Institutul Elie Wiesel ar fi reusit sa CENZUREZE EXPOZITIA ARTISTEI SILVIA RADU. Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Costache Oprisan si Radu Gyr, EXCLUSI din “GRADINA CU INGERI”/ Andrei Plesu despre DUBLE MASURI si un imperativ uitat: IERTAREA

8-02-2016 10 minute Sublinieri

Cenzura si pe blogurile Adevarul. Un articol critic la adresa lui Radu Ioanid – ELIMINAT

TVR 1/ Universul Credinței/ 7.06.2015

Ultimele victime ale Legii 217/2015 sînt patru martiri ai închisorilor comuniste: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan, ale căror portrete au fost scoase din expoziţia Silviei Radu la numai două zile de la vernisajul la care au participat Radu Boroianu, directorul ICR, şi actorul Dan Puric. Expoziţia „Grădina cu Îngeri” a fost găzduită de Universitatea Politehnică din Bucureşti, în spaţiul Facultăţii de Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice între 1-5 februarie a.c. În ziua de 3 februarie, vizitatorii expoziţiei au constatat că de pe pereţi au dispărut 4 tablouri care-i reprezentau pa unii dintre cei mai cunoscuţi martiri ai închisorilor comuniste, care şi-au petrecut sau pierdut viaţa între zidurile celor mai de temut lagăre de exterminare a intelectualităţii româneşti:Mircea Vulcănescu, economist, filolog, filosof, publicist, sociolog, teolog și profesor de etică, mort în închisoarea de la Aiud în 1952, după ce contactase o pneumonie în urma unui gest de martir, cînd s-a aşezat pe ciment pe post de saltea pentru a salva viaţa unui tînăr! Lucrarea sa fundamentală,„Dimensiunea românească a fiinţei”, este una dintre cele mai importante cărţi de filosofie din cultura noastră. – Radu Gyr, poet, dramaturg, eseist și gazetar român, condamnat la moarte pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, poem care era recitat în anii de după Revoluţie ca operă literară anticomunistă. – Valeriu Gafencu, mort în 1952 în închisoarea Târgu Ocna, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, după ce a renunţat la propriile medicamente pentru a salva viaţa pastorului Richard Wurmbrand, care se afla într-o stare gravă. – Costache Oprişan, mort în 1958 în închisoarea Jilava. Este unul dintre puţinii români care au studiat filosofia cu Martin Heidegger. Toţi martorii susţin că a fost cel mai persecutat deţinut. Se aşteaptă chiar ca Biserica Ortodoxă să-l canonizeze, mai ales după ce s-a constatat că moaştele lui izvorăsc mir. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care a stat la căpătîiul său în clipa morţii, scria: „Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea, pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea (îmi amintesc foarte bine scena aceasta) şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: «Ghiţă! Costache moare». M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii… Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui. Ca un sfânt. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”. Iată o fotografie realizată la vernisajul expoziţiei, unde se vede că atunci tablourile celor patru martiri se aflau pe peretele din spatele participanţilor. tablouri_in_expozitie

Postul de televiziune „Trinitas” a realizat un material cu acest prilej, unde apar Radu Boroianu, directorul ICR, şi actorul Dan Puric. Reportajul poate fi vizionat aici. Iată şi două capturi din acest film, în care apar Radu Boroianu şi Dan Puric, care au susţinut valoarea istorică şi artistică a expoziţiei