Spunem avort, desi este crima/ Patriarhul Kirill: CONTRIBUABILII SA NU MAI PLATEASCA PENTRU AVORT/ Marea Britanie: IMPLANTURI CONTRACEPTIVE la fetele de 10 ani FARA ACORDUL PARINTILOR/ Judecator trimis la REEDUCARE pentru opinii pro-familie/ COPII LA COMANDA. Avangardism comercial anti-viata la Gandul.info

• Doxologia:

Pr. Radu Branza: Despre persoană și limite

Săptămâna trecută, Iaşul a fost martorul a două evenimente triste. În primul, o tânără însărcinată în 22 de săptămâni, cu toate că limita de efectuare a unui avort era cu mult depăşită, dorea să scape de copilaşul ce deja dădea în burtica ei puternice semne de viaţă.Cam în acelaşi timp, doi tineri din Bacău pierdeau un copilaş tot de 22 de săptămâni, pe care medicii de la spital încercau cu eroism să îl salveze. Din păcate, acesta nu a putut supravieţui, iar drama bieţilor părinţi s-a amplificat atunci când nici măcar nu au putut să îşi ia spre înmormântare trupul copilaşului pentru că, în conformitate cu legile în vigoare, acesta nu a putut fi declarat persoană.

Aşadar, în primul caz avem un copil prea mare pentru a fi avortat, dar care, din câte se pare, totuşi a fost ucis, iar în al doilea caz avem un copilaş care era prea mic pentru a fi considerat persoană. În mod normal, aceste două dramatice situaţii ar trebui să declanşeze o dezbatere lămuritoare a unui subiect care întârzie să fie clarificat: când anume devenim oameni, dacă avem voie să suprimăm o viaţă, cine ne dă acest drept, cine fixează limitele?…

Limitele sunt, în astfel de cazuri, arbitrare şi ipocrite. Conform acestora, acelaşi copil poate fi ucis prin avort dacă are ghinionul să fie în Marea Britanie, unde limita de avort este de 22 de săptămâni, sau salvat, dacă are norocul să fie în Macedonia, unde limita de avort este de zece săptămâni. Dificil ar fi să fie în Israel, unde nu este nici o limită pentru avort, ci doar condiţii: dacă femeia este sub 17 ani sau peste 40 de ani, dacă sarcina este rezultatul unei relaţii interzise de legile penale, a violului, a incestului, în afara căsătoriei (orice femeie necăsătorită, singură, divorţată sau văduvă are dreptul la avort, indiferent de vârsta fătului), dacă bietul copil are probleme fizice sau mentale sau dacă menţinerea sarcinii produce risc de viaţă sau suferinţe fizice sau mentale femeii.

Spunem avort, deşi este crimă

A fixa astfel de limite înseamnă a ne juca cu existenţele persoanelor şi, poate mai grav, de a ne ascunde în spatele argumentelor propria ticăloşie. A fost acum câţiva ani o iniţiativă de a introduce consilierea obligatorie înainte de orice avort. Atenţie! Nu suprimarea legală a avortului, ci obligativitatea de a informa femeia asupra a ceea ce se întâmplă printr-un avort, obligativitate care de ani de zile funcţionează în ţări ca Germania sau Olanda, ţări la care obişnuim să ne raportăm. Imediat, cu o furie devastatoare, potrivnicii acestei iniţiative au spulberat-o, catalogând demersul drept încălcare a drepturilor femeii, întoarcere la ceauşism, feudalism ş.a. […]

Problema noastră este că fixăm limite, dar nu avem puterea să privim avortul în faţă. Cosmetizăm termenii, ne ascundem după cuvinte. Spunem avort, deşi este crimă. Spunem produs de concepţie deşi este copil. Spunem întrerupere de sarcină deşi este întrerupere a unei vieţi.

Poziţia Bisericii a fost şi este dintotdeauna clară şi fermă: orice copil este un minunat dar de la Dumnezeu, iar în pântecul femeii, din momentul conceperii, este o nouă persoană umană. Contestată de susţinătorii avortului, această poziţie a Bisericii se vrea trimisă la coşul istoriei, blamată, catalogată ca învechită, neadaptată la omul nou. Numai că blamata şi învechita poziţie a Bisericii este confirmată pe zi ce trece de explorările medicale care-i confirmă spusele: genetica demonstrează că în faza de dezvoltare numită a zigotului poate fi determinat sexul, culoarea părului sau a ochilor pruncului aflat în acest proces de dezvoltare. A considera omul în faza de dezvoltare zigotică mai puţin om e la fel de greşit ca a considera un copil de un an care încă nu poate merge singur mai puţin copil decât unul de cinci ani, care aleargă prin curte. Care drept îţi dă voie să ucizi un copil aflat în fază embrionară? De ce nu îţi permite acelaşi drept să iei viaţa unuia de 3 ani, în raport cu unul de 8 ani? Dacă avortul este o simplă procedură, dacă prin avort nu ucidem, de ce orice femeie care trece printr-o astfel de experienţă rămâne traumatizată sufleteşte?… De ce vorbim de consiliere post-avort? […]

• StiriPentruViata: 

Discurs istoric al Patriarhului Chiril: „Contribuabilii să nu mai plătească pentru avort”

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a făcut apel la parlamentarii ruşi să înceapă o campanie de combatere a avortului, începând cu anularea finanţării publice pentru această procedură şi sfârşind cu o interzicere totală a acesteia la nivel naţional.

„Dacă reuşim să reducem la jumătate numărul de avorturi, vom avea o creştere stabilă şi puternică a populaţiei”, a spus Patriarhul Chiril marţi în cadrul Camerei Inferioare a Dumei de Stat, în cadrul a ceea ce a fost primul discurs din istoria Rusiei ţinut de un patriarh în parlament. „Contribuabilii nu trebuie să mai plătească pentru aceasta”, a mai spus patriarhul rus.

Patriarhul a mai recunoscut că este nevoie de o soluţie complexă, care să includă ajutor financiar pentru familiile tinere, locuinţe sociale şi introducerea de norme etice stricte în domeniul medical, pentru a încuraja medicii să arate interes pentru viaţa „copiilor concepuţi”.

Înaltul prelat a mai condamnat procedeul de folosire a mamelor de împrumut, încurajând înlocuirea acesteia cu adopţia.

La sfârşitul anului trecut, o grupare mare de parlamentari, activişti sociali, experţi medicali şi membri ai gurpurilor religioase au înregistrat o rezoluţie care cere schimbarea legii cu scopul de a interzice avortul şi anticoncepţionalele cu efect abortiv. Aceştia au declarat că, deşi Rusia a aderat la Convenţia Internaţională a Drepturilor Copilului în 1990, se face prea puţin pentru „protejarea copilului înainte de naştere”.

Tot anul trecut, Elena Mizulina, Vicepreşedintele Dumei de Stat a decarat într-un discurs că avortul şi mamele de împrumut sunt practici care nu mai trebuie tolerate, deoarece ameninţă să decimeze populaţia Rusiei şi a lumii întregi. Dar nu toţi politicienii îi împărtăşesc vederile.

În Rusia au loc un milion de avorturi anual, din care numai 10% din motive medicale. Restul sunt la cerere.

Anglia: Implanturi contraceptive la fetele de 10 ani, fără acordul părinţilor

Cotidianul britanic Daily Mail a realizat o anchetă în urma căreia aflat, pe baza dreptului la informare publică, faptul că, din 2010 încoace, autorităţile de sănătate din Marea Britanie au realizat, pe bani publici şi fără acordul părinţilor, implanturi contraceptive la pre-adolescente şi adolescente cu vârste pornind de la 10 ani, astfel: un implant la o fată de 10 ani, 53 la fete de 12 ani, 281 la fete de 13 ani, 3.000 la fete de 14 ani şi 6.300 la fete de 15 ani.

Implanturile implică eliberarea în organism a unei doze mari de progesteron (hormon care favorizează cancerul de sân, mai ales la femeile care nu au dus încă la termen nicio sarcină) şi nu au fost niciodată testate pe grupe de vârstă mai mici de 18 ani. La femeile adulte, printre efectele adverse cunoscute, se numără greaţa, schimbările bruşte de dispoziţie, acneea şi durerile de cap.

Organizaţiile pro-familie şi pro-viaţă au protestat, pe motiv că această practică favorizează exploatarea sexuală a minorelor. Norman Wells de la Family Education Trust a declarat, citat de Daily Mail: „Oferirea de implanturi cotraceptive fetelor înseamnă să le dai undă verde pentru a se implica în activitate sexuală ilegală, răpindu-le protecţia oferită de legea care stabileşte vârsta pentru consimţământul sexual” şi care la ora actuală este de 16 ani.

Paul Tully, Secretar General la SPUC, Societatea pentru Protecţia Copiilor Nenăscuţi, din Anglia, a declarat, citat de LifeSiteNews.com: „Ne îngrijorează faptul că o copilă care ia contraceptive este mult mai vulnerabilă când e presată să facă sex şi e mai predispusă să ajungă şi la avort”.

În plus, acesta a avertizat şi că o astfel de practică nu face decât să vină în sprijinul grupurilor care cer reducerea vârstei pentru consimţământul sexual, o cerinţă la care de altfel 84% din englezi se opun, conform unui sondaj BBC din 2010. În Anglia, vârsta minimă pentru consimţământul sexual este, la fel ca şi în România, de 16 ani. Aceasta datează din 1885, când societatea civilă engleză a cerut mărirea vârstei consimţământului sexual de la 13 ani, pentru a evita prostituţia copiilor.

Dr. Donna Harrison, director executiv la Asociaţia Americană a Medicilor Obstetricieni şi Ginecologi Pro-Viaţă, a declarat, citată de LifeSiteNews.com, că un copil de 10 ani nu trebuie lăsat să continue activitatea sexuală, chiar dacă a început-o deja: „Un copil de 10 ani care este activ sexual nu poate fi decât abuzat prin definiţie. La zece ani nu poate fi vorba de consimţământ informat”.Ea a mai declarat că medicii care le furnizează copiilor contraceptive cu acţiune pe termen lung ar trebui supuşi unei anchete poliţieneşti, deoarece pot deveni complici la un caz de molestare sexuală. De aceea, a propus ca medicii să fie obligaţi să anunţe poliţia în cazul în care un părinte îşi dă acordul pentru administrarea de anticoncepţionale propriului copil, deoarece se prezintă suspiciunea de exploatare sexuală sau incest.

Legea engleză nu cere, însă, consimţământul părinţilor atunci când li se prescriu minorelor contraceptive sau când acestea cer un avort.

Adopţia de către cupluri de acelaşi sex: Judecător britanic suspendat pentru favorizarea familiei naturale

Richard Page, un judecător în vârstă de 68 de ani din Marea Britanie, de confesiune creştin evanghelică, a fost de curând suspendat şi condamnat de cele mai înalte autorităţi juridice ale ţării sale la o sesiune de re-educare de o zi.

Motivul? În timp ce discuta cu confraţii săi despre un caz, el şi-a exprimat opinia că, pentru un copil adoptat, ar fi mai bine să aibă şi mamă, şi tată, în loc să fie crescut într-un cuplu format din persoane de acelaşi sex.

Imediat, colegii l-au acuzat că pune vederile creştine înaintea grijii pentru persoanele LGBT. A fost suspendat din rândul celor care se ocupau de caz şi reclamat de colegi. S-a întrunit un comitet special şi, pe lângă suspendarea temporară, s-a formulat şi recomandarea de a fi îndepărtat cu totul din primul nivel al magistraturii, adică tocmai din rândul judecătorilor care se ocupă de cazurile ce privesc familia şi tineretul.

Singura măsură care s-a luat a fost, însă, emiterea unui avertisment pe numele său şi obligarea sa de a asista la o sesiune de re-educare de o zi, pe care acesta a calificat-o ulterior astfel: „Suna foarte similar cu ce se auzea în ţările comuniste, se vorbea întruna de echitate şi diversitate”.

Judecătorul Page e declarat, citat de LifeSiteNews.com, că experienţa sa din domeniul sănătăţii mintale, pe care a dobândit-o în câmpul muncii înainte să devină judecător, i-a demonstrat că „problemele produse de experienţele din copilărie adesea ajung să se manifeste doar când respectivele persoane au împlinit 40-50 de ani”. De aceea, din moment ce cuplurile gay au început să adopte copii doar de câţiva ani, este prematur să se poată demonstra cu certitudine beneficienţa acestui demers pentru copiii respectivi.

„Avocatul meu mi-a spus că cei care mi-au sugerat să pun drepturile cuplurilor de acelaşi sex mai presus decât propria credinţă religioasă se înşală. Curtea Europeană de Justiţie mi-ar da câştig de cauză”, a mai declarat judecătorul britanic.

Există şi numeroase studii care confirmă opinia acestuia. Unul dintre ele a fost realizat de prof. Douglas Allen de la Universitatea „Simon Fraser” din Canada. El a studiat mii de cupluri hetero- şi homosexuale preluate la întâmplare din datele de recensământ canadiene şi a descoperit că probabilitatea de a absolvi liceul era cu aproape o treime mai mică în cazul tinerilor crescuţi de cupluri de acelaşi sex decât în al celor proveniţi din familii naturale (heterosexuale).

În curând, stiripentruviata.ro va prezenta in exclusivitate şi un studiu realizat în 2012 de sociologul Mark Regnerus de la Universitatea din Texas, SUA, şi care a concluzionat că tinerii crescuţi de cupluri de acelaşi sex prezintă mai multe probleme emoţionale şi de relaţionare decât cei crescuţi de cupluri heterosexuale.

• Cultura Vietii:

Încă o țară europeană apără familia tradițională

Încă o țară europeană a votat pentru protecția constituțională a căsătoriei, garantată ca unirea dintre un bărbat și o femeie. Parlamentul fostei Republici Iugoslave a Macedoniei a votat 72 la 4 în favoarea unui amendament cosntituțional care definește căsătoria ca  ”uniune pe viață numai dintre o femeie și un bărbat”.

În plus, amendamentul mai stabilește încă un obstacol împotriva elaborării unei alte forme juridice de oficializare a relațiilor homosexuale (precum ”uniunile civile”), menționând că: ”relațiile juridice privind căsătoria, familia și uniunile civile trebuie să fie reglementate de o lege adoptată de o majoritate formată din două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului”.

Acest pas este unul foarte curajos, dar în același timp extrem de necesar, având în vedere faptul că Macedonia este în prezent în negocieri cu UE privind o posibilă aderare în viitor, și, prin urmare, trebuie să fie pregătită să facă față anumitor intimidări agresive din partea Comisiei și a unor politicieni care doresc să impună politici anti-familie, precum căsătoriile persoanelor de același sex sau oferirea dreptului la adopție pentru homosexuali.

De asemenea, țara trimite un mesaj clar către anumite instituții ale Consiliului European, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comisia de la Veneția, ambele având agenda ”gay rights” sus pe lista lor de priorități.

Sondaj: Bărbații tineri din SUA devin tot mai dezinteresați de căsătorie

Feminismul din ultimii 50 de ani, care nu mai vizează egalitatea de drepturi obiective cum ar fi dreptul la vot și cel de a avea o slujbă plătită egal pentru prestație egală, ci urmărește idealuri ideologice dintre cele mai bizare și politici de egalizare forțată a sexelor, are efecte dezastruoase pe plan familial. O analiză pe LifeSiteNews cu privire la percepția și intențiile tinerilor americani de a se căsători.

Conform unui sondaj efectuat de Pew Research Center, proporția de bărbați tineri din SUA care vor să se căsătorească este mai mică decât oricând, în timp ce dorința de a se căsători este în creștere în rândul tinerelor.

Pew a constatat recent că numărul de femei cu vârsta între 18-34 de ani care declară că o căsătorie reușită este unul dintre cele mai importante lucruri a crescut de la 28% la 37% din 1997 în 2012. Numărul de bărbați tineri care fac aceeași afirmație a scăzut de la 35% la 29% în aceeași perioadă.

Constatările Pew au atras atenția unei jurnaliste americane care consideră că feminismul, puternic infiltrat în fiecare domeniu cultural din SUA, a creat un mediu în care bărbații tineri consideră mai benefic să renunțe cu totul să întemeieze un cuplu.

Articolul Suzannei Venker, „Războiul împotriva bărbaților”, apărut pe site-ul postului de televiziune conservator Fox News în noiembrie 2012, a atras ca un magnet jurnalistele feministe, care i-au atacat poziția conform căreia instituția căsătoriei ar fi amenințată, și nu ajutată, de presupusele avansuri ale mișcării feministe din ultimii 50 de ani.

Conform lui Venker, „Unde au dispărut toți bărbații buni (a se citi, partide bune pentru căsătorie)?” este o întrebare foarte dezbătută în mass-media seculară în ultimul timp, dar răspunsul jurnalistei conservatoare, susținut de statistici, nu este pe placul comentatoarelor din presa generală, influențate de feminism.

Ea subliniază că, pentru prima oară în istoria SUA, numărul femeilor din cadrul forței de muncă l-a depășit pe cel al bărbaților, în timp ce mai multe femei decât bărbați obțin diplome universitare.

Problema, în opinia lui Venker, este că acest nou fenomen a schimbat interacțiunea dintre bărbați și femei. Întrucât feminismul le împinge în afara rolului lor tradițional de susținător și protector al familiei – și legile cu privire la divorț creează perspective financiare periculos de precare pentru bărbații desprinși din căsătorii – bărbații nu mai găsesc niciun beneficiu în aceasta.

Cercetând tendințele referitoare la căsătorie și relații, Venker a „descoperit accidental o subcultură” de bărbați care declară, „în termeni fără echivoc, că nu se vor căsători niciodată.”

„Când îi întreb de ce, răspunsul este mereu același: femeile nu mai sunt femei.”

Feminismul, care le învață pe femei să îi conceapă pe bărbați ca pe un dușman, le-a făcut pe acestea „furioase” și „defensive, chiar dacă deseori fără să-și dea seama”.

„Acum, bărbații nu mai au niciun refugiu. Tocmai această dinamică – femeile sunt bune / bărbații sunt răi – a distrus relația dintre sexe. Și totuși, cumva, tot bărbații sunt cei învinovățiți când dragostea se strică.

Bărbații s-au săturat. S-au săturat să li se spună că este ceva fundamental greșit în legătură cu ei. S-au săturat să li se spună că, dacă femeile nu sunt fericite, este vina lor.”

Feminismul și revoluția sexuală au „perimat” pur și simplu căsătoria pentru femei ca refugiu social și economic, dar această situație nu ar trebui să fie celebrată de către feministe, afirmă Venker.

„Tot femeile pierd. Nu numai că acestea sunt împovărate cu consecințele activității sexuale, ci, prin respingerea naturii masculine, sunt permanent în căutarea unei vieți echilibrate. Adevărul este că femeile au nevoie ca bărbații să aibă obiective liniare în carieră – au nevoie ca bărbații să ducă greul la serviciu – pentru a putea trăi viața echilibrată pe care o doresc.”

O selecție din datele de cercetare ale Pew Research Center pentru ultimele luni ale lui 2012 ilustrează tendințele alarmante ale căsătoriei și natalității în SUA. Un raport publicat la jumătatea lunii decembrie a constatat că, la data ultimului recensământ, „abia jumătate” dintre toți adulții din SUA sunt căsătoriți, un „minim record”. Din 1960, numărul de adulți căsătoriți a scăzut de la 72% la 51% astăzi, iar numărul de căsătorii noi din SUA a scăzut cu 5% între 2009 și 2010.

Mai mult, vârsta mediană la prima căsătorie continuă să crească, femeile căsătorindu-se pentru prima oară la 26,5 ani și bărbații, la 28,7. Declinul căsătoriilor este „cel mai drastic” în rândul adulților tineri. Doar 20% dintre cei cu vârsta între 18 și 29 de ani sunt căsătoriți, comparativ cu 59% în 1960. Conform raportului:

„Dacă tendințele actuale vor continua, proporția de adulți căsătoriți va scădea la mai puțin de jumătate în decurs de câțiva ani.”

Mai mult, legătura dintre căsătorie și creșterea copiilor s-a deteriorat în concepția așa-numitei generații a mileniului, cu vârsta între 18 și 29 de ani. Un sondaj de opinie a constatat că, în timp ce 52% din generația mileniului declară că a fi un bun părinte este „unul dintre cele mai importante lucruri în viață”, doar 30% afirmă același lucru despre a avea o căsătorie de succes.

Decalajul de 22 de puncte procentuale între valoarea paternității și cea a căsătoriei, așa cum sunt acestea percepute de generația mileniului, era de numai 7 puncte în 1997. Cercetarea a constatat că generația mileniului, alcătuită în mare parte din copii de părinți divorțați sau singuri, prezintă o probabilitate mai mică decât persoanele cu vârstă mai avansată de a afirma că un copil are nevoie atât de tată, cât și de mamă în casa părintească și că creșterea copiilor de către un părinte singur sau de către cupluri necăsătorite este rea pentru societate.

Dragos Balinisteanu: ”Tati, noi suntem o familie?”

Copilul meu e la varsta întrebărilor. Are 4 ani, multe curiozități și o încredere oarbă în adulții de lângă el. E o încredere dată nu de relația părinte-copil sau educator-copil, ci mai mult de realitatea că, experimentând, copilul își dă seama de superioritatea intelectuală a adultului. Așa se face că pe copil nu îl interesează nici realitatea, nici normele sociale, nici obligațiile oamenilor. El se lasă format așa cum și-l doresc adulții. Dacă stai și îți analizezi copilul, vei vedea că el e oglinda ta, dragostea ta, implicarea ta, principiile tale, gesturile tale, toate le regăsești la el. Și atunci, ce faci când inocența copilului tău interferează cu nebuniile altora?

Acum un an de zile, mai multe organizații din România au trimis o scrisoare Consiliului Național al Audovizualului sesizând o problemă, într-un episod al unui binecunoscut serial TV dedicat copiilor, pe postul Disney Channel. Într-un episod al filmului ”Baftă Charlie!” fetița familiei protagoniste se întâlnește cu o prietenă care are ”două mame”. Scopul acestei secvențe este de a arăta că atît familia naturală, cât și familia homosexuală se confruntă cu același tip de probleme și amîndouă sunt la fel de ”normale”. Promovarea acestei concepții nu se rezumă doar la acest film ci este este prezentată puternic și în cadrul orelor de educație sexuală din țări precum SUA sau Marea Britanie. A se reține faptul că se insistă tot mai multă ca această ”educație” să fie transmisă copiilor de la vârste foarte fragede (4 ani!), iar părinții să nu aibă dreptul de a-și retrage copii de la aceste ore. Aceste recomandări sunt cuprinse și într-un document emis de Organizația Mondială a Sănătății, în 2010, intitulat ”Standarde privind Educația Sexuală în Europa”. Presiuni se fac și asupra țării noastre de ”a se alinia” la aceste standarde.

Cum poți să-i explici copilului de 3-4 ani ce înseamnă o familie altfel decât firescul? Într-o zi, fetița vine, îmi arată o văcuță de lemn și mă întreabă: ”Tati, asta e mama sau e tata?”. Îi răspund: ”E mama, tăticule, pentru că e văcuță!”. După doar câteva secunde îmi arată un țap și mă întreabă: ”Tati, ăsta e tata sau e mama?”. Îi spun: ”E tata pentru că e țap. Mămica e căpriță!”. În final vine cu un cățel și o pisică și mă întreabă: ”Tati, asta e mama (pisica) și ăsta e tata (cățelul)?”. Îmi dau seama brusc că e foarte preocupată de problema rolurilor în familie și încep să-i explic, pe cât pot, că nu are cum să fie așa și îi explic că o familie de pisici e o familie de pisici, cu rolurile de rigoare, iar o familie de căței e o familie de căței. A doua zi, dis de dimineață, în timp ce ne îmbrăcam și ne pregăteam să plecăm la grădiniță fetița mă întreabă: ”Tati, noi suntem o familie?”. Îmi amintesc de nelămuririle ei din ziua anterioară și îi răspund: ”Da. Eu, mami, tu și bebe (surioara mai mică) suntem o familie”.

Încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă în România, la grădiniță, copiilor de 4 ani li s-ar fi explicat că a avea doi tați sau două mame este ceva absolut normal (conform recomandărilor menționate mai sus). Întrebarea ”Tati, noi suntem o familie?” ar mai fi cerut doar o întărire a ideii din partea mea sau ar fi fost o expresie a confuziei și incertitudinii în gândirea copilului meu? Nu cred că aș putea să le explic celor mici ai mei de ce o familie cu doi tați sau două mame ar fi una normală, pe când, în lumea animalelor, doi țapi sau două vaci nu ar putea avea pui în mod natural și nu ar putea fi niciodată considerați ”o familie”. Nu cred că e nevoie de prea multă imaginație ca să ne dăm seama de cât de departe au ajuns lucrurile, când ființele iraționale se comportă mai firesc decât cele raționale.

• Gandul/ Raluca Ion: Ce mai este aceea o familie?

O treime dintre copiii americani, 15 milioane, mai exact, sunt crescuţi fără tată, iar alţi 5 milioane de copii sunt crescuţi fără mamă, arată un recensământ făcut în SUA în anul 2010

O altă statistică, realizată de această dată de o bancă de spermă, spune că 50% dintre clienţii care apelează la serviciile acestei companii sunt femei singure care îşi doresc un copil. Iar procentul ar putea ajunge la 70% în următorii cinci ani.

Aceste cifre vorbesc, de fapt, despre schimbările petrecute în lume, despre felul în care s-a modificat, de-a lungul timpului, însăşi ideea de familie. Nu mă pricep prea bine la cifre, nici la datele pe care statisticienii şi demografii le folosesc pentru a scoate la iveală formula matematică a societăţii de astăzi.

Tot ce pot să fac este să încerc, uneori, să întrezăresc oamenii din spatele cifrelor. Să încerc doar, pentru că e greu pentru un necunoscut să afle necunoscutele complexe care stau la baza ecuaţiei vieţii unei alte fiinţe.

Am ajuns să cunosc astfel, de-a lungul timpului, câteva poveşti. Am întâlnit o dată, într-un centru social, o mamă care fugise de acasă cu capul spart, cu un bebeluş în braţe şi cu alţi trei copii mici pe lângă ea. O femeie care şi-a asumat o viaţă de mamă singură pentru ca fiii şi fiicele ei să aibă şansa la viaţă. Am cunoscut femei divorţate care îşi creşteau copiii în mari lipsuri, fără ca foştii soţi să se intereseze măcar o dată de soarta acestora din urmă. Ştiu un tată, nu este singurul de acest fel, care îşi creşte fetiţa singur: îi găteşte, o duce dimineaţa la şcoala, îi pregăteşte, aşa cum poate, rochiile pentru serbare, îi cumpără haine şi jucării, o ascultă. Sunt situaţii departe de a fi ideale care fac ca şi cei mari, şi cei mici să aibă de dus poveri pe care noi ceilalţi de abia putem să ni le imaginăm. Dar ce ar trebui să facem atunci când citim statistici care arată cât de mulţi copii sunt crescuţi de către părinţi singuri? Să deplângem neajunsurile societăţii moderne care face ca structura familiilor să arate în acest fel sau să ne bucurăm pentru faptul că nişte oameni au putut să-şi ia soarta din propriile mâini şi au putut să îşi scoată copiii de sub influenţa unor persoane care nu pot fi numite părinţi?

Aţi citit luni, în gândul, povestea Simonei, o femeie singură de 38 de ani care şi-a dorit din tot sufletul un copil şi care a apelat la un donator anonim pentru a-l putea avea. Nimic din ce spune ea nu te face să crezi că a refuzat să aibă o relaţie, că a respins ideea de a-şi întemeia o familie, alături de un soţ. A refuzat însă să stea alături de un bărbat pe care nu îl iubeşte, a refuzat să fie victima unor abuzuri pentru a avea un copil şi o viaţă frumoasă doar în ochii lumii. „Am întâlnit pe cineva… Stătea acasă, orice serviciu era prea mult pentru el şi totul s-a terminat cu o palmă care pentru mine a spus totul. Nu. Eu nu trăiesc aşa. Nu fac compromisuri. Şi nu accept să fiu într-o relaţie, să fiu ca toată lumea, doar ca să fiu măritată. Nu, pentru mine căsnicia are un alt sens”, a povestit ea. Pentru că anii treceau şi pentru că şansele de a avea un copil scad odată cu vârstă, a decis să devină mamă în acest fel, iar astăzi are o fetiţă care o face fericită.

Ştie că sunt oameni care ar putea să o judece pentru decizia sa, însă priveşte cu încredere spre viitor. „Am încredere, deşi unii spun că s-ar putea să fiu judecată. Dar am încredere, ar trebui să fim deschişi către viitor. Astea sunt lucruri care se întâmplă şi, zic eu, ne vor ajuta pe viitor. Nu e de râs, nu e de judecat şi fiecare îşi trăieşte propria viaţă, până la urmă. Eu nu o trăiesc pe a altcuiva, ei nu o trăiesc pe a mea”, crede Simona. Pentru ea nu există expresia familie monoparentală, ci cuvântul familie.

E greu pentru un necunoscut să afle necunoscutele complexe care stau la baza ecuaţiei vieţii unei alte fiinţe. Poate să le aproximeze, doar, atunci când îşi ţine mintea şi inima deschise. Şi, dacă e să folosească unităţi de măsură pentru a cântări alegerile unui părinte, ele ar putea fi binele şi fericirea copiilor pe care acesta îi creşte.