Opinii si analize in APARAREA BISERICII, dar si pentru A TRAGE NISTE INVATAMINTE din “lectia” CRIZEI “COLECTIV”. Ce greseli ar fi de asumat, ce raspunsuri ar fi de dat? PROPAGANDA DE CASA TINE LOC DE MISIUNE AUTENTICA?/ Tinerii imbecilizati, educatia publica, LIBERTATEA INCHIPUITA si “REVOLUTIA NIHILISTA”

• Pavel Chirila/ RostOnline.ro: Să ne apărăm Biserica

Regretatul poet Ioan Alexandru mi-a spus odată că, de cînd a venit Hristos pe Pămînt nu mai există atei, ci antihriști.

Istoria creștinismului e un șir lung de atacuri și năpaste la adresa Bisericii. Acesta este și motivul pentru care Biserica nu va putea fi înfrîntă niciodată.

Greșeala e a tuturor: tinerii, care și-au depărtat dureros pașii de Biserică, și noi, care nu am fost foarte aproape de tragedia lor. Dar atacurile furibunde asupra Bisericii, mai mari decît asupra pompierilor, doctorilor și administrației, dovedesc că există oameni, văzuți și nevăzuți, care urăsc Biserica. Mila noastră trebuie să-i descopere și rugăciunea noastră trebuie să-i trezească.

Filmul „Căința” se termină cu cuvintele: „Ce sens are un drum care nu duce la biserică?”.

Bănuiesc că majoritatea celor care atacă azi Biserica sînt botezați în numele Sfintei Treimi. Ei au profitat de un eveniment nefast pentru a ataca Biserica, pentru că în pana lor se vede cum curge o cerneală otrăvită, nu una ziditoare.

Biserica se roagă pentru toți oamenii și pentru lumea din afara ei. Nu a fost și nu va fi împiedicată de strigătele barbare, străine ei.

Creștinismul este ultima mare religie a lumii, pentru că este singura care se roagă pentru vrăjmașii ei; de aceea este și ultima, și cea mai mare, pentru că una superioară ei nu are cum să mai apară (Petre Țuțea).

Biserica este veșnică, este sfîntă, este ierarhică, este luminată de pocăința membrilor ei, este capabilă să-și asume vinovățiile întregii umanități.

Nu loviți cu atîta ușurință în Biserică!

Noi o apărăm pentru că, în realitate, ea este marșul care înaintează sigur spre Împărăție și îi poate salva și pe detractorii ei, chiar dacă aceștia nu înțeleg.

• Averea Bisericii:

George Grigoriu: Biserici vs. Spitale

BISERICI vs SPITALE! Oricât de ciudat o să vi se pară nu pot să nu-i „felicit” pe cei care au reușit să creeze acest brand… aaa și mai există unul: BISERICI vs ȘCOLI (dar acesta este folosit mai mult în luna septembrie, sau cu ocazia altor evenimente școlare majore). DE CE? Pentru că mesajul este pervers de simplu și diabolic. Este precum ciocolata cu ardei iute, zăpăcește creierul, te enerveză, nu-i înțelegi gustul și atunci consumi ca PROSTUL.

Care este SCOPUL? Este simplu: „Divide et impera”, adică reușește să încaiere o comunitate, să-i abată atenția de la fondul problemei, s-o abată de la ADEVĂR!

Dar care este ADEVĂRUL ????

Auzim că în Romania se construiesc BISERICI în detrimentul SPITALELOR !

FALS, FALS, FALS !!!

1. In primul rând NU EXISTĂ O COMPETIȚIE între cele două, AMBELE SUNT PENTRU OAMENI, nu împotriva oamenilor (Eu mă tratez într-un SPITAL și mă rog într-o Biserică, am nevoie atât de MEDIC cât și de PREOT).

2. Dacă Bisericile ar fi nefolositoare, de ce sunt pline? Simplu: pentru că prezența lor este cerută de comunitatea respectivă.

3. Biserica construiește biserici pentru că asta este menirea ei, dar asta nu înseamnă că nu construiește și spitale sau școli (de exemplu în Bucuresti avem spitalul Sfântul Nectarie (pentru tratament paliativ), școlile Sf. Sofia sau Sf. Macrina (în ambele se pregătesc în jur de 200 de copii). La Mărgineni există o școală construită de Biserică ce are o capacitate de 150 de locuri. Lista exemplelor e lungă, dar o putem detalia oricând dacă este cazul. De multe ori se întâmplă și invers, adică Spitalele construiesc capele în incinta lor!

4. APROPO! Aveți idee cât sânge a fost colectat prin campania BISERICII „DONEAZĂ SÂNGE SALVEAZĂ O VIAȚĂ”? Cel puțin 7 TONE de SÂNGE! (Părintele Ciprian Gradinaru a dat startul încă de săptămâna trecută pentru cea de-a noua campanie iar sângele care a fost folosit pentru victimele de la Colectiv, de acolo fusese colectat – ce ironie, nu-i așa? (apropo, acolo tot Biserica a dat autorizațiile de funcționare? Mă gândeam eu că NU !)

5. De ce s-au închis ȘCOLILE și SPITALELE? Simplu: pentru că de 25 de ani suntem conduși de bolnavi mintal și analfabeți (pe care, în aparență, tot noi i-am votat). Pentru că în cei 25 de ani, de la Revoluție urmașii comuniștilor nu aveau nevoie de un popor sănătos și inteligent, ci de niște oi care să poată fi manipulate la urna de vot ! Faceți un calcul simplu: costă mai puțin un cozonac, o sticlă de țuică și un pui recongelat, o data la 4 ani, decăt școlarizarea unui elev timp de 16 ani.

6. Cine a închis spitalele? Un număr de 67 de spitale au fost închise la 1 aprilie 2011!!! DE CE? DE CE? DE CE? Cine le-a închis? Biserica? NUUU! GUVERNUL, POLITICIENII!!! (la indicațiile primite de la FMI. n.red.)

7. De ce nu se construiesc SPITALE? Pentru că tot „ei” le-au închis! Pentru că dacă am avea SPITALE moderne n-am mai avea bolnavi, dacă nu avem bolnavi nu mai cumpără nimeni medicamente !!!Ups!!! Mi-e frică să continui …

8. Când se construiește o BISERICĂ este nevoie de un preot care deservește cel puțin 200 de credincioși. Tot ei în mare masură îi asigură salarizarea. Apropo de salariul popilor: Preotul primește de la buget o parte din bani vreo 5-6 mil) iar de la parohie își completează veniturile. Atunci când plătește impozitele o face pe toată suma, adică platește Statului, mai mult decât primește!

