MIRONOSITELE/ Viata crestinilor din Etiopia/ PAROHIA – SALVAREA BISERICII/ Robia si idolatria moderne. Despre MODA IN IMBRACAMINTE si cine o dicteaza. CUM TREBUIE SA (NU) FIE FEMEIA CRESTINA?

• Ziarul Lumina/ Daniela Sontica:

L-au văzut primele şi de atunci se bucură

Îndurerate şi uimite de ce se întâmpla în acea vineri pe Golgota, ele L-au însoţit pe Hristos în vremea răstignirii, privind cu sfâşiere chinurile Lui, împreună cu Maica Sfântă şi Evanghelistul Ioan. Şi dacă I-au fost credincioase lui Iisus cât era în viaţă, nici când L-au ştiut mort nu s-au schimbat. Ba, atunci s-au văzut şi mai mult credinţa şi dragostea lor. Tot ele, femeile rămase în istorie cu numele de „mironosiţe“, au pornit în zorii zilei „care este după sâmbătă“ spre mormântul Lui cu miruri şi miresme spre a unge trupul mort al Domnului, după rânduială.

Iar dacă ucenicii şi apostolii se răspândiseră de frică şi stăteau închişi prin case, ele, fiinţe plăpânde, cu acelaşi curaj din ziua răstignirii, neînsoţite de cineva care să le apere la nevoie, au pornit să îndeplinească un ritual faţă de Cel pedepsit cu moartea pe cruce.

Ştiau că, arătându-şi astfel bunăvoinţa faţă de Cel ce fusese omorât, arătau de fapt o sfidare a autorităţilor. Pentru ele, însă, nu avea importanţă ce urmări ar fi avut acest gest al lor. Se îngrijorau doar că nu vor putea înlătura piatra cea mare cu care fusese închis mormântul.

Minunea s-a petrecut chiar în această privinţă: un înger a prăvălit uriaşa piatră spre a putea ele să intre şi să vadă mormântul gol, spre a se încredinţa că „a înviat Domnul“. Şi, ceea ce depăşeşte chiar şi ideea de minune, bucuria cea mare, cea păstrată şi dăruită întâi lor, a venit imediat: li s-a arătat chiar Hristos înviat.

Putem să lăudăm la nesfârşit credinţa lor, evlavia lor, curajul lor, pe drept am face aceasta, dar cine poate spune bucuria pe care au avut-o mironosiţele femei care L-au văzut înviat pe Hristos Cel care cu numai două zile înainte era plin de răni îngrozitoare şi murise cu trupul ţintuit pe lemn?

Şi oricât de mare le-ar fi fost această bucurie amestecată cu mirare, ea nu s-a terminat nici până în ziua de azi, ba chiar pe femeile mironosiţe le aşteaptă până la sfârşitul lumii un şir întreg de utrenii duminicale de bucurie a descoperirii fără seamăn: mereu minunea pietrei prăvălite de înger, dar mai ales mereu vocea şi chipul Domnului abia înviat care le îndeamnă să se bucure fără nici o teamă.

În zilele noastre, ca în toate epocile de altfel, femeile mironosiţe au destule urmaşe. Sunt acele femei devotate Bisericii, care sunt gata oricând să se jertfească pe sine spre binele semenilor aflaţi în nevoi, să rupă din timpul lor spre a se implica în diverse activităţi de care este nevoie în comunitate. Mai sunt acele femei care vin primele duminica la slujbă, din evlavie şi dragoste de Hristos, dorind parcă să afle cele dintâi piatra dată la o parte şi tot primele să vadă faţa luminoasă a lui Hristos înviat.

Cine vine rar la slujbe poate fi mirat că aici sunt în general mai multe femei decât bărbaţi, dar nu este chiar aşa de mirare, sensibilitatea sufletului feminin fiind mai lesne primitoare de credinţă, mai uşor aplecată spre chemările inimii.

Poate că ar fi fost mai de folos să amintim aici nişte exemple concrete, existând între cunoştinţele mele, între rudele foarte apropiate exemple de femei vrednice care se aseamănă în faptă şi credinţă mironosiţelor pe care le cinstim în această duminică. Prefer să las loc de meditaţie pentru fiecare dintre dumneavoastră şi un spaţiu imaginar liber în care să treceţi numele celor pe care le puteţi cinsti azi fără rezerve după ce trimiteţi lauda şi gândul cuviincios spre femeile sfinte, purtătoare de miruri. Bucuraţi-vă!

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: De ce Etiopia „naște” încă martiri?

Etiopia. „Țara lui Dumnezeu și limba gheez, limbă a îngerilor” – așa spun și cred până astăzi credincioșii etiopieni. Noi, occidentalii, știm câte ceva despre Etiopia din documentare și cărți. Am auzit că acolo a fost descoperită pentru prima dată cafeaua ori că Etiopia este a doua cea mai săracă țară a lumii. Cam atât. Însă, din voia lui Dumnezeu, numele Etiopia a fost purtat zilele acestea pe buzele lumii întregi. Din Etiopia provin ultimii martiri ai credinței creștine! Am întâlnit zilele acestea mulți oameni informați, educați, ancorați în realitatea lumii, care m-au surprins cu afirmația: „Nu știam că în Etiopia trăiesc creștini”!

Din păcate, este nevoie de un eveniment care să impresioneze audiența, pentru a descoperi că fii lui Dumnezeu nu suntem doar noi, cei ancorați în tradiția Bisericii. A fost nevoie să privim cu înfrigurare un film de aproape jumătate de oră, în care 30 de frați creștini etiopieni își arată credința în fața Crucii Marelui Răstignit. O imagine de Proscomidie, o imagine a Bisericii care triumfă dincolo de pistol sau cuțit. 30 de creștini, 30 de vieți aduse și închinate lui Dumnezeu. Motivul invocat de cei care au realizat filmarea de la marginea mării a fost neplata jizya – o taxă pe credință plătită de „Oamenii cărții”, adică de cei care nu sunt musulmani, dar sunt menționați în fragmentul din Coran 9, 29. În filmarea de 29 de minute publicată de Al-Furqan, creștinii martirizați sunt numiți „închinători ai Crucii ce aparține Bisericii etiopiene dușmane”.

Dincolo de crimele odioase, mesajul cu care se încheie filmul are în el o fărâmă de adevăr. Exact ca la rubrica manualelor din copilărie, „Știați că?” – știați că în Etiopia, la botezul creștin, fiecărui prunc i se leagă la gât o Cruce pe care nu are voie să o dea jos până în momentul morții, ea fiind apoi moștenită de către cel mai mic copil al familiei?

O țară în cornul Africii, Etiopia este o țară creștină într-o mare islamică. 2000 de ani de tradiție și continuitate, o Biserică cu mai mult de 50 de milioane de credincioși, în mijlocul unei Africi ce se islamizează de la zi la zi!

Mulți s-au întrebat zile acestea de ce ultimii martiri sunt credincioși etiopieni? Răspunsul –creștinismul în această țară extrem de săracă nu este unul de Duminică sau de ocazie festivă, ci este viață. Pe frontonul fiecărei biserici etiopiene scrie mare, în limba gheez: „Nu lipsi de la Liturghia Euharistică, pentru că ea nu este completă fără tine!”. Această conștiință că Liturghia nu este deplină, completă, dacă cineva din comunitate lipsește fără motive obiective, face ca până astăzi slujba să nu înceapă până nu sosește și ultimul copil din sat! Mâțhafă Kâdase – Cartea Liturghiei, prevede faptul că Liturghia curge până la momentul împărtășirii clerului. După acest moment, dumnezeiasca Împărtășanie este pusă într-un săculeț de piele de capră și preotul merge și împărtășește pe toți bolnavii din sat, care nu pot fi aduși la biserică. În tot acest timp, cei adunați la Liturghie nu părăsesc biserica. Preotul se întoarce și apoi continuă slujba, urmând împărtășirea tuturor celor prezenți. Din acest motiv, o Liturghie poate ține chiar și zece ore, timp în care nimeni nu pleacă acasă! Este impresionant pentru noi, cei cărora două ore jertfite lui Dumnezeu la dumnezeiasca Liturghie ni se par covârșitor de lungi…

Toată această evlavie și credința sunt într-o țară care suferă. În doar câțiva ani de război cu Eritreea și Sudanul de Sud, Etiopia a pierdut aproximativ 100.000 de oameni. La starea conflictuală s-au adăugat condițiile climatice. În 2014, singura cultură din care Etiopia a desfășurat activități de export a fost cafeaua. În rest, lipsa apei este flagelul care a devastat statul etiopian în ultimii trei ani. Potrivit Agenției de Presă Reuters, din cauza secetei prețurile alimentelor au crescut în sudul Etiopiei cu 180% față de media normală. Green Report informa, în anul 2013, că o zecime din populația țării are nevoie urgentă de ajutor. Același document prevedea că unul din șase copii sunt subnutriți în Etiopia, iar oamenii din zonele de conflict nu mai au posibilitatea de a cultiva terenurile agricole, multe din ele fiind minate. În acest context economic, bolile fac ravagii. Cu un sistem medical cu grave carențe, poporul etiopian se confruntă cu riscul îmbolnăvirilor de malarie, tuberculoză, febră tifoidă, diaree acută, hepatită B, febră galbenă, meningo-encefalită și virusul SIDA/ HIV. Cercetările sociologice au legat această problemă de rata analfabetismului și de consumul de droguri, care ating cote alarmante.

În ultimii ani, în Etiopia, islamul s-a manifestat violent, existând numeroase atacuri îndreptate asupra comunităților creștine. În zonele în care majoritatea este musulmană, precum orașul Harare, creștinii suferă persecuții severe din partea musulmanilor. Numai în anul 2011, într-un singur raid, musulmanii extremiști au ars 70 de biserici și peste 4.000 de creștini au fost nevoiți să-și părăsească casele, bisericile și cimitirele.

Astăzi, creştinii din Etiopia se confruntă cu atacuri teroriste şi convertiri forţate la islamism. Consiliul Suprem Islamic Etiopian, o instituție religioasă islamică, şi-a exprimat îngrijorarea privind infiltrarea în rândul credincioșilor musulmani a unor adepţi ai organizaţiei saudite Wahhabi. Aceștia au fost autorii mai multor atentate asupra bisericilor, școlilor și chiar spitalelor din orașele preponderent creștine. Rebelii wahhabi au răpit mai multe creștine etiopiene în anul 2013, trecându-le forțat la religia islamică.

În tot acest context politic și social, Biserica Etiopiană este o instituție care a preluat multe din îndatoririle statului. Biserica deține școli confesionale, biblioteci, centre de întrajutorare a persoanelor aflate în dificultate și instituții sanitare.

După anul 1990 și căderea regimului comunist Derg, Biserica Etiopiană a fost recunoscută drept biserică națională. După înlăturarea regimului comunist Biserica avea, în anul 2013, aproximativ 15.000 de școli confesionale, o sută de școli elementare și zece seminarii. Trebuie menționat că, în școlile publice din localitățile locuite preponderent de creștini se predă și disciplina religie, de către un preot.

Un popor sărac material, dar bogat spiritual. O țară în care ziua națională este una din cele 30 de sărbători închinate Maicii Domnului, iar icoana Sfântului Gheorghe nu lipsește din nicio casă creștină etiopiană! La capătul lumii, Etiopia este o insulă de credință și evlavie euharistică.

De ce Biserica Etiopiană naște încă martiri? Pentru că în Etiopia credința este VIAȚĂ!

Vlad Botez: Parohia – trambulină către cer sau cel mai sigur loc de pe pământ

În urmă cu aproximativ doi ani am scris o serie de articole în care vorbeam despre cât este de important ca oamenii dintr-o parohie să se cunoască, să aibă relații vii unul cu altul, să fie o familie. Acum revin și nu spun doar că este important ca oamenii dintr-o parohie să fie o familie, ci că este imperios necesar ca enoriașii unei parohii să fie cu adevărat o familie! Este unica noastră șansă (a mirenilor) de salvare de duhul lumesc și de toate influențele sale care ucid în noi orice formă de sensibilitate față de durerea (de orice fel) a aproapelui. Iar cel mai de aproape al nostru este omul pe care-l întâlnim duminică de duminică la biserica la care mergem.

De curând, un om care afirmă că simte că face parte cu adevărat dintr-o parohie, în sensul că el însuși e asumat de către ceilalți din parohie, dar care, la rândul lui, și el se roagă pentru toți ceilalți și se ostenește să-și asume cugetul parohiei, mi-a povestit o situație din viața lui prin care s-a încredințat că a face parte dintr-o parohie nu e doar un moft, nu e doar „pentru că așa e bine”, „pentru că așa trebuie”, „pentru că așa dă bine”, ci că a face parte dintr-o parohie vie e șansa noastră de a supraviețui duhovnicește. A supraviețui, și în sensul clasic de a trăi ca urmare a unui „cataclism” duhovnicesc, dar mai ales a supra-viețui, în sensul de a ne ridica deasupra modului actual de viață care tinde să ne împământenească cu totul.

Omul acesta mi-a povestit cum totul a început prin faptul că a primit gânduri, mai întâi asupra unor frați din parohie, iar mai apoi asupra întregii lucrări a parohiei. Treptat, treptat, nespovedind aceste gânduri aducătoare de dezbinare, s-a îndepărtat mult de cugetul parohiei până acolo încât, prin felul său pătimaș de a se raporta la toată lucrarea acesteia, s-a autoexclus din parohie și în scurt timp a căzut într-un păcat destul de greu (ca urmare a judecării, ca urmare a lui „eu știu mai bine, nu așa se face”). Dar mărturia lui este că la pământ fiind, și cu o dorință aproape demonică de a se afunda și mai mult în adâncurile păcatului, a simțit o putere ce îi era exterioară care pur și simplu nu-l lăsa să meargă mai departe. Era pe marginea prăpastiei și simțea cum o mână nevăzută îl ținea să nu cadă. Iar această „mână”, îmi spunea el, nu era decât rugăciunea fraților săi din parohie. Iar urmarea e cu final fericit: omul și-a conștientizat căderea, s-a pocăit pentru ea, s-a spovedit și astfel a reintrat în duhul parohiei. Un om care acum numește parohia ca fiind cel mai sigur loc de pe pământ.

O astfel de afirmație ar putea părea deplasată. Și pe bună dreptate, într-o lume în care parohia este văzută, și, din păcate, de cele mai multe ori, chiar trăită ca un simplu furnizor de servicii religioase. „Viaţa în care învăţăm să trăim e una artificială şi falsificată şi de aceea nu poate fi numită creştină. E o stare ambiguă, din care izvorăşte toată nenorocirea noastră, în orice latură a vieţii noastre individuale şi sociale. Chiar şi nenorocirea organismului «bisericesc», în dimensiunea lui umană, întrucât parohiile noastre se amestecă cu lumea, copiază metodele ei şi aplică soluţiile ei”, spune părintele Gheorghios Metallinos.

De aceea cred că este necesar să ne concentrăm toată atenția și strădania nu pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea” contextului social, în interiorul căruia se află parohia, ci pe „reîncreştinarea”, „reevanghelizarea”, „înduhovnicirea”  vieții parohiale.  Desigur, aceasta nu se poate realiza în mod exterior, ci numai plecând de la persoană, adică fiecare plecând de la înnoirea vieţii sale. Adevărata schimbare nu vine din afară, prin norme, legi, principii, ci din interior, prin primenirea sufletului, printr-o viaţă de pocăinţă şi curăţire de patimi, de continuă întoarcere şi căutare a lui Dumnezeu, a sălăşluirii harului Său în suflet. Este de maximă urgenţă strădania continuă ca parohia să redevină spaţiu de tămăduire prin asceză, păzire a poruncilor şi îndumnezeire.

Andreea Trandafir: Suferința acceptată dăruiește pace

Mai mult ca oricând, sensibilitatea și oroarea în fața suferinței au devenit mai intense și mai vehemente, provocând o reflecție și o concentrare de energie care au mobilizat lumea modernă în toate domeniile. Suferința, fie ea fizică sau emoțională, a ajuns să fie privită și percepută ca fiind inutilă, un datum ce trebuie evitat prin orice mijloace, oricât de imorale sau condamnabile ar fi acestea. Uităm însă că și suferinţa aparţine oamenilor în egală măsură ca și bucuria. Dacă această suferință este de fapt cale către o posibilă creștere personală, către o posibilă descătușare, o cale spre Iertare și Mântuire?

Dincolo de orice durere fizică, dincolo de orice zbucium care sfâșie interiorul, suferința rămâne un moment de intimitate al omului. În creuzetul acesteia, oamenii au ocazia de a reflecta cu toată ființa asupra propriei vieţi, asupra drumului parcurs până la acel moment, cu suișurile și poticnirile sale. Ea poate însemna adesea un mod şi o perioadă de împăcare cu propriul sine, cu semenii, dar şi cu viaţa veşnică. Suferinţa poate reprezenta momentul privilegiat în care omul își (re)descoperă vulnerabilitatea și nevoia intrinsecă de Dumnezeu şi de semeni. „Creștinismul dă sens suferinței și o face suportabilă”, scria Nicolae Berdiaev în cartea Destinul omului. Suferinţa naște adeseori reacţii care provoacă schimbări radicale în felul de a trăi, de a percepe și construi relaţia cu ceilalţi, cu mediul. „De-ţi vine vreo boală şi vreun necaz, nu te descuraja, ci mulţumeşte lui Dumnezeu că aceasta te face să te rogi şi mai mult lui şi să nu-ţi pui nădejdea în puterile tale. Cu cât simţi mai mult slăbiciunile tale, cu atât te vei apropia mai mult de Dumnezeu, punându-ţi nădejdea în El.” (Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, I, Editura Doxologia, p. 184.).

Chiar dacă, aparent și iluzoriu, lipsa suferinței este o protejare a sufletului, tocmai această redescoperire a vulnerabilității este cea care deschide inima către iubirea de aproapele, către compasiune și empatie. Suferinţa îl îndeamnă, dacă nu chiar îl obligă pe om, la căutarea sursei care îi va revela adevărata finalitate. Suferința, spre deosebire de moarte, nu blochează, nu paralizează sensurile și trăirile. Când omul își acceptă și își recunoaște suferința ca purtătoare a unui sens mai înalt, aceasta ajunge să se transformeîntr-o șansă, în temelia unei regenerări. Dacă omul va dăltui în suferinţa sa forma crucii, atunci va deschide braţele pentru a primi toate după voia Lui Dumnezeu, urmând îndemnul: „Ia-ți crucea și urmează-mă”. „DarFiul lui Dumnezeu a suferit până la moarte, nu pentru ca noi să fim scutiți de suferință, ci pentru ca suferința noastră să fie ca și a Lui”, obișnuia a le atrage atenția credincioșilor episcopul ortodox britanic Kallistos Ware. Altfel spus, suferința poate îmbrăca, și cel mai adesea o și face, și un sens al răscumpărării. Gând curat lângă gând curat, așezate și clădite cu răbdare peste semințele de smerenie, de acceptare, de asumare și acceptare sădite în suflet de suferință, toate vor ajuta și vor face mai ușoară crucea. După cum copilul primește să ia, la îndemnul părintelui atât de drag, chiar și cel mai amar medicament, acceptându-l cu resemnare, dar și cu încredere nezdruncinată că îi este spre vindecare, la fel s-ar cuveni să primim la rândul nostru și experiențele mai amare îngăduite de Dumnezeu a ni se interpune în cale.

Sfântul Isaac Sirul amintește că răbdarea a fost calea prin care au îndurat mucenicii chinurile la care au fost supuși. Adesea ne revoltăm împotriva Lui Dumnezeu, pentru că nu oferă un răspuns și o eliberare imediată din suferință, fără a înţelege că El își dorește mântuirea, în ciuda tuturor aparenţelor. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce credem noi că sunt. Pentru simplul fapt că am identificat un răspuns tehnic, de moment, şi, înainte de toate, uman la o problemă, nu înseamnă că acela este și răspunsul întreg(itor), ultim.

„Datoria de conştiinţă a fiecăruia dintre noi faţă de cei ce suferă este aceea de a-i ajuta, de a-i mângâia, de a le potoli suferinţa şi de a le împlini lipsurile, cu prisosul nostru de efort. Purtaţi sarcina unii altora”, sfătuiește Părintele Teofil Pârâian. Mulţi L-au cunoscut pe Dumnezeu împiedicându-se în spinii suferinţei. De ce să negăm acest drept unui om aflat în suferință?

Să preţuim așadar și spinii suferinței și să nădăjduim în vindecare; să prețuim încercările, așa cum Dumnezeu prețuiește lupta și râvna fiecăruia dintre noi!

Să renunţi la tot, pentru a obţine totul…?

Bat clopotele bisericilor în tot orașul. La Iași e ceas de Vecernie. Intru în prima biserică ce-mi iese în cale. Vreau să mă reculeg, să mă adun puțin. La strană se cântă Hristos a înviat! Știu că sărbătorim moartea unui ostaş… Mâine este Sfântul Gheorghe. Într-o altă cântare tânărul de la strană spune „Răsărit-a primăvara veniţi să ne desfătăm, (…) arătatu-s-a pomenirea purtătorului de chinuri care luminează pe cei credincioşi”. Primăvara înseamnă viaţă, iar noi în plină recrudescență a naturii, imediat după Sărbătoarea Învierii, prăznuim ziua morții unui mucenic. Militarul acesta a biruit moartea şi a devenit nemuritor. Cel puțin, prin faptul că toată lumea vorbește despre el și că îl aflăm reprezentat în icoane în toate bisericile, în case, pe vederi, în albume, în mozaicuri, în statui, pe steaguri, peste tot.

La finalul slujbei aflu că la numai 20 de ani a ajuns comit şi voievod al împăratului Diocleţian. Chiar dacă era tânăr, frumos, avea multă avere şi o funcţie de demnitar în stat, el nu se temeasă renunţe la tot. Om liber cu adevărat. Mă gândesc la mine. Să fi avut câte a avut el, aș fi fost capabil să las toate pentru a-mi mărturisi crezul și convingerile?

Avea vârsta pe care o am eu acum. 20 de ani. Dacă aș fi trăit în timpul lui mi-ar fi plăcut să fim prieteni. Oare m-aş fi putut împrieteni cu el? Am aceeași stofă? M-ar fi acceptat alături de el în luptă? Dar dacă m-aș împrieteni acum? Cântărețul spune că prin martiriul său a dobândit nemurirea. Sfântul Gheorghe trăiește deci. Cum ar fi oare să am un prieten sfânt? Este numit purtător de biruinţă, deci a fost un biruitor. Dacă ne-am împrieteni poate aş birui şi eu. Stând apropape de biruitori, de învingători, te molipsești și tu de curaj și devii învingător. Noi tinerii avem ispita asta a eroismului. Nu de puține ori m-am imaginat intrând în flăcări și salvându-i pe cei ce erau în primejdie de moarte în incendii sau apărându-i pe cei slabi atunci când sunt atacați sau înjosiți. Odată mi-am imaginat că aș fi putut fi unul din căpitanii lui Ștefan cel Mare. Aș fi luptat alături de el pentru apărarea Moldovei și a tuturor celor amenințați de jefuitori și ucigași. Dar acum, ce să biruiesc? Ce aș putea birui pentru a fi și eu biruitor și apoi, firește… slăvit asemenea lui? În icoană este înfățișat ucigând un balaur. Dar baluri… nu mai sunt. Cu armele de astăzi ar fi fost simplu. Poate că nici atunci nu existau astfel de balauri și el a fost pictat doar pentru a simboliza puterea demonilor. Ce-ar putea simboliza astăzi balaurul? Tot pe diavolul. Ce altceva? Diavolul n-a murit. Continuă să inspire oamenii. Altă cântare, Sfântul Gheorghe a biruit lumea și s-a unit cu cerul. A biruit lumea! Hm! Asta face balaurul. Ne ține legați de pământ, de lume… Ne suflă idealurile. Ne încurajează la odihnă. Diavolul insuflă lașitatea. Se vede cu ochiul liber. Lumea are nevoie de eroi dar se și teme de ei. Ne este teamă de cei ce sunt altfel. Societatea nu agreează imoralitatea, dar nu suferă nici sfințenia. Oameniimediocri sunt la ei acasă în lume. Nu deranjează. Eroii, geniile și sfinții au fost blamați în timpul vieții, pentru că au îndrăznit să fie altfel. Au îndrăznit să ducă la perfecțiune idealul de cultură sau de iubire pentru țară și neamsau de sfințenie!? Ce-au vrut să demonstreze? După moarte li s-a iertat totul. Sau poate, nu. Unii deranjează și după moarte. Deranjează prin exemplul lor care ne spune că se poate. Se poate trăi și altfel, se poate trăi frumos, se poate trăi fără compromisuri, se poate trăi sublim.

Da, da… ! Se poate! În timpul nostru nu se poate. S-a putut în vremea aceea, spun mulți.

Părintele a încheiat slujba și acum vorbește celor 15 -17credincioși. Nu vorbește foarte tare. Încerc să-mi aduc mintea acasă și să înțeleg ce se spune.

… atunci când un sfânt este canonizat, el nu este făcut sfânt. Sfințenia este lucrarea lui Dumnezeu. El este doar recunoscut ca sfânt și totodată este propus ca un model de viaţa sfântă pentru ceilalți creștini. Cuvântul canonizare vine de la cuvântul canon care înseamnă model sau regulă. Poporul nostru a avut întotdeauna o evlavie deosebită către Sfântul Gheorghe şi l-a luat de model. Aşa se face că foarte mulţi oameni îi poartă numele. În România sunt aproape un milion de oameni care poartă acest nume sau derivate ale lui. Există localităţi ca Sfântu Gheorghe, Gheorgheni, Giurgiu, Sângeorz şi țări cum este Anglia sau Georgia care îl au ca ocrotitor. Totodată domnitorii români l-au ales ca protector al armatei. De exemplu Sfântul Voievod Ştefan cel Mare l-a pus pe steagurile de luptă ca simbol al ostaşului neînfricat care îşi apără credinţa şi neamul.

Mintea îmi fuge de la ce spune preotul. Mă gândesc la Sfântul Gheorghe cel de 20 de ani. Un tânăr ca și mine. Simt că încep să mă împrietenesc cu el. Am citit nu demult pe facebook perle scrise de copii la școală. Unul spunea că trupurile sfinţilor nu putrezesc deoarece au fost îngropate având cerul în ei. Frumos. A fost torturat și apoi omorât, dar înainte de a-și da sufletul a privit cu siguranță Cerul și o bucată de cer s-a unit cu sufletul lui. Deștept copil. Poate de aceea nu se strică nici trupurile sfinților. A rămas un petec de Cer în ele. Nu merită să trăiești decât pentru ceea ce merită să mori, și…nu merită să mori decât pentru ceea ce merită să trăiești. Cine o fi zis cuvintele acestea? Le-am auzit undeva. Aș putea eu renunța la toate pentru un petec de Cer? Nu merită să trăiești decât pentru ceea ce merită să mori…! Credincioșii s-au miruit și acum trec pe lângă mine îndreptându-se spre ieșirea bisericii și probabil spre casele lor. Pentru ce aș fi în stare să mor? Aș fi în stare să-mi dau viața pentru ceva? Tânărul acesta cu care aș vrea să mă împrietenesc, a murit pentru nemurire. Mă trezesc vorbind în gând:

Sfinte Gheorghe ajută-mă și pe mine, ajută-mă să aflu ce-i cu mine.

Afară vrăbiile ciripesc și se agită printre frunzele încă mărunte. Este primăvară. Aud pe cineva salutând cu Hristos a înviat! Merg spre casă dar am sentimentul că nu sunt singur. Simt nevăzut lângă mine un pas de militar și pasul meu devine și el mai sigur iar inima…mai veselă. Cred că m-am împrietenit.

Andrei Grosu, ATOR Iași

Cum stabilim ordinea priorităților, ca să avem o viață liniștită?

Sfântul Isaac Sirul spune că lucrul care este mai dorit în tine, acela locuieşte în tine. Şi poate locui în tine Hristos, poate locui în tine lumea şi poate locui în tine trupul. Sunt trei posibilităţi, după Sfântul Isaac Sirul: Hristos, lumea şi trupul.

Când locuieşte în tine trupul? Atunci când în inima ta, preocupările interioare ale tale sunt în legătură cu trupul: vai, să nu te îmbolnăveşti; vai, să nu ţi se întâmple ceva rău; vai, să nu păţeşti ceva; vai, să nu arăţi urât! Când eşti preocupat în felul acesta înseamnă că în tine locuieşte trupul.

Când te uiţi încoace şi încolo, să vezi ce va zice unul sau altul, că tu ai o viaţă superioară, că ai vrea să fii distins şi te uiţi după lumea asta, că oare ce o să zică oamenii că tu posteşti sau ce o să zică oamenii că tu eşti îmbrăcat mai cuviincios decât alţii. Ce-o să zică lumea asta? Înseamnă că în tine locuieşte lumea.

Şi când nu te mai interesează ce zice lumea şi ce se întâmplă cu trupul, pentru că Îl simţi pe Hristos în tine şi Hristos se face toate celui ce crede, cum spune Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie, atunci Hristos locuieşte în tine şi Hristos lucrează în tine. Iar locul lui Hristos, din noi, este inima, zice Sfântul Apostol Pavel, de pildă, în „Epistola către Efeseni”: Hristos să se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre. Unde? În inimile voastre!

(Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, p. 137)

Așa este moda!

– Părinte, daţi-mi o binecuvântare.

– Te binecuvântez să te faci carnaval duhovnicesc ca Sfânta Isidora cea nebună (Sfânta Isidora a trăit în mănăstirea Tabenisioţilor, zidită de Cuviosul Pahomie la începutul secolului IV. Ea a simulat nebunia „pentru Hristos”, s-a smerit şi s-a defăimat pe sine. Purta o cârpă pe cap, în timp ce celelalte monahii purtau camilafe. N-a purtat niciodată încălţăminte. Deşi de multe ori a fost rănită şi bătută, niciodată n-a cârtit, nici nu a ocărât pe cineva. Sfinţenia vieţii sale s-a descoperit în vedenie marelui pustnic Pitirun, care a vizitat mănăstirea şi a arătat înaintea întregii obşti că Isidora, pe care o considerau nebună, era Amma, adică maică duhovnicească); să dobândeşti prefăcătoria cea bună. Vezi, sărmanii mireni sărbătoresc în fiecare zi prefăcătoria lor lumească şi se îmbracă aşa cum este lăuntrul lor. Demult, oamenii se îmbrăcau pentru carnaval o dată pe an, numai la Lăsatul de sec (obicei păgân potrivit căruia mal toţi se îmbrăcau de carnaval, schimbându-şi înfăţişarea). Acum, cei mai mulţi sunt mereu în carnaval. Adică mai demult carnavalul ţinea o săptămână, numai la Lăsatul de sec de carne pentru Postul Mare. Acum vezi în fiecare zi… Fiecare se îmbracă aşa cum îi spune gândul. Au devenit cu desăvârşire ciudaţi. Au înnebunit! Puţini sunt oameni adunaţi, modeşti, fie bărbaţi, femei sau copii. Mai ales femeile sunt într-un hal de nespus. Astăzi, când am coborât în oraş am văzut una cu o cordelă atât de lată, ca un pansament, cu nişte cizme până sus şi o fustă scurtă. Mi-am spus: Aşa este moda!. Altele merg cu nişte tocuri foarte subţiri. Puţin să calce strâmb şi la medicul ortoped se opresc… De păr nu mă întreba! Alta – Dumnezeu să mă ierte – numai a om nu semăna! O față sălbatică, cu ţigara în gură, fu, fu, şi cu ochii roşii… Acum spun că au ca regulă să nu fumeze în casă atunci când au copii mici. Dar copiii deja se nasc… heringi afumaţi. Şl din pricina cafelelor unii o păţesc, fac nişte grimase… A plecat harul lui Dumnezeu. Părăsire desăvârşită!

Îmi aduc aminte, când eram în Sinai, ce era şi acolo… nu mă întreba! Cât mă durea când vedeam turistele ce veneau la Mănăstire. În ce hal erau! Ca şi cum aş vedea icoane bizantine frumoase, aruncate la gunoaie; numai că acestea s-au aruncat singure. Odată am văzut una care purta ceva ca un felon şi am spus: „Slavă lui Dumnezeu, iată şi una care poartă ceva mai cuviincios; în sfârşit, felon – nefelon, cel puţin nu este ca celelalte”. După aceea când s-a întors cu faţa, ce să văd? Era deschisă cu totul!

Unde a ajuns lumea!… Mi-au trimis o fotografie a unei mirese, ca să fac rugăciune să-i meargă bine în căsătoria ei. Rochia ei de mireasă era într-un hal… O astfel de îmbrăcăminte este o neevlavie faţă de o Taină săvârşită în locul sfinţit al bisericii. Oameni duhovniceşti şi nu se gândesc! Ce să facă ceilalţi? De aceea spun, nici mănăstirile nu mai ţin, nu exista frână nicăieri; astăzi oamenii sunt fără frână.

Mai demult, când existau şi nebuni pentru Hristos, erau mai puţini nebuni în lume. Nu cumva ar trebui să rugăm pe nebunii pentru Hristos să-i facă bine pe cei ce sunt într-adevăr nebuni şi să apară alţi nebuni pentru Hristos? În orice caz, astăzi auzi şi vezi lucrurile cele mai ciudate. Unul mi-a spus – mi-am făcut cruce când am auzit – că astăzi este la modă ca trântorii să-şi roadă hainele în anumite locuri, să le taie şi apoi să le coase petice cu acul de cusut saci. Bine, un muncitor e firesc să fie aşa, dar un trântor!… După ce mi-a spus aceasta, a completat: „Părinte, să-ţi spun ceva încă şi mai ciudat. Femeia mea a văzut odată în piaţa Omoniei pe copilul unei familii prietene că avea pantalonii tăiați în partea dinapoi”. „Copilaşul meu, îi spune, pune-ţi mânuţa în partea dinapoi…!”. „Lasă-mă în pace, spune acela, aşa este moda”. Sărmanii copii!

– Părinte, este bine că unii pun pe bluze stampe cu Sfinţi?

– Dacă este pe bluze sau pe tricouri, este bine. În loc să pună pe diavolul, mai bine pe sfinţi. Dar dacă este pe pantaloni, nu se potriveşte; este lipsă de evlavie. Sunt unii evlavioşi care poartă diferite lucruri de felul acesta. Când a mers patriarhul Dimitrios în America, au făcut nişte bluze cu patriarhul şi Sfânta Sofia pe ele.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 290-294)

Să nu facem parada modei în biserică

Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu te-a făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.

(Părintele Sofian Boghiu, Un iconar de suflete, vol. I, Editura Basilica, București, 2009, p. 94)

Femeia trebuie să rămână femeie

Femeia nu este atotprezentă; nu este potrivită pentru orice profesie, pentru orice loc, pentru orice post. Ea este întotdeauna potrivită acolo unde poate, unde are dreptul şi unde trebuie să rămână femeie. Asta înseamnă că tehnic şi mecanic ea e în stare de mult mai mult decât e în stare organic şi spiritual.

Tot ce deformează în ea esenţa florii, copilului, îngerului păzitor, tot ce îi răpeşte darul de a fi izvor al dragostei şi maternităţii este mincinos. Tot ce o nivelează, o face neînsufleţită, lipsită de feminitate, cinică, tot ce este dur, sec, indiferent, tot ce este lipsit de fond, tot ce este lipsit de tradiţii, tot ce este din calcul, mecanic este împotriva naturii ei şi este periculos şi vătămător pentru duhul poporului.

Femeia nu este „preferata tuturor”, nu este sclavă, nu este cochetă, nu este o făptură menită plăcerilor; nu este un obiect sexual, nu e aspirator. Ea este din naştere egală cu bărbatul, însă nu la fel cu el în planul caracteristicilor; ea este demnă de el, însă ca personalitate nu posedă puterea lui.

Ea poate înflori şi în singurătate, dar asta nu o face asemenea cu bărbatul; poate rămâne absolut autonomă fiind tovarăşă de viaţă a bărbatului – dar doamnă ea poate să devină doar devenind soţie. Tot ce depersonalizează, înjoseşte, depreciază femeia – de la harem, până la prostituţie, de la fiinţa sterilă, închisă în sectarismul său, până la căsătoria colectivă – subminează bazele ei sănătoase, lipseşte de aer sfera ei cerească. (Ivan Ilin)

(Viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp. 50-51)

Robii şi idolatrii moderni

Avem impresia că astăzi sântem liberi. Este însă adevărat acest lucru? Desigur, nu-i avem pe umerii noştri pe stăpânii din vechime, însă suntem robi, mai mult sau mai puţin, patimilor noastre. Cineva vede ceva la televizor şi spune: „Mâine mă duc să cumpăr lucrul la care s-a făcut reclamă”, fără să aibă însă nevoie de el. Asta se numeşte libertate? Când o femeie vede la televizor pe unii sau pe alții că-şi schimbă îmbrăcămintea după modă, ajunge să spună şi ea: „Nu mă pot duce cu aceeaşi rochie la două nunţi” – este aceasta libertate? Credem teoretic „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul”, însă, în practică, suntem idolatri! Aducem închinare idolilor – fie celui numit modă, fie consumismului, fie bogăţiei, fie altora.

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 22-23)

Răspuns unei pensionare care se plânge de moda în îmbrăcăminte

Scrieţi că aţi fi putut trăi, dumneavoastră şi cele trei fiice ale dumneavoastră, din pensia modestă pe care o primiţi ca văduvă de ofiţer superior. Însă „totul se duce pe modă”. Fiicele s-au rupt de sub stăpânirea dumneavoastră cea bună şi au trecut sub stăpânirea aspră a modei, în zadar le sfătuiţi, le explicaţi, le rugaţi – ele o ţin una şi bună: „Ce ştii tu, mamă; e vorba de cultură, de educaţie, de gust. Ce, să facem noi notă aparte între fete?”. Şi vorbind astfel, cer în fiecare primăvară şi în fiecare toamnă haine noi, după modă. Iar în casă, mizerie şi sărăcie. Casa n-a mai fost zugrăvită de multă vreme. Mobila e uzată. Vasele sunt ciobite. Lenjeria de pat – numai zdrenţe. Masa sărăcăcioasă: când prânziţi, nu cinaţi. Pentru toate acestea nu sunt bani, dar pentru îmbrăcăminte la modă, pentru stradă, trebuie să fie. Vai: moda şi strada v-au răpit întâietatea în casă! Mă întrebaţi ce să faceţi.

În Macedonia v-ar fi spus toţi: „Rugaţi-vă lui Dumnezeu să le dea fiicelor duh bun”.

Pe lângă rugăciune, continuaţi să le sfătuiţi. N-au decât să îşi bată joc; dumneavoastră vorbiţi-le. Cuvintele adevărului trebuie odată şi odată să zămislească şi să aducă rod. Dumnezeu aude; şi la vremea Sa, El va repeta învăţăturile dumneavoastră fiicelor, numai că într-un fel mai aspru. Fiindcă atât Biblia, cât şi experienţa noastră ne dau mărturie că Dumnezeu rareori pedepseşte ceva atât de aspru cum pedepseşte necinstirea părinţilor.

Spuneţi-le fiicelor dumneavoastră că îmbrăcămintea la modă din vremea noastră nu este nicidecum vreo cerinţă a culturii, sau a educaţiei, sau a gustului, ci numai o cerinţă a comerţului. Cei care inventează moda şi o impun lumii credule se gândesc exclusiv la bani. În această munculiţă negustorească a lor nu se gândesc la cultură şi la educaţie nici cât broasca la stele. Sunt obişnuiţii barbari ai marilor oraşe, care prin viclenie ajung la bani. Ei au agenţii lor: desenatori, fotografi şi subtili cunoscători ai patimilor şi slăbiciunilor omeneşti. Pentru bani, aceştia le confecţionează noi şi noi croieli de îmbrăcăminte feminină. Cu duhul epuizat până la atrofie în inventarea noii mode, ei au început în zilele noastre să impună lumii feminine o croială a hainelor care sfidează cele mai obişnuite concepţii de cuviinţă şi ruşine, precum şi simplele reguli de igienă şi de menaj. Dar ce, îi doare pe ei de morala lumii, şi de caracterul oamenilor, şi de sfiala fecioarelor, şi de sănătatea naţiei, şi de pensia mică a mamei? Banii şi numai banii: acesta e imboldul şi scopul creaţiilor de modă ale acestor negustori şi al armatei de agenţi ai lor.

Mai spuneţi-le fiicelor dumneavoastră că aceşti arhinegustori ai modei îşi anunţă noile invenţii sub deviza culturii, a educaţiei, a frumuseţii şi a gustului, râzând în sinea lor şi gândindu-se doar la bani. Aceste mari cuvinte, ce se rosteau cândva în Europa cu respect, le slujesc ca banală marcă comercială pe marfa de vânzare, de pildă ca şarpele de pe sticlele cu otravă, sau ca buldogul de pe gramofoane, sau precum cămila de pe pachetele de ceai.

Cândva, curţile europene dădeau exemplu şi model în privinţa îmbrăcăminţii, neavându-se în vedere pe atunci banii, ci tocmai ceea ce acum sună atât de fals în gura fiicelor dumneavoastră – dar astăzi, din păcate, şi curţile s-au supus tiraniei modei, pe care o impun dughenele unde se fac bani. Adevărata îmbrăcăminte de curte, îmbrăcăminte domnească, se mai vede şi astăzi la vrednicul nostru popor, mai ales în Macedonia şi Muntenegru. O americană, profesoară, a fost nu demult în Ţetinie, şi mi-a povestit cum a organizat un ceai în cinstea ei o societate de femei. Muntenegrencele s-au arătat la ceai în portul lor popular, iar americana, în hainele ei la modă. „Mi-a fost o ruşine grozavă”, zice, „arătam ca ţiganca între împărătese!”

Le mai puteţi citi fiicelor dumneavoastră ameninţarea proorocului Isaia către evreicele iubitoare de modă, ameninţare care, în timp s-a adeverit (Isaia 3, 16-24).

De la Dumnezeu, pace şi sănătate dumneavoastră!

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare,traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 60-62)