CAND SE VA STINGE FAMILIA, SE VA STINGE SI LUMEA/ Interviu cu Andreea Giurgea, mama a sase copii: “Familia inseamna sa te lasi pe tine si placerile tale la o parte”/ MAMELE EROINE – casa cu 17 copii si 1400 lei pe luna; femeia care isi cara copiii prin apa pentru a-i duce la scoala si… TATAL CARE A DEVENIT MAMA A OPT COPII SARACI (video)

• Observator TV: De ziua mamei, opt copii din Gorj îşi sărbătoresc tatăl

Cea care le-a dat viaţă a murit la naşterea celui mai mic dintre copii. Au trecut trei ani de atunci şi în fiecare zi micuţii învaţă să se descurce singuri. 

8 martie. Tot opt la număr, copiii curăţă curtea unei case. Şi aşteaptă să li se usuce hainele pe care. tot ei le-au spălat.

Pentru Marian, o întrebare  nu are răspuns. Nu ştie cine-i e mamă şi n-a pronunţat acest cuvânt niciodată. Soarta l-a ales pe el. Cea care i-a dat viaţă a murit la naşterea lui.

Nu s-a mai întors niciodată. De atunci, Traian îi ţine locul. Creşte singur şase fete şi doi băieţi. Le spune să ajute pe oricine e nevoie şi îi învaţă să se bucure de lucruri mici.

Pe la 6 jumate se scoală toţi, ştie că tre să plece la şcoală, aia mai mari îmbracă pe ăia mititei.le facem pachetele.şi am o fată care îi duce la şcoală.

Şi-au făcut deja ghiozdanele iar pentru mâine, într un borcan, fetele au pregătit flori ambalate. Ştiu că nu e o zi ca oricare alta.

Acasă, nu au cui să spună “la mulţi ani”. În timp ce le pregăteşte ceaiul, sora mai mare le aminteşte celor mici cum arată mama lor. Apoi se asigură că fraţii ei se vor întoarce de la şcoală acasă cu note mari.

Când nu le e mamă, tatăl îşi vede de rolul lui. Şi-a amenajat în curte un atelier de tâmplărie iar din măsuţele construite reuşeşte să le asigure copiilor hrana.

Casa în care locuiesc stă să cadă dar Traian nu se plânge.E nostalgic dar fericit. De 8 martie, în curte, opt copii cântă pentru mama. Cântă, de fapt, pentru el.

• Stiripentruviata.ro:

„Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Andreea Giurgea are 42 de ani şi este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut. Eugen este navigator, şef mecanic.

Redacţia Ştiri pentru viaţă vă prezintă mai jos un interviu realizat cu soţii Andreea şi Eugen Giurgea.

1. De câţi ani sunteţi căsătoriţi?

Andreea G.: Din 1993

2. Ce v-a determinat să aveţi această opţiune de viaţă? Aţi crescut în familii cu mulţi copii?

Andreea G: Suntem amândoi din familii cu 2 copii. Tatăl meu însă a avut patru fraţi şi surori şi eu am fost impresionată de copil de felul în care s-au ajutat unul pe altul de-a lungul vieţii. Am dorit să le ofer această şansă şi copiilor mei – ca după ce noi nu vom mai fi să se aibă unul pe altul. Şi să fie mai mulţi! Evident că nu noi am avut ultimul cuvânt: omul propune şi Dumnezeu dispune.

3. Cum v-aţi descurcat cu cariera şi copii? Aţi fost ajutaţi? Bunicii s-au implicat în viaţa familiei extinse?

A.G: Păi, cred că până la urmă a ieşit ceva. Ne-am adaptat. Eu am terminat întâi Facultatea de Jurnalism la Universitatea Bucureşti şi, când am absolvit, aveam deja primele două fetiţe. Era o meserie de 8-10 ore de muncă pe zi, dar aici în Constanţa, unde am decis să ne stabilim, salariile erau mici, aşa că iniţial am renunţat să lucrez. Între timp m-am reorientat. Acum sunt psihoterapeut. E o profesie cu orar mult mai flexibil, am propriul meu cabinet şi îmi puteam alege singură câte ore pe zi să lucrez, în funcţie de programul copiilor. Acum am întrerupt de câteva luni fiindcă s-a născut fetiţa cea mică, dar înainte de asta ajunsesem la un echilibru, era ok. Ne-au ajutat părinţii mei la început – până am terminat facultatea făceam naveta, 2-3 zile la Bucureşti, 2-3 zile acasă, cât eram plecată îmi ţineau fetiţele la ei, apoi cu drumurile la grădiniţă… Am avut o grădiniţă extraordinară, de stat. Copiii au fost cu toţii foarte fericiţi acolo. După ce am rămas însărcinată cu al 4-lea copil am avut şi bonă. Mama mă ajută şi acum, mai merg copiii şi mănâncă pe la ea, o duce pe cea mică la balet şi aşa mai departe.

4. Ce vârste au copiii şi cum se împacă unii cu alţii? Cum îi ajutaţi pe copii să se împace? Certurile şi rivalităţile sunt o problemă? Şi dacă da, cum faceţi faţă? – Ce strategii aplicaţi cu copiii atunci când lucrurile scapă de sub control?

A.G: Avem două fete mai mari de 21 şi 19 ani. Cea mare deja a plecat de acasă că e studentă. Apoi un băiat de 15 ani, clasa a 8-a, o fetiţă de 13 ani care e a 6-a, încă una de 10 ani care e clasa a 3-a şi pe cea mică de 7 luni care deocamdată nu se ceartă cu nimeni.

Întrebarea asta e puţin mai complicată. În primul rând, cred că părinţii trebuie să accepte ca firesc faptul că progeniturile de vârste apropiate se ceartă. E normal, datorită faptului că sunt în competiţie permanentă – pentru spaţiu, pentru timpul şi atenţia părinţilor, etc. Cei care au crescut cu un frate sau o soră de vârstă apropiată înţeleg asta. Ai mei, prin urmare, se ceartă ca să zic aşa pe grupe de vârstă. Strategiile folosite depind de felul de a fi al copiilor. La primele două fetiţe a avut succes sistemul non-discriminării. Adică, dacă se certau sau se băteau, le sancţionam pe amândouă la fel, fără să pierd timpul cu tot felul de anchete interminabile (de obicei asta însemna să le confisc obiectul pe care se certau). În scurt timp, cam într-o lună, au făcut echipă împotriva mea şi au început să se descurce singure cu rezolvarea conflictelor, fără să se mai bată sau să se pârască. Următorii doi se băteau între ei de plăcere, era un fel de sport combinat cu joaca, aşa că a fost extrem de greu să îi descurajăm. Într-un final, am reuşit când i-am înscris împreună la nişte activităţi extraşcolare unde au fost nevoiţi să facă echipă şi să înveţe să se sprijine unul pe altul. Acum se mai ceartă doar penultimele fetiţe între ele, dar în general din cauză că sunt firi diferite şi împart aceeaşi cameră. Astfel e mai uşor şi să se certe pe diverse obiecte-haine, jucării, etc. Nu sunt situaţii grave, aşa că de obicei le ignorăm. Ce vreau eu să spun de fapt este că e destul de greu ca între fraţi să existe o armonie deplină şi că, atâta timp cât certurile nu sunt grave, pot fi lăsaţi să le soluţioneze singuri. Asta scuteşte părinţii de multe eforturi şi îi şi pregăteşte pe copii pentru managementul conflictelor de mai târziu, din colectivitate. Când situaţia escaladează, soluţiile depind de felul de a fi al copiilor şi de relaţia dintre ei, nu există reţete miraculoase universal aplicabile. În general descoperi ce ai de făcut prin încercare şi eroare.

Când lucrurile o iau razna, cred că primul lucru care trebuie făcut este că toţi cei implicaţi să se calmeze. Asta înseamnă separarea copiilor unul de altul, şi de părinţi. E ca şi cum ai pune filmul pe “pauză”. Apoi, după ce spiritele se mai liniştesc, se poate discuta cu calm şi găsi o soluţie. E important ca părinţii să nu încerce să abordeze problema sub influenţa propriei furii sau enervări, asta complica lucrurile în loc să le descurce.

5. Cum vă descurcaţi cu banii şi cele necesare traiului? Tot timpul auzim argumentul că nu ai cu ce îi creşte dacă faci mulţi copii.

A.G: Aici, ce să zic, trişam puţin. Soţul meu este şef mecanic şi pleacă pe mare. Banii nu au fost niciodată o problemă de supravieţuire, ci doar de management. Nu trăim în lux, dar nu ne lipseşte nimic. După 20 de ani am reuşit să avem o casă de 150 de metri pătraţi, un apartament – unde momentan îmi am cabinetul, un Logan break vechi de 7 ani şi o a doua maşină cumpărată acum vreo 2 ani la mâna a doua. Am observat însă că există familii cu venituri comparabile cu ale noastre care reuşesc, cu acelaşi efort financiar ca şi noi, să crească unul sau doi copii. Cheltuielile când ai mulţi copii nu cresc dramatic, hăinuţele pot trece de la unul la altul, unde mănâncă doi mai poate mânca încă unul… Cred că cel mai greu e să îţi fixezi un standard de viaţă care să-ţi fie accesibil cu veniturile pe care le ai. Soluţii există, numai să le cauţi puţin. De exemplu, am făcut vacanţe frumoase la munte pe la câte o mănăstire izolată, unde eram găzduiţi pe gratis dacă ajutăm şi noi la treabă puţin… şi ne-a şi plăcut foarte mult. Nu am avut întotdeauna bani. Soţul meu a rămas uneori fără loc de muncă, dar am reuşit să ne descurcăm şi cu buget de avarie. Când ne-am mutat în actuala noastră casă nu aveam bani să plătim racordarea la cablu, deci am stat câteva luni fără televizor. Încălzeam doar camera mare de la parter şi dormeam cu toţii acolo, pe saltele improvizate. Şi a fost ok, ba ne mai şi distrăm. Ce încerc să spun eu e că sunt multe lucruri care par indispensabile şi care sunt de fapt false nevoi, poţi foarte bine trăi şi fără ele. Dar am toată admiraţia pentru familiile care reuşesc să îşi crească copiii din venituri cu adevărat mici. Acolo este adevăratul eroism. La noi, cum spuneam, a fost mereu o chestie de management.

6. O întrebare pentru soţul dumneavoastră: Care credeţi că e rolul esenţial al tatălui într-o familie? 

Eugen Giurgea:  O să spun şi eu ceva aici. Rolul tatălui e FOARTE important  şi de aceea mă întristează să observ că în multe familii tatăl se lasă cumva cam dat la o parte. Adică, voit sau nu, lasă partea cu creşterea şi educarea copiilor în seama soţiei, el retrăgându-se sau sustrăgându-se din acest plan din diverse motive. Familiile funcţionează şi aşa, bătând dintr-o aripă, dar nu e bine şi rezultatele se văd mai târziu. Copiii au mare nevoie să îşi simtă aproape ambii părinţi. Rolul esențial al tatălui în familie  (ca și al mamei de altfel ) este de a fi un model demn de urmat pentru copiii săi. Desigur că anumite convenții sociale ne fac să ne gândim la tată ca la persoana care vine cu banii în casă și cam atât. Dar trăim vremuri în  care tatăl trebuie să se implice activ si consistent în educația copiilor și nu numai. Tatăl trebuie să cultive în familie cele trei virtuți: credința, nădejdea, dragostea.

7. Care este lucrul cel mai important pentru armonia din familie?

A.G:  Sună banal, dar răspunsul e că ambii parteneri să îşi dorească asta – armonie, adică. În general, oamenii reuşesc să obţină ceea ce îşi doresc cu adevărat. Problemele sunt date mai degrabă de o setare nepotrivită a scopurilor respective. În căsnicie de multe ori un partener îşi propune să îl schimbe pe celălalt, sau să aibă ultimul cuvânt, sau să dea o anumită orientare vieţii cuplului. De multe ori reuşesc să obţină asta, plătind bineînţeles un preţ. Preţul plătit pentru armonie se ia din propria slava deşartă. E dureros, dar în final cel care plăteşte are şi el de câştigat. Dar. .. e nevoie de doi pentru un dans. Trebuie că amândoi să îşi dorească armonie – armonie autentică, nu vreo imagine deformată a ei. Probabil că asta se întâmplă când partenerii ţin realmente unul la altul, când le pasă de cum se simte celălalt.

8. Cât de importantă este credinţa în Dumnezeu pentru a menţine o familie unită?

A.G:  Noi suntem creştini ortodocşi, prin urmare aceasta e credinţa despre care pot vorbi. Nu pot să îmi dau cu părerea decât despre ceea ce cunosc. Pe noi credinţa ne-a ajutat enorm, tocmai la partea cu armonia –  de care vorbeam mai înainte. “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” e o regulă extrem de bună când e vorba de viaţă în doi. Te mai cerţi, te mai enervezi, apoi îţi aminteşti brusc că “aproapele” nu e o noţiune abstractă, ci chiar celălalt. Şi începi să te gândeşti:  oare îl iubeşti chiar că pe tine însuţi sau te iubeşti de fapt pe tine mai mult? Dacă l-ai iubi la fel de mult cum te iubeşti pe tine, nu ai proceda cumva altfel?

Mai e un aspect în care credinţa ajută foarte mult. La noi în România societatea în care trăim e vizibil imperfectă. Legile nu sunt respectate, învăţământul e cum e, spitalele sunt nesigure şi au condiţii nu foarte bune… Poţi avea o mulţime de necazuri crescând copii în aceste … împrejurări. Orice părinte care a ajuns, să zicem, cu copilul noaptea la spital la urgenţă ştie ce vreau să spun. Ei, credinţa mie mi-a arătat că în orice situaţie grea exista soluţii. În clipa în care, pe lângă faptul că mă luptam, începeam să mă rog din inimă pentru ajutor, apăreau şi soluţii la problemele respective. Poate că nu instantaneu şi nu cele la care mă gândisem eu, dar apăreau. Credinţa ne-a învăţat la modul cel mai practic cu putinţă că nu suntem singuri, că Dumnezeu veghează realmente asupra noastră. În marile cumpene ale vieţii, ajutorul vine de dincolo de oameni, şi e bine să ai un exerciţiu în a cere acest ajutor. Capeţi curaj şi încredere astfel, văzând cum o Putere schimba lucrurile în jurul tău astfel încât până la urmă să fie bine. Şi, evident, nu numai credinţa, dar şi aspectele practicii religioase ajută la menţinerea familiei unite. Când te rogi împreună, când mergi la biserică împreună, se creează un anumit fel de comuniune, relaţiile între oameni sunt mai profunde. Nu mai vorbesc de spovedanie, ajuta mult ca soţii şi copiii să aibă acelaşi duhovnic.

9. Care sunt cele mai mari dificultăţi şi provocări pe care le aveţi într-o familie cu mai mulţi copii?

A.G: Cred că cel mai greu este să reuşeşti să le acorzi tuturor atenţia de care au nevoie. Nu numai copiilor, ci şi partenerului. Poate că şi ţie însăţi.

10. Cum reuşiţi să le acordaţi atenţie tuturor?

A.G:  Nu prea reuşesc :-)) . Mai compensează ei, acordându-şi atenţie unii altora.

Teoretic încerci să petreci măcar puţin timp cu fiecare zilnic, să stai puţin de vorbă cu fiecare în particular. Poţi să faci asta în timp ce ai activităţi de rutină –  condusul maşinii, gătitul, spălatul vaselor… Şi atunci când un copil vine la tine cu o problemă laşi celelalte treburi la o parte şi te ocupi de el. Evident, copiii din familii numeroase sunt mai independenţi, se descurcă singuri mai bine în diferite aspecte ale vieţii, dar tot au nevoie de atenţie. Ajută şi să ai activităţi cu toată familia – o excursie, un film (chiar urmărit la televizorul de acasă)… dar trebuie alese astfel încât să îi bucure pe toţi.

E bine şi să descoperi ce ai în comun cu fiecare dintre ei, acela e terenul pe care te poţi întâlni cel mai bine, îţi oferă şansa de a interacţiona cel mai bine cu copilul. Eu chiar am mai luat-o pe una din fetiţe la cabinet să mă ajute când lucrăm cu copii, la terapia prin joc… ne-a plăcut la amândouă şi mi-a fost şi un real ajutor.

11. Cum păstraţi casa cât de cât organizată?

A.G:  Rutina este cuvântul de ordine. Am un program săptămânal pe care îl respect iar de când mă mai lasă memoria folosesc şi o agendă. Totul e trecut acolo-deplasările zilnice, treburile casnice şi aşa mai departe. Pentru a păstra o casă funcţională sunt necesare tot felul de activităţi care se repetă periodic: curăţenie, spălatul şi organizatul rufelor, gătitul (pentru care, evident, trebuie să ai grijă să ai ingrediente, care la rândul lor trebuie cumpărate), etc. Dacă nu te organizezi, nu faci faţă, ai senzaţia că toată munca asta te fugăreşte şi seara ajungi extenuat. Organizarea nu te scuteşte de oboseală, dar eşti mai relaxat psihic fiindcă ai senzaţia că totuşi controlezi situaţia. Apoi, dacă reuşeşti să respecţi programul, ştii că ai timp şi pentru tine şi ştii şi când. E foarte important să îţi rezervi puţin timp şi pentru tine, câteva clipe de intimitate zilnic, astfel încât să îţi aminteşti cine eşti. De obicei asta împinge ora de culcare mai târziu în noapte, dar merită.

Bineînţeles că e de mare ajutor să înveţi copiii să participe şi ei cât de cât la treburile casei, măcar cu un minim – să păstreze sau să facă ordine în camera lor (atenţie, ordinea lor e de obicei diferită de a adulţilor!), să îşi dea singuri rufele la spălat, să facă unele cumpărături când e nevoie, să mai spele vasele sau să îşi încălzească singuri mâncarea, chiar să îşi pregătească unele feluri simple. Acuma depinde şi ce le place să facă. Fetiţele mele mai mici se pricep mai bine decât mine la prăjituri. Nu că asta ar însemna mare lucru, dar totuşi…

12. Care e principalul avantaj al unei familii cu mulţi copii?

A.G:  Păi… e foarte frumos! Nu te plictiseşti niciodată. Mereu se întâmplă ceva interesant.

Apoi, pentru copii, cred că e bine să fie mai mulţi. Învaţă mult unii de la alţii, chiar dacă nu realizează asta. Învaţă să interacţioneze, să împartă, să convieţuiască într-un spaţiu limitat, să se completeze unii pe alţii, să se suporte unii pe alţii. Şi, bineînţeles, sper că mai târziu în viaţă se vor ajuta unii pe alţii la nevoie

13. Cum v-a afectat numărul mare de copii relaţia cu soţul?

A.G: A făcut-o mai interesantă! Bine, vorbind serios nu cred că numărul copiilor are vreo importanţă. Un singur copil îţi afectează relaţia la fel de mult, ba chiar mai mult ( copilul unic sta tot timpul pe capul tău, în timp ce dacă sunt mai mulţi se joacă între ei şi te mai lasă în pace). Nu cred că numărul copiilor ne-a afectat relaţia. De afectat de obicei ne-o afectam noi singuri, fără ajutorul lor. Ba cred că de fapt ne-a afectat-o pozitiv. Când ai o familie mai numeroasă nu te joci, ştii că trebuie să mergi înainte, e exclus să tragi chiulul sau să dai bir cu fugiţii. Relaţia dintre soţi devine mai puternică. Mă rog, aşa a fost la noi.

14. Ce faceţi ca să vă distraţi?

A.G: Păi, cam orice dorim. Suntem uşor hippy, avem idealuri simple. Am mers cu cortul în Vamă când eram mai tineri şi când era şi pe acolo altfel. Mergem la munte şi pe munte, avem o gaşcă de prieteni şi ei cu copii şi facem trasee împreună. De câţiva ani mergem iarna la schi, pe aici prin ţară deocamdată. Mergem la concerte – rock şi jazz, uneori muzica clasică. Mergem la plajă vara, cu prietenii. Ne vizităm cu prietenii care ne suportă (că suntem mulţi). Mai vedem câte un film. Ne plimbăm prin ţară cu maşina. Mai mergem pe la Bucureşti unde explorăm diverse locuri cu copiii, mergem la teatru, ieşim seara prin Centrul Vechi cu gaşca. Copiii mijlocii sunt înscrişi la Cercetaşi, uneori ne mai lipim şi noi de activităţile lor. Acum de când s-a născut fetiţa cea mică mă distrez foarte bine dormind.

15. Ce sfat le daţi celor ce îşi propun să aibă o familie numeroasă?

A.G:   Să o facă. Merită efortul! E multă muncă, dar e şi foarte frumos, o adevărată aventură.

Şi să nu se sperie de greutăţi. Ele pot fi depăşite pe parcurs, mai are şi Dumnezeu grijă de asta.

16. Care sunt principalele cauze ale disoluţiei familiei în aceste vremuri?

A.G:  Există un răspuns destul de evident, cred: şi anume ca la nivel de societate ne confruntăm cu o lipsă a valorilor şi a modelelor. Dar acest gen de răspuns lasă prea puţin loc pentru speranţă şi soluţii. Aşa că eu aş merge puţin mai adânc. La nivel personal, cred că e vorba de ego-centrism. Poate şi egoism, în ultimă instanţă. Adică, fiecare îşi spune: mă gândesc la mine, să îmi fie mie bine. Să judecăm puţin ce înseamnă de fapt declinul familiei: rata căsătoriilor scade, vârsta la care cuplurile aleg să aibă copii creşte, scade natalitatea în general, creşte rata divorţurilor şi a despărţirilor la cei care trăiesc în concubinaj, creşte numărul de familii monoparentale… Dacă ne gândim puţin la toate aceste fapte, în spatele majorităţii deciziilor individuale care au dus şi duc la ele stă acest ego-centrism. Adică, fiecare om gândeşte, plănuieşte şi acţionează pentru sine- şi eventual astfel încât să îi fie lui mai uşor. Ori, familia înseamnă în ultimă instanţă împreună-vieţuire. Înseamnă să îţi adaptezi dorinţele, visurile şi felul de a fi astfel încât să se împletească cu ale celorlalţi. Înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte pentru a avea grijă de nevoile unui copil sau ale unui partener. Şi asta nu e uşor.

Normal că e mai distractiv pentru cineva să iasă la băut cu prietenii decât să vegheze noaptea un copil răcit, e mai uşor atunci când nu te înţelegi cu soţul sau soţia să cauţi consolare la altcineva sau să o iei de la capăt cu altcineva, e mai plăcut să îţi cheltui banii pe maşina dorită sau pe haine frumoase şi vacanţe decât pe scutece şi meditaţii, e mai mulţumitor să arăţi la 40 de ani ca la 25 decât să te lupţi cu vergeturi, kilograme în plus şi peri albi… Să ai o familie implică un preţ pe care nu toţi oamenii din ziua de azi sunt dispuşi să îl plătească. E simplu să te fofilezi, şi prin urmare mulţi o fac. Mie mi se pare trist ca declinul familiei înseamnă şi că oamenii nu mai au încredere unii în alţii. Şi nici în ei înşişi. Asta e un fel de paradox al ego-centrismului: cu cât omul se apleacă mai mult asupra propriei persoane şi a propriilor nevoi, cu atât ajunge mai speriat şi mai pierdut. Şi, evident, mai singur.

Sigur că ajută să fii creştin. Creştinismul oferă un model de împreună-vieţuire şi generozitate, ba chiar jertfă pentru cei de lângă tine, care e esenţa vieţii de familie. În fine, nu vreau să fiu înţeleasă greşit: traiul în familie nu înseamnă să renunţi la visele şi bucuriile tale, ci să lupţi să le împlineşti împletite şi împreună cu ale celorlalţi. E mai greu, dar cu siguranţă merită ! Căci orice bucurie e mai mare când ai cu cine să o împărtăşeşti.

Eugen Giurgea: Disoluția familiei tradiționale are o singură cauză: pierderea reperelor morale. Atât timp cât trăim o viață fără Dumnezeu,  atât timp cât valorile care au stat la baza familiei timp de generații se pierd pe drum, nu prea mai avem cum să viețuim împreună nici ca familie, nici ca societate.

„De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Nu e meritul meu că pot astăzi să scriu acest text. Meritul e al prietenelor mele Dana şi Carmen. Lor le datorez decizia pe care am luat-o acum vreo douăzeci de ani, pe când zăceam epuizată în patul de fier din spital, în sala de naşteri.

Dana şi Carmen erau prietenele mele cele mai bune din liceu. Carmen era blondă şi fan George Michael. Dana era brunetă şi îi plăcea Rick Astley. Aveau însă ceva în comun: erau singure la părinţi. Pe vremea aceea făceam o grămadă de lucruri împreună: chiuleam de la şcoală, ne plimbăm pe plajă, citeam, vorbeam despre orice ne trecea prin cap, chiar câte o noapte întreagă. “Ce bine de tine…” – oftau ele nostalgic de câte ori într-una din aceste activităţi se insinua ideea că eu aveam un frate.

Pe bune că nu le înţelegeam. Frate-meu fusese pentru mine o constantă sursa de enervare – din copilărie, când ne certam şi ne băteam ca chiorii pe jucării, bomboane cubaneze şi rarele ciocolăţi Toblerone pe care le mai primea mama cadou pe la serviciu şi până la liceu, când părinţii nu mă lăsau să merg la petreceri decât dacă îl luăm cu mine (asta însemna de obicei că venea şi cu beţivii lui de prieteni şi mă făcea de râs). Dar Dana şi Carmen aveau alte idei. “Eşti fraieră” – spuneau. “Habar n-ai ce rău e să fii singur”. “Când o să am copii o să fac doi” – şi aşa mai departe.

Fix de asta mi-am amintit pe când zăceam, cum am spus, în sala de naşteri, după ce apăruse pe lume prima noastră fetiţa. După un travaliu normal de vreo 10 ore şi o naştere fără incidente eram totuşi la capătul puterilor. Acum 20 de ani spitalele erau ceva mai naşpa decât în prezent din toate punctele de vedere, şi experienţa respectivă îmi testase limitele. (Mulţi ani după aceea numai mirosul specific de spital făcea să-mi tremure picioarele). Recunosc cu toată sinceritatea că, dacă ar fi fost după mine, n-aş mai fi avut dorinţa sau energia să mai trec încă o dată prin tot ce trecusem.

Dar mi-am amintit de Dana şi de Carmen.

Aşa că aproape doi ani mai târziu o luăm de la capăt.

Am avut astfel şansa să descopăr că un al doilea copil (la interval de aproximativ doi ani de primul) înseamnă, surprinzător, doar un efort de aproximativ 20% în plus – din toate punctele de vedere (financiar, al timpului, al energiei). Toate obiectele necesare – hainuţe, pătuţ, cărucior, jucării  – există deja. Diferenţa în ce priveşte cheltuielile cu hrana e nesemnificativă. Programul copiilor poate fi uşor comasat după ce ultimul venit împlineşte 7-8 luni (orele de somn şi masa încep să se suprapună). Majoritatea mamelor pot confirma că un singur copil tinde şi de obicei reuşeşte cu succes să îţi umple tot timpul liber. Ei bine, la fel fac şi doi. Nu-i nicio diferenţă. (De fapt, ar fi una: dacă ai un singur copil, acela stă pe capul tău fiecare secundă în care e treaz. Dacă sunt doi, de la în anumit moment încep să se joace unul cu altul şi te mai eliberezi puţin).

Oricum, părinţii iubitori şi responsabili cu copii unici îşi vor investi toate resursele disponibile în unicul copil. Ghici care e diferenţă când ai doi? Vei face la fel. Dar vei avea doi. Eu am ajuns la concluzia că merită.

Pentru cei cu spirit de aventură, copilul nr. 3 aduce un plus de originalitate. La propriu. Viaţa cu trei copii faţă de cea cu doi e mult mai interesantă şi imprevizibilă. Doi copii prezintă un spectacol destul de banal: se ceartă între ei. La trei copii apare posibilitatea de a face şi desface alianţe, apar tot felul de tehnici de manipulare şi subtilităţi. E mult mai amuzant şi instructiv şi pentru ei şi pentru părinţi. În plus, îmi amintesc că mă simţeam destul de “cool”. Dintre colegii mei de liceu, unul singur mai reuşise 3. Ce mai, eram speciali.

De la trei în sus practic nu am mai simţit nicio deosebire – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată. Mai multe agăţătoare de pus la cuier, mai multe perechi de încălţări şi jucării de care să te împiedici etc. Efort în plus nu am mai înregistrat, probabil eram deja anesteziaţi.

Ce mi s-a părut de-a dreptul fascinant a fost felul în care Dumnezeu ne-a dat, la fiecare nou copil, exact ce am avut nevoie ca să meargă totul bine. O slujbă mai bună. O casă mai mare. O grădiniţă ieftină şi bună. Mai multă înţelegere între noi. Mai multă putere. Mai mult curaj. Mai multă încredere.

Mai există un aspect deloc de neglijat. Dacă ai mai mulţi copii… vei avea mai mulţi copii. Dar şi ei se vor avea unii pe alţii.

Tatăl meu a avut doi fraţi şi două surori. Bunicul era preot şi sub regimul comunist a fost în două rânduri arestat şi dus câţiva ani în lagăre de muncă. Tata şi-a întreţinut practic fraţii mai mici la şcoli şi şi-a ajutat familia mulţi ani după ce s-a căsătorit. Toţi cinci se iubeau unul pe altul şi erau foarte legaţi. Mama mea are un frate şi o soră. Avem pe acasă un album întreg cu poze din vacanţele lor împreună pe când erau tineri, şi în toate arată fericiţi.

Şi în această lume din ce în ce mai consumeristă şi mercantilă ştiu că poate singura persoană de la care pot cere ajutor la nevoie, fără să mă judece sau să pună condiţii, e fratele meu.

Mă bucur tare mult la gândul că şi copiii mei, la nevoie, nu vor fi singuri. Acesta e cel mai de preţ dar pe care, cred eu, m-am priceput să li-l fac.

P.S. Dana şi Carmen s-au ţinut de cuvânt. Au amândouă câte doi copii. Şi încă mai ieşim împreună.

Programată de prietenul ei pentru a avorta, această femeie a ales viaţa copilului ei

LifeActionNews.com, 25 ianuarie 2015

*Molly, o fată frumoasă, cu un zâmbet dulce şi un râs ușor, a crescut într-o familie creștină. Învăţată să îşi păstreze fecioria până la căsătorie, ea s-a răzgândit de când a început să se întâlnească cu Darren. El i-a spus că o iubeşte şi ea, încrezătoare în cuvintele lui, a cedat.

Molly ne povesteşte despre ziua când a ştiut că este însărcinată.

„Într-o zi, pur şi simplu am ştiut că sunt însărcinată şi i-am spus lui Darren să îmi cumpere un test. Ne-am dus la farmacie, am mers direct la baie chiar acolo şi am văzut semnul care îmi arăta că sunt însărcinată. Mii de gânduri au început să-mi roiască în capul şi inima mea. Ce am făcut? Ce va spune lumea. Nici nu a fost nevoie să-i spun lui Darren; ştia. A ieşit din maşină şi l-am pierdut – plângând şi ţipând. În noaptea aceea ne-am dus acasă, după o lungă discuţie cu un prieten. Darren şi-a luat o carte despre planing familial în acea noapte şi părea că lucrurile vor fi în ordine. Dar îndoială ne-a cuprins pe amândoi. Darren a sugerat un avort. Niciodată nu mă gândisem la asta. Fiind un copil adoptat şi primind o a doua şansă, nu am putut să o fac.”

Dar, în ciuda convingerii ei, Molly a început să se gândească la un avort. Darren a continuat să vorbească despre asta şi a sugerat că este cea mai bună soluție pentru sarcina lor nedorită. Molly simțea ca gândurile ei nu se potriveau cu ceea ce simțea, sentimente pe care nici într-o mie de ani nu le-ar fi putut lua în considerare.

Molly povesteşte:

„Până în ziua de azi, numai la gândul că am putut să privesc avortul ca pe o posibilă soluţie, mi se face rău.”

Şi totuși, pentru că avortul este răspunsul cel mai rapid şi ușor pe care ni-l dă societatea, multe tinere în situația lui Molly îl iau în considerare. Multe dintre ele sunt convinse că aceasta este singura soluție, în ciuda efectelor secundare asupra femeilor şi în ciuda faptului că viețile copiilor sunt curmate în cel mai crud mod.

Molly ne-a împărtășit ce s-a întâmplat mai departe.

Darren a făcut o programare la un centru Planned Parenthood pentru un avort şi am intrat înăuntru. Știam că nu vreau să fac avortul. Mi-au făcut o ecografie şi mi-am văzut copilul. Era desigur foarte mic, pentru că aveam doar trei săptămâni şi jumătate de sarcină.

Am izbucnit în plâns când doctorul mi-a zis că, pur şi simplu, trebuie să iau o pastilă în acea noapte şi în dimineața următoare. Cum se poate să faci o crimă așa ușor? Să o ascunzi așa de bine? Să fii convins așa ușor?

Am privit către Darren şi i-am spus că vreau să privească ecografia timp de două zile şi apoi să-mi spună ce a hotărât. Mi-a spus nu, în acea noapte mai târziu.

Molly ne spune că ecografia are un efect foarte puternic, chiar şi când sarcina este foarte mică. Mai mult ca orice, ele demonstrează cât de umani sunt chiar şi copiii nenăscuţi. Când Molly și-a văzut copilul la ecograf, inima lui deja bătea de câteva zile. Chiar şi după ce a fost destul de puternică încât să părăsească centrul Planned Parenthood şi să refuze avortul, lupta lui Molly pentru copilul ei nu era încă gata.

„Cum am început să ne facem planuri pentru a spune părinților şi prietenilor despre copil, Satana îmi împungea inima spunând: uite ce ușor ai putea să ascunzi asta. Oamenii nu vor ști niciodată; este mult mai ușor să scapi de acest copil, decât să faci faţă oamenilor care te vor judeca pentru că ai o sarcină înainte de a te căsători. Am rămas puternică știind că Dumnezeu are un plan bun şi ca lucrurile se vor rezolva până la urmă.”

Câteva săptămâni mai târziu, aveam dureri groaznice. Darren m-a dus repede la Urgenţă, unde mi s-a spus că voi avea un băiețel. De asemenea, mi s-a spus că ceva nu era în ordine. După ce mi-au făcut ecografia, mi-au spus că băiețelul meu are hidrocefalie.

Şi să iau în considerare să întrerup sarcina. Inima mea a clacat…

În următoarea săptămână doar m-am rugat non-stop. M-am întrebat dacă acest lucru se întâmpla din cauză că am luat în considerare avortul. Nu voiam să fac avort, chiar dacă știam că bebelușul are probleme. Am fost la un specialist; ne-a spus că creierul lui ar putea fi mort. S-ar putea să nu supraviețuiască. S-ar putea să aibă vreo malformație.

Am început să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru viața pe care a sădit-o înăuntrul meu şi să cred că totul va fi bine.”

Mulţi părinți în situația lui Molly ar renunţa la sarcină sub presiunea care se face asupra lor. Li se spune că avortul este decizia cea mai bună; că sunt tineri şi vor putea avea un copil sănătos mai târziu. Şi totuși, după două săptămâni, după ce Molly primise vestea despre problemele de sarcină, i s-a spus că totul e bine. La unii copii problemele se rezolvă singure, încă din uter. Din păcate, un procent mare dintre părinți aleg să facă avort înainte de a da o șansă copiilor lor sau să recunoască valoarea copiilor lor, sănătoși sau nu. Încă un test i-a arătat lui Molly că bebelușul ar putea avea sindrom Down – încă un motiv pentru care unii părinți aleg să facă avort sau se fac presiuni asupra lor pentru un avort. Peste 90% dintre copii cu sindrom Down sunt avortați, în ciuda vieții normale pe care aceștia ar putea să o ducă.

În legătură cu testul, Molly a spus:

„Nu am permis ca acest lucru să-mi afecteze sarcina. Nu era nevoie să aleg. Voiam să nasc copilul. Nu voi uita când mi-au spus despre problemele lui Graison* şi să întrerup sarcina, iar astăzi el este un copil 100% sănătos. Astăzi este cel mai deștept, sănătos şi isteț copil. Nici nu-mi vine să cred că doctorii au insistat că avortul este cea mai bună soluție.”

În cazul lui Molly, doctorii nici că se puteau înșela mai mult. Dar chiar dacă Graison s-ar fi născut cu handicap sau malformaţii, Molly este convinsă că ar fi fost încântată şi s-ar fi simțit binecuvântată să de-a viaţă băiețelului ei, indiferent de situație.

Din toată inima ei, Molly crede că fiecare copil – cu handicap, malformație, sau nu – merita să fie salvat. Ştie că valoarea noastră nu constă în trăsăturile fizice sau abilități. Valoarea noastră înseamnă mai mult decât atât: fiecare dintre noi este creația unui Dumnezeu bun, care vrea să trăim.

* Numele sunt schimbate la cererea lui „Molly”.

Traducere: Mihaela Bejan

• Mama eroină e o mamă fericită | Gabriela Boroș are, la 43 de ani, 17 copii pe care îi crește cum poate, dar mai ales cu iubire!

Casa lor, cocoţată pe un deal în cartierul Valea Târsei din Breaza, este în reconstrucţie. Cele cinci camere de la parter şi mansardă sunt destul de mici pentru “o echipă completă de fotbal” de 19 persoane, adică 17 copii plus doi părinţi. “Avem opt fete şi nouă băieţi. Nu sunt toţi acasă, Florina este anul II la Facultatea de Matematică din Bucureşti, Irina este în anul IV la Facultatea Industriei Petrolului din Ploieşti, un copil lucrează în Poliţie, în Snagov, iar unul e la muncă, la o croitorie din Breaza. Sunt foarte mândră şi mulţumită, aşa cum suntem”, spune mama lor, Gabriela Boroş, în vârstă de 43 de ani. Între timp, un grup de copii se joacă prin curte, altul prin casă. “Eu sunt ninja!”, se aude vocea lui Mihnea (7 ani). “Şi eu, şi eu!”, îi răspunde Rareş (3 ani).

Găteşte şi deretică în casă non-stop

Pare o dezorganizare generalizată, dar nu este nevoie decât de o singură vorbă a tatălui lor, Florin Boroş, 48 de ani, pentru ca toată echipa să se adune în sufragerie, pe canapeaua de sub icoană. Curaţi, zâmbăreţi, foarte uniţi! Vine şi Radu (16 ani) din curte, tocmai a adăpat animalele, “e primul băiat după o serie de 6 fete”, spune Florin Boroş, zâmbind cu mândrie. Gabriela, mama lor, nu munceşte, nici nu ar avea cum, trebuie să gătească şi să deretice aproape non-stop. O mai ajută fetele mai mari, care sunt acasă, şi mama-soacră. Locuiesc în aceeaşi curte, casa lor fiind în aceeaşi curte cu ceea ce îndeobşte se cheamă “casa bătrânească”. “Să ştiţi că mama mea a avut 14 fraţi, iar tata a avut 13 fraţi. Adică suntem un neam mare, nu de azi, de ieri…”, explică Florin. El este paznic la o firmă din localitate, lucrează în ture. Când este acasă se îngrijeşte de gospodărie. Când nu este, se îngrijesc băieţii cei mari, în frunte cu Radu… Între timp, intră în curte o femeie, se poate numi vecină, casele sunt rare, adică cei care locuiesc la un kilometru distanţă se pot numi vecini apropiaţi. A adus ceva de mâncare, de pomană, în pungi… “Ne vede Dumnezeu!”…

Fiecare face ce îi spune vârsta

În timp ce Mihnea (7 ani), Luca (5 ani) şi Rareş (3 ani) se caţără prin copaci, Radu (16 ani) adapă animalele. Fiecare face ce poate conform vârstei lui. Toţi fraţii de vârstă şcolară merg la cursuri regulat şi învaţă foarte bine. Se pare că a contat mult faptul că cei mari au pornit cu dreptul în viaţă, iar cei mici îi pot imita, le calcă pe urme.

Trăiesc cu 93 de lei de persoană pe lună!

“Eu câştig 850 de lei, toată alocaţia minorilor se ridică la aproximativ 550 de lei pe lună şi cu asta am încheiat banii. Am avut un supliment de alocaţie până prin 2010, dar ni s-a tăiat, nu ni s-a spus de ce. Era o promisiune pentru 1 ianuarie 2015, dar nu am primit nimic şi nici nu ne punem mari speranţe. Însă primim ajutoare mereu, ba materiale de construcţii, ba mâncare, uneori haine, fiecare ce poate. Putem face faţă, deşi din afară poate părea imposibil…”, ne‑a spus zâmbind Florin Boroş.

«Mâncăm 15 litri de ciorbă la o masă!»

De obicei, cuvântul petrecere este asimilat cu o masă îmbelşugată, cu multe persoane. Din acest punct de vedere se poate spune că familia Boroş este mereu în petrecere! “Mâncăm oala de 15 litri de ciorbă la o masă. Trebuie să gătim mult, că suntem guri multe. Dar nu sunt singură, că mă ajută fetele cele mari”, explică Gabriela. Ei sunt acum, zi de zi, cincisprezece persoane în casă. A hrăni 15 guri, zi de zi, nu poate fi uşor. Iar când vin şi ceilalţi, studenţii şi poliţistul, este deja nuntă în toată regula! Nu au încă baie, este în construcţie, probabil în iunie va fi funcţională. Deocamdată se stă la rând, în faţa ligheanului, şi câte două ore, până termină să se spele toţi copiii. Lor le cam place să se joace cu apa. De asemenea, la toaleta din curte se stă la rând câte o oră; cu priorităţile de rigoare, desigur… “Nu ne plângem de nimic, doar de vacă… nu mai dă lapte şi asta este o catastrofă pentru noi. Dacă ar putea cineva, un om de bine, să ne ajute cu o văcuţă cu lapte, ar fi cel mai frumos… de 8 Martie”, mai spune Gabriela.

Populaţia României scade cu 14.000 de persoane lunar

Cazul familiei Borş, adică o familie cu mulţi copii, este unul rarisim în România de astăzi. În general, a scăzut numărul de căsătorii, iar cel al naşterilor se apropie de catastrofă. Conform datelor statistice, sporul demografic al Romaniei la 1 decembrie 2014 era estimat la 19.646.991 de persoane, în scădere cu 14.125 faţă de 1 noiembrie 2014. E ca şi cum ar fi dispărut de pe faţa pământului, în numai o lună, un oraş de mărimea municipiului Vatra Dornei, judeţul Suceava. Sunt mai puţini cei ce se nasc decât cei care mor cu 2%! Acum suntem cu aproximativ 475.000 de persoane mai puţini decât în 2011. În acest ritm, peste 117 ani nu va mai exista nici un fel de popor român, se va stinge de tot.

• TVR: O femeie îşi cară în spate, prin apă, copiii ca să îi ducă la şcoală 

Situaţie disperată pentru o femeie din Curtea de Argeş. În fiecare zi îşi cară în spate, prin apă, copiii ca să îi ducă la şcoală. Cel mai apropiat pod se află la un kilometru şi jumătate de casa ei şi trece printr-o pădure. 

Elena Baciu are patru copii. Este nevoită să îi care pe micuţi în fiecare zi ca să poate ajunge la grădiniţă şi la şcoală. Traversează pârâul prin apă, indiferent de vreme, pentru că podul se află departe de casa ei.

După ce îi trece apa în braţe şi cu cizmele de cauciuc în picioare, pe fetiţa cea mică o duce de mână cale de 3 km pe jos până la grădiniţă.

La sfârşitul orelor situaţia se repetă. Când apa pârâului este prea mare, merg aproape 2 kilometri prin pădure până la primul pod care traversează râul.

Reprezentanţii primăriei Curtea de Argeş spun că au vrut să construiască un pod în zona în care locuieşte femeia, dar familia părăsise casa. S-a întors însă câteva luni mai târziu.

Podul ar fi fost folositor şi pentru oamenii care au grădini în acea zonă.

• MarturieAthonita:

De îndată ce se va stinge familia, se va stinge și lumea

Gheorghie Krasanakis

Profesor la Universitatea din Creta

Odată, când un profesor l-a întrebat pe Gheronda Paisie dacă trebuie să postească și copii, el i-a dat următorul răspuns:

– Copiii mici nu trebuie să postească. Când stați la masă în zile de post, le veți spune: „Vedeți, noi părinții voștri mâncăm mâncare de post, în timp ce voi nu. Nu v-am dat mâncare de post, pentru că sunteți în creștere”.

Un răspuns foarte înțelept și corect din punct de vedere pedagogic. Și aceasta pentru că atunci când copilul va crește, va spune: „De vreme ce am crescut, trebuie să postesc ca și părinții mei”.

Starețul credea mult în puterea educației familiale. Spunea:

– Una este valoarea vieții, familia. De îndată ce se va stinge familia, se va stinge și lumea. Arată dragoste și dincolo de familia ta. Dacă ești pensionar, dăruiește puțin timp și puțini bani, ca să ajuți copiii neocrotiți ai unei familii destrămate. Când se strică familia, se strică și clerul și monahismul și toate.

La întrebarea Ce trebuie să se facă, atunci când părinții nu se înțeleg în privința educației creștine a copiilor lor?, a dat următorul răspuns:

– Mașina are frână și viteze. Ea nu lucrează numai cu frâna sau numai cu vitezele. Aceasta se poate întâmpla și cu părinții: Unul să îmbrâncească, iar altul să frâneze. Și astfel se creează un echilibru.

Și într-adevăr, dacă nu există un echilibru al puterilor contradictorii în familie, toate se vor distruge.