9. Când se construiește un SPITAL (dacă se construiește) e nevoie de cel puțin 50-100 de medici și asistente (păi oamenii aceștia trebuie școlarizați, plătiți … dacă cheltuim banii de la buget pe ei, n-or să ne mai rămână pentru autostrăzile fictive, sau alea care pleaca singure la vale, pentru borduri și panseluțe…)

10. Apropo de medici … aproape toți prietenii doctori (și nu sunt puțini) au plecat sau sunt pe punctul de a pleca din țară (iar motivul nu este BISERICA! Este tratamentul jegos pe care STATUL îl are față de ei!)

11. NU sunt bani pentru SĂNĂTATE! BA DA sunt fooooarte muuuulți bani, dar ATENȚIE cine îi împarte și cum!

12. Nu BISERICA ține posturile blocate în SĂNĂTATE ci … stilourile cu „cerneală magică” ale …(ați ghicit !!!) acelorași politicieni influenți și ale „funcționarilor de casă”.

EPILOG

1. Concluziile vă rog să le trageți fiecare. Este clar cine sunt păpușarii din spatele acestei piese triste, cei care servesc de fiecare dată la “timpul potrivit” melodia pe care încep să țopăie diferiții “formatori” …

2. Am o curiozitate: de ce aceste suflete active ale societății care sunt deranjate de construirea bisericilor nu-și canalizează energia construind de exemplu un spital??? E simplu: din IPOCRIZIE, scopul lor nu este sa creeze SOLUȚII ci CONFUZII … iar acest lucru le iese foarte bine!

3. AȘADAR, dragilor deschideti ochii și gândiți cu mintea voastră! Avea dreptate Mark Twain încă de acum 200 de ani: „Dacă nu citeşti ziarele eşti neinformat, dacă le citeşti eşti dezinformat” …

„Cunoașteți Adevărul iar Acesta vă va face LIBERI!”

Radu Preda: Paradoxul social al Bisericii

Biserica noastră ortodoxă majoritară se află în plin paradox social. Existenţei acestuia, neconştientizat probabil de mulţi slujitori, îi datorăm percepţia negativă care s-a manifestat vehement în ultimele zile.

O primă dimensiune a paradoxului: în ciuda faptului că Biserica Ortodoxă din România (BOR) a construit în ultimele două decenii şi jumătate – din fonduri publice, proprii, donaţii şi proiecte europene (are o absorbţie de fonduri exemplară pentru instituţiile statului) – o impresionantă reţea de aşezăminte filantropice, de la azile de bătrâni la centre medicale şi de la cantine sociale la case tip familial pentru copiii abandonaţi, ea vorbeşte prea puţin despre acestea. Nu, nu este vorba despre cuvenita discreţie care trebuie să însoţească faptele bune. Este mai curând o neputinţă.

O altă dimensiune a aceluiaşi paradox: în ciuda faptului că este atât de implicată în orizontul multiplu al categoriilor sociale defavorizate de o tranziţie lungă, de transformările neorganice sau de incoerenţa legislativ-administrativă a unui stat care doar pe hârtie se autodefineşte drept social, BOR nu este şi o voce în discursul social. Adică nu se face auzită suficient, nu critică politicile sociale, nu atrage atenţia, nu se distanţează de greşelile sistemice. Altfel spus, combate, atât cât poate, efectele, dar nu se preocupă de cauze, nu merge până la capăt.

O a treia dimensiune: în ciuda faptului că s-a dotat cu o televiziune, un radio şi un cotidian cu răspândire naţională, BOR tot într-un autism comunicaţional se află. Mesajul ei nu este tradus în afară, ci reciclat strict în interior, cu riscurile de rigoare. Iluzia că propaganda de casă ţine loc misiunii ad extra iese dureros în evidenţă mai ales cu ocazia ieşirilor purtătorul de vorbe a Patriarhiei: fără grijă faţă de limba română, mereu în defensivă, agresiv, acuzator la adresa media, nu de puţine ori jignind pur şi simplu inteligenţa publicului.

În fine: aşa cum s-a văzut şi în reacţiile vârfului ierarhic, BOR nu realizează, la nivel uman-instituţional, că agenda ei trebuie să ţină cont mai mult de aceea a propriilor laici, dacă nu şi de aceea a celor, din ce în ce mai mulţi, care se află la distanţă. Este adevărat: au existat şi ierarhi, precum Mitropoliţii Andrei de la Cluj şi Ioan de la Timişoara, care au reacţionat cu empatie la evenimentele tragice petrecute recent. Ceea ce însă este o normalitate cu titlu personal ar trebui să devină cât de repede comună întregii ierarhii şi preoţimii. Aşa ne cere, la urma urmelor, Hristos!

Andrei Gaitanaru: Iertarea Patriarhului

„Ne cerem iertare dacă unele cuvinte ale noastre au fost insuficient de lămuritoare sau au fost răstălmăcite.”, Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 5 noiembrie 2015.

Gestului Patriarhului Daniel de a-și cere iertare pentru faptul că Biserica nu a știut să comunice în cazul incendiului de la Clubul Colectiv este fără precedent. Chiar așa de ezitant și de neasumat până la capăt cum a sunat, mesajul ar putea sta ca reper al deciziei administrative de a corecta o problemă. Nu poți să îți ceri iertare atunci când chiar nu crezi că este cazul și sunt convins de faptul că administrația Patriarhală nu a făcut-o din ipocrizie sau doar pentru a mai stinge focul criticilor. Însă cred că, atunci când nu ai exercițiul acestor gesturi publice și când nici nu îți este prea clar ce i-a apucat pe ceilalți să te sancționeze deodată atât de dur, există riscul ca cererea ta de iertare să nu fie convingătoare până la capăt.

Este adevărat, s-a întâmplat și în aceste zile ca mesajele Patriarhiei să fie răstălmăcite sau chiar trecute cu vederea. Multe canale mediatice s-au întrecut în a nu le observa. Dar nu îți ceri iertare pentru asta și nici nu cauți să atenuezi asumarea greșelilor referindu-te la ceea ce ți-au făcut ceilalți! Fie ai greșit, fie nu ai greșit. Când te duci la spovedanie, nu îi mărturisești duhovnicului păcatele pentru a adăuga la final că, de fapt, te-au vorbit alții de rău și că tu ești destul de bine.

Totuși, nu cred că este nevoie de o hermeneutică a mesajului. El spune ceea ce spune. Ci cred că este interesant de înțeles de ce sună el în urechile noastre așa cum sună. Este interesant de văzut de unde vine această ruptură de ritm în a face un gest atât de creștinesc – mărturisirea greșelii. Iar dacă înțelegem aceste lucruri, vom pricepe atât de ce este șchiop în rostire, cât și de ce putem avea speranțe de la el.

După decembrie 1989, Biserica Ortodoxă a căutat să recupereze terenul pierdut în timpul regimului comunist. A încercat să acopere golurile lăsate de presiunea regimului totalitar în misiunea pastorală. Biserici puține, pastorație discretă, misiune catehetică aproape inexistentă. Primul lucru asupra căruia s-a concentrat după 1989 Sfântul Sinod a fost construirea de noi biserici. Era nevoie de ele, piața credinței o cerea. De asemenea, au fost deschise în țară noi Facultăți de Teologie. Absolvenții acestora au fost hirotoniți. Însă, deși nevoia era legitimă, ea a fost tratată ca și cum ar fi fost vorba despre o cursă a reîmbisericirii neamului.

Atenția asupra felului în care arăta școala de pastorație a Bisericii Ortodoxe nu a fost atât de vie precum ar fi trebuit. Nu a contat atât de mult cum se făcea antrenarea celor care urmau să devină călăuze spirituale. Iar pregătirea lor a fost influențată de contaminarea Bisericii cu relele regimului comunist – mai cu seamă frica și duplicitatea. Timp de peste patruzeci de ani, Biserica a trebuit să reziste regimului totalitar chiar și cu prețul complicității. Ierarhi, monahi sau preoți au bătut formal palma cu securitatea pentru a face și în acest fel posibilă supraviețuirea Bisericii. Au fost și colaboratori entuziaști, însă nu ei au fost majoritatea. Mai mulți au fost cei care au mimat colaborarea, fără a o face, ci, dimpotrivă, pentru a o dejuca. Patriarhul Justinian Marina este unul dintre exemple. Însă, chiar și așa, genul acesta de rezistență prin complicitate formală nu poate să nu lase urme asupra structurii sufletești a unui om. Nu are cum să nu strâmbe ceva din interiorul lui. Am ieșit din regimul comunist cu o Biserică întreagă, vie și contaminată. Mulți dintre slujitorii acesteia au supraviețuit ologiți duhovnicește, strâmbați de atâtea contorsionări, amprentați de vecinătatea cu dracul roșu. Pentru a vindeca asemenea răni, pentru a elimina metehne deprinse în acest mod de a trăi, ar fi fost nevoie pentru început de mărturisire și de cerere publică a iertării. Căci pentru a oferi iertarea este bine să ai experiența cererii ei până la capăt. Conform Tradiției Sfinților Părinți, Biserica este spital, nu judecătorie. De la Sfântul Dionisie Areopagitul știm că Ierarhia Bisericească, în continuarea celei Divine, ”curățește, iluminează și îndumnezeiește”. Iar vindecarea nu poate exclude smerenia, lupta cu egoismul, în care instrument regal este mărturisirea păcatelor și cererea iertării[1].

Până la această oră, administrația Bisericească nu a rezolvat problema colaborării ierarhilor ei cu Securitatea. A ezitat să o facă din teama de a nu fi prost înțeleasă în acele vremuri extrem de tulburi, din vecinătatea lui decembrie ‘89. Însă, chiar și așa, administrația Bisericii ar fi putut spune până acum ”am făcut aceste lucruri. Am făcut-o uneori pentru a salva Biserica. Însă am fost răniți. Și noi, și voi, și alții. Ne cerem iertare!”. Cum ar fi fost dacă acestea ar fi fost primele cuvinte ale reînscăunării lui Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe? Am fi iertat, pentru că toți cei care au trăit în timpul regimului știu ce a însemnat grozăvia acestuia. Am fi iertat pentru că de iertat este doar de neiertatul. Și am fi început să ne vindecăm.

Administrația Bisericii a pierdut acest tren duhovnicesc. De la un an la altul a vrut să uite, s-a făcut că nu aude și s-a urcat în mașina de lux a acoperirii rănilor cu proiecte de ctitorire, discurs triumfalist, infailibilitate managerială. În această stilistică a croit școala pastorală, cadrul în care sunt pregătiți cei care vor deveni slujitori ai Bisericii.

Care a fost efectul în timp? Biserica a început să piardă teren, chiar din interior. Subtil și aproape imperceptibil, numărul celor care și-au răcit relația cu Biserica a crescut. Să luăm exemplul Bucureștiului. Din cei peste 2 milioane de locuitori declarați, 81% sunt creștini ortodocși. Potrivit datelor oferite în 2014 de ”European Values Survey and World Values Survey”, în București peste 720.000 de oameni merg cel puţin o dată pe lună la biserică. Mai puțin de jumătate. Iar numărul celor care merg în fiecare duminică la Biserică este și mai redus. Ceea ce înseamnă că măcar jumătate din credincioși nu au o relație prea caldă cu Biserica.

Evident, una dintre cauzele acestei îndepărtări este și secularizarea tot mai acută a societății. Din ce în ce mai multe preocupări ale zilei i-au fost dedicate Cezarului și tot mai puține lui Dumnezeu. În acest context, a devenit fatal faptul că pastorația ortodoxă este croită pe stilistica autosuficienței, a rigidității administrative și a insuficientei racordări la suplețea și la profunzimea învățăturii tradiției Sfinților Părinți ai Bisericii. Iar manualele de religie pentru ciclul școlar au și ele același tip de cusătură. Foarte mulți dintre credincioșii neconvinși au avut măcar o dată experiența unei întâlniri dure cu un manager rigid și nebranșat la Duhul Bisericii, dar care păstorea în numele lui Hristos. Mulți dintriie cei care s-au îndreptat către Biserică pentru a căuta iertarea au primit judecata neparticularizată a unui certăreț administrator de destine. Destui dintre cei care au avut curiozitatea plăpândă de a afla care este pulsul vieții eclesiastice au fost plictisiți de sobrietatea adormindă a directorilor de taine liturgice. În această vreme ierarhii nu au înțeles că turma celor păstoriți este tot mai mică. Și că a nu ieși în întâmpinarea celor botezați, dar încă neconvinși, este o gravă greșeală tactică. Că mai mult de jumătate dintre cei 81% au nevoie de propovăduirea credinței. Și că această propovăduire nu poate fi făcută fără ”duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei”.

Biserica nu a dus lipsă de slujitori hărăziți pentru misiunea asumată, însă numărul redus al acestora nu a făcut decât să întrețină o mișcare de rezistență. Viața duhovnicească a început să fie trăită după modelul retragerii în protecția și anonimatul catacombelor. Dreapta credință a devenit minoritară în chiar mijlocul ortodoxiei.

Or, în acest context, gestul Patriarhului de a cere iertare, chiar și stângaci cum a făcut-o, nu are precedent. Este prima oară după 1989 când retorica infailibilității manageriale este lăsată puțin deoparte. Este întâia dată când, lăsând să se vadă slăbiciunea umană, iese la lumină și puterea de a se corecta.

Nu știu cât de profund a fost acest gest de pocăință, de metanoia, de schimbare a minții. Sper să fie unul încă activ, care să conserve schimbarea de stare. Să ducă gândul mai departe, să nu renunțe ușor la această atitudine. Să fie un semnal, de multă vreme așteptat, al înnoirii modului în care administrația Bisericii își înțelege prezența în societate. Pentru că doar așa pot fi vindecate toate rănile neglijate și supurânde în aceste zile.

Extraordinar nu este faptul că întâistătătorul Bisericii își cere iertare șubred și cu jumătate de gură, ci faptul că, fie și așa, spune public ”am greșit, iertați-ne!”. Aceste cuvinte au greutatea unei îndelungate așteptări. Una care a fost pecetluită, după 1989, de o lege a tăcerii asumată de întregul Sfânt Sinod al Bisericii. O tăcere trădată de stridența preaslăvirii unei administrații suspuse greșelii.

Când aud ”Să ne iubim unii pe alții!”, participanții din cadrul Sfintei Liturghii, își dau sărutarea păcii fiecare potrivit treptei sale, preoții și episcopii între ei, diaconii cu diaconii, laicii între ei. Avem nevoie ca acest gest de pace și de iertare să ne însoțească dincolo de cadrul liturgic și să ne aducă pe toți laolaltă, ierarhi, clerici și laici. Avem nevoie de iertare. Să o primim și să o dăm.

NOTE

[1] O explică recent Arhimandritul Zaharia Zaharou, ucenic al Arhimandrituui Sofronie Saharov, în cartea sa ”Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, București, 2014.

Articol scris de Andrei Găitănaru și apărut inițial pe platforma contributors.ro

• Parintele Savatie Bastovoi: Dați foc la toate cursurile de omiletică și închideți Trinitas TV!

În zilele puține care au trecut am avut cu toții ocazia să învățăm niște lucruri importante despre alcătuirea Bisericii și mesajul nostru în lume. Am văzut ce înseamnă să fii mare și bogat, dar să nu poți răspunde la întrebările mulțimii. Dacă puterea de stat ar fi permis, gloata ar fi putut intra fără reținere în palatul patriarhal și și-ar fi putut instala un patriarh în pantaloni de piele, iar televiziunile ar fi făcut din el în cîteva zile un ”sfînt”.

Televiziunea și feisbucul au devenit arme colosale. Complexul originalității despre care am scris zece ani în urmă, complexul libertății închipuite i-a făcut pe oameni mai vulnerabili decît robii de altă dată. Zeci de mii de oameni au ieșit în stradă să scandeze și alte sute de mii i-au aplaudat de acasă, fiecare închipuindu-și în capul său ceva. Nici nu a fost nevoie să li se formuleze un scop clar, le-au dat drumul pe străzi ca unei ape care spală totul în cale. Doar că apa n-a spălat chiar totul, a spălat doar Guvernul și primăria. Acum supărați-vă în continuare în pace, zburliți feisbucul, revoltați-vă, oricum nu se mai întîmplă nimic, căci libertatea voastră este de fapt libertatea LOR.

Strașnică în toată această taraveră a fost situația Bisericii. Efortul de a institui ”verticala puterii” după modelul Patriarhiei Ruse, a adus predica în criză, a anulat-o pur și simplu. Aparatul patriarhal a făcut eforturi colosale, estimate în bani și resurse umane, de a uniformiza discursul public, de a instaura acea ”poziție unică și oficială a Bisericii”. Televiziune patriarhală, radio cu 26 de frecvențe cumpărate, gazetă patriarhală, zeci de site-uri eparhiale, școli de teologie și conferințe în fiecare săptămînă din post – toate acestea nu au fost capabile să dea răspuns la o simplă întrebare: ”Ce faceți cu banii!” Vorba românului: practica bate gramatica! Dați foc la toate cursurile de omiletică și închideți Trinitas TV!

Biserica trebuie să se întoarcă la tradiția învățămîntului apostolic și patristic, să-și construiască școala în jurul Sfintei Scripturi, nu a doctrinelor sociale. Dacă am fi citit Scriptura, am fi știut că Biserica nu poate avea Birou și secretari de presă, am fi știut că răspunsurile pe care trebuie să le dăm nu se ”elaborează”, ci ne sînt ”date” de Hristos. ”Nu vă gîndiți dinainte ce veți răspunde, căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri” (Luca 21, 14-15). Am fi știut de la apostolul Pavel că ”nu toți sînt apostoli, nu toți învățători” (1 Corinteni 12, 29), și că darurile acestea nu se dau la pachet cu hirotonia, cu atît mai mult cu postul de purtător de cuvînt. Uneori o babă din mulțime poate descoperi adevăruri pe care nici patriarhul nu le vede, așa cum a fost cazul femeii care a prorocit la auzul cuvintelor lui Hristos: ”Fericite brațele care te-au legănat și țîțele la care ai supt!”

Sper din tot sufletul ca această lecție să determine aparatul patriarhal să revină la atmosfera conferințelor de la începutul anilor 2000, cînd tinerii ortodocși umpleau casele de cultură și amfiteatrele universităților pentru a asculta tîlcuirile Scripturii. Duhul suflă unde voiește și iubește sufletele libere. Nu stingeți rîvna tinerilor de a cunoaște, de a propovădui cu înțelepciune, de a crede în sobornicitatea Bisericii, de a-și iubi ierarhii, de a se simți apărați în vreme de restriște.

Cei care îmi cunosc cărțile și conferințele știu că ceea ce am zis acum nu e o scorneală prilejuită de vîrtejul momentului, ci că am avut această poziție de 15 ani încoace, pe care o găsiți detaliată în cărți precum ”Ortodoxia pentru postmoderniști”, ”Pietrele vorbesc. Mic tratat despre predică”, ”Singuri în fața libertății”, ”A iubi înseamnă a ierta”, ”Cronici incomode” și altele.

Vă felicit pe toți pentru răbdarea și dragostea imensă pe care o aveți!

• Monahia Emilia Nistoroiu: La prima moarte

Scriu acest text ca pe o mărturisire, poate aceste cuvinte vor folosi cuiva. Scriu cu încredințarea că înțelegerea mea asupra evenimentelor din aceste zile este nedeplină; nu îmi propun să ofer răspunsuri, ci să împărtășesc o experiență, cu nădejdea că poartă în ea înțelesuri mai puțin rostite în aceste zile, dar poate tocmai de aceea necesare de a fi aduse în spațiul public.

La evenimentele din decembrie ’89 am fost în stradă și îmi sunt vii în minte acele zile. În ziua de 22 am ieșit încă de dimineață, alăturându-mă coloanei care venea dinspre platorma industrială de est a Craiovei. Treptat, în piața din centru și pe străzile din jur era o mulțime de oameni, om lângă om, nu te mai puteai mișca. Tensiunea devenise aproape palpabilă. Spre prânz, după ce s-a anunțat fuga lui Ceaușescu cu elicopterul, a fost o dezlănțuire de nedescris. Cineva striga ceva, o lozincă. O auzeam, ne reprezenta, și o strigam cu toții. La un moment dat, a început să se strige: „La moarte! La moarte!”. Strigam toți. Atunci, o colegă de lângă mine a zis: „Sună sinistru!”. Am luat aminte și da, așa era. M-am oprit din strigat cu un sentiment pe care nu-l mai trăisem și nu-l pot descrie. Și astăzi îmi este rușine pentru acele cuvinte.

Am citit undeva că atunci când personalul medical comunică decesul unei persoane cuiva din familie, este pregătit să comunice într-un anumit fel și, mai ales, să accepte orice fel de manifestare a celui care primește vestea. În special atunci când familia este nepregătită, decesul nesurvenind în urma unei boli, ci prin moarte năprasnică, o astfel de veste este atât de greu de purtat încât, nu de puține ori, cei care o primesc încep să izbească cu pumnii sau cu picioarele în orice nimeresc: în pereți, în medic, în mobilă, în orice. Este o durere cumplită care nu poate fi stăpânită și izbucnește în afară.

Am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat în aceste zile și cum de s-a ajuns la o situație atât de ciudată, încât mii de oameni, mișcați de compasiune față de tinerii morți și răniți în încendiul dintr-un club și apoi cuprinși de furie pe sistemul care întreține corupția și, indirect, favorizează astfel de situații, să strige că-l vor „jos” pe patriarh. Din știri am înțeles că filmul evenimentelor care implică Biserica a fost acesta: în noaptea incendiului, după încheierea operațiunilor de salvare, a avut loc și prima rugăciune pentru sufletul celor adormiți, pentru cei răniți și cu certitudine pentru familiile lor, rugăciuni făcute de preotul militar Vasile Bîrlean, care a însoțit pompierii[1]. A doua zi dimineața, părintele patriarh a avut un cuvânt de compasiune și alinare sufletească pentru victimele din spitale și familiile lor și a celor decedați, a îndemnat parohiile să ajute spiritual şi material familiile îndoliate şi familiile celor aflaţi în spitale și a reînnoit apelul pentru donare de sânge spre salvarea vieţii celor din spitale, întrucât Biserica avea deja în desfășurare campania de donare de sânge „Donează sânge, salvează o viață!”[2]. Aflase, așadar, a fost mișcat de proporția nenorocirii și a scris acel cuvânt[3]. Duminică, pe site-ul basilica.ro se află primele știri cu rugăciuni făcute în țară pentru victimele de la Colectiv[4], iar luni apare o dezmințire față de informația că un preot anonim a făcut o asociere între accident și sărbătoarea de Halloween[5]. Tot luni încep să apară mesaje de compasiune din partea patriarhului ecumenic[6], patriarhii Bulgariei[7] și Serbiei[8] și mesaje de rugăciune și solidaritate din țară.

Zilele de sâmbătă, duminică și luni au fost încărcate de mare tensiune și oamenii își manifestau indignarea, până la furie, căutând vinovați, atât în discuțiile dintre ei, cât și la televiziuni și online. În acest context, în timpul unei transmisiuni directe cu relatări de la locul tragediei sau de la spital, cineva din studioul unei televiziuni a întrebat: „Dar preoții, unde sunt preoții?”. Răspunsul a fost în genul: „Preoți nu sunt, n-am văzut niciunul!”. Se pare că de aici s-a pornit o diatribă împotriva preoților, preluată în întreaga mass media și online cu o repeziciune inexplicabilă.

Scriu aceste cuvinte pentru că vreau să îi spun unui tânăr care este furios pe Biserică/patriarh două lucruri.

Primul este în legătură cu moartea, cel de-al doilea, cu furia.

Tu crezi că ești îndreptățit să fii furios pentru că patriarhul, sau preoții, nu au fost la locul în care s-a petrecut tragedia. Cu câțiva ani în urmă a fost un accident la o maternitate din București în care au murit câțiva nou-născuți și alții au fost răniți. Cine ar putea descrie în cuvinte durerea și suferința acelor familii? Și atunci acel accident a mișcat întreaga țară și nimeni nu s-a gândit să întrebe „unde sunt preoții?”. Dacă vei vrea să cercetezi cu adevărat vei afla ce a făcut preotul de spital și preotul din fiecare parohie de care aparțineau acele familii. Tot în urmă cu ceva timp a fost o altă tragedie colectivă de care îmi amintesc, un autocar răsturnat în Muntenegru. Și atunci a fost mișcată o țară întreagă, dar nimeni nu a strigat „de ce nu se duc preoții la locul accidentului?” sau „se roagă cineva pentru ei?”. Și câte tragedii nu sunt! Și nu au strigat asta pentru că cei care purtau suferința erau maturi. Nu împotriva preoților și-ar fi îndreptat ei durerea.

Tu ești tânăr, ești poate la prima moarte cu care te confrunți. Se putea întâmpla să fii tu acolo. Acum ai înțeles, fie și pentru câteva clipe, cât de ușor se poate muri și ai înțeles că și tu mori. Ai înțeles, mai adânc, moartea. Și nu poți să o accepți. Este firesc să nu o accepți, sensul vieții este viața veșnică, nu moartea. Această neacceptare poate lua multe forme, dar toate sunt căi de a fugi de moarte. Cel mai adesea prima formă pe care o ia este furia, mânia. Cu cât cel care a murit îți este mai apropiat, cu atât mai adânc înțelegi moartea și cu atât mai mare este furia. Această furie trebuie să se reverse undeva. Pentru un om care îl caută pe Dumnezeu, această furie se aruncă înspre Dumnezeu și El o primește și încet, o transformă, o curăță, o face puterea prin care se lucrează în tine metanoia (schimbarea minții), ieșirea din moarte spre adevărata viață, zoi[9]. Pentru un om care nu a ajuns la maturitatea credinței, această furie se revarsă fie în el însuși, și atunci se autodistruge, fie în afară, și izbește în alții.

Acest lucru este cunoscut de cei care au trecut prin asta. De multe ori tinerii își rănesc părinții folosind cuvinte tăioase sau chiar grele. Părinții primesc aceasta, nu pentru că fiii lor au dreptate, ci pentru că sunt părinți! Acum, în furia ta, ai ieșit în stradă și vrei să schimbi un sistem corupt. Este un bun mod în care îți poți canaliza furia. Să-ți ajute Dumnezeu! Scriu pentru că îmi este teamă că nu vei reuși, fiindcă am experiența anilor ’90, ’91, ’92. Îmi amintesc entuziasmul acelor ani și cum, încet, încet, dar sigur, toate așteptările noastre au fost deturnate, risipite, înăbușite. Nu sunt un om sceptic, îți spun doar să iei aminte. Furia ta, atunci când se alătură furiei colective, este folosită de alții. Aproape întotdeauna se propun ținte false asupra cărora să se canalizeze furia. Nu scriu pentru că o țintă falsă a acestor zile este Biserica, întrucât Biserica a făcut față de-alungul timpului multor evenimente cu mult mai grele, ci pentru a oferi un criteriu de evaluare a binelui sau răului într-un amalgam de evenimente ce par fără direcție. Iar acest criteriu este finalitatea: binele este ceea ce zidește, răul este ceea ce dezbină.

Este prezența ierarhului/preotului la locul accidentului un criteriu de judecată obiectiv? Nici chiar sub imperiul emoției, fie ea tristețe, furie sau mâhnire, nu se naște o întrebare de genul „a venit X să sufere alături de mine?”. Dacă un ierarh/preot nu vine la locul accidentului, aceasta nu înseamnă că nu simte mâhnire, compătimire pentru victime sau pentru familie, ci, cred eu, un ierarh/preot a purtat deja și poartă multe morți. Și personale, și pe cele ale apropiaților, și colective. Aceasta nu înseamnă că este insensibil la o nouă tragedie. Odată, un preot în etate de 62 de ani, care slujise poate peste o mie de înmormântări, venind de la o înmormântare mi-a spus plângând că nu-i iese din minte imaginea cu copilul de 7 ani care s-a prins cu mâinile de sicriul tatălui său și nu-i mai dădea drumul. Ierarhul/preotul a interiorizat suferința morții, iar fiecare nouă moarte se adaugă acestei interiorizări, o adâncește. Preoții slujesc toate cele rânduite pentru cei bolnavi, pentru cei morți și sunt umărul pe care plâng familiile îndurerate.

Îți spun lucrurile acestea pentru ca să înțelegi că dacă întrebarea „unde sunt preoții?” ar fi venit din revolta personală sinceră, atunci ar fi primit un răspuns și lucrurile ar fi mers mai departe. Dar nu s-a întâmplat așa. Această întrebare/răspuns a fost lansată și preluată cu o viteză uimitoare atunci când toată tensiunea era concentrată în a identifica vinovați. În acest context, al vinovățiilor, a fost adusă în prim plan prezența preoților. Și, evident, „lipsa” lor a devenit vinovăție, astfel încât de aici nu a fost decât un pas pentru a introduce Biserica drept obiect al revoltei. Dacă mai este nevoie, întreabă-te cum de nu a fost văzut preotul militar care fost acolo, în reverendă (adică putea fi recunoscut).

Vei spune, poate, că nu are importanță cum s-a lansat tema, ea este reală, iar instituția bisericească este coruptă și profitoare a unui sistem corupt, de aceea ești îndreptățit să strigi „Jos patriarhul!”. Dar tema astfel lansată urmărește o soluție, astfel încât să o putem considera reală? Efectul ei îl trăim deja: s-a creat o dezbinare între cei care vor o schimbare a modului de implicare a Bisericii în societate și cei care percep „Jos patriarhul!” ca pe o amenințare la adresa Bisericii. Un ierarh nu poate fi dat „jos”, decât de către Sfântul Sinod și doar pentru erezie. El nu e „sus”. El e Părinte duhovnicesc. Gândește-te la părinții tăi naturali, poți să-i dai „jos” și să-i schimbi cu alții? Multe neînțelegeri în legătură cu modul în care îi privim pe preoți și ierarhi decurg din faptul că nu ne raportăm pe noi înșine la Biserică precum la familia noastră duhovnicească.

Biserica Ortodoxă, după perioada de excepție a apostolatului și prigoanelor, a devenit, în veacul al IV-lea, o Biserică de masă și, în consecință, s-a manifestat în lume așa după cum era societatea respectivă, pentru că noi suntem și în Biserică și în societate. De aceea pentru mulți oameni Biserica este percepută doar prin cele care „se văd” și consecințele acestei percepții sunt complexe, până la a denatura mesajul a ceea ce este Biserica pentru credincios și în societate. Nu îmi propun să deschid aici discuția despre prezența Bisericii în societate, pentru că este prea amplă, dar reperele acestei problematici se bazează pe înțelegerea constituirii „familiilor” duhovnicești pe diferitele niveluri ierarhice, începând cu parohia. Fundamentul problemei, însă, este cu mult mai important și acesta este înțelegerea menirii Bisericii în lume.

Biserica are menirea de a schimba persoana, este „laboratorul sfințeniei” pentru tine. Dacă tu ești exterior Bisericii, toate cele pe care ți le oferă sunt exterioare, iar vindecarea acestei cauze nu poate proveni decât prin angajarea în lucrare lăuntrică.

În decursul timpului, lucrarea tainică a Bisericii asupra persoanei, fiind cu deosebire grea, a atins împliniri vizibile în excepțiile ei, sfinții. Oamenii obișnuiți, care trăiesc exterior, potrivit „omului cel dinafară”, nu pot purta durerea existențială a ființării fără Dumnezeu și atunci deviază căutarea lăuntrică a Lui în forme exterioare ale „lumii acesteia”. Aceste forme sunt esența a ceea ce numim „păcat”, tocmai datorită finalității lor. Aparent, ele îți împlinesc viața, dar împlinesc viața ego-ului, a omului celui dinafară, care trăiește în realitatea acestei lumi și care nu poate pătrunde în realitatea lumii de dincolo. La moarte, ego-ul moare, dispare. De aceea omul cel dinafară are această spaimă de moarte, pentru că înțelege înțelesul, înțelege că moare.

Există două căi, aparent opuse, prin care deviem căutarea lăuntrică a lui Dumnezeu care duce la învierea omului celui dinlăuntru și pătrunderea în viața veșnică. Aceste căi sunt arătate de Hristos în parabola Fiului risipitor: calea fiului risipitor și calea fiului cel mare.

Tu ai ales calea fiului risipitor, ai ales să-ți iei partea de avere (timpul vieții în această lume, sănătatea, darurile personale) și să te bucuri de viața lumii acesteia.

Fiul cel mare a ales să slujească lui Dumnezeu, în slujirile cele din afară, cele ale vieții acesteia. Astfel s-a ajuns ca forma sau simbolul sau canoanele să capete o vizibilitate mai mare, pentru că este mai ușor accesibilă și liniștește omul cel dinafară/ego-ul că împlinește cele ce este dator să le împlinească.

Tu îl numești pe fiul cel mare habotnic, el te numește pe tine rătăcit sau necredincios. Nu ești de-al lui, nu împlinești formele și el nu are capacitatea să vadă în adâncul tău chipul lui Dumnezeu. El rătăcește în forme, simboluri și canoane, tu rătăcești în plăcerile vieții acesteia. Însă Tatăl, ca un Bun Părinte, vă așteaptă pe amândoi să vă întoarceți din rătăcire și să intrați în casa Lui.

Răul, sub orice formă îl întâlnim, rezidă în rătăcirile noastre înafară. Noi nu putem vindeca răul celuilalt, dar putem pune limite manifestării lui, în măsura în care ne implicăm și, mai ales, în măsura în care începem să vindecăm răul nostru, propriile noastre rătăciri.

Spuneam că îți scriu despre moarte și furie. Furia pe care o simte omul cel dinafară/ego-ul față de propria sa moarte este puterea pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca să Îl cauți până Îl găsești, căci la El este viața veșnică. Acesta este înțelesul cuvintelor lui Hristos că „Împărăția Cerurilor se ia cu asalt”. Moartea tinerilor de la clubul Colectiv a trezit o generație, dar ia aminte să nu se irosească în deșert furia ta, căci „ziua în care vei ceda este ziua în care vei muri”!.

NOTE

[1] http://m.evz.ro/noaptea-ingerilor-marturia-duhovnicului-care-a-rostit-primele-rugaciuni-la-capataiul-mortilor-de-la-colectiv-parintele-vasile-pompierii-plangeau-langa-trupurile-arse-a-cincea-zi-de-doliu-exclusiv-premium.html

[2] http://basilica.ro/doneaza-sange-salveaza-o-viaa–106330.html

[3] http://basilica.ro/mesaj-de-compasiune-si-apel-la-solidaritate-in-urma-incendiului-de-la-clubul-colectiv-din-capitala-110271.html

[4] http://basilica.ro/rugaciune-in-catedrala-mitropolitana-din-cluj-napoca-pentru-tinerii-mori-in-incendiul-din-bucuresti-110287.html

[5] http://basilica.ro/o-dezinformare-iresponsabila-intr-un-moment-tragic-110299.html

[6] http://basilica.ro/mesaj-de-compasiune-din-partea-patriarhului-ecumenic-bartolomeu-110317.html

[7] http://basilica.ro/mesaj-de-condoleante-din-partea-patriarhului-neofit-al-bulgariei-110323.html

[8] http://basilica.ro/mesaj-de-condoleante-din-partea-patriarhului-serbiei-irineu-110326.html

[9] În limba greacă există două cuvinte pentru a numi viața: bios, care indică viața pe care o trăim atât timp cât prevalează în noi „omul cel dinafară” și zoi, care indică viața veșnică la care suntem chemați să participăm și care are loc prin învierea „omului cel dinlăuntru”, cu harul Duhului Sfânt.

• Ninel Ganea/ Karamazov: Parinti si copii. Polemici

Două femei trecute de prima tinerețe vorbesc în autobuz. “O să mai aibă vreunul grijă de noi cum am avut eu de tata? Să meargă zi de zi la el, să-i aducă mâncare, să-i facă curat, să-l îngrijească? Să o ia pe mama, cum am luat-o eu la mine, un an de zile?”, întreabă retoric cea mai vocală dintre ele. “De unde…”, spune abătută și plictisită cealaltă. “Ăla mare de-acum latră dacă îl rog ceva. Ce să mai?! Să zicem merci dacă ne mai țin în casă. Mi-am luat gândul de la celelalte. Nu mai are cine să ne facă pomeni și parastase când ne-om duce”, își termină jelania femeia cea vorbăreață.

Pentru mulți părinți din generația mai veche e la îndemână să arunce acum vina, pentru toate nenorocirile, pe copii sau să suprindă inadecvări din ce în ce mai stridente în viața de familie. Dar foarte puțini dintre ei par suficient de analitici încât să prindă natura problemei sau măcar greșelile făcute în trecut. Pentru că tinerii rebeli, care vor să schime lumea de la zero, nu au apărut peste noapte, parașutați de pe o planetă străină. Ei au fost crescuți de aceiași părinți care astăzi se plâng că nu vor fi pomeniți în slujbe religioase și au fost educați în aceleași școli de stat pe care părinții le-au urmat mai demult. Ce-i drept, programele s-au mai schimbat, disciplina a fost relaxată, dar, în esență, tot cu profesorii și dascălii aceia au învățat. Iar acum, dintr-o dată, după un sfert de veac de la marea deschidere democratică, părinții și copiii constată că nu mai vorbesc aceeași limbă.

Rezolvarea paseistă la îndemână este ca vina să fie pusă impersonal în cârca noilor vremuri democratice, spre deosebire de epoca de aur a educației comuniste, când “se făcea carte, exista respect și bună cuviință”. Însă nu ar desluși prea mult lucrurile deoarece dizarmonia familială nu a început de ieri-de azi, chiar dacă în ultimii ani pare să fi devenit cronică.

În literatură apar numeroase episoade de conflict intergenerațional, care survin, în special, după ce junii se întorc de la școli. În cel mai bun roman al său, “Părinți și copii”, Turgheniev creează un personaj, Bazarov, de referință pentru înțelegerea nihilismului. Tânărul crescut de doi părinți cu mijloace modeste cunoaște o transformare radicală în urma contactului cu ideile radicale vehiculate în facultate, care îl înstrăinează complet de familia sa. Ceea ce surprinde admirabil Turgheniev nu e neapărat metamorfoza lui Bazarov, cât mai ales admirația pe care o stârnește radicalismul său în rândurile părinților. “Ce e de făcut? Tinerii sunt, bineînțeles, mai deștepți decât noi”.

Prejudecata este larg răspândită și are legătură directă cu o anumită filozofie a unui progres inevitabil, care valorifică tinerețea indiferent de merite.

Totuși, ceea ce transpare remarcabil, atât la personajele lui Turgheniev, cât și la părinții preocupați de destinul familiei, este absența oricărei interogări serioase asupra rolului pe care îl joacă școala (publică). În mod curent, aceasta este văzută ca o anexă, în cel mai bun caz neutră, a vieții de familie, fără un impact decisiv asupra profilului interior al copiilor. La școală devii deștept și, cu puțin noroc, mai prinzi ceva disciplină, dar nimic foarte rău. Cel puțin nu deliberat. Și, în fond, este cea mai sigură cale pentru a avea succes intelectual și/sau material în viață. Iar de aici, cumva, nu se știe cum, ar beneficia chiar viața de familie.

Situația e oarecum paradoxală, deoarece părinții deleagă creșterea copiilor unor oameni pe care abia îi cunosc la nivel personal și care le vor preda celor mici lucruri despre care habar nu au, de multe ori, nici unii, nici alții. În mod normal, nu ar deborda de încredere, însă școala obligatorie s-a consolidat în conștiința publică ca un reper de neocolit. “Toți am trecut pe aici și nu se poate întâmpla nimic rău. Ba, dimpotrivă”. Însă ce nu se observă aproape deloc este că, odată cu fiecare generație, se mai pierde ceva din legătura tradițională și din țesătura fină care ține comunitatea împreună.

Până mai recent, ideile radicale nu apăreau menționate explicit, dar ele existau sub formă de presupoziții și interpretări. Cine nu are încredere, poate deschide orice manual de istorie la secțiunea dedicată Revoluției Franceze sau poate arunca un ochi pe capitolul “romantism” din cărțile de literatură. Ambele episoade sunt subîntinse de o versiune Whig a istoriei, iar din ambele tinerii învață despre rolul providențial al indivizilor detașati de contextul istoric. Nu e de mirare că principalii activiști ai schimbărilor provin din facultățile umaniste, acolo unde acquisul educațional a fost importat mai devreme. Astăzi, însă, asaltul are loc în toate domeniile, chiar și în matematică, și țintește violarea profundă a oricărui simț al realității, ca atunci când torționarul îl forțează, în ”1984”, pe Winston Smith să declare că “2+2=5”.

Singurii care au remarcat că școala publică distruge comunitatea și familia au fost Amishii, care, confruntați cu revolta tinerilor, au trecut la segregare culturală, iar din acel moment micile lor așezări au cunoscut o înflorire remarcabilă.

La noi, din nefericire, oamenii au rămas captivi idealului educației naționale (cel schițat undeva de Cezar Bolliac) sau au trecut, din entuziasm sau din inerție, de partea instrucției cosmopolite. Standardul unei curriculum clasic/creștin nu a prins sub nicio formă, iar ideea școlii de acasă abia dacă a început să facă mici pași.

Situația e critică, deoarece în ritmul accelerat de îndobitocire din școlile contemporane problema nu va fi de supraviețuire a familiei, cât a civilizației, deși cele două sunt destul de legate.

După cum remarca prietenul C. “idealul ar fi privatizarea completă a educației, abolirea tuturor monopolurilor coercitive în domeniu, inclusiv al acreditării și imersarea copiilor într-un ‘continuum existențial’ sănătos, într-o tradiție compatibilă cu ideea de natură personală a omului și cu ceea ce Părintele Stăniloae numea undeva ‘comuniunea care iese din dialogul libertăților‘”. Însă, până atunci, ar fi un mare progres dacă oamenii și-ar da seama că, pe lângă tablete, telefoane inteligente și televizoare, școala publică le distruge aproape iremediabil copiii și face revoluția nihilistă inevitabilă.

• Iulian Capsali (Facebook):

CI (Coaliția Imbecililor)

La Antene, pe lângă cei care-şi lipeau pe sticlă sloganul inept cu “Vrem spitale, nu catedrale!”, s-a întâmplat prin zona de filmare şi marele cruciat care vopsea porci în tricolor, Cătălin Berenghi.

Patronul de la Krishna cerea pe stradă, alături de tinerii frumoşi şi liberi, cocoțat pe cadavrele de la “Colectiv”, nici mai mult nici mai puţin decât… demisia Patriarhului.

Când afirmam că tot acest circ anti-islamist este produs de forţe obscure şi antinaţionale, mulţi m-au acuzat că nu văd “pericolul”, că “trădez cauza” (care cauză, a lui Teodot, monahul despre care propria mănăstire spunea că e pilotat de servicii?!)

Lista mea s-a curăţat, slavă Domnului, de isterici manipulabili pe baza de zelotism ortodoxist. Dacă mai sunteţi pierduţi prin lista, mergeţi in braţele multe ale zeului Krishna, fumaţi o narghilea şi mirosiţi nişte beţişoare parfumate printre perne moi. A se slăbi…

PS Mai nou, același personaj creează isterie în jurul morților din clubul Colectiv, care ar fi mult mai multi în “realitate”, chestie care e susținută și de alți ofițeri acoperiți sau descoperiți din presă, cum ar fi Robert Schengen Turcescu sau Andrei Bădin(ozaurus sereicensis).

Păi dacă balta e plină de plătici bezmetice, cum să nu-și arunce serviciile năvodul lor împuțit?

***

Trei constatări de seară

– Nu se va mai putea face politică în România fără să ai un dosar penal sau dacă nu vei fi sub urmărire penală. Toţi, de la (pseudo) stânga, la (pseudo) dreapta.

– Am înţeles că scoaterea românilor în stradă este opera…ruşilor. Cum, nu ştiaţi asta? E de notorietate! Ei au dat foc şi la club.

– Cât de bun va fi Cioloş ca prim ministru se vede din modul în care a acţionat în funcţia lui de comisar pe agricultură în favoarea României: de la imperceptibil la catastrofal. Suntem singura ţară agrară dintre fostele ţări comuniste care nu a amânat vinderea pământului către străini. Rezultatul: o suprafaţă agricolă enormă este deja în mâini străine, iar în România importul de produse agricole este de aprox. 80%. Deja majoritatea fermelor de vaci au fost închise (politică a corporaţiilor din lactate care preferă să-şi aducă produsele din Vest), sprijinul statului negociat cu UE pentru agricultură fiind cvasi nul.

Legaturi: