POCAINTA: SINGURA REVOLUTIE DE CARE AVEM NEVOIE/ Sfintii Martiri Brancoveni si DREGATORII MAMONEI DE ASTAZI, CARE FATARNICESC CREDINTA

12-01-2014 8 minute Sublinieri

martie-aprilie-2010-016-1024x768

Mâine se va citi, în bisericile ortodoxe, Evanghelia din duminica de după Botezul Domnului:

“În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”(Matei 4, 12-17).

Acesta este momentul consfinţit de calendarul bisericesc ca fiind cel al începutului propovăduirii Domnului. Iar primul lucru sesizat este acela că Mântuitorul nu începe prin a propovădui ceva cu totul nou, ci continuă, de fapt, propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul. Cu acest cuvânt – “pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”– a început a grăi în pustia Iudeii ultimul dintre proorocii iudeilor, tot cu acest cuvânt începe şi Hristos. Începutul omului coincide cu începutul Domnului. Este, şi acesta, un semn că cei doi – omul şi Dumnezeu – s-au împăcat; mai exact, că omul a primit să fie împăcat de Dumnezeu (deşi el este cel care a greşit, nu putea tot el, în starea de fiinţă căzută sub puterea satanei, să se mai ridice către Creatorul său). Dar e, aici, şi o atenţionare pentru noi că totul se face doar teandric, cu implicarea, adică, a celor două subiecte ale relaţiei divino-umane. Nici omul singur, nici Dumnezeu singur, doar împreună!

***

Pocăinţa înseamnă întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu, înseamnă că omul se deschide spre dialogul cu Acesta, dar de pe poziţia sa, cea de fiinţă căzută. Prin acest dialog, prin asumarea, smerită, a stării de păcătoşenie, omul se tot ridică până ajunge a sta faţă în faţă cu Dumnezeu. Opusul pocăinţei este întoarcerea cu spatele, ignorarea sau sfidarea lui Dumnezeu (ca atunci când cineva îţi vorbeşte, iar tu refuzi dialogul, îl ignori pe celălalt, ca şi cum n-ar exista sau, în cel mai bun caz, nu ar conta pentru tine). Altfel spus, opusul pocăinţei este ascunderea de Dumnezeu. Adam şi Eva s-au ascuns “de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului” (Facerea 3, 8). Au ajuns, prin neascultarea lor, mâncând din “rodul pomului celui din mijlocul raiului”, un soi de boschetari (imagine extrem de plastică, pe care am întâlnit-o la părintele profesor Vasile Nechita). Asta le-a dat o iluzie de libertate, de autonomie. Ceva asemănător am sesizat la copii ai străzii care, deşi erau luaţi într-un anume centru din Iaşi, oferindu-li-se toate condiţiile unui trai decent, preferau să fugă, imediat ce aveau ocazia, pe stradă, preferând să doarmă prin canale, dar să fie “liberi”. Păcatul îţi dă această falsă impresie că eşti liber să faci ce vrei tu, că “îţi trăieşti viaţa”. Şi nu eşti decât un vierme, “liber”, cu adevărat, să te târâi pe un petec de pământ.

***

Pocăinţa mai poate fi numită şi convertire (…). Ceea ce ne conduce la o altă imagine interesantă. Atunci când converteşti banii, oferi o monedă şi primeşti echivalentul valoric, dar într-o altă monedă (pierzând ceva – comisionul, dar şi câştigând ceva – noua monedă). Cu alte cuvinte, noi, prin pocăinţă/ convertire, nu “radem” tot ceea ce se numeşte viaţa noastră ca să primim o altă viaţă. A muri şi a învia, duhovniceşte vorbind, nu înseamnă aici că eu dispar şi vine un altul în locul meu. Aici se lucrează cu materialul clientului, vorba Maicii Siluana Vlad. Viaţa mea, trupul meu, mintea mea, calităţile mele – fiinţa mea întreagă se schimbă prin orientarea către Dumnezeu. Ele sunt cumva aceleaşi, dar se înnoiesc, se preschimbă. Prescura se preschimbă în Trupul lui Hristos, păstrându-şi însă calitatea de pâine – cum o şi primim când ne împărtăşim. Saul din Tars, prin convertirea de pe drumul Damascului, a rămas cu aceeaşi – ba chiar cu mai multă –râvnă de a sluji lui Dumnezeu ca atunci când îi prigonea pe creştini. Numai că râvna aceasta l-a făcut să devină “apostol al neamurilor”, propovăduind, cu numele de Pavel, Evanghelia mai ales la cei netăiaţi împrejur.

***

Pocăinţa ne poate cuprinde oriunde şi în orice fel de context, nu există un standard anume. Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei. O altă femeie desfrânată a venit de bună voie la Hristos şi a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Alteori s-a întâmplat ca în mers să se petreacă acest lucru, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 aniZaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască. Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi strigând: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face nici un gest, ci doar a strigat către Iisus: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.

***

Doar îngerii căzuţi, ne spun Sfinţii Părinţi, nu se mai pot pocăi. Spre deosebire de om, diavolul a căzut nefiind ispitit de cineva din afară, ci din voia proprie, în deplină cunoştinţă de cauză. Ei ştiu că există Dumnezeu, chiar şi după cădere au dialogat cu El (cum vedem în cartea Iov sau în Evanghelii). Ei “cred şi se cutremură”. Cu toate acestea, Îl refuză pe Dumnezeu în continuare.

***

Pocăinţa noastră nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul, omul nepocăit“se încremeneşte în moleşeala sufletului şi în nesimţire”. Există şi atunci un soi de pocăinţă, dar“pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Două lucruri să reţinem. Mai întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit… Al doilea: acum, în această viaţă, este “loc de întoarcere”spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic: “în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat”. E ca un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o importanţă capitală. Poate fi acea clipă – acea fotogramă – prin care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!

***

Pocăinţa este “o adevărată revoluţie afectivă în viaţa omului” (Părintele Dumitru Stăniloae). Este singura revoluţie de care avem neapărată nevoie! Şi astăzi, ca şi în alte epoci istorice, oamenii luptă pentru schimbare în diferite componente ale vieţii sociale. Chiar şi între creştinii din Biserică se regăsesc persoane care investesc timp şi resurse consistente pentru atingerea unor idealuri de natură civică, ecologică, culturală, chiar şi politică. Foarte multe dintre aceste idealuri sunt nobile şi vrednice de dorit. Ce mă intrigă de fiecare dată când sesizez atâta entuziasm, atâta implicare pătimaşă, este că nu răzbate decât arareori, peste toate, ideea că de pocăinţă avem mai întâi nevoie. Lumea aceasta este un imens pustiu al Carantaniei în care suntem ispitiţi de diavol să rezolvăm problemele materiale ale omenirii. Răspunsul corect la aceste provocări îl dă doar Hristos Domnul: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4). Adică, da! – “pâinea” este importantă, dar nu este cea mai importantă. E o chestiune de priorităţi. Nimic nu trebuie neglijat din ceea ce este de folos omului pe pământ – libertate civică şi politică, hrană şi toate cele necesare traiului, un pământ curat etc. – dar pentru nimic să nu luptăm ca şi cum la asta s-ar reduce totul. Adevărata şi prima revoluţie de care avem nevoie este cea interioară – or asta face în noi doar pocăinţa. Restul vine în chip firesc, pentru că vine nu de la noi, ci, prin noi, chiar de la Dumnezeu!

Patriarhia Română a proclamat în mod oficial anul 2014 ca Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveniîn cuprinsul Bisericii noastre. În acest an se împlinesc 300 de ani de la moartea martirică a Sfântului Domnitor al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi a sfetnicului Ianache, care au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în august 1992 şi sunt prăznuiţi în ziua de 16 August.

Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu – un posibil model de urmat pentru dregătorii cetăţii româneşti

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino, a domnit în Ţara Românească între anii 1688 – 1714, perioadă în care s-a îngrijit de întărirea autorităţii domnitorului, de reorganizarea sistemului fiscal şi de dezvoltarea unor relaţii strânse cu celelalte două ţări româneşti, Moldova şi Transilvania. În brancoveniplan politic a reuşit să păstreze echlibrul în relaţiile dificile şi încordate cu cele trei mari imperii de la graniţele ţării, Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic, dovedind un înalt simţ al diplomaţiei, pragmatismului şi prudenţei.

Marele merit al Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu este dezvoltarea vieţii culturale şi spirituale din Ţara Românească. A fost iniţiată o adevărată ofensivă în construirea de aşezăminte religioase şi laice, în stilul neo-bizantin şi cu influenţe ale renascentismului italian, totul pe un fond arhitectural românesc, născându-se astfel stilul brâncovenesc, arta brâncovenească. Sfântul Domnitor s-a manifestat şi ca protector al tiparului şi şcolilor din Ţara Românească şi din Transilvania. A susţinut cu sume importante de bani Şcoala românească din Şcheii Braşovului, iar în 1694 a înfiinţat Academia Domnească din Bucureşti, „colegiu public pentru pământeni şi străini”, la Mânăstirea „Sf. Sava”, având ca limbă de predare greaca veche. Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu a înfiinţat şcoli în diferite mânăstiri – Sf. Gheorghe Vechi şi Colţea, în Bucureşti – precum şi biblioteci, unde au fost achiziţionate lucrări de cultură procurate din marile capitale ale Europei de Apus – biblioteca de la Mânăstirea Mărgineni sau biblioteca de la Mânăstirea Horezu.

În 1689, Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu l-a adus de la Instanbul pe Sfântul Antim Ivireanul – canonizat de Biserică în 1992 şi prăznuit la 27 Septembrie – căruia i-a încredinţat iniţial conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, apoi acesta a fost numit egument la Mânăstirea Snagov, în 1696, unde a dezvoltat tipografia, în 1705 fiind ales ca Episcop de Vâlcea, unde a dezvoltat tipografia de la Mânăstirea Govora, iar în 1708, ca Mitropolit al Ungrovlahiei.

În primăvara anului 1714, Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu a fost mazilit de către Înalta Poartă. Cronicarul otoman Mehmed Raşid, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Istoria Românilor”, notează ca motiv al mazilirii faptul că domnitorul român „adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală (împotriva Imperiului Otoman n.n.), aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut independent”.

Gheorghe Şincai, în „Cronica românilor şi a mai multor neamuri”, descrie martiriul Sfântului şi familiei Brâncoveanu:

 „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru Aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta…”. Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie.”

Mai este posibilă exorcizarea vieţii politice româneşti?

Da, viaţa politică românească poate fi reaşezată pe o temelie morală şi creştină! Totuşi, acest deziderat poate fi împlinit numai şi numai prin implicarea acelor forţe civice, culturale şi spirituale care îşi asumă în chip real credinţa în Dumnezeu şi loialitatea faţă de Naţiunea Română şi de Statul Român. Alături de societatea civilă laică, de presa independentă şi de elita culturală, Biserica Ortodoxă Română este chemată să-L mărturisească pe Hristos în faţa dregătorilor cetăţii româneşti.

[…] Dregătorii cetăţii româneşti, cei mai mulţi dintre ei, nu urmează lui Hristos, ci slujesc lui Mamona. Ei sunt făţarnici, mimând mereu dragostea pentru Biserica lui Hristos. Este plină ţara de politicieni care donează sume mari de bani pentru ctitorirea de biserici şi mânăstiri, care se afişează alături de ierarhi şi poporul credincios, în biserici, la marile sărbători creştine, dar care comit păcate mari împotriva poruncilor lui Hristos, jefuind bugetul naţional, trădând interesul naţional, slujind doar propriului egoism, propriei lăcomii.

In atare context, apare pentru Biserica noastră riscul de a accepta colaborarea şi susţinerea din partea unei clase politice anticreştine, prin ale cărei decizii politice şi fapte imorale şi ilegale, Naţiunea Română se împuţinează numeric, se rătăceşte sufleteşte, iar Statul Român se apropie de faliment.

Responsabilitatea directă pentru dezastrul naţional este a lor, a acestor politicieni anticreştini, dar există şi o responsabilitate indirectă, cel puţin egal de gravă, a noastră, a celor care, în Biserică, suntem ierarhi, preoţi şi credincioşi mireni. Glasul profetic al Bisericii, mustrarea dreaptă venită din partea Bisericii către dregătorul care îşi trădează cetatea nu sunt suficient de prezente în cetatea românească. Asumarea de către popor a valorilor creştine este insuficientă şi acest trist fapt poate fi observat în modul în care cetăţeanul român se manifestă atunci când este chemat la votare ori la interacţiune cu politicianul – ne lăsăm cumpăraţi în faţa urnei de votare, credem cu o naivitate prostească promisiunile imposibil de onorat ale candidaţilor la demnităţile publice, acceptăm să dăm mita în administraţia publică, în Justiţia controlată de politicieni, nu avem curajul şi demnitatea protestului în stradă etc.

Mărturisind despre oportunităţile oferite de anul omagial şi comemorativ 2014, amintim şi faptul că în Calendarul Creştin Ortodox, fiecare zi este binecuvântată cu jertfa unor sfinţi, martiri şi mucenici în Hristos. Sfinţii Martiri Brâncoveni reprezintă deci doar unul dintre modelele pe care politicienii români le pot urma în slujirea Naţiunii Române şi a Statului Român. Anul 2014, Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni poate fi onorat de slujitorii Bisericii nu numai prin clasice seminarii publice şi formale conferinţe preoţeşti, ci mai ales prin acţiuni curajoase de mărturisire a valorilor creştine către dregătorii cetăţii româneşti, spre îndreptarea lor duhovnicească, spre exorcizarea vieţii politice româneşti, ţelul suprem fiind mărturisirea lui Hristos, salvarea Naţiunii Române de la degenerare şi a Statului Român de la faliment.


Categorii

Convertiri, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Preot Marcel Radut Seliste, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Sarbatori, comemorari, sfinti, Sfanta Impartasanie, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “POCAINTA: SINGURA REVOLUTIE DE CARE AVEM NEVOIE/ Sfintii Martiri Brancoveni si DREGATORII MAMONEI DE ASTAZI, CARE FATARNICESC CREDINTA

  1. Referitor la Sfântul Antim Ivireanul, trebuie să facem următoarele precizări.

    În urma descoperirii recente (decembrie 2013) a unor manuscrise (scrisori din 1671, 1707, 1709) în Arhiva Metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol, afirm că:

    – Andrei ivireanul a fost răscumpărat din robia turcilor și a a primit tunderea în monahism și numele Antim la Sfântul Mormânt din Ierusalim înainte de anii 1670, unde a fost om de încredere al patriarhului Dositei Notara (epitrop și schevofilax al bisericii mari).

    – după anii 1682 a fost trimis la mănăstirea Cetățuia din Iași, unde a învățat limbile română și slavonă și unde a ajuns egumen (este menționat într-un document la 1689), ulterior venind în Țara Românească (toamna 1689 – 1690).

    – nu există documente care să ateste că Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Țara Românească, ci există mărturia că Antim a venit în București ca ucenic tipograf la Mitrofan (fost episcop de Huși, apoi de Buzău) fiind plătită școala aceasta de patriarhul Dositei cu 200 groși. Mihail Iștvanovici (cel mai bun și mai apropiat ucenic-tipograf al Sfântului Antim), de asemenea, afirmă că Sfinții Martiri Constantin și Antim s-au întâlnit prima oară în București.

    – colaborarea dintre Sfinții Martiri Constantin Brâncoveanul și Antim Ivireanul a fost cea mai rodnică pentru Ortodoxie în întreg spațiul răsăritean. Nici măcar în vremea bizantină nu s-au răspândit (prin traduceri, scrieri și tipărituri) cărți ortodoxe (plus uriașe ajutoare bănești) în Răsăritul Creștin precum au făcut cei doi mari luminători, mărturisitori și apărători ai Ortodoxiei.

  2. De mai mult timp observ ca exista un fir rosu nevazut, in viata bisericii, care ne poarta pe noi toti, de la o Duminica la alta, pe niste trepte nevazute, spre anumite teluri duhovnicesti. Asa s-a intamplat si acum. Saptamana aceasta, plecand de la problema pamantului instrainat, am ajuns sa discutam despre biserica si implicarea ei in viata cetatii. Si cred ca nu intamplator adminii ne-au supus atentiei cele doua articole de mai sus. Cred ca ele se leaga cumva. Si legat de aceste articole si de comentariile mele anterioare,

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/01/09/romania-vanzarea-pamanturilor-terenuri-agricole-ungaria-ilie-serbanescu/#comment-250165
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/01/09/romania-vanzarea-pamanturilor-terenuri-agricole-ungaria-ilie-serbanescu/#comment-250174
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/01/09/romania-vanzarea-pamanturilor-terenuri-agricole-ungaria-ilie-serbanescu/#comment-250211

    as vrea sa spun ca biserica, in primul rand, ne da hrana cea sufleteasca. Parintele Arsenie Boca, in “Cuvinte vii”, scriind despre minunea inmultirii painilor, spune ca Domnul nostru Iisus Hristos, ar fi vrut atunci sa vorbeasca multimilor si despre un alt fel de paine pe care ar fi vrut sa le-o daruiasca. Dar nu a gasit sufletele lor deschise pentru a primi painea cea adevarata. Si a plecat domnul Iisus, mahnit, din calea multimilor pentru a se ruga.

    Acum, daca ne amintim, nici apostolii nu au putut primi toti acest cuvant. Unii s-au smintit si l-au parasit. Si daca ma caut bine pe mine insami cred ca, daca as fi trait in acel moment, si eu l-as fi parasit (iertare Doamne!). Cum sa-l mananci pe Dumnezeu pe paine?! mi-as fi spus atunci. Sfantul Petru, insa, nu l-a parasit, intelegand (luminat de Sfantul Duh) ca doar la domnul Iisus sunt cuvintele vietii vesnice.

    Acum dupa doua mii de ani sunt credinciosi care tot la painea din grau cauta si dau vina pe biserica pentru ca nu ne da paine. Nu biserica trebuie sa ne dea paine! Daca are vreo vina biserica atunci aceasta este cea semnalata in articolul de mai sus: ca nu trage dregatorii de maneca pentru felul in care NU se ingrijesc de problemele cetatii.

    Eu, ca simplu credincios din biserica nu am insa acest drept, de a-i judeca pe preoti si pe ierarhi. Am constatat, de foarte multe ori, ca cei din jurul meu isi justifica neparticiparea la slujbele si tainele bisericii prin pacatele preotilor si ale ierarhilor. Stiu cat de periculos este acest pacat pentru ca eu insami am pacatuit, de multe ori, in acest fel! Am invatat ca doar intr-un singur caz am voie sa judec si sa actionez cumva, si anume in caz de erezie (si in momentul actual erezia care ne pandeste este ecumenismul). Si cred ca tocmai din acest motiv, cei care suntem credinciosi, nu avem voie sa-i smintim pe cei din jurul nostru (poate mai slabi in credinta) vorbindu-le de pacatele slujitorilor bisericii. In felul acesta ne facem partasi si noi la sminteala si vom plati si noi cu ierarhii vinovati in fata lui Dumnezeu. Pacatul acesta ne este interzis nu pentru a-i proteja pe ierarhi! NU! Ne este interzis pentru ca este foarte usor sa-ti pierzi credinta, aceea putina pe care o ai, judecandu-i pe preoti si pe ierarhi! Trebuie sa fugim de acest pacat ca de foc! Facand acest pacat ne facem rau noua insine! Si cei care au interes sa ne distruga credinta de aceea ne scot tot timpul in fata pacatele slujitorilor ei! (vezi presa) Sa-i lasam pe cei cu credinta tare si puternica, unul a fost parintele Gheorghe Calciu, sa faca acest lucru! Parintele Arsenie Boca, desi scos de la slujire de catre ierarhi, nu s-a facut niciodata vinovat de pacatul judecarii slujitorilor bisericii.

    As vrea sa mai spun ca cei care-l iubesc pe Dumnezeu nu vor fi lipsisti nici de painea de grau. Imi aduc aminte de cum le-a aparut Hristos apostolilor, care erau mahniti si de lipsa lui Hristos dintre ei si de faptul ca nu pescuisera nimic, si i-a hranit cu dragostea aceea pe care numai Dumnezeu o are pentru noi oamenii. Nu ne lasa Dumnezeu sa flamanzim DACA noi inainte de orice altceva il cautam pe El si il slujim pe EL cu credinta tare!

    Daca am suparat pe cineva cu ceva prin ceea ce am spus ii rog sa ma ierte.

  3. Ma iertati ca, din graba, toate pronumele pentru Dumnezeu, Hristos, le-am scris cu litera mica.

  4. Pingback: Avertismente grave… de la dreapta la stanga: OMUL NEPOCAIT CERE DICTATURA/ Despre lumea ANTI-CIVICA si, mai ales, ANTI-UMANA a viitorului - Recomandari
  5. Pingback: Deshumarea Sfantului Martir Constantin Brancoveanu pentru INCHINAREA LA MOASTELE SALE. Procesiune cu sfintele moaste duminica, 21 mai - Recomandari
  6. Pingback: MARTIRIUL SFINTILOR BRANCOVENI – 300 de ani de la nasterea in cer a Sfantului Voievod Constantin, a fiilor sai si a sfetnicului Ianache. VIATA SI PATIMIREA CELEI MAI EXEMPLARE FAMILII DOMNITOARE ROMANESTI (si VIDEO). Cum intelegem azi jertfa lor? &#
  7. Pingback: SFANTUL MARTIR CONSTANTIN BRANCOVEANU – o viata sub semnul Crucii, transpusa in ICOANE INSUFLATE DE DUH de pictorul ELENA MURARIU. Documentar video (TVR): PUTEREA VIZIUNII - Recomandari
  8. Pingback: SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU – domnitorul emblematic pentru lumea veche românească si ceasul Judecatii neamului. CUM S-A SFARSIT O LUME prin UCIGASA INVIDIE si TRADAREA DE FRATE. Cum cade si de ce moare un neam? -
  9. Pingback: MARIA BRANCOVEANU | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: SFINTII BRANCOVENI – icoana jertfei zugravita in imnele poetului IOAN ALEXANDRU: “Am pierdut totul, sa nu ne pierdem si sufletul, fiii mei, Asta-i de-acum in grija noastra hotaratoarea lupta…” | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: REALISM BRÂNCOVENESC IN VREMURI DE CUMPLITE PRIMEJDII. Voda Constantin intre cei care “amageau numele crestinatatii” si “fiarele” turco-tatare | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: SFINȚII BRÂNCOVENI, “mănunchiul” impreună-muceniciei și PUTEREA VIZIUNII – un destin sub semnul Crucii, transpus în ICOANE sublime, insuflate de Duh, “de mâna ELENEI MURARIU”: “Eu văd vremu­rile pe care le trăim a
  13. Pingback: PIESA DE TEATRU CRESTIN despre SFINTII BRANCOVENI, cu actori ortodocsi practicanti | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare