BISERICA si “LAICATUL ORTODOX”. O incercare de analiza a problematicului raport dintre ierarhia BOR si mireni
Biserica, ”laicatul ortodox” și provocările unui sfârșit de lume
Un sfert de veac în care lumea și țara au trecut prin schimbări și crize dramatice nu a fost îndeajuns pentru dezmeticirea ”uriașului adormit”, așa cum numea odinioară Părintele Gheorghe Calciu Biserica Ortodoxă Română, referindu-se mai ales la ierarhie. Abia de curând, după ce presiunile pentru legiferarea ”familiei homosexuale” și împotriva orei de religie confesionale au atins nivelul regulilor constituționale (adică nivelul suprem al ordinii legislative), structura ierarhic-administrativă a BOR a început să își exprime, relativ ferm, poziția, și să colaboreze cu unele ONG-uri creștine, să sprijinească înființarea unei asociații a mirenilor (cu identitate de nișă) și să îndemne la implicare socială activă eparhiile pentru a păstra religia în școală. Este acest lucru suficient pentru a avea o Biserică vie? Va reuși ierarhia și, mai cu seamă, Patriarhia, să depășească istoricul blocaj al ignorării cu superbie a mirenilor implicați în viața Bisericii?
Mireanul angajat în viața Bisericii
O problemă sau o soluție?
De la bun început, precizăm că acest text nu se dorește a fi o răfuială cu ierarhia de pe pozițiile unui ”laicat” sublim de curat și de mărturisitor. O asemenea atitudine, pe lângă faptul că ar fi găunoasă, ar rata și esența problemei, de care încercăm să ne apropiem obiectiv și fără spirit de frondă. Pur și simplu încercăm să înțelegem, într-o manieră sistematică, o deficiență majoră a Bisericii noastre: ruptura adâncă ce există între ierarhie și mireni. Prea adesea, mirenii par că există pentru ierarhie și nu ierarhia pentru mireni. Ultimii par că ar fi buni doar pentru a popula marile sărbători, pentru a umfla statisticile ”ortodocșilor”, în general pentru a furniza decorul indispensabil derulării unui ritual hieratic cu roluri prestabilite. Nici în parohii lucrurile nu stau foarte diferit. În fața unor ”enoriași” care au și alte probleme în afara celor rezumate la ordinea la care se stă pentru miruit sau alte chestiuni de acest ordin, preoții, de obicei, se simt stingheri, nedumeriți sau chiar ultragiați. Percepția clericilor față de mirenii care problematizează, pe bună dreptate, condiția creștinului din lumea de azi pare că se reduce, deseori, la asocierea acestora din urmă cu dezordinea, iraționalitatea, lipsa de rânduială. Cu un element incontrolabil, greu de înțeles, deci greu de gestionat. Desigur, nu generalizăm, însă prea deseori aceasta este impresia pe care o lasă ”clerul BOR”.
Există cel puțin un factor obiectiv ce explică, măcar în parte, această situație. […]
Pentru analiza integrala si pentru a comenta, aici:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
foarte bun materialul. Principala problemă este să îl aducem la cunoştinţa ierarhilor.
Şi poate ar fi trebuit insitat şi mai mult pentru partea de comunitate parohială, acolo unde într-adevăr lucrurile sunt foarte grave. Oricum, vă mulţumim pentru efort.
Binevenita analiza!
Ma alatur cititorilor recunoscatori pt aceste analize foarte: bune, pertinente, de actualitate, clare si la obiect!
Dar ce s-a intamplat cu toate acele memorii? S-a primit vreodata vreun raspuns? (ma refer la graficul de la finalul textului)
@doroteea:
Parca nu e chiar la sfarsit timelineul.
Pai ce sa se intample, au primit un numar de registratura, probabil. 🙂
admini: Bravo! Asa este. Din nefericire.
Marturisesc spre rusinea mea ca eu habar n-a avut de aceste demersuri.
‘au primit un numar de registratura, probabil.’
hm. Nu e bine. :-s
E chiar ciudat: nici o luare de pozitie, nimic? Asta este ca o forma de dispret fata de turma, Doamne iarta-ma!
dar au si o obligatie legala de a raspunde. Macar asa, ceva formal…
@admin:
aa, ok, citesc acuma, nu e la sfarsit, asa e. M-a luat valul cu rasfoirea memoriilor, ups..
Of, Doamne, sper sa ajunga si la preoti aceasta analiza!
‘
Fratilor admini, foarte buna analiza voastra.
Din pacate, chiar daca pare a fi deznadejde sau cum ar fi tentati destui crestini sufocati “sub presiunea leviatanică a acestui duh rău” sa spuna, pesimism, eu cred ca suntem foarte aproape, daca nu chiar in toiul vremurilor ce pot fi caracterizate prin fraza de incheiere a acestei analize: “În fața unui astfel de deznodământ, ar mai rămâne o singură și ultimă ”soluție”: scapă cine poate…”
Dumnezeu iubitorul de oameni ar vrea sa ne mantuiasca pe toti. Dar n-o face cu forta. Ne-a lasat cel mai mare dar: libertatea de a alege. Si cu toate ca noi, oamenii, de cele mai multe ori alegem prost, Dumnezeu tot mai intervine asupra noastra, a fiecaruia dintre noi, incercand sa ne readuca pe Cale.
Dar societatea in ansamblul ei, cu tot ce inseamna ea, incepand de la gradinita, scoala, asistenta sociala, legi, politic, militar … incearca cu disperare sa ne fure sufletele. Si omul este neputincios, astfel ca de cele mai multe ori, in alegerile pe care le facem iese invingatoare placerea trupului. Sufletul si vocea lui, constiinta, sunt din ce in ce mai ingropate in adancul fiintei noastre, incat nici nu le mai putem auzi.
Omul zilelor noastre nu mai are nici timp si nici rabdare sa se aseze un pic mai osebit de zarva vietii lumesti si sa se gandeasca, sa incerce macar sa inteleaga ce se intampla cu el, cu familia, cu tot ceea ce se desfasoara in jurul lui.
Toti amanam de la o ora la alta, de azi pe maine, de anul asta pe anul viitor; acum nu pot ca e serialul preferat; acum nu pot ca trebuie sa merg la serviciu; acum nu pot ca trebuie sa muncesc mai mult ca sa-mi cumpar nu stiu ce; acum nu pot ca trebuie sa gatesc; acum nu pot ca trebuie sa invat, ca trebuie sa ma duc la sala, ca trebuie sa vorbesc la telefon, ca trebuie sa aud daca o aresteaza pe Udrea, sa vad daca si-a pus Zavoranca silicoane, sa vad cine castiga “sotie pentru sotul meu”, “copii danseaza frumos” sau, “danseaza pentru Romania”, sau cum s-or mai fi numind toate emisiunile astea de doi bani.
Curvarasie, barfa, tradare, minciuna si manipulare pe toate posturile de televiziune. Iar daca nu ne uitam la televizor, suntem pe feisbuc sau vorbim la telefon. Incontinu, incontinu, incontinu …
Omul nu mai poate sa stea macar 5 – 10 minute pe saptamana, nu zic pe zi, fara televizor, fara calculator, fara telefon, fara sa manance, fara sa asculte muzica, fara nimic … Doar el singur, inchis in camera, in liniste si sa se gandeasca un pic la el, sa-si vina un pic in fire.
Totdeauna se gasesc tot felul de motive, zeci, sute sau chiar mii de motive de a lasa linistirea pe alta data.
Saracia si ratele bancare vin si ele si-i mai pun omului un lat in plus. Si cele mai multe “nevoi” pentru care omul alearga ca bezmeticul incontinu sunt niste nevoi false. Sunt niste nevoi impuse prin binecunoscutul “efect de turma”. Trebuie sa fi cel putin ca vecinul, ca fratele, ca si colegul de serviciu, sa fi cool, sa fi trendi, sa fi prins in invalmaseala “turmei”.
Cum sa mai poata omul, care nici nu vrea si nici nu poate sa se recunoasca ca neputiincios, sa se rupa din acest tavalug lumesc. Cum ar putea sarmanul om?
De partea cealalta, preotii, saracii de ei sunt tot oameni. Oameni care au familii, au sotii, au copii, au poate o mama sau un tata batran si bolnav, au obligatii si neputinte ca noi toti.
Dar pe langa toate aceste slabiciuni care ne ocupa tot timpul si ne seaca si de ultimul strop de vlaga, preotii trebuie sa mai si slujeasca. Dimineata Sfanta Liturghie, seara Vecernia sau Maslu, mai trebuie sa si spovedeasca, mai trebuie sa se ingrijeasca si de intretinerea bisericii, sa boteze, sa cunune, sa inmormanteze, sa mearga pe la enoriasi, sa faca evanghelizare si cate si mai cate.
Duhul acesta rau care a cuprins lumea ne baga pe toti in malaxorul grijilor, al alergaturii, al vorbirii fara nici un fel de pauza. Nu exista butonul “stop”. Diavolul nu doarme, nu mananca, nu se odihneste … el are timp destul. Dar noi nu avem.
Iertati-ma daca pare ca as induce o atmosfera “pesimista” sau mai corect spus, o lipsa de nadejde, dar va asigur ca nu este altceva decat realitatea. O realitate pe care o percep eu.
Nu detin arta vorbitului sau in cazul de fata a scrisului, dar exista destule analize, articole, comentarii si invataturi mai ales duhovnicesti pe acest site, incat din putinele mele cuvinte, cred ca se intelege ceea ce vreau sa spun.
Suntem in mijlocul unei furtuni devastatoare, in mijlocul unei tornade din care doar cei care vor vrea cu tot dinadinsul, doar cei care vor vrea cu disperare se vor putea desprinde putin cate putin, se vor linisti, si prin mila si ajutorul Domnului se vor intoarce pe Cale.
Dar prin aceasta linistire, cei care vor reusi sa se rupa din acest uragan lumesc trebuie sa se astepte sa fie marginalizati chiar si de catre propriile familii. Prin citirea cartilor duhovnicesti, prin rugaciune, prin participarea la Sfintele Slujbe, Harul Domnului se va revarsa asupra lor si cred ca asa isi vor salva sufletele.
Intradevar fratilor: scapa cine poate …
Un fel de “cu durere si dragoste” al Sfantului Paisie Aghioritul aici la dumneavoastra.
Personal, cred ca partea noastra este acel “scapa cine poate” de la sfarsit.
Si eu va felicit, dar nu pentru felul in care ati facut analiza, ci pentru ca va pasa!
Domnul sa va mantuiasca!
un ieromonah1
http://analize.cuvantul-ortodox.ro/biserica-laicatul-ortodox-si-provocarile-unui-sfarsit-de-lume/#comment-3
Daca dupa 25 de ani s-a ajuns in aceasta situatie, este pentru ca ierarhia bisericii nu a luat la vremea respectiva pozitii ferme in legatura cu toate subiectele sensibile care s-au ridicat de-a lungul timpului, probleme care ramanand astfel neclarificate, au sapat unul dupa altul la temelia Bisericii si a credibilitatii acesteia. S-a petrecut si in biserica acelasi fenomen care caracterizeaza societatea romaneasca: lasa ca merge si asa.
De fapt ierarhia bisericii si preotii reflecta societatea in care traim, pentru ca si ei provin din acelasi popor. Nu este turma nici mai buna nici mai rea decat pastorii. Se presupune ca pastorii sunt insa mai instruiti in ceea ce priveste dogma de credinta, si mai informati in legatura cu ceea ce se petrece in lumea asta, si a pericolelor care ne pasc, dar ca in acelasi timp poporul are o mai mare inertie la schimbare, si este mai pastrator al traditiior. Situatia si mentalitatile se pot schimba cu timpul, daca se doresta asta de la centru. De aceea cred ca fiecare isi are atributiile bine delimitate si bine determinate, din care rezulta si responsabilitatile aferente.
Of, daca cei vizati ar iesi din AUTISMUL lor si din BUIMACEALA somnoroasa a FALSEI suficiente si a gresitei pareri ca lumea inca pretuieste Biserica in tara asta…
Da in tara asta, Biserica Ortodoxa are INCA o purtere si INFLUENTA si IMPACT asupra mentalului social si asupra a SUTE de mii si MILIOANE DE ROMANI, dar NU PENTRU MULT TIMP de acum incol, caci “ceva” PUTERNIC ataca si corodeaza de la o zi la alta aceasta influenta si pozitie a Bisericii, iar cei care ar trebui sa CONTRATACE la aceasta subvsersiva actiune de corodare si compromitere si DENIGRARE a IMAGINII si INFLUENTEI Bisericii in viata societatii romanesti aproape ca DORM…in papuci si in sutane!
DA! Exista o FALIE, o DISTANTA, uneori un SANT mare, ba chiar o PRAPASTIE si un RIFT intre clericii din unele Parohii si credinciosii lor! Si daca unii dintre enoriasii unor astfel de Parohii in care exista aceasta problema a DISTANTEI dintre PASTORI si TURMA…ar vrea sa sa APROPIE de Preoti si sa aiba cu ei o anumita colaborare si conlucrare (cum au spus adminii), limediat SIMT si RESIMT si PRESIMT astfel de credinciosi ca parca Pastorii SE TEM ca ar putea interveni ceva…ce nu le place in aceasta relatie si II TIN si mai departe pe astfel de credinciosi de DEPARTE de ei…
Of, si cat de mult ar fi vrut astfel de credinciosi SA-I AJUTE pe Pastorii lor la MUNCA si LUCRUL Domnuli in OGORUL Parohiei…dar NIMENI nu-i CHEAMA si nimeni nu ii solicita…
CATE ENERGII putea Biserica SA ADUNE Biserica din randul tinerilor romani si pe care “ENERGII” Pastorii Ortodocsi (nu numai preotii, ci chiar Arhierei…) nu stiu sa le adune si coaguleze, CI LE LASA prin neglijenta si NEGRIJA sa le coaguleaza lumea si duhul lumii…
Cate sute de mii de tineri ar putea SALTA si AJUTA ENORM Biserica DACA ar fi Pastori care sa VINA in intampinarea viselor lor si aspiratiilor lor si intentiilor lor…tineresti si pline de entuziasm pe care ei le au la varsta tinetretii…dar PUTINI sunt pastorii care se intereseaza de TINERETUL Romaniei!
Necazul este ca MULTI din acesti tineri, daca nu sunt PESCUITI de Biserica Ortodoxa, vor fi pescuiti de lume si vor devenii DUSMANII DE MAINE ai Bisericii Ortodoxe si CONTESTATORII ei cei mai cumpliti si vehementi…
Chiar si MARX a ajuns ateu fiindca preotul catolic al parohiei de care apartinea, i-a refuzat niste POEZII pe care le compusese in cinstea Fecioarei Maria….! Si s-a jurat ca va DUSMANII Biserica Catolica si ca va lupta impotriva ei…in vita lui, si asa a facut…!
Eu am PRICEPUT acest studiu-analiza nu teoretic ci altfel…respectiv din experienta de viata si de credincios si M-AM REGASIT in randul celor care STAU si STAU langa VIA Domnului si NINENI nu-i cheama sa lucreze….
Si de asemenea cred ca acest acest studiu-anaiza nu a putut fi scris decat de catre admini, decat tot dintr-o experienta de viata personala in viata Bisericii si a Parohiei…, respectiv din ipostaza de crestin ortodox deceptionat, mahnit si indignat de URSUZA si AUTISTA negrija si neatentie si neluare a minte a Patorilor fata de sensibilitatile si aspiratiile si intentiile curate pe care unii din credinciosii lor le au fata de Biserica Domnului…! AMIN!
Dumnezeu sa aiba mila de noi toti!
36. Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor.
37. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini.
38. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lurcători la secerişul Său.
Cred că ar trebui cumva să obţinem şi opinia unui preot vizavi de tot acest material. Chiar de-ar fi să-l denunţe, să-l critice aşa cum probabil că unii dintre noi intuim că ar putea-o face. Este păcat că se ratează şi această şansă şi că un astfel de efort ajunge să fie un instrument de ruptură mai mult decât unul de apropiere.
Nici nu ar fi nevoie să participe la comentariile de aici. Dar măcar de s-ar găsi un preot care să-şi exprime o poziţie coerentă faţă de ce e scris aici, printr-un email, şi apoi pus în discuţie. Nu vrea nimeni certuri de cuvinte, dar nici să rămânem la “Doamne, Doamne” fără să-l fi cunoscut pe Domnul şi să ne prefacem că temele acestea nu există.
Comunitatea parohială suferă enorm de pe urma modului în care este ea astăzi organizată. Mi se pare esenţial ca plecând de aici să primim şi punctul de vedere al preoţilor să conştientizăm şi problemele aflate în “tabăra” cealaltă. Există o ruptură din ce în ce mai evidentă între cler şi credincioşi şi inclusiv credincioşii activi sunt nevoiţi să îşi izoleze viaţa lumească de viaţa comunitar parohială, pe principiul “scapă cine poate”. Este necesară prezenţa publică a cel puţin unui ierarh care să-şi asume înaintea Domnului şi a credincioşilor săi menirea şi chemarea sa.
Şi oricum, nu cred că este cineva aici adeptul măsurilor revoluţionare. Nu cere nimeni tuturor preoţilor ca de mâine să facă cu totul altceva decât astăzi. Este nevoie însă ca aceste probleme să aibă o minimă circulaţie în interiorul bisericii, să fie problematizate, mestecate etc. Măcar preoţii tineri, cu mai multă energie, să fie conştienţi de această falie şi să se pregătească pentru a o depăşi.
Nu este normal ce se întâmplă acum în parohiile noastre acum, nu aşa cred că ar trebui să arătăm noi cei 10 – 15 % dintre ortodocşii preocupaţi (măcar la suprafaţă) de viaţa duhovnicească. Această superbă tăcere nu cred să lucreze în folosul nimănui. Pur şi simplu ignorăm lucruri evidente. Iertaţi-mă. Doamne, ajută!
@Vela Gheorghe:
“Eu am PRICEPUT acest studiu-analiza nu teoretic ci altfel…respectiv din experienta de viata si de credincios si M-AM REGASIT in randul celor care STAU si STAU langa VIA Domnului si NINENI nu-i cheama sa lucreze….”
As sublinia si eu ce ai scris. Si ce e mai rau e ca stand asa, cand va veni momentul sa lucrezi via, fie ca esti chemat sau fie ca ti se face mila de via nelucrata si vrei sa iei initiativa, dupa atata asteptare si stat te vei putea simti batran si anchilozat. Asta in timp ce altii mai tineri vor fi vazut pana atunci asteptarea fara rost a celor dintai si se vor fi apucat de altceva.
http://www.dcnews.ro/valentine-s-day-ziua-desfraului-spune-mitropolia-clujului-sarbatoarea-interzisa_467107.html
Simt si eu ca potentialul tinerilor nu este valorificat si ca preotii nu au curajul sa ii implice pe tineri in problemele parohiei.
Ce am putea face noi, fiecare, este sa incepem sa cucerim inimile preotilor. Din cate inteleg eu, preotii se rusineaza sa apeleze la credinciosi datorita starii generale de rea vointa la adresa lor. Putem sa le aratam acestora ca vrem sa ne aducem putinul aport. Putem sa facem noi primul pas caci este si in datoria noastra sa fim o comunitate activa. Preotii sunt slabi dupa cum turma pe care se bazeaza este.
Daca preotul ar sti ca are o comunitate solida ce-l sustine, ar putea face si el mai multe.
Cred ca este mai precaut sa pretinda fiecare de la sine sa faca primul pas si apoi sa lase pe Dumnezeu sa lucreze. Cred ca este mai intelept sa ne jertfim fiecare decat sa asteptam de la ceilalti initiativa (desi ar fi corect asa). Traim vremuri grele dupa cum multi spun, insa fara putinul efort depus de fiecare nu putem schimba nimic in ceilalti.
@admin si nunumai,
acum cateva zile mi-a venit un gand:oare a fost un bine faptul ca popoarele lumii,in general,de-o bucata de vreme ,50-70 ani, au invatat sa citeasca luandu-si intro anumita masura soarta in maini?Raspunsul l-am peimit astazi de la voi(sincer sa fiu nu ma gandeam ca va dura asa de putin,deobicei dureaza mai mult).Cunoasterea prin efort de sine este bun pt.cei ce cauta ADEVARUL si distrugator pt.cei ce se cauta pe sine,innaltandu-se.Intro lume aberanta in care ierarhia isi” vede de ale sale”,uitandu-si menirea,a venit timpul sa ne hotaram singuri soarta sfintindu-ne,de e posibil,prin dogmele bisericii,sf.Traditie,vietile sfintilor si rugaciune.Dar iarasi a aparut un gand care m-a facut sa ma intristez si, daca n-as fi nadajduit intrun raspuns pe masura ,m-ar fi intristat iremediabil.Ce-o sa fie cu ce ce-i iubim atat de mult :parinti, frati,surori,fii si fice si pe care ii vedem ca nu merg la biserica,nu se roaga etc.?Mi-am adus aminte de o mama cu traire in Dumnezeu care si-a pierdut( omorati fiind) pe cei 2 fii micuti .La intrebarea :de ce Doamne?I s-a raspuns:pt.rugaciunile tale i-am lut inainte de asi pirde sufletele.Morala?Cei ce vor sa-si mantue neamul ,si nunumai pe ei ,au o resposabilitate mare, deoarece poate fi raiul RAI ,dar de unul singur……..Oare cum va fi sa sti ca tu” benchetuesti”in rai si fiul sau mama ta este in chinuri?Uni ar spune :libertatea de a alege….dar asta oare te poate linisti?DOAMNE AJUTA!
p.s.-am scris in graba.Iertati eventualele gresli sau exprimarea cu putin inteles.
P.S.-Asta si pt.sintagma “scapa cine poate”si-i scapa si pe “altii”prin viata lor ascunsa, in curatenie.Toata nadejdea la Dumnezeu.Tebuie sa indraznim sa biruim lumea,dupa cuvantul SAU,traindu-L.
“La primul nivel se află pierderea „savorii” creştinismului de către creştinătate îndeobşte. Rădăcinile acesteia se găsesc în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată, în Apusul medieval, a unui „nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului – mai degrabă decât Tradiţia revelată în mod dumnezeiesc – a devenit criteriul adevărului. In esenţă, această schimbare de perspectivă dinspre duhovnicesc spre natural [trupesc] a condus, prin Renaştere şi „iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre – un materialism care l-a orbit duhovniceşte pe omul modern.”
Având o concepţie lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. De vreme ce exerciţiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea faţă de ei drept o împlinine lipsită de însufleţire a unui cod standard de buna-cuviinţă, necesar pentru funcţionarea organizaţiei. Intrucât sunt în mod obiectiv dăruiţi cu titluri bisericeşti, „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste canoane au înţeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înţelesul cel drept, cu dreaptă socotinţă păstorească şi în acord cu conştiinţa Bisericii. Mulţi credincioşi simpli, impunându-li-se de sus, într-o conjunctură nefireasca standarde exterioare, se simt obligaţi să li se conformeze cu orice preţ. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub înrâurirea” ocârmuitorilor lumeşti şi, „in nesocotinţa lor naivă, îi sprijină în acţiunile lor orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!” Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se aşteaptă ca turma lui sa meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi sa joace rolul de dobitoace fără judecată. Stăpânirea da exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putinţă ca niciodată să nu li se fi oferit „realitatea”, nu au nimic cu care să-l compare. Ei nu pot face deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de aceea caută păstori nu din raţiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimi” ai grupării bisericeşti recunoscute. (Ar mai trebui spus că, dacă dintr-o pricină oarecare, această căutare nu izbândeşte, se vede o altă urmare negativă a faptului ca s-a pus prea mult preţ pe formalism: amărăciunea de a nu fi socotit „legitim”).
Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo iniţiativă potrivit cu ceea ce conştiinţa fiecăruia parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo-ul, nu mai are nici un drept de a exista. Li se face ruşine să arate prin ceea ce fac că îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor sau că-i iubesc acei Sfinţi ai lui Dumnezeu care poate nu sunt încă Sfinţi „în mod formal” [canonizaţi].
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/04/13/ips-averchie-tausev-trei-niveluri-ale-apostaziei/
Analiza pune degetul pe o rana care sta deschisa si nebagata in seama de multa vreme.
Este foarte complicat. Nu se mai raporteaza corect nu doar ierarhia la laicat dar nici laicatul la ierarhie. Lipseste trairea, lipseste dragostea care este fermentul si baza unei reale comuniuni, lipseste constiinta intregului trupului Bisericii ale carei madulare sutem toti. Lipsesc prea multe…
off-topic si nu prea:
https://silviupricope.wordpress.com/2015/02/05/mobilul-ascuns-din-spatele-atacurilor-asupra-bisericii-ortodoxe-romane/
Foarte trezvitoare analiza, multumim!
Acum, din ce am simtit eu, multi preoti cred ca doresc sincer sa faca mai mult pentru zidirea sufletelor enoriasilor, dar se afla prinsi astazi, iata, intr-un adevarat mecanism administrativ capitalist-apusean, precum angajatii companiilor (cu subordonare uneori chiar mai riguroasa, cu salarizare de care depind multi, motiv pt care unii mai lucreaza si altceva – ca profesori, consilieri etc., cu lucrari birocratice diverse formale primite de sus, cu vesnicile lucrari de reparatii si investitii s.a.), din care cu greu se pot desprinde. (Se intelege pentru ce sa se desprinda: pentru untdelemnul din candele, din cat mai multe candele) Trist!
Doamne, ajuta!
M-a impresionat cum a lucrat (si) pentru biserica “de ziduri” Parintele Martir Constantin Sarbu DUPA eliberarea din puscarii; nu a pierdut din vedere, adica, esentialul, mantuirea sufletelor care s-au strans in jurul sau!
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/10/23/profetii-moartea-parintelui-constantin-sarbu-biserica-sapientei-marturii-ultimele-zile-operatie-securitate-prevestire-martir-minuni/
http://analize.cuvantul-ortodox.ro/biserica-laicatul-ortodox-si-provocarile-unui-sfarsit-de-lume/#comment-9
Dupa 1989 intr-o Romanie devastata de comunism si cu o populatie salbaticita de ateismul stiintific, era timpul pentru ca biserica prin preotii ei, si prin ierarhia ei sa faca apostolie si misiune din casa in casa si din om in om. Daca s-a facut asa, nu sunt eu ca sa judec, dar cam asta era nevoie sa se faca pentru o populatie care nu cunostea abc-ul credintei, care traia intr-o lume paralela cu lumea bisericii, si care avea nevoie atat de catehizare, cat si de exemple vii de traire crestina.
Desi tara ortodoxa, Romania este perceputa in exterior ca o tara de hoti, iar in interior romanii insisi sunt din ce in ce mai stupefiati de limitele de neimaginat la care a ajuns hotia clasei politice si nu numai. Fiecare roman stie ca peste tot pe unde se duce trebuie sa dea o spaga, un plocon, un plic, o atentie pentru ca sa-si rezolve problema mai repede, nu neaparat si mai bine. Precara aceasta situatie generala, si in foarte mare contradictie cu invatatura crestina intr-o tara majoritar ortodoxa.
Preot Paraschiv Angelescu – Slava si Marire, studiu de documentare liturgica (anul 1939)
[…]
“Astfel, pentru usurinta studierii si a dovedirii, si pe calea aceasta o repetam ca:
a) Slava nu este tot una cu Marire;
b) Primii nostri talmacitori au tradus exact si precis acesti doi termeni punand pe fiecare la locul lui;
c) Confundarea lor interesata – antislavona – se produce tocmai un secolul al XVII-lea;”
[…]
“Dar credinciosii romani, mai pastratori de limba veche decat invatatii si mai precisi in semantica cuvintelor decat literatii au vorbit si vor vorbi intotdeauna cu slava de toate cele dumnezeiesti si cu marire de toate cele omenesti.”
Cartea completa: https://teologiesibiu2012.files.wordpress.com/2013/11/slava-sau-marire.pdf
Eu cred ca primul loc unde preotul poate deschide sufletul credinciosului este scaunul Spovedaniei. Si mai cred ca un alt rol esential, de neinlocuit, pe care preotul si numai preotul il are, este oficierea Sfintelor Taine. Astea sunt cele mai importante modalitati in care preotul poate ajuta credinciosii.
Nu-mi dau seama daca misionarismul ‘din poarta in poarta’ este specific Ortodoxiei. Acest misionarism comporta niste riscuri destul de mari: pt ca daca omul nu este (inca) deschis dorintei de a se indrepta spre Dumnezeu, greu o poate face un sfat bun, fie el si venit de la un preot.
Eugen Ionesco, un om care permanent s-a ‘luptat’ cu Dumnezeu, a spus la un moment dat intr-un interviu un lucru care mi-a placut mult. Reporterul (un strain) l-a rugat sa isi explice preferinta pe care o manifesta fata de Biserica Orodoxa comparativ cu cea Catolica. Si el a raspuns cam asa (redau din memorie): ‘In cautarea ei de prozeliti, Biserica Catolica a coborat in lume si s-a ratacit in ea.’ Ori eu cred ca una din explicatiile supravietuirii Ortodxiei consta in faptul ca Biserica noastra a avut tocmai aceasta intelepciune de a intelege ca intalnirea cu Dumnezeu are loc atunci cand si omul isi doreste aceasta intalnire. Este, cum s-ar spune, o cale pe care omul trebuie sa faca primul pas. Dumnezeu abia asteapta acest pas pentru a intampina El Insusi omul si a-l primi cu bratele deschise. Dar primul pas, omul este cel care trebuie sa-l faca. Nu pt ca asta ar fi ‘procedura’, ci pt ca atata timp cat sufletul nu are aceasta nazuinta, orice angajament va fi formal si va sfarsi in sterilitate. Vedem de altfel asta si in pilda fiului risipitor care si-a cerut partea de avere si Tatal i-a dat-o fara sa ii tina o predica si fara macar sa il avertizeze. De ce? Pt ca stia ca sufletul lui nu era pregatit, si ca oricum la un moment dat ar fi tanjit dupa acea ‘tara straina’. Si izgonirea primilor oameni din Rai cred ca trebuie interpretata in aceeasi cheie: Dumnezeu e doar iubire, el nu l-a ‘blestemat’ pe om intr-un acces de furie necontrolata. El l-a lasat pe om sa aleaga. Ori pomul era cel al ‘cunoasterii Binelui si Raului’ (scriu cu litera mare pt ca ‘raul’ e entitate, e fiinta). Prin urmare, moartea, nasterea in chinuri, blestemul pamantului, lupta cu sarpele samd nu sunt altceva decat simple consecinte ale alegerii respective. Este vb de acea ‘infricosatoare libertate’ de care vorbea par. Rafail Noica. Dumnezeu vrea ca omul sa Il aleaga din convingere, pt ca altfel tot va sfarsi la un moment dat din a musca dintr-un mar otravit.
Nu sunt sigura asadar ca as vrea sa ii vad pe preotii nostri mergand din casa in casa, ca sectantii. Pt ca stiu de altfel si cum ar fi (ne)primiti in multe case. Si pt ca mai stiu ce riscuri teribile ar atrage un astfel de demers in vremuri ca ale noastre, in care sacalii abia asteapta sa tabare pe Biserica si sa rastalmaceasca fiecare gest al ei. Din punctul meu de vedere, cata vreme preotii vor oficia Slujbele cu daruire si rigoare si se vor ridica la inaltimea (sau adancimea) Tainei Spovedaniei, lucrurile nu au cum sa mearga rau. Pt ca acel credincios bine ascultat si bine povatuit la Spovedanie, schimbandu-se pe el ii va schimba si pe cei din familia lui, si tot asa.
Personal suspectez ca aici, la Spovedanie, s-ar putea ca lucrurile sa fie tratate un pic superficial uneori. Iar aici nu ma refer neaparat la ‘prea marea ingaduinta’ de a permite Sf. Imprtasanie, despre care vorbesc unii, cat mai ales la faptul ca nu cred ca intotdeauna preotii ‘iscodesc’ cu adevarat ce se intampla cu sufletul respectiv. Spovedania are sens cand exista autentica pocainta, iar ca sa existe autentica pocainta, si nu doar vorbe goale (smerenia aia de fatada de genul ‘eu, netrebnicul si pacatosul’ spusa de oameni care in sinea lor nu se cred de fapt chiar asa netrebnici si pacatosi, pt ca altfel n-ar mai sta cu degetele indreptate spre altii), trebuie ca sufletul sa se deshida. Iar pt ca aceasta ‘spartura’ sa se produca e f importanta (si) dibacia duhovnicului. Ei, aici cred ca sunt niscai probleme, si aici intr-adevar se simte din plin acel ‘malaxor administrativ’ (sugestiva expresie!) in care sunt prinsi bietii preoti, si care nu le mai permite timpul necesar pentru a se apleca cu diligenta cuvenita asupra fiecarui suflet. Bineinteles, nu vreau sa generalizez (mai ales ca eu una am fost norocoasa sub acest aspect). Dar cred ca problema exista.
In ce priveste chestiunile astea ‘lumesti’, dar care nu pot fi neglijate pt ca incep tot mai mult sa ne stranga in chingi, si aici cred ca e un drum cu dublu sens. Asa cum a zis si Raluca parca intr-unul din comentariile de mai sus, daca noi, oamenii, am fi mai buni, si aceste fenomene si-ar pierde din putere, pt ca raul isi pierde din forta acolo unde Binele creste. Acesta este un sens. Al doilea sens care trebuie sa vina in intampinarea celui dintai (dupa mine, cel putin) este, e f adevarat, demersul social. Demersurile laicatului ortodox (despre o parte din ele, spre rusinea mea, aflu pt prima oara) sunt absolut necesare. Si cred ca s-a procedat f bine ca ele au fost adresate inaltelor ierarhii bisericesti.
Nu cred ca trebuie sa disperam pt ca ele nu au primit nici un raspuns. Experienta m-a invatat ceva: important este sa nu stai, sa nu zaci. Faci ce trebuie sa faci, cu rugaciune si incredere in Dumnezeu, si apoi Il lasi pe El sa lucreze. Pt ca Dumnezeu acolo unde vede ca exista solidaritate si bunavointa, deschide o poarta. Poate ca nu toate urechile sunt asa inchise cum pare din afara. Poate ca Biserica are si ea motivele ei sa evite luarile de pozitie categorice in astfel de vremuri, si sa lucreze mai ‘in ascuns’. Si poate ca in fond si la urma urmei adevaratele arme ale credinciosului sunt rugaciunea (credinta), speranta (increderea) si iubirea.
Prin urmare, cred ca trebuie sa facem ce e de facut si, in paralel, sa avem grija de sufletele noastre si sa ne impreuna-rugam cu si pentru preotii, duhovnicii, ierarhii nostri, si unii pt altii. Eu una cred ca daca aceasta lume nu a pierit pana acum este tocmai datorita acestor lucruri. Si cred ca, in fata Domnului, nici unul din memoriile alea reduse aparent la niste simple numere de inregistrare, nu a fost in zadar.
@s.n.
F utila postarea ta, pt mine cel putin care habar n-aveam de asta. Intr-adevar, eu am mai auzit din cand in cand ‘marire’ in loc de ‘slava’…ce chestie… Multumesc!
A nu se intelege atat de literal misionarismul din poarta in poarta. 🙂
Cred ca datoria preotului este sa-si cunoasca cat mai bine enoriasii, sa fi un exemplu viu de credinta, si sa faca tot posibilul sa-i aduca pe calea dreptei credinte pe fiecare in parte, fara ca acestia sa simta vreo constrangere sau vreo obligatie. Cam asta inteleg eu prin misionarim din poarta in poarta.
P.S. Ati observat ce metode aplica neoprotestantii pntru a-si atrage adeptii? In primul rand pastorul le acorda fiecaruia in parte foarte mult timp, il asculta, il baga in seama, il face sa se simta important. Bineinteles ca e o pacaleala, dar una peste alta de asa ceva au nevoie oamenii, sa fie ascultati, nu numai la spovedanie, ci ca o autoritate in domeniul spiritual sa fie interesata de viata lor, sa-i sprijine sufleteste si sa-i indrume.
Nu trebuie sa adoptam metode tipice, de genul “door to door”, ci pur si simplu sa fim o biserica. Iar asta inseamna ca orice preot e dator sa cerceteze enoriasii parohiei sale si orice preot de vocatie are inclinatia de a se interesa, de aproapele sau, enorias sau nu. Nu asta era ideea cu “misionarismul”, de a “recruta” adepti, ci de a fi vii, de a fi oameni, de a fi o prezenta. Nu se poate doar prin asigurarea slujbelor sau spovedaniilor, pentru ca presiunea lumii e prea mare si risca sa le transforme si pe acestea in ceva inertial. Pornind de la fondul liturgic, avem nevoie de o biserica vie si in restul zilelor, momentelor, de a fi si prin viata sociala a noastra, a crestinilor, un model alternativ care sa atraga fara sa fie bagat prozelit pe gatul oamenilor sau sa fie ambalat pentru “export” prin tehnici de PR.
@admin, @Raluca:
problema este ca in zilele noastre cand vorbim de ‘parohie’ asta inseamna sute de oameni.
E o problema similara ‘democratiei’. Numarul face diferenta, ca sa zic asa. Cand o comunitate de cateva mii de oameni isi alege niste reprezentanti care sa gestioneze viata comunitatii, monitorizarea si controlul au sens, exista o logica. Dar cand milioane de oameni isi aleg ‘reprezentantii’, lucrurile n-au cum sa nu scape de sub control la un moment dat.
Cam asa si aici: numarul este determinant. Sigur ca preotii trebuie sa-si cunoasca enoriasii, dar oare este posibil sa o faca in amanunt cu toti? Inclusiv cu cei care NU se spovedesc? Cu acestia in urma, pana unde ar trebui sa mearga cercetarea? Nu e un raspuns simplu de dat. Exista si Consiliul parohial, care are si el rolul lui (de ex., cunoasterea cazurilor sociale). Preotul are nevoie si de reculegere, de rugaciune.
Nu stiu, la mine la Biserica preotii imi par excedati. Clar isi cunosc enoriasii, se vede asta dupa slujba, sau la miruit. Pe mine ma ingrijoreaza, tocmai, faptul ca nu intotdeauna izbutesc sa stabilesc de exemplu o intalnire pt spovedanie, atunci cand imi vine sa ma spovedesc (ca nu ma spovedesc doar in posturi) – asta pt ca parintele este efectiv excedat! Si aici regasesc foarte bine situatia descrisa in analiza, ‘malaxorul administrativ’. Dar depinde de la preot la preot, asta e clar. Am vz si preoti mai ‘distanti’ la alte Biserici, asta asa e. Este greu de stabilit o regula generala, cred ca depinde de dedicatia preotului respectiv. La o biserica din apropiere, de ex, parintele – om tanar, la 40 si ceva de ani – a facut atac cerebral si a murit. Toti enoriasii spun ca din cauza ostenelii, efectiv omul nu a mai facut fata! Mi s-a parut crunt.
Cred ca trebuie facuta o distinctie intre enoriasi care nu frecventeaza Biserica – nu mi se pare ca aici preotul trebuie sa faca ceva in conditiile in care abia ramane timp pt cei care vin la Biserica! – si cei care o frecventeaza. Intre acestia din urma, sunt cei care se spovedesc – si aici parintele are oportunitatea sa le cunoasca problemele si sa ii consilieze – si cei care nu se spovedesc. Pt acestia, parintele trebuie, cred, sa fie permanent deschis si un MODEL, dar sa nu alerge dupa ei, ci sa ii atraga prin puterea exemplului, prin predici etc.. Pt. cazurile sociale sau pt intrajutorare etc, preotul colaboreaza cu consiliul parohial. In rest, totul depinde de dedicatia si asezarea sa interioara. Si mai depinde si de lucrarea enoriasilor. Eu asa cred.
@doroteea:
Nu trebuie sa alerge nimeni dupa nimeni. Si preotii o sa fie si mai excedati de numarul enoriasilor si de solicitari, cel putin in centrele urbane mai mari, oricum. Tocmai pentru a nu fi excedat si pentru a nu muri cu zile, cum ne si exprimam in analiza, e nevoie de o schimbare in maniera in care traim parohia. Modelul de azi al parohiei este complet depasit de situatie si nevoi sufletesti. Asta va ucide si preotii, si enoriasii, inclusiv aia mai ravnitori. Nu e nevoie ca parintele sa devina ca un preot din poveste sau din filmele cu papi buni care viziteaza incognito saraci, ci pur si simplu cu aia 15, 10, 5 sa inceapa sa incropeasca un exemplu de micro-comunitate, de intalnire, discutie, intr-ajutorare, interactiune frecventa. Asta va atrage pe ceilalti, fara sa alerge careva dupa ei. Altfel, sa stam ca si pana acum si sa murim ca niste hamsteri prinsi in roata eficientizarii societatii in care traim.
@admin:
asta DA. Asta, de fapt, ar fi adevarata Biserica. Nu niste insi care au in fiecare Duminica aceeasi directie. De acord fara rezerve.
Augustin Kandiotis, fost Mitropolit al Florinei, spunea prin anii 1950 – 1960:
[…]
“Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, că au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului.
Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.
Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe.
Avem mari sinoade locale şi ecumenice care au fost afurisite de poporul credincios ca tâlhăreşti.
Cu alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul evlavios să înveţe să se împotrivească!”
[…]
Sursa: https://graiulortodox.wordpress.com/2010/08/19/impotrivire/