floare, urechile si ochii lui se deschid spre cuvintele, gesturile si privirile celui care-l invata, ca doctor, nu numai despre boala lui, ci si despre ce inseamna Dumnezeu, ce inseamna cauzele bolii si necesitatea conlu­crarii lui Dumnezeu cu mine, medicul, spre a-l ajuta pe bolnav in suferinta prin care trece.

De aceea incerc sa transmit caldura sufle­tului meu si bolnavilor mei, la fel si caldura privirilor mele, in asa fel incat ei sa inteleaga ca au alaturi pe „aproapele” lor, alaturi de care, dupa vindecare, sa ajunga sa-si puna in­trebarea capitala a celui care a trecut prin su­ferinta: „Oare de ce m-a vindecat Dumnezeu, si ce trebuie sa fac de aici incolo?”.

Este un moment greu — cel al intoarcerii catre Dumnezeu a omului care a trecut printr-o suferinta, cand el isi pune problema ca, iata, Dumnezeu, prin mainile, mintea, intelep­ciunea si priceperea medicului, l-a ajutat sa-si duca mai departe misiunea pentru care a fost trimis pe acest pamant. De aceea, multi dintre bolnavii mei asteapta cu nerabdare sa ne reve­dem la controalele de dupa operatie, asteapta sa mai vorbim nu numai despre de-ale bolii, ci si despre ale noastre, ale oamenilor, si despre acest prim pas pe care ei mi-l declara, si care este spovedania generala in fata parintelui duhovnic, cu cainta si cu intoarcere spre Dumnezeu.

Calea este stramta, dar frumoasa, iar la capa­tul ei va asteapta Slava lui Dumnezeu. Haideti sa facem in asa fel ca toti sa ne putem mantui!

– Aveti dreptate! Operatia pe cord prin care am trecut m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, mi-a schimbat fondul sufletesc si m-a facut sa constientizez, mai mult decat inainte, cat de pretioasa este viata ce mi-a fost daruita…

Momentul zero al intoarcerii catre Dumnezeu

– Ce le-ati spus oamenilor care au venit la chirurgul Dan Cioata cu indoiala in suflet, iz­vorata din intrebarea: „ Voi trai sau voi muri?”

– Am foarte multe cazuri de acest gen, dar, dupa unele discutii pe care le-am purtat cu bolnavii, ei au acceptat interventia operatorie pe inima. Venisera cu teama, cu spaima, chiar si cu neincredere intr-un asemenea act chirurgical de o deosebita amploare — si, mai ales, venisera cu teama de moarte. Dupa discuti­ile cu ei, in care am definit moartea ca pe o „mare trecere”, moartea „ca o inviere”, multi au acceptat interventia chirurgicala. Si, daca lu­crurile au mers bine la cei mai multi dintre ei si s-au vindecat, cand s-au intors la obisnuitele controale de dupa operatie, mi-au spus: „Domnule doctor, abia acum L-am inteles pe Dumnezeu, abia acum am inteles ce inseamna El pentru mine, abia acum am inteles ce in­seamna «aproapele meu» pentru mine. Abia acum am inteles ce inseamna spovedania, ce inseamna rugaciunea, ce inseamna sa fii bote­zat si cununat in fata altarului, in Biserica…”.

De la tineri pana la varstnici, au facut pasul intoarcerii spre Dumnezeu. De fapt, in viata fiecaruia trebuie sa existe un moment zero al in­toarcerii catre Dumnezeu. Iar eu am convinge­rea ca lumina — samanta pe care am sadit-o in sufletele lor, prin discutiile pe care le-am avut cu ei, inainte de operatie, in perioada de convalescenta si dupa operatie — a facut in asa fel incat acesti oameni sa se intrebe: „Cine sun­tem? De unde suntem? De ce suntem? De ce trebuie sa fim aici si, cand ne vom intoarce, la ce anume ne vom intoarce?”. Eu le-am ras­puns de fiecare data ca daca toti vom lucra vir­tutea si nu pacatul, ne vom intoarce in Slava lui Dumnezeu si vom fi alaturi de El, mantuiti.

– Domnule doctor, profesia dumneavoastra cere multa stiinta. Sunteti insa omul care si-a intarit inima cu multa credinta, convins fiind ca, fara cre­dinta, profesia aceasta ar fi lipsita de sens. Spuneti-mi, va rog, care este relatia dintre stiinta si credinta?

– Multi oameni de stiinta, consacrati prin descoperirile lor stiintifice, afirma ca nu au ne­voie de Dumnezeu pentru a cerceta, tot asa cum Dumnezeu si religia nu au nevoie de sti­inta pentru a fi in legitimitate. Eu cred ca sti­inta arata caile omului spre modul de „a sti”, iar religia arata caile omului spre modul de „a fi”. De aceea, religia da sens stiintei, iar omul ce nu a trecut prin religie are un handicap spi­ritual. Omul areligios este gol pe dinauntru, steril ca transcendenta. Progresul vietii umane si sociale nu poate veni decat din impreuna-lucrarea ratiunii cu spiritul, a stiintei cu religia.

Si, peste toate, sa nu uitam ca iubirea este forma superioara a oricarei cunoasteri intui­tive si rationale, fara iubire viata fiind „ca un clopot ce nu bate”…

Dr. Dan Cioata

(va urma)

Din „Medicina ca misiune”— Mariana Pandaru in dialog cu Dr. Dan Cioata

 (aparut in revista “Familia ortodoxa”, nr. 2 si nr. 9/2012)

Legaturi: