POCAINTA: SINGURA REVOLUTIE DE CARE AVEM NEVOIE/ Sfintii Martiri Brancoveni si DREGATORII MAMONEI DE ASTAZI, CARE FATARNICESC CREDINTA

• Doxologia/ Pr. Constantin Sturzu: Pocăiţi-vă! Şi va fi revoluţie…

Mâine se va citi, în bisericile ortodoxe, Evanghelia din duminica de după Botezul Domnului:

“În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”(Matei 4, 12-17).

Acesta este momentul consfinţit de calendarul bisericesc ca fiind cel al începutului propovăduirii Domnului. Iar primul lucru sesizat este acela că Mântuitorul nu începe prin a propovădui ceva cu totul nou, ci continuă, de fapt, propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul. Cu acest cuvânt – “pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”– a început a grăi în pustia Iudeii ultimul dintre proorocii iudeilor, tot cu acest cuvânt începe şi Hristos. Începutul omului coincide cu începutul Domnului. Este, şi acesta, un semn că cei doi – omul şi Dumnezeu – s-au împăcat; mai exact, că omul a primit să fie împăcat de Dumnezeu (deşi el este cel care a greşit, nu putea tot el, în starea de fiinţă căzută sub puterea satanei, să se mai ridice către Creatorul său). Dar e, aici, şi o atenţionare pentru noi că totul se face doar teandric, cu implicarea, adică, a celor două subiecte ale relaţiei divino-umane. Nici omul singur, nici Dumnezeu singur, doar împreună!

***

Pocăinţa înseamnă întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu, înseamnă că omul se deschide spre dialogul cu Acesta, dar de pe poziţia sa, cea de fiinţă căzută. Prin acest dialog, prin asumarea, smerită, a stării de păcătoşenie, omul se tot ridică până ajunge a sta faţă în faţă cu Dumnezeu. Opusul pocăinţei este întoarcerea cu spatele, ignorarea sau sfidarea lui Dumnezeu (ca atunci când cineva îţi vorbeşte, iar tu refuzi dialogul, îl ignori pe celălalt, ca şi cum n-ar exista sau, în cel mai bun caz, nu ar conta pentru tine). Altfel spus, opusul pocăinţei este ascunderea de Dumnezeu. Adam şi Eva s-au ascuns “de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului” (Facerea 3, 8). Au ajuns, prin neascultarea lor, mâncând din “rodul pomului celui din mijlocul raiului”, un soi de boschetari (imagine extrem de plastică, pe care am întâlnit-o la părintele profesor Vasile Nechita). Asta le-a dat o iluzie de libertate, de autonomie. Ceva asemănător am sesizat la copii ai străzii care, deşi erau luaţi într-un anume centru din Iaşi, oferindu-li-se toate condiţiile unui trai decent, preferau să fugă, imediat ce aveau ocazia, pe stradă, preferând să doarmă prin canale, dar să fie “liberi”. Păcatul îţi dă această falsă impresie că eşti liber să faci ce vrei tu, că “îţi trăieşti viaţa”. Şi nu eşti decât un vierme, “liber”, cu adevărat, să te târâi pe un petec de pământ.

***

Pocăinţa mai poate fi numită şi convertire (…). Ceea ce ne conduce la o altă imagine interesantă. Atunci când converteşti banii, oferi o monedă şi primeşti echivalentul valoric, dar într-o altă monedă (pierzând ceva – comisionul, dar şi câştigând ceva – noua monedă). Cu alte cuvinte, noi, prin pocăinţă/ convertire, nu “radem” tot ceea ce se numeşte viaţa noastră ca să primim o altă viaţă. A muri şi a învia, duhovniceşte vorbind, nu înseamnă aici că eu dispar şi vine un altul în locul meu. Aici se lucrează cu materialul clientului, vorba Maicii Siluana Vlad. Viaţa mea, trupul meu, mintea mea, calităţile mele – fiinţa mea întreagă se schimbă prin orientarea către Dumnezeu. Ele sunt cumva aceleaşi, dar se înnoiesc, se preschimbă. Prescura se preschimbă în Trupul lui Hristos, păstrându-şi însă calitatea de pâine – cum o şi primim când ne împărtăşim. Saul din Tars, prin convertirea de pe drumul Damascului, a rămas cu aceeaşi – ba chiar cu mai multă –râvnă de a sluji lui Dumnezeu ca atunci când îi prigonea pe creştini. Numai că râvna aceasta l-a făcut să devină “apostol al neamurilor”, propovăduind, cu numele de Pavel, Evanghelia mai ales la cei netăiaţi împrejur.

***

Pocăinţa ne poate cuprinde oriunde şi în orice fel de context, nu există un standard anume. Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei. O altă femeie desfrânată a venit de bună voie la Hristos şi a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Alteori s-a întâmplat ca în mers să se petreacă acest lucru, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani. Zaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască. Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi strigând: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face nici un gest, ci doar a strigat către Iisus: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.

***

Doar îngerii căzuţi, ne spun Sfinţii Părinţi, nu se mai pot pocăi. Spre deosebire de om, diavolul a căzut nefiind ispitit de cineva din afară, ci din voia proprie, în deplină cunoştinţă de cauză. Ei ştiu că există Dumnezeu, chiar şi după cădere au dialogat cu El (cum vedem în cartea Iov sau în Evanghelii). Ei “cred şi se cutremură”. Cu toate acestea, Îl refuză pe Dumnezeu în continuare.

***

Pocăinţa noastră nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul, omul nepocăit“se încremeneşte în moleşeala sufletului şi în nesimţire”. Există şi atunci un soi de pocăinţă, dar“pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Două lucruri să reţinem. Mai întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit… Al doilea: acum, în această viaţă, este “loc de întoarcere”spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic: “în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat”. E ca un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o importanţă capitală. Poate fi acea clipă – acea fotogramă – prin care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!

***

Pocăinţa este “o adevărată revoluţie afectivă în viaţa omului” (Părintele Dumitru Stăniloae). Este singura revoluţie de care avem neapărată nevoie! Şi astăzi, ca şi în alte epoci istorice, oamenii luptă pentru schimbare în diferite componente ale vieţii sociale. Chiar şi între creştinii din Biserică se regăsesc persoane care investesc timp şi resurse consistente pentru atingerea unor idealuri de natură civică, ecologică, culturală, chiar şi politică. Foarte multe dintre aceste idealuri sunt nobile şi vrednice de dorit. Ce mă intrigă de fiecare dată când sesizez atâta entuziasm, atâta implicare pătimaşă, este că nu răzbate decât arareori, peste toate, ideea că de pocăinţă avem mai întâi nevoie. Lumea aceasta este un imens pustiu al Carantaniei în care suntem ispitiţi de diavol să rezolvăm problemele materiale ale omenirii. Răspunsul corect la aceste provocări îl dă doar Hristos Domnul: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4). Adică, da! – “pâinea” este importantă, dar nu este cea mai importantă. E o chestiune de priorităţi. Nimic nu trebuie neglijat din ceea ce este de folos omului pe pământ – libertate civică şi politică, hrană şi toate cele necesare traiului, un pământ curat etc. – dar pentru nimic să nu luptăm ca şi cum la asta s-ar reduce totul. Adevărata şi prima revoluţie de care avem nevoie este cea interioară – or asta face în noi doar pocăinţa. Restul vine în chip firesc, pentru că vine nu de la noi, ci, prin noi, chiar de la Dumnezeu!

• Adevarul/ Pr. Marcel Radut Seliste: Anul politic 2014 – Anul Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi exorcizarea vieţii politice româneşti

Patriarhia Română a proclamat în mod oficial anul 2014 ca Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveniîn cuprinsul Bisericii noastre. În acest an se împlinesc 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache, care au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în august 1992 şi sunt prăznuiţi în ziua de 16 August.

Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu – un posibil model de urmat pentru dregătorii cetăţii româneşti

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino, a domnit în Ţara Românească între anii 1688 – 1714, perioadă în care s-a îngrijit de întărirea autorităţii domnitorului, de reorganizarea sistemului fiscal şi de dezvoltarea unor relaţii strânse cu celelalte două ţări româneşti, Moldova şi Transilvania. În plan politic a reuşit să păstreze echlibrul în relaţiile dificile şi încordate cu cele trei mari imperii de la graniţele ţării, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic, dovedind un înalt simţ al diplomaţiei, pragmatismului şi prudenţei.

Marele merit al Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu este dezvoltarea vieţii culturale şi spirituale din Ţara Românească. A fost iniţiată o adevărată ofensivă în construirea de aşezăminte religioase şi laice, în stilul neo-bizantin şi cu influenţe ale renascentismului italian, totul pe un fond arhitectural românesc, născându-se astfel stilul brâncovenesc, arta brâncovenească. Sfântul Domnitor s-a manifestat şi ca protector al tiparului şi şcolilor din Ţara Românească şi din Transilvania. A susţinut cu sume importante de bani Şcoala românească din Şcheii Braşovului, iar în 1694 a înfiinţat Academia Domnească din Bucureşti, „colegiu public pentru pământeni şi străini”, la Mânăstirea „Sf. Sava”, având ca limbă de predare greaca veche. Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu a înfiinţat şcoli în diferite mânăstiri – Sf. Gheorghe Vechi şi Colţea, în Bucureşti – precum şi biblioteci, unde au fost achiziţionate lucrări de cultură procurate din marile capitale ale Europei de Apus – biblioteca de la Mânăstirea Mărgineni sau biblioteca de la Mânăstirea Horezu.

În 1689, Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu l-a adus de la Instanbul pe Sfântul Antim Ivireanul – canonizat de Biserică în 1992 şi prăznuit la 27 Septembrie – căruia i-a încredinţat iniţial conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, apoi acesta a fost numit egument la Mânăstirea Snagov, în 1696, unde a dezvoltat tipografia, în 1705 fiind ales ca Episcop de Vâlcea, unde a dezvoltat tipografia de la Mânăstirea Govora, iar în 1708, ca Mitropolit al Ungrovlahiei.

În primăvara anului 1714, Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu a fost mazilit de către Înalta Poartă. Cronicarul otoman Mehmed Raşid, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Istoria Românilor”, notează ca motiv al mazilirii faptul că domnitorul român „adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală (împotriva Imperiului Otoman n.n.), aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut independent”.

Gheorghe Şincai, în „Cronica românilor şi a mai multor neamuri”, descrie martiriul Sfântului şi familiei Brâncoveanu:

 „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru Aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”

Mai este posibilă exorcizarea vieţii politice româneşti?

Da, viaţa politică românească poate fi reaşezată pe o temelie morală şi creştină! Totuşi, acest deziderat poate fi împlinit numai şi numai prin implicarea acelor forţe civice, culturale şi spirituale care îşi asumă în chip real credinţa în Dumnezeu şi loialitatea faţă de Naţiunea Română şi de Statul Român. Alături de societatea civilă laică, de presa independentă şi de elita culturală, Biserica Ortodoxă Română este chemată să-L mărturisească pe Hristos în faţa dregătorilor cetăţii româneşti.

[…] Dregătorii cetăţii româneşti, cei mai mulţi dintre ei, nu urmează lui Hristos, ci slujesc lui Mamona. Ei sunt făţarnici, mimând mereu dragostea pentru Biserica lui Hristos. Este plină ţara de politicieni care donează sume mari de bani pentru ctitorirea de biserici şi mânăstiri, care se afişează alături de ierarhi şi poporul credincios, în biserici, la marile sărbători creştine, dar care comit păcate mari împotriva poruncilor lui Hristos, jefuind bugetul naţional, trădând interesul naţional, slujind doar propriului egoism, propriei lăcomii.

In atare context, apare pentru Biserica noastră riscul de a accepta colaborarea şi susţinerea din partea unei clase politice anticreştine, prin ale cărei decizii politice şi fapte imorale şi ilegale, Naţiunea Română se împuţinează numeric, se rătăceşte sufleteşte, iar Statul Român se apropie de faliment.

Responsabilitatea directă pentru dezastrul naţional este a lor, a acestor politicieni anticreştini, dar există şi o responsabilitate indirectă, cel puţin egal de gravă, a noastră, a celor care, în Biserică, suntem ierarhi, preoţi şi credincioşi mireni. Glasul profetic al Bisericii, mustrarea dreaptă venită din partea Bisericii către dregătorul care îşi trădează cetatea nu sunt suficient de prezente în cetatea românească. Asumarea de către popor a valorilor creştine este insuficientă şi acest trist fapt poate fi observat în modul în care cetăţeanul român se manifestă atunci când este chemat la votare ori la interacţiune cu politicianul – ne lăsăm cumpăraţi în faţa urnei de votare, credem cu o naivitate prostească promisiunile imposibil de onorat ale candidaţilor la demnităţile publice, acceptăm să dăm mita în administraţia publică, în Justiţia controlată de politicieni, nu avem curajul şi demnitatea protestului în stradă etc.

Mărturisind despre oportunităţile oferite de anul omagial şi comemorativ 2014, amintim şi faptul că în Calendarul Creştin Ortodox, fiecare zi este binecuvântată cu jertfa unor sfinţi, martiri şi mucenici în Hristos. Sfinţii Martiri Brâncoveni reprezintă deci doar unul dintre modelele pe care politicienii români le pot urma în slujirea Naţiunii Române şi a Statului Român. Anul 2014, Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni poate fi onorat de slujitorii Bisericii nu numai prin clasice seminarii publice şi formale conferinţe preoţeşti, ci mai ales prin acţiuni curajoase de mărturisire a valorilor creştine către dregătorii cetăţii româneşti, spre îndreptarea lor duhovnicească, spre exorcizarea vieţii politice româneşti, ţelul suprem fiind mărturisirea lui Hristos, salvarea Naţiunii Române de la degenerare şi a Statului Român de la faliment.