Lidia Staniloae despre SFANTUL NICOLAE sau CUM TRAIAU COPIII DE ODINIOARA MIRACOLUL SARBATORII

6-12-2012 7 minute Sublinieri

În lumea noastră modernă, cuvântul miracol și-a pierdut semnificația. Astăzi credem că dacă realizăm câștiguri importante, dacă avem un cont gras la bancă, dacă ne putem permite orice, dispunând de cei pe care îi constrângem să ni se supună pentru că au mai puțin decât noi, ni se pare că trăim un miracol. Miracolul puterii, al răcelii, al egoismului, al orbirii. Să fie oare toate astea semne de miracol? N-am uitat, n-am pierdut sensul adevărat al cuvântului?

Lumea noastră, pe care-o considerăm avansată, modernă, civilizată și, atribuindu-i adjectivul, care ni se pare  superlativ, „europeană”, este miraculoasă? Trăim o falsă luciditate, pentru că, de fapt, nu înțelegem cât de departe de adevăr suntem. Până și noțiunea de luciditate cu care ne mândrim nu înseamnă luciditate. Nu înseamnă decât sărăcirea lumii noastre, pierderea căldurii vieții. Căci luciditatea n-ar trebui să fie o pseudoexistență incoloră, în care nu simțim că ni s-a dat bucuria, dragostea, mulțumirea, speranța. Pentru noi, toate acestea nu mai există. Luciditate ar trebui să fie tocmai faptul că ne bucurăm de frumusețea lumii, de conștiința continuității noastre, a speciei umane, destinată să meargă spre mai bine. Luciditate ar trebui să însemne culoarea orizontului la răsăritul soarelui, razele care poleiesc stâncile, infinitul apelor care își cântă sonoritățile unice atunci când privim valurile argintate gonindu-se unele pe altele într-o zbatere fără sfârșit. Luciditate ar trebui să însemne conștiința sfințeniei care încă mai există printre noi. A sfințeniei adevărate, nu a pozelor hollywood-iene cu care încearcă unii și alții să ne convingă că sunt sfinți.

Pe bună dreptate, cei care mai au o urmă de luciditate se întreabă unde s-a dus viața cu culorile, bucuriile, îndoielile și nădejdile ei? Ni se oferă în schimb surogate ieftine de falsă cucernicie și de aroganță sau afirmații care încearcă să ne convingă că răutatea înseamnă inteligență și rafinament, cruzime cu care înlocuim comuniunea, sentimentul de solidaritate cu frații noștri. Ne lipsește convingerea că suntem frați cu ceilalți, frați întru Domnul. Suntem obişnuiţi cu ironii la adresa naivilor care nu practică fel de fel de tehnici exotice sau credinţe importate din insule de care n-a auzit nimeni niciodată, ale căror băştinaşi le-au uitat şi ei. Nu credem în înviere. Credem că într-o altă lume vom fi gândaci, frunze,  moluşte…  Se poartă altceva, vă rog să vă „încadraţi” în actualitate, pentru a nu fi consideraţi demodaţi, săraci cu duhul, suflete simple…

Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu  o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său. Libertatea este înţeleasă ca un dezmăţ în care totul este permis: „De Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mă ruşinez”. Aceste cuvinte se află pe frontispiciul lumii noastre, caracterizând ca într-un nou Infern a lui lui Dante ceea ce urmează dincolo de porţi. Tot ce ne-ar aminti de ceea ce poartă numele de virtuţi, de responsabilitate, de legi morale, care odinioară alcătuiau temelia vieţii, trebuie exclus!  

Tolstoi istorisește despre un om foarte bogat, care avea tot ce-şi poate dori cineva: un palat somptuos, slujitori care-i citeau în ochi orice dorinţă, bogății uriașe… Și iată că, apropiindu-i-se ziua morţii, bogătaşul dorea să nu le piardă, să ia cu el măcar o parte din ele. Se gândea că poate ar putea să plătească, odată ajuns pe lumea cealaltă, numai ca să i se îngăduie să aibă cu sine ceea ce îi făcea viaţa atât de plăcută pe pământ. Atunci i s-a arătat un înger şi i-a spus: „Nu ştii că în rai nu poţi plăti decât cu cele pe care le-ai dăruit pe pământ?”. Şi bogătaşul s-a întristat, pentru că nu dăruise nimănui nimic.

Sfântul se uita mustrător

În rai se ține seama de ceea ce ai dăruit pe pământ. Iată secretul vieții de după moarte: a dărui în sens larg, nu numai cele materiale, ci și ajutorul, celor care au nevoie de el. Sfântul Mare Ierarh Nicolae, știa acest lucru. Toată viaţa sa el a dăruit. Hirotonisit la nouăsprezece ani preot, a devenit stareţ la mânăstirea din Sion. A fost aruncat în temniţă în timpul prigoanei împăraţilor Diocleţian şi Maximian, fiind eliberat după urcarea pe tron a împăratului Constantin. La moartea părinţilor săi, într-o epidemie de ciumă, a dăruit săracilor toată averea moştenită. A devenit episcop în Patara, apoi la Myra şi a participat la Sinodul de la Niceea în anul 325, unde l-a înfruntat cu mare asprime pe Arie. Numele său e legat de nenumărate binefaceri. Pe toate icoanele sale se pot vedea cele trei fete pe care tatăl lor voia să le împingă la prostituţie, pentru că nu avea bani să le dea zestre. Sfântul Nicolae le-a înzestrat, ferindu-le de o asemenea soartă. A salvat de la moarte trei bărbaţi bănuiţi pe nedrept, cerându-i împăratului să-i scoată din temniţă. S-a arătat pe puntea unei corăbii prinsă de furtună şi ameninţată să se scufunde, potolind furtuna şi aducând corabia în port. A readus la viaţă trei tineri pe care un măcelar îi tăiase în bucăţi.

Când oraşul Myra a fost cuprins de foamete, a obţinut ca o parte din încărcătura de grâne de pe corăbiile destinate împăratului, să rămână pe loc şi a împărţit-o localnicilor, astfel ca să aibă cu ce se hrăni şi să ajungă şi pentru însămânţat. De pe corăbiile trimise n-a lipsit însă nimic din grâul care trebuia să ajungă la împărăţie! Şi multe alte minuni, binefaceri, vindecări miraculoase, de care este legat numele său, care s-au săvârşit înainte şi după moartea sa. (De altfel, în limba greacă numele său înseamnă „Biruitorul”). Până astăzi a rămas în amintirea creştinătăţii ca mare ajutător în nevoi şi necazuri. Până astăzi el este pentru copii Moş Nicolae, un moşneag bun care-i cunoaşte pe fiecare, dăruindu-le  bucurie, daruri şi strălucirea unor încântătoare amintiri ale vârstei inocenţei şi duioşiei. Am învățat încă din copilărie să-i simțim prezent în viața noastră. Icoana sfântului Nicolae ne urmărea cu chipul lui blajin de pe perete. Mama mi-l arăta de câte ori făceam cîte o ispravă mai năstrujnică. „Îl vezi pe sfântul?” întreba. „Vezi cum se uită mustrător la tine?” Da, sfântul se uita mustrător, vedeam asta foarte bine. Și mă sfiam de el. Și mă hotăram să mă fac cuminte. Dar „Moșul” cel bun știa la ce să se aștepte și mă ierta și priveam iarăși la el ca la un bunic cu ochi buni și mângâietor.

Mă fascina gândul că Moșul știe că exist

Da, copiii trăiau și ei într-o lume de miracole. Înțelegem oare noi, astăzi cât de important e să ai conștiința prezenței miracolelor?  Faptul că le avem pe toate alături și printre noi? Că un sfânt blajin ne iubește și ne privește cu ochi mângâietori? Nu aveam computere, nu jucam cu ele scenarii de groază, care de care mai amenințătoare, învățând că la fiecare colț pândește câte un dușman pe care trebuie să-l lichidăm. Lumea copilăriei era alta. Așteptam noaptea sfântului Nicolae cu emoții. „Oare vine?” sau poate nu? Ne propuneam să-l pândim ca să-l vedem venind. Nu-l vedeam niciodată. Pe unde a venit? întrebam. Pe ușă? Pe fereastră? Aveam grijă: „Ați lăsat ușa deschisă? Are pe unde veni?” Tata zâmbea. „Știe el cum să vină, n-ai grijă, doar vine la atâția copii!” „Poate să treacă pe la toți într-o singură noapte?” întrebam. Da, putea, era noaptea miracolelor, înțelegeam foarte bine. Și știa anume ce își dorea fiecare copil. „Cum de ține minte ce-mi doresc, ce–și dorește fiecare copil?” întrebam. „Păi dacă-i sfânt?” răspundea tata. Da, ăsta era răspunsul. Moșul nostru Nicolae era sfânt și știa unde ne găsește și ce ne dorim... Dimineața dădeam fuga la fereastra unde așteptau ghetuțele noastre pe care le lustruisem cu sârg în ajun și da, miracolul se înfăptuise. Până și dimineața arăta altfel decât alte dimineți. Era strălucitoare și lumina ei era altfel decât  în alte dimineți! În ghetuțe se afla tocmai ce voisem noi, o carte sau niște culori sau mai știu eu ce… Mă bucuram de dar, dar mai ales mă fascina gândul că Moșul știe că exist, că știe că în acea locuință, la acea adresă, este o fetiță, eu, anume eu, care și-a dorit acuarele și i le-a adus. Moșul știe! Nu e un miracol? Se poate un sfânt mai mare? Priveam la icoană și Sfântul Nicolae  îmi zâmbea complice: „Da, vezi, am știut eu ce-ți dorești. Să fii cuminte, să fii bună cu ceilalți, să-i iubești și să-i asculți..”

Ajunul zilei de 6 Decembrie, ce noapte minunată şi misterioasă a copilăriei noastre! Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moşul intrând în odaie şi făcându-şi de lucru la ghetuţele noastre care aşteptau, emoţionate şi ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe uşă? Intra prin perete? Cobora din icoana din care ne privea, uneori mustrător, alte ori blând, ca un bunic blajin şi iubitor?  Da şi asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoţie. Fără să mai aşteptăm să ne trimită mama, ne curăţam cu sârg  încălţările, dând dovadă de o neobişnuită iniţiativă: „Mamă, ar trebui să-mi curăţ ghetele!” Mama zâmbea şi aproba, fără alte comentarii. Ştia ea ce ştia… Asta era lumea noastră, lumea miracolelor, lumea în care la fiecare pas priveai printr-un alt fel de transparență, într-o altă realitate, care nu ți se arăta zilnic, dar știai că există. Poate că dintre toate marile sărbători aceasta este cea a miracolului dăruit copilului. Sărbătoarea care însemna numai daruri, ci strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existenţa concretă, persoana fiecăruia, diferită de toţi ceilalţi.

Mai târziu înțelegeai altfel acest „altfel de realitate”, înțelegeai că ea există dincolo de ceea ce poți explica rațional. Că există o altă raționalitate, care îți arată că lumea trebuie înțeleasă mult mai larg, decât în micile noastre întâmplări cotidiene, decât în trufia noastră de a crede că totul se poate explica prin noțiunile noastre de aici, de pe pământ. Înțelegeai că universul e altul, bogat și cuprinzător, că lumea e mult mai complexă, dincolo de ceea ce credem noi că este. Că există acea patrie spirituală, în care umanitatea are o altă poartă de intrare, largă, complectă, strălucitoare în complexitatea ei infinită.

Și am înțeles că, instinctiv, şi în copilărie aveam nevoia de certitudine, pe care o simţim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar şi sub altă formă, într-un soi de existenţă amorfă, pasivă, impersonală, care revine mereu, această eroare tragică a unei pseudo-existenţe. A fi tu însuţi, unic, inimitabil, deosebit, personalitate definitivă în faţa Domnului şi nu o peregrinare într-o serie de existenţe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără ţintă, fără culoare. Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relaţie reciprocă, biunivocă, în care primim şi dăm totul. 

Iată de ce, El a ales pe unii dintre slujitorii Săi binecuvântaţi, pe Sfântul Nicolae şi pe alţi sfinţi, pentru noi, dăruindu-ne certitudinea că suntem cu adevărat fiii Săi, pe care ne iubeşte, aşteptând să ne străduim a dobândi prin cele ce le înfăptuim aici, cele pe care ni le-a rânduit în viaţa cea veşnică, cea nepieritoare, în strălucirea Tronului Dumnezeiesc.

Martin Walser, marele scriitor german, pe care l-am mai citat, spunea: „Credinţa face lumea mai frumoasă decât este în realitate. Cel care crede prelungeşte frumuseţea. Ca să trăim trebuie să credem”. Aș adăuga: credința ne dăruiește ceritudinea miracolului. Din nefericire, lumea noastră nu mai are nevoie de frumusețe, nici de miracole. Frumusețea nu aduce bucurie decât dacă devine o sursă de profituri, de bani, de putere. Și atunci nu mai este frumusețe… Iată ce nu înțelege lumea actuală. Gonim de la noi frumusețea, viața în eternitate, dăruită nouă de Transcendență. Dar oricât ne-am lepăda de această presimțire, oricât ne-am strădui să ne concepem existența fără ea, înlocuind-o cu surogate jalnice, vremelnice, ea nu piere, pentru că este suprema putere, este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, este Dumnezeu-Iubirea Însuși, viața și garanția vieții, căci numai cine trăiește poate simți iubirea….

Să ne străduim să redăm copiilor sentimentul miracolului. Să le redăm copilăria. Această bucurie de neuitat este ceea ce rămâne și ne face mai târziu viața mai frumoasă. Astfel ca să pricepem că din ea, de la această bucurie a copilăriei, crește în noi puterea de a alege drumul adevărat către viața adevărată.

Legaturi:


Categorii

Articolele saptamanii, Lidia Staniloae, Pagini Ortodoxe, Sarbatori, comemorari, sfinti

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Lidia Staniloae despre SFANTUL NICOLAE sau CUM TRAIAU COPIII DE ODINIOARA MIRACOLUL SARBATORII

  1. Pingback: SFANTUL NICOLAE. Predica Parintelui Arsenie Boca despre: “INIMA LUI DE PARINTE AL CRESTINILOR A ARS CA O FACLIE” -
  2. Copiii nostrii nu mai cred nici in Mos Nicolae,daramite sa simta prezenta lui Dumnezeu.Nu cred ca pentru ei e periculos ca Sfantul e inlocuit cu Mosul.Ceea ce e periculos este raceala noastra in iubirea pe care le-o acordam.Traim intr-un egoism groaznic,ne preocupa doar problemele noastre si uitam ca odraslele noastre sunt solutia iesirii noastre din apasarea psihica a acestor vremuri.

  3. Aseara am vizitat familia unor prieteni cu multi copii. Dupa ce i-am rasfatat cu litie de la vecernia Sf Nicolae si m-am bucurat de compania celor mici, am avut o discutie cu unul dintre cei mai mari (are opt ani).
    I-am spus ca am aflat ca nu prea invata si ca asta nu e bine, si…in sfarsit, tot “tacamul”. El m-a intrebat de unde stiu: V-a spus doamna invatatoare? V-a spus mami?
    Pt ca am negat (fara sa-l mint), a facut niste ochi cat cepele si mi-a zis: v-ati intalnit cu Domnu’ Mos Nicolae???
    Unii dintre ei mai cred in Domnu’ Mos, spre binele lor si bucuria noastra.

  4. Totul depinde de mediul pe care-l ofera si in care creste copilul.Daca acesta mai crede ca axista Mosul.Sunt o gramada de copii, in special cei de la sate care cred ca exista Mos Nicolae, si este atat bucurie, ardoare, pe chipurile lor naive, sincere.E frumos.Iar cei care sunt din fam. sarace si sunt obisnuiti sa se multumeasca cu putin, se bucura si striga-n gura mare, chiar daca au primit doar cateva dulciuri.Sunt emotionati si le pov. tuturor despre darurile primite.Si bineinteles la indemnul ca Mosul isi trimite ingerasii sa vada purtarea fiecarui copil, devin harnici, cuminti…. si uite rodul bunatatii sfantului.

  5. “Cine iubeşte lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu”, spune Domnul Iisus Hristos. Ortodoxul (cred eu), dacă prin gest, atitudine, gândire, scris, cuvânt… etc, se face părtaş ori susţinător lumii sau celor ce aparţin ei, nu poate fi decât vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al ortodoxiei.
    De unde vine secularizarea? De la mersul pe două cărări. De la slujirea celor doi domni. Cine nu este cu mine (spune Domnul Hristos) este impotriva mea, (cu sensul de “a fi NUMAI cu mine”).
    Între lume pământului şi lumea ortodoxă a Domnului Hristos este prăpastia de netrecut dintre Iad şi Rai. De ce credem noi (CREDINCIOŞII şi… propovăduitorii ortodoxiei) că ne zidim copiii prin minciuna? Cum de nu ne gândim că minciuna are înrâurire asupra sufletului copilului ?
    Desigur…, se spune că în “scop constructiv” biserica a acceptat, (a primit ca bună), această minciună (cum a primit şi mai ales cum primeşte tot mai mult lumesc, cum nu se mai opune deloc lăutăririi şi transformării în afaceri a colindului (sfânt şi bun), cum ea însăşi se laicizează de la zi la zi tot mai mult, cum justifică “argumentăreşte” (dar complet neduhovniceşte) tot ce-şi împropriază din laic).
    Ce amestec are Adevărul cu minciuna, lumina cu întunericul? Oare ne zidim copii construindu-le credinţa pe minciună? speculându-le nevinovăţia? Fraţilor eu cred că nu este nici un bine aici, că Donul nu se contazice, că efectul minciunii nu este cel care-l credem noi.
    În sufletul copilului minciuna se descoperă (nu foarte târziu) şi PARE, a nu avea efecte negative. Copilul nu se revoltă că a fost minţit ci acceptă pentru că tocmai prin ea a primit daruri. Primeşte minciuna pentru că este plăcut, pentru ce-i oferă, Prin aceasta însă minciuna se instalează (durabil) în ei de la vârste fragede, şi a mai devenit şi… ortodoxă.

    Facem din Sfântul Nicolae mincinosul, putrătorul, propovăduitorul şi slujitorul acetui tip de minciună.

    De ce aceasta? De ce învăţăm copii să primească minciuna pentru nimicurile ce la-am putea dărui ortodoxeşte, (fără misterul minciunii) ?
    Dragii mei, imediat copilul va socoti că minciuna este bună dacă oferă ceva dorit. În sufletul copillui această formă a ei a devenit ortodoxă (ptr. că are şi suţinerea bisericii) şi de-acum va fi folosită “constructiv” până la moarte. Dragilor, eu socot aceasta o gravă înşelare.De ce să nu dăruim ortodoxeşte, de la inimă la inimă (nu prin mijlocirea minciunii). De ce să nu dăruim direct, (de dragul sfântului), învăţându-i să dăruiască (de dragul sfântului), şi (mai ales fără martori), fără publicitate cum a arătat sfântul Nicolae.
    Dragilor, eu prin ce spun, îmi exprim regretul şi durerea şi o spun nu pentru a ataca instituţia eclesială, ori conducerea ei la vârf, (deşi pare). Spun doar ce cred, ce nu aprob, ce nu susţin şi nu pot susţine, ce aş vrea să nu se mai facă, să nu se mai extindă, să nu se mai justifice (uneori tocmai de acolo)
    Nu pot accepta lăutarizarea colindelor, nu pot accepta amestecul duhovnicescului cu laicul, nu pot accepta accepta denaturarea duhovnicesului, nu pot accepta numirea emoţiilor dezvoltate artistic ca trăiri duhovniceşti, dumnezeieşti, ortodoxe, etc… după cum nu pot accepta interpretarea bucuriei milosteniei (cu publicitate), ca fiind ortodoxă, nu pot accepta… laicizarea cu paşi mărunţi a ortodoxiei, ori înghesuirea ei în arealul culturii pământului, şi (ca) o componetă a culturii lumii.

    Radioul şi televiziunea eclesială sunt o primejdie pentru ortodox şi ortodoxie de nu se despart total şi definitiv de lumesc.

    Acestea fac puţin bine şi mult rău (la fel ca toate celalte). Fac din ortodox, actor, consumator, spectator împropriator al trăirii virtuale, trăitor al bucuriilor goale, induse, ce nu sunt rezultat al crucuficării prin pocăinţa despătomitoare, prin viul tainelor. Sunt mijloace cu mare impact sufletesc.
    Pentru biserică acestea (radioul şi tv-ul) sunt amvonul ei. Sunt interiorul ei.
    Emisiile aparţin ei, reprezintă pilda ei, misiunea ei, acceptul ei, propoveduirea ei.
    Ori secularizare mai vie şi mai rapidă nu cred există astăzi care s-o întrescă.
    Astfel au intrat pe această cale, în această biserică ( şi implicit la amvonul ei), laici de toată mâna, lăutari de toată mâna, păreri de toată mâna, metode, practici, reportaje, programe etc, ce nu susţin cu nimic adunarea în sine, rugăciunea, nu prezintă concretul lumii lui Dumnezeu tăită ortodoxeşte pebpământ, ci contrariul ei, târăsc ortodoxul în lumesc, în idpitele lumii, în bucuriile lumii, în părtăşie cu lumea, în nelepădarea de lume, (cu excepţia celor strict bisericeşti).
    Spaţiul acesta nu aparţine celor ce şi’au procurat aparatură şi l’au acaparat cu emiţătoarele şi aprobările stăpânitilor. Spaţiul acesta este al lui Dumnezeu, al bisericii pentru care Domnul Hristos a facut bici din ştreangurile mieilor aduşi la jertfe, a lovit, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi şi-a dezlănţuit toată furia. Pentru acest spaţiu a murit pe cruce.

    Nu acuz.

    Înteb oamenii responsabili. Întreb biserica în întrgul ei: sfinţii apostoli au fost trimişi la astfel de propovădiure?
    Cui aparţine acest amvon? Ce sinod cu frica lui Dumnezeu, (şi având în vedere atitudinea Domnului Hristos faţă de acest spaţiu), a hotărât, cine, ce şi cum foloseşte acest amvon, acest spaţiu?

    Spaţiul bisericii aparţine altei lumi. Lumii lui Dumnezeu, in care şi grija lumească trebuie să o lepădăm.

    Cine iubeste lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.
    Dacă de la acest amvon nu se arată şi nu se vede clar că este al lui Dumnezeu şi al bisericii, dacă intrăm cu cele ale lumii, dacă apostolii Domnului (nu vin cu fică şi cu cutremur să sfinţescă poporul prin ce li s-a dat), dacă în acest spaţiu pătrund lăutarii, artiştii, culturalizatorii, laicizatorii, ortodoxizatorii lumescului, dacă îl facem spaţiul trăirilor artistice, tribună ideologilor, retorilor, etc, etc,… acest altar este doar un mijloc media ce nu se deosebeşte de celelte spaţii radio şi tele… ale lumii acesteia, decât doar în parte (prin ce-i specific religios).

    Descrierea lumii actuale facută de distinsa doamnă Lidia Stăniloaie, este încă plină de îngăduinţă,'(zic eu) iar ce spune, dânsa se cuvine să o spună tot ce aparţine spaţiului, ortodox, în tot ce este el, adică în atitudine, gândire, trăire, manifestări, etc.
    Repet, aceasta cred eu. Şi dacă o spun, nu o spun decâ ca o mărturisire a durerii, nu ca o refulare a răutătii legaliste, a radicalismului schismatizator, sau a antipatiei faţa anume persoane sau caste. Iertaţi îndrăzneala.

  6. Nicolae Mirean,
    in completare la ceea ce ziceti dvs:
    “Se junghie Mielul lui Dumnezeu la…Radio
    (…)Inima inchinarii lui Hristos a ramas, insa, vie. “Buciumul vitei celei noua” odrasleste si astazi, credinciosilor hrana de mantuire:Trupul si Sangele Domnului.
    (…)Nelinistea omului mai afla, inca, alinare in fata Sfintei Euharistii.
    Iata insa, ca innoitorii si stricatorii s’au repezit si asupra Sf. Euharistii. Dupa ciuntirea celor sapte laude,(se refera la canonul prin care Sinodul de la Sardica porunceste nu numai clericilor dar si mirenilor sa citeasca zilnic cele sapte laude) ramasese nestricat si nepangarit butucul cel de taina al Sf. Liturghii. Se retrasesera in acest butuc isvoarele vietii harice.
    (…)Astazi Sf. Liturghie s-a incredintat sarmelor. Innoitorii au hotarat ca “Mielul lui Dumnezeu” sa se junghie la…Radio; taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta” sa se spue prin microfon; “Coborarea Sfantului Duh sa se faca prin unde;”Darul Domnului Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh” sa vina prin casca.
    Fiindca zic ei, se cuvine ca si Biserica sa tina pasul cu vremea, cu tehnica si cu civilizatia. Hristos poate fi masurat acum cu electronul. Venirea Sf. Duh se inregistreaza cu seismograful. Chipul nevazut al Tatalui se cunoaste cu ajutorul televiziunii.Curand vom scormoni si Raiul cu balonul startosferic(…)
    Toti vor avea la indemana dumnezeiasca jertfa: si “cei ce pt binecuvantate pricini nu merg la biserica, si bolnavul de pe masa de operatie, si marinarul cocotat pe catarg,si bucatareasa care mesteca in tigaie,si lucratorul care se lupta cu “aperitivul si cu spritul” si voinicul care-si face “datoriile conjugale si extraconjugale”; si Jidovul care L-a rastignit pe Hristos; si turcul care il trece prin sabie pe ghiaur; si necredinciosul care blestema “indobitocirea oamenilor prin crestinism (…)
    Societatea Radio va inflori prin INCASARILE ABONAMENTELOR, statul va incasa impozite, Biserica va castiga intaietate, Ortodoxia va spori si ea prin mii de prozeliti. Vazduhul va fi plin de “sf.Liturghii”. O turma si un pastor va fi atunci. Innoitorii vor inscrie in analele lor marele eveniment. Nimeni nu va fi in paguba. Afara de credincios, de preot si de Hristos.
    Trebuie acestor crestini “hrana vartoasa”. O Liturghie transmisa in necuprinsul oceanului, in “rezervele” bolnavilor, suna altfel si are neintrecut pret. Lupii de mare auzind-o, vor pune indata lulele in cisma si vor opri vapoarele in larg,sarmanii bolnavi se vor destepta de sub puterea cloroformului si vor asculta uimiti, puscariasii se vor face pe data oameni de treaba.
    Dar consulii din Turcia si din atatea tari pagane, ministrii plenipotentiari si acreditati, comis-voiajorii ,vilegiaturistii, soldatii din armatele streine, “internationalii” nostri de prin trenuri n’au oare si ei dreptul la o “liturghie nationala”? De ce nu?
    (…)Se intelege, dogmatistii Liturghiei la Radio ar putea sa ne raspunda ca dintre crestinii “cei cu binecuvantate pricini” sunt foarte multi de buna credinta;(…)
    Noi stim insa ca acesti crestini sunt inselati. Pentru ca ei nu aud Sf. Liturghie ci numai un “surogat”.(…)
    Insfarsit, radiofonistii Liturghiei STRECOARA IN SUFLETUL CREDINCIOSULUI EREZIA PROTESTANTA ca dumnezeiasca Euharistie este o simpla “comemorare” a Cinei celei de Taina.”
    http://www.predania.ro/revista/numerele-6-7.html

    Insa, nu cred ca daca micutii nostri ii spun Sfantului Nicolae in ajunul praznuirii sale Mos’ Nicolae, asa cum ii spunea si fiica parintelui Staniloae, e chiar asa un lucru grav.

  7. @nicolae mirean
    A fii ortodox nu inseamna a fii fundamentalist.Ma bucura aceasta dragoste fata de colinde a tuturor manelistilor.Ceea ce preotii nu reusesc prin predicile rupte uneori de traire launtrica,reusesc aceste cantari dedicate nasterii Domnului,care capteaza intr-un mod miraculos toate tipurile de oameni.
    Sa fim ingaduitori si cu bietul Mos Nicolae si cu nevinovatul Mos Gerila.Sunt personaje pozitive,vrem nu vrem.Am mai spus-o,adevaratul dusman este Mos Scaraoschi care ne tine inimile reci si nu putem stoarce nici macar o lacrima pentru ai nostrii,ca sa nu mai vorbim de straini.

  8. Frate Cristi, nu te contrazic. Vreau să totuşi se ştie că nu-mi fac lumea mea,că nu condamn pe nimeni, că nu mă separ de nimeni. Lumea este ce a ajuns să fie, este aşa cum o vedem şi o percepem fiecare.
    Pe ortodox (cred eu) nu ar trebui să-l preocupe lumea, să-i găsească justificări, să-i susţină “binele”, sau chiar mai mult, (dacă e să luăm în seamă cele spuse de Domnul despre iubirea lumii).
    Dacă s’a preluat ceva cu îngăduinţa bisericii, tot biserica (cred că) este datoare să explice (în permanenţă), de ce s-a făcut aceasta şi să aibă grijă în ce direcţie o ia ceia ce s-a preluat, să nu devină obiceiul mai important decât sărbătoarea să nu se denatureze însăşi rostul şi scopul ei, etc.
    În zona în care am crescut şi unde locuiesc acum (şi am ceva ani) nu am auzit de vre-un moş Nicolae, care ar pune daruri în papuci. (De ce în papuci ? Nu mi se pare deloc potrivit locul ales, tocmai de un aşa mare sfânt).
    Am rămas uimit când (la ceva ani după revoluţie), tocmai Radioul Trinitas îl mediatiza, răspândindu-l peste tot cu o râvnă şi un entuziasm ce se cuveneau dăruite sfântului şi sărbătorii, deja tecute (prin concretul obiceiului) pe plan secund.
    Dacă tot descoperim, redescoperim, madiatizăm, şi cultivăm astfel de “tradiţii”, practici şi obiceiuri, curând (dacă nu chiar acum) vom sărbători cu totul altceva decât trebuie, vom face obiceiul sărbătoare, iar sărbătorile prilej de bucurii străine de acestea.

    Dacă mă socoţi fundamentalist nu mă supăr. Înaltul Bartolomeu a spus într-o predică că cel mai mare fundamentalist a fost Domnul Iisus. Dacă ai ţintit înţelesul pe care i-l dau duşmanii ortodoxiei, păgubitul nu sunt eu.

    Nu putem opri artiştii, lăutarii, ereticii etc să facă ce fac. Biserica nu îngrădeşte libertatea nimănui. Ea trebuie să spună doar Adevărul şi să-l păzească aşa cum l’a primit. Să promoveze doar ce-i propriu bisericii drept-măritoare. Să precizeze că doar acelea îi apartin. Să se ocupe de mântuirea celor ce au ales să o dobândească prin ea.
    Biserica nu este poliţie,(şi nu cerem să fie). Nu-i nici cenzură, nici scenă, nici arenă, nici minister al vreunui tip de guvern, nu slujeşte nici unui scop înafara celui pentru care a luat fiinţă. Dacă cineva iese din acestea iese din biserică.
    Şi s’a ieşit.
    Şi se iese.
    Noi împlinim ce şi cât putem, ortodoxeşte, din ce suntem datori să împlinim. Dar suntem datori să iubim, să mărturisim şi să apăram Ortodoxia cea adevărată,ce autentică, nu cea care se vede în noi astăzi, nu ce a ajuns să fie astăzi. Pentru că de nu o căutăm pe aceia, de nu o cerem pe aceia, de nu ne luptăm ca pe aceia să ne’o împropriem (chiar de am fi catalogaţi ca fundamentalişti ori chiar de ar fi să plătim cu viaţa pentru ea) nu vom putea să dovedim şi să ne dovedim că-l iubim pe Dumnezeu şi că chiar dorim să câstigăm mântuirea.
    Astăzi reperul nu prea mai este nici Dumnezeu, nici ortodoxia autentică, ci “iubirea” necondiţionată a aproapelui şi nerespingerea nici unei credinţe.
    Al iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău…, deja a trecut pe planul doi din moment ce nu mai contează cât şi cum îl iubeşti, nici cum împlinim poruncile Lui, hotărârile sinoadelor ecumenice, autenticitatea ortodoxiei şi toate celelalte.
    Dacă este ceva greşit în ce cred, te rog şi rog să fiu îndreptat.

  9. @NicolaeM
    Obiceiul de a pune daruri in papuci vine de la inspirata milostenie pe furis a Sf. Nicolae pt a ajuta pe cele trei fete sa nu fie date din cauza saraciei la desfranare. Ce-i drept, nu stiu sa existe o explicatie si acceptiune bine intemeiata in acest sens, dar am auzit si eu tot de prin popor. Si mi se pare corecta si frumoasa aceasta traditie.
    Mai rau este ca a devenit (daca a devenit si n-a fost de la inceput) un fel de mijloc desuet modern, mai putin un prilej de a face cadouri din inima pt a exista bucuria sarbatorii dublata si pe plan material. Ce-i drept, copiilor nu ai cum sa le ceri prea mult. Ar fi cam rigid pt ei sa-i pui la rugaciune, doar la citirea cartilor cu vietile sfintilor, mai stiu eu la ce alta randuiala ortodoxista.
    Copiii nu inteleg multe, dar e bine sa traiasca in felul lor realitatea sfintilor. Apoi o descopera mai usor la maturizare si vad ca Sf. Nicolae chiar exista, ca a fost om ca si ei, ca da daruri oricand… celor ce-l roaga.
    Trecerea de la un Mos Nicolae surogat la un nimic, la viata sociala dura poate fi devastatoare, deziluzionanta. Dar trecerea la rugaciune, la sfinti in adevaratul sens, aceasta e altceva. Aici Mosul are sensul lui din faza incipienta a copilarirei.
    Poate e cam sec ce scriu, dar mai sper sa se inteleaga mesajul de dincolo de exprimarea mea searbada. Mai mult descrie chiar d-na Lidia Staniloae in articol. Oricum, mie mi-e greu sa cred ca nu exista undeva la noi in tara traditia cu Mosul Nicolae. Desi nu desconsider ce ai zis despre adevarata credinta, nelumeasca. Cam la fel vad problema si cu colindele. Cele vechi au idei profunde, reflecta dumenzeirea lui Hristos, transcendenta Lui. Sunt pt copii in mai mare masura decat pt adulti, dar e un punct de plecare decat nimic. Chiar si pt multi adulti, din pacate. Mai rau sta treaba cu Sarbatorile cosmetizate de la TV si din magazine, Santa si bucuriile artificiale, materialiste si egoiste.

  10. Pingback: MOS CRACIUN by Coca-Cola – Povestea adevarata a “mosului” in haina rosie sau ISTORIA DETURNARII SENSULUI UNEI TRADITII CRESTINE - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: SFANTUL NICOLAE, cel care ne iubeste dupa chipul dragostei Maicii Domnului, SFANTUL A CARUI INIMA DOARE PENTRU NOI si SARE CU GRABIRE LA TOATE NECAZURILE NOASTRE. Predica Pr. Ciprian Negreanu (si audio) -
  12. Pingback: SFANTUL NICOLAE, “Parintele, Fratele, Fiul, Prie­tenul pe care-l asteptam sa vina in fiecare an” si cascada sa de MINUNI care nu trebuie uitate/ Ce daruri cerem de la “Mosul” sau: CINE NI-L DESPARTE PE “MOS NICOLAE” de
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare