Adevarata criza este CRIZA DE OAMENI CU VIATA SFANTA/ Nediscriminarea corectitudinii politice si toleranta crestina/ LETALA OBISNUINTA CU RAUL/ Scopul celor puternici ai acestei lumi: INROBIREA MINTII

“Foarte mulţi continuă să-şi ducă viaţa ca şi mai înainte: televizor, meciuri de fotbal, într-un cuvânt, DISTRACŢIE, adică împrăştierea minţii. Câtă vreme au o bucată de pâine, un fotoliu, şi un ecran la care să se uite, nimeni şi nimic nu îi poate mişca din starea lor de letargie duhovnicească. Dacă sunt lipsiţi de toate acestea, atunci se trezesc ca să revendice, nu libertatea lor pe care şi-au pierdut-o, ci obiectul care îi menţinea în starea de somnolenţă, în lumea lor. Cei care conduc această lume nu dorm, însă. Aceştia îi hipnotizează pe oameni prin discursurile lor şi le adorm conştiinţa. Au un plan de îndeplinit, un plan comun pentru toată lumea. De sute de ani se întâmplă acest lucru”.

***

• Doxologia:

pr. Constantin Sturzu: Câştigător la “unu din zece”

 În timpul vieţii Sale pământeşti, au fost multe vindecări făcute de Hristos Domnul. Nu toate însă s-au desfăşurat după un acelaşi “scenariu”. Uneori vindecarea se făcea ca răspuns imediat la cererea bolnavului, ba chiar, uneori, Mântuitorul Însuşi aborda persoana respectivă pe această temă (cum e cazul slăbănogului de la Vitezda), alteori vindecarea se făcea după insistenţe, unele chiar îndelungi, ale celui aflat în suferinţă (a se vedea cazul femeii hananeence). Cel mai adesea, după o vindecare, Domnul cerea discreţie asupra minunii, deşi avem şi un caz în care cel ce fusese demonizat – din ţinutul gherghesenilor – este îndemnat să rămână în acele locuri ca să spună “cât de mult bine i-a făcut lui Dumnezeu”. Toate vindecările relatate de Evanghelii au, dincolo de unele elemente comune, şi ceva specific. Vindecarea celor zece leproşi, spre exemplu – despre care se va vorbi în bisericile ortodoxe în această duminică – are în centrul mesajului său ideea de mulţumire sau de recunoştinţă. Pericopa sună astfel:

“În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.” (Ev. Luca 17, 12-19)

***

            La prima vedere, pare contrariantă atitudinea Domnului faţă de cei nouă care şi-au continuat drumul. La urma urmei, am putea spune, ei nu au făcut decât să respecte prevederea vechitestamentară, care le cerea să se arate preoţilor înainte de a se reintegra în comunitate. Mai mult, acest lucru este întărit de Însuşi Iisus, Care le cere să meargă şi să împlinească această exigenţă a Legii. Practic, ei se aflau sub ascultare. Unde au greşit? De ce sunt mustraţi? Avea nevoie Hristos de recunoştinţa lor, Îl ajuta cu ceva ca ei “să dea slavă lui Dumnezeu”? Nu cumva – ar spune un cârcotaş – El cerea discreţie, dar, de fapt, Îşi dorea recunoaştere din partea celor care beneficiau de aceste minuni? Iată doar o parte dintre întrebările ce s-ar putea naşte în orice minte prizonieră logicii acestei lumi…

***

            Ei bine, cei nouă leproşi nu au nici o scuză pentru comportamentul lor. Chiar şi în logica omenească, dacă există un pic de bun simţ, e de la sine înţeles ca un om să se întoarcă pentru a mulţumi binefăcătorului său, indiferent de cât efort ar presupune asta. Ei se puteau duce şi ulterior, după ce I-ar fi mulţumit lui Iisus, să împlinească şi cele ale Legii, spre a se reintegra în familiile şi în comunităţile lor. Gestul lor e similar cu al celui ce primeşte un cadou de la o persoană şi pleacă repede spre casă spre a se bucura de darul picat pe neaşteptate, dar fără a rosti măcar un “mulţumesc”.

Apoi, un alt aspect. Când unui om i se întâmplă ceva bun pe neaşteptate, poate fi de înţeles dacă, într-o primă instanţă, furat de euforia momentului, caută mai întâi să împărtăşească bucuria cu cei din jur, iar abia apoi ridică rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Dar dacă L-ai avut în faţa ta pe Însuşi binefăcătorul tău şi nu te întorci spre El să-i mulţumeşti înseamnă că nu ai înţeles că ai beneficiat de mila şi iubirea unei Persoane concrete. Ce teribil lucru să-L ratezi pe Dumnezeu chiar şi când Îl întâlneşti faţă către faţă! E o atitudine maladivă această exclusivă concentrare a noastră pe darurile primite în viaţa noastră, ignorând în mod voit pe Dăruitor. De aceea este atâta durere în lume, atâta frustare şi atâta depresie, pentru că nu mulţumim suficient pentru ceea ce avem în viaţă noastră şi ne frământăm mereu cu gândul la ceea ce nu avem.

***

            La ce le-a folosit celor nouă leproşi că s-au vindecat? Se vor fi bucurat de vindecarea lor o vreme, un an, zece, poate să mai fi trăit şi o sută de ani… Dar trupul tot la boală sau, în cel mai bun caz, la neputinţele bătrâneţilor şi apoi la momentul morţii ajunge. Să ne mulţumim doar cu o sănătate de moment? Sau să recunoaştem pe Dumnezeu ca sursă a vieţii noastre ca apoi să auzim şi noi, precum cel de-al zecelea lepros: “credinţa ta te-a mântuit”? Acest om recunoscător a primit, cu adevărat, mai mult decât ceilalţi nouă…

Cam aşa ne-am putea gândi şi la momentul în care vor fi “un cer nou şi un pământ nou”, la învierea cea de obşte: toţi vor primi înapoi trupurile lor (precum toţi cei zece leproşi s-au vindecat), dar numai cei care se vor întoarce atunci spre Dumnezeu cu recunoştinţă vor gusta binefacerile mântuirii! Cei care se vor întoarce spre ale lor, într-o atitudine de autosuficienţă, ignorând pe Dumnezeu Care este de faţă, aceia nu au cum să fie fericiţi. Ei ar fi cei care îşi doresc să fie nu dumnezei prin harul/ puterea lui Dumnezeu, ci dumnezei prin ei înşişi.

***

            Domnul a spus: “Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Ca atare, nu de asta ne-a creat. Lui nu-i lipseşte nimic, nu are nevoie de nimic, cu atât mai puţin ca noi să-i dăm slavă. El este plinătatea desăvârşită pentru că toate sunt de la El şi în El. Dar ideea este că noi avem nevoie să-L slăvim pe Dumnezeu ca în felul acesta să ne împărtăşim din slava Sa, de Viaţa Sa. Este vorba aici de harul Său, de energiile necreate. În acelaşi loc scripturistic ni se spune: “Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi” (v. 42-44).

***

            Nevoia de slavă / har/ energie este una fundamentală pentru om. Ea hrăneşte omul cum nu o poate face nimic din cele create. Când ne mândrim în noi înşine, e ca un soi de autofagie. Când căutăm slava de la oameni, e un soi de canibalism. Când o cerem, conştient sau mai puţin conştient, de la diavol, se cheamă că ne lăsăm posedaţi. Doar când o căutăm de la Dumnezeu este îndumnezeire.

***

            Dumnezeu a creat persoane care-i să fie parteneri egali în iubire, care să fie împreună creatori cu El. Noi îi spunem Stăpân şi ne facem robi ai Săi şi asta ne ajută să ne “aşezăm” ontologic corect, să ocupăm poziţia care ni se cuvine. Căci din această postură, în mod paradoxal, noi devenim dumnezei, primind “împărăţia cea gătită pentru noi”. Ne facem pe noi înşine robi ca Dumnezeu să ne facă fii ai Săi. Aceasta e mişcarea duhovnicească: te smereşti ca să poţi fi înălţat. Pentru că numai Domnul ştie cum să ne înalţe. Toată această smerire, lepădare a noastră în faţa Domnului, este spre a ne vindeca de ispita căutării în altă parte a slavei. Imediat ce suntem restauraţi, curăţiţi, îndreptaţi, luminaţi, primim tot mai deplin slava ce ne îndumnezeieşte şi se face, la rându-i, în pântecele nostru (adică în centrul fiinţei noastre), “izvor de apă vie”, din care se adapă şi alţii. De aceea simpla prezenţă a unui om cu viaţă sfântă îi marchează şi-i ajută mult să se schimbe pe cei de lângă el.

***

            Dacă e să fie acum o criză cu adevărat, e criza de oameni cu viață sfântă. Criză de oameni care să nu primească nimic de la nimeni, nici măcar laude şi aprecieri. Care să nu se hrănească nici din faptele lor bune, nici din încurajările altora. Care să nu dorească decât slava lui Dumnezeu, prezenţa Lui, bucuria şi mângâierea Lui. Ne putem număra printre aceşti oameni dacă vom începe prin paşi foarte simpli: mulţumind mereu lui Dumnezeu pentru toate câte le avem, adică slăvindu-L. Slăvindu-L pe El, ne umplem de slava Sa. Şi aşa vom fi şi noi acel “unu din zece”, câştigători în “jocul” acesta ce nu ţine de noroc, ci doar de bunăvoinţa noastră. Poate că, din 10 lucruri ce-mi marchează viaţa, am nouă motive de nemulţumire şi doar unul pentru care să fiu recunoscător. Mizaţi pe acesta din urmă. Nu e chestiune de noroc, câştigul e sigur!

pr. Constantin Sturzu: Discriminare, dispreţ, disperare

Trăim într-o epocă în care auzim, pe diverse căi, că a nu discrimina pe nimeni, indiferent de motiv, este expresia deplinei corectitudini politice. A devenit chiar o obsesie pentru mai marii acestei lumi de a impune tuturor cetăţenilor, chiar şi sub ameninţarea unor pedepse prevăzute de lege, ideea că oricine, oricum ar fi, trebuie acceptat, fără nici un fel de rezerve, ca vecin, coleg, cetăţean etc. Între gîndirea de tip politic asupra nediscriminării şi înţelegerea în Duhul lui Hristos a acestui aspect social este însă o diferenţă ca de la cer la pămînt. Gîndirea de tip politic afirmă că, indiferent de ceea ce este sau alege să fie o persoană, ea nu poate fi taxată în nici un fel, ci trebuieşte acceptată ca atare, indiferent de gen (masculin sau feminin), religie, naţionalitate, orientare sexuală etc. etc. Premisa de la care se pleacă aici este una corectă. Dumnezeu Însuşi lasă ca soarele să lumineze şi peste cei buni, şi peste cei răi, fără discriminare. Iar creştinismul promovează încă de la început, cu insistenţă, ideea că nu trebuie făcută nici un fel de discriminare între oameni. Apostolul Pavel sintetizează cel mai bine faptul că, venirea în lume, prin întrupare, a Fiului lui Dumnezeu a împărţit istoria în două şi că, după Hristos şi în Hristos, “nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 3,11). Iar la două versete distanţă de acest loc scripturistic spune, accentuînd importanţa toleranţei: “îngăduindu-vă unii pe alţii”!

Ce este totuşi greşit în această viziune, de “corectitudine politică”, asupra nediscriminării? Că şi în Biserică sîntem învăţaţi că e păcat a discrimina oamenii şi că, tratîndu-i ca persoane, nu ţinem cont dacă sînt bărbaţi, femei sau copii, săraci sau bogaţi, instruiţi sau analfabeţi, de rasă albă sau neagră, sănătoşi sau cu vreun handicap şamd. Chiar sînt mustraţi aspru de către Părinţii Bisericii aceia care îndrăznesc să trateze diferit pe credincioşi, uitîndu-se “la faţa omului” (sau la poziţia sa socială). Spre exemplu, preotului i se cere ca sub nici o formă să nu dezlege pe cineva şi să-i permită împărtăşirea doar pentru că are o anumită funcţie (chiar împărat de ar fi!) sau pentru că a ajutat comunitatea respectivă cu ceva (poate să fie şi ctitor al bisericii în care slujeşte respectivul preot). Ci fiecăruia să i se cerceteze sufletul (rîvna, pocăinţa, lucrarea duhovnicească) făcînd abstracţie de vreo oarecare “obligaţie” lumească şi fără să-i fie frică duhovnicului decît de Dumnezeu.

Diferenţa dintre gîndirea “corectă politic” şi cea creştină se vede însă cel mai bine în modul în care sînt abordate diferenţele de ordin moral dintre persoane. Biserica lui Hristos condamnă orice fel de păcat, dar continuă a se ruga pentru şi a se raporta cu dragoste la persoana care trăieşte în păcate (din punct de vedere moral sau al credinţei mărturisite). “Corectitudinea politică” vine şi ne învaţă că trebuie să acceptăm/ respectăm nu doar persoana în cauză, ci şi alegerile pe care le face. Aparent, omul “corect politic”face mai mult pentru aceşti “discriminaţi”, acceptîndu-i şi pe ei, şi faptele lor, adică ceva în plus. În realitate, face mult mai puţin pentru aceştia şi le face mult rău. Pentru a înţelege de ce stau aşa lucrurile, să ne aplecăm puţin asupra textului ce se va citi mîine în biserici (de la Luca 17, 12-19).

S-a decretat: nimeni nu e bolnav!

Trecînd pe lîngă o localitate situată undeva “prin mijlocul Samariei şi al Galileii”, Iisus vede de departe zece leproşi care Îi cer să-i miluiască. Trimiţîndu-i la preoţi “să se arate”, aceşti leproşi constată, pe drum, că s-au vindecat de boala lor. Dacă nouă dintre ei, care erau de neam evreiesc, îşi continuă drumul spre a căpăta de la preoţi confirmarea vindecării lor, lucru ce le permitea apoi să-şi reia locul în societate, unul singur, “de alt neam” (un samarinean), se întoarce din drum şi-I mulţumeşte lui Iisus, “cu glas mare slăvind pe Dumnezeu”. Şi doar acesta din urmă primeşte de la Mîntuitorul un dar şi mai mare decît vindecarea de lepra trupului, anume vindecarea şi de lepra sufletului (care e păcatul) căci îi spune: “Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit!” Iată modelul pe care ni-L oferă Hristos, adevăratul Nediscriminator. Pentru toţi cei din vremea aceea, leproşii erau un fel de oameni “de mîna a doua”. Nu puteau avea contact cu nimeni, stăteau izolaţi şi aveau obligaţia să strige despre ei, ori de cîte ori se apropia cineva mai mult, “(sînt) necurat! (sînt) necurat!” (Levitic 13, 45). Cu alte cuvinte, erau discriminaţi. Astăzi, dacă mai există astfel de cazuri, lor li se poartă de grijă aşa cum se cuvine unor oameni bolnavi şi nu mai sînt dispreţuiţi ca unii care ar merita aşa ceva pentru cine ştie ce păcate grave (pe care cei sănătoşi nu le-ar avea).

Hristos nu i-a tratat cu dispreţ pe acei leproşi, ci i-a miluit (vindecat) ca şi pe cei care nu erau izgoniţi din cetate şi îşi puteau purta boala fără a fi îndepărtaţi de cei dragi. Dar, pe de altă parte, nu le-a spus acelora: “Veniţi în cetate şi staţi alături de cei sănătoşi sau de cei bolnavi de alte boli căci, chiar dacă sînteţi leproşi, aveţi aceleaşi drepturi ca şi aceşti fraţi ai voştri”. Nu a militat pentru acceptarea bolii ca un altfel de normalitate, făcînd abstracţie de pericolul pe care îl reprezintă pentru un organism sănătos să intre în contact cu o boală transmisibilă. Iisus a respectat întrutotul prevederile vechitestamentare care cereau o validare a vindecării de către preoţi înainte de reintegrarea lor în comunitate (lucru ce nu trebuia să periclitizeze sănătatea nimănui). Cei care sînt chinuiţi, astăzi, de anumite boli sufleteşti şi trupeşti (cum sînt şi orientările sexuale deviante), pornind de la principiul nediscriminării, se caută a fi integraţi/ acceptaţi în societate nu pornind de la demnitatea lor de persoană creată după chipul lui Dumnezeu, ci plecînd de la faptul că boala lor (motivul pentru care sînt altfel decît ceilalţi) ar fi de fapt o altfel de sănătate. De aici reacţia, foarte dură sau chiar extremă uneori, a celor pentru care e evidentă distincţia dintre păcat (ca boală sau lepră a sufletului) şi normalitate (ca stare conformă cu poruncile lui Dumnezeu).

Am spovedit şi bărbaţi şi femei care au avut relaţii homosexuale şi care mi-au mărturisit că piedica cea mai mare în a se apropia din nou de Dumnezeu şi a lupta pentru a se însănătoşi în plan sexual a fost gîndul că poate aşa sînt predestinaţi să fie. Deşi sufereau mult din pricina acestui păcat, au crezut că poate asta face parte din ceea ce sînt ei. A venit însă în viaţa fiecăruia momentul în care au conştientizat cînd şi cum au dobîndit această boală şi că nu e vorba de un lucru înnăscut, precum proclamau nu cu multă vreme în urmă unele panouri stradale, înfăţişînd un nou-născut cu eticheta “homosexual”.

Nediscriminarea autentică înseamnă să iubeşti persoana indiferent de starea ei morală sau de condiţia ei socială. Proclamînd, cu puterea legii, faptul că nu există anormalitate sau boală în comportamentele deviante, nu faci decît să muţi fundamentul nediscriminării de pe preţuirea oricărei persoane, adică un lucru pozitiv, pe negarea existenţei vreunui motiv de diferenţiere între oameni. Iar genul acesta de gîndire nu numai că nu-i ajută pe cei “discriminaţi”, dar le provoacă şi disperare. E disperarea pe care ar încerca-o şi bolnavul de cancer căruia, în loc să i se asigure o îngrijire medicală corespunzătoare, i s-ar insufla permanent ideea că e normal să ai cancer precum e normal să nu ai. Or nici o ideologie nu poate ţine loc de leac. Dar, după cîte se vede, poate decreta inexistenţa oricăror boli, în dispreţul celor pe care pretinde că îi apără de pericolul discriminării.

pr. Stefan Zaharia: Ispită sau normalitate

V-aţi întrebat în fiecare zi care vă e rostul în acel moment şi ce ar trebui să faceţi pentru a fi voi înşivă. Aţi simţit bucuria, tristeţea, dulceaţa şi amarul şi aţi aşezat în balanţă, după rugăciunea de seară, binele înfăptuit şi binele pe care l-aţi fi putut face. Aţi adormit cu un zâmbet larg pe faţă alături de familie sau cu o lacrimă şiroind pe obraz pentru cineva sau ceva.

Aţi adormit cu un freamăt de cumpărături printre fulgii mari de zăpadă, cu paşii grăbiţi scârţâind pe alei purtând brazi în ghivece, colinde, copii, urături de sănătate, surâsuri oferind cadouri, moşi tineri de zile îmbrăcaţi în sărbătoare… o imagine feerică de iarnă, de sărbători purtând miros de cozonaci şi plăcinte. Aţi adormit cu imaginea cunoscută minţii care rulează un film frumos, cu happy-end. Acest angrenaj are un motor puternic, pe Hristos, pe Copilul pe care Îl zărim an de an printre ghirlande şi instalaţii luminoase. Zilele par concentrate într-una singură. Bucuriile oferite de duhul în care trăim devin tradiţie şi mod de înţelegere a Crăciunului, a Anului Nou, a Bobotezei. Toate dacă ar îngheţa pentru o clipă ar lăsa loc fundalului euharistic care ne îndulceşte fiinţa: „Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul cel fără de moarte gustaţi!”. Hristos e în toate şi în toţi. Avatarul acestor zile trecute e un chip de copil zâmbind, cu privirea aţintită la bradul din biserică, frumos şi atent împodobit, străjuit de icoanele sfinţilor. E o fetiţă care se apropie cu sfială de sfântul altar, purtând în mâna stângă o lumânare, iar în cea dreaptă semnul sfintei cruci cu care îşi înzestrează trupul rostindu-şi cu entuziasm numele. E un băieţel condus de privirea mamei către iconostasul din care îl întâmpină Pruncul Iisus.

Toate trec precum zilele lăsate de Dumnezeu. Toate trec pentru întărire în credinţă şi pentru apropiere de normalitate. Şi spun pentru apropiere fiindcă putem uşor derapa în anormalitate. Într-o anormalitate care ne sufocă cu dibăcia unui strateg călit în lupte.

Ne-am obişnuit cu răul de parcă ar fi literă de lege. Ştiri, talk-show-uri, radio, ziare, blog-uri… Peste tot răul strigă acoperind auzul binelui. Negativism la puterea infinit! Şi în predicile noastre, ale părinţilor, promovăm numele diavolului (că face, că drege) în detrimentul Numelui lui Hristos (care e banal, fiindcă oricum El face minuni!). În animaţii dracul e drăcuşor, spiriduşul cel rău, un simpatic cu corniţe, cu blăniţă, cu gheruţe. Diminutive pentru un drac mare şi greu de acceptat într-o lume care refuză răul sau îl micşorează pentru a-şi combate vocea conştiinţei, pentru a masca frica de rău şi de greu, de boală şi de moarte. Nu e nici micuţ şi nici drăguţ, treziţi-vă şi uitaţi-vă în jur!

Nu mai e ca în copilăriile bătrânilor noştri, înspăimântător şi cu un nume tabu, ci e sublim, e dulce, e provocator, e ispititor. Şi ia forma sensibilităţilor noastre. Pentru o femeie prinsă de grijile lumeşti şi de creşterea pruncilor e, de exemplu, identificarea cu mersul la sala de fitness şi în extensiile de unghii, pentru un bărbat ocupat de serviciu e imaginea relaxării, a dormitului prelungit până spre amiază. Vedeţi, e acel lux, acel moment care vă lipseşte şi pe care îl transformaţi în ţelul vieţii.

Pentru mulţi creştini e în primirea apostaziei în schimbul morţii, de parcă singurul scop al musulmanilor e eradicarea creştinismului (şi ştiţi că mă refer la Siria!).

Pentru cei săraci e o pâine în plus. Pentru cei bogaţi e o proprietate în plus. Pentru cei aflaţi în examene e o notă mare luată fără studiu.

Pentru mulţi e în ungerea cu untdelemn înmiresmat şi nu în hrănirea din Potir.

Toate alternativele şi multe altele sunt privite ca normalităţi, fiindcă ispitele sunt dulci sau necesare ca adrenalina. Şi totuşi, unde este Hristos în toate şi în toţi?

Şi fără să vrem, după ce am trecut ceasurile sărbătorilor iernii, la fel cum vom parcurge şi Floriile şi Paştile şi Rusaliile, vom primi ispitele ca normalitate şi în loc să urcăm treptele către Dumnezeu, ne vom adânci în pacea nisipurilor mişcătoare ale nepăsării, ale indiferenţei, ale plăcerilor trăite sau visate.

Vom neglija Biblia şi Sfinţii Părinţi ori duhovnicii care par învechiţi şi închişi în cetăţile din munţi sau chiriarhul care ne îndrumă părinteşte, vom trece orbi pe lângă mâinile întinse, murdare şi flămânde, vom întoarce privirea de la cangrena suferinţei societăţii în care trăim, ne vom arunca în arena luptelor politice care ne aşteaptă şi vom striga cu răutate şi dispreţ priceperea noastră comunitară şi vom împroşca mândri viziunea noastră economică, socială şi managerială peste liniştea celor din jur. Noi înşine suntem ispită peste normalitate. Nu formăm ci deformăm cu autoritatea misiunii şi a meseriei pe care o urmăm. Şi totuşi, unde este Hristos?

Iar în lumea plină de drepturi, în care femeile noastre purtătoare de sfinţenia naşterii ucid din primele clipe viitori preşedinţi de ţară, preoţi, inventatori, ambasadori, noi „emineşti” sau „antipi”, „babeşi” sau „goldişi”, ne trezim cu forţarea unor anormalităţi precum Raportul Estrela care înlătură 2 milioane de semnături prin ignorarea democraţiei autentice şi munca de aproape 2,5 ani din 28 de ţări ale Uniunii Europene, susţinut şi de unii euro-aleşi români. Unde or fi dreptul la viaţă sau (şi fără să fac discriminare) dreptul de alegere al fetelor nenăscute purtate de mame în pântece până în momentul avortului? Suntem pro-choice sau Pro Vita?

E oare ispită sau normalitate?

V-aţi întrebat în fiecare zi care vă e rostul în acel moment şi ce ar trebui să faceţi pentru a fi voi înşivă?

• Pemptousia: Convorbire cu un monah ce trăieşte în pustie – Partea 3

[…]

 Vorbiţi-ne despre viitor, despre ceea ce se poate întâmpla în viitor. Ce mai poate aştepta omenirea de aici încolo, şi, în special, Grecia şi locuitorii ei? Avem nevoie de oameni ca dumneavoastră care să ne vorbească şi pe care să-i ascultăm cu mare atenţie.

A trecut vremea când oamenii mai ascultau de cineva. Nu doar eu, neînsemnatul, dar nici oameni de seamă, nu mai au ce să spună ca să ajute pe ceilalţi. Fiindcă omul s-a schimbat foarte mult. Tehnologia aceasta nouă a pătruns aşa de mult în viaţa omului, şi a făcut aşa de mult rău, că el nu mai ascultă de nimeni. Din pricina volumului imens de informaţie care circulă zilnic şi la care oamenii au oricând acces, avem impresia că le cunoaştem pe toate. Ceea ce ne rămâne de făcut este să facem faptele cele bune, despre care Hristos spune: ,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, astfel încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5,16). Vedeţi? Nu a spus: ,,…aşa încât să audă cuvintele voastre cele frumoase”. Fapte, aşadar, nu vorbe. Cred că fiecare poate să ajute pe ceilalţi, dacă se ajută pe sine, dacă ,,urcă” duhovniceşte. Atunci , exemplul său va fi urmat şi de ceilalţi din jurul său. Atunci poate să vină cineva şi să îl întrebe:,,Cum ai reuşit aceasta?”. Doar atunci poţi să îi spui câte ceva ca să îl ajuţi duhovniceşte. Altfel, îţi pierzi timpul degeaba.

Situaţia actuală din Grecia era previzibilă, nu se datorează unor greşeli recente. Este un punct de cotitură, iar mulţi ,,s-au trezit”, au înţeles lucrul acesta: ,,Cum, aceştia ne-au condus atâţia ani?”. Din păcate, nu toţi spun aşa. Foarte mulţi continuă să-şi ducă viaţa ca şi mai înainte: televizor, meciuri de fotbal, într-un cuvânt, DISTRACŢIE, adică împrăştierea minţii. Câtă vreme au o bucată de pâine, un fotoliu, şi un ecran la care să se uite, nimeni şi nimic nu îi poate mişca din starea lor de letargie duhovnicească. Dacă sunt lipsiţi de toate acestea, atunci se trezesc ca să revendice, nu libertatea lor pe care şi-au pierdut-o, ci obiectul care îi menţinea în starea de somnolenţă, în lumea lor. Cei care conduc această lume nu dorm, însă. Aceştia îi hipnotizează pe oameni prin discursurile lor şi le adorm conştiinţa. Au un plan de îndeplinit, un plan comun pentru toată lumea. De sute de ani se întâmplă acest lucru. ,,Planul” pentru Grecia începe cu 1821, poate chiar mai devreme. Cu cât îi vom lăsa, aceştia vor înainta cu planurile lor. Scopul lor este înrobirea tuturor: înrobirea Minţii. Cel care vrea să se elibereze definitiv – adică, să se elibereze de patimi, iar prin exemplul său să ajute şi pe ceilalţi – nu se teme de ei. Ce-i pot face? Cel mult, îl vor ,,ajuta” să ajungă mai devreme acolo unde el, oricum abia aşteaptă să ajungă: în veşnicie. Însă, dacă cei care se vor elibera de sclavia pe care ei o impun, se va ajunge la critical mass, aşa cum zic ei, iar atunci nu vor mai putea să ne facă nimic. Fiindcă sunt puţini iar noi suntem mulţi.

Integral la SURSA

***

Legaturi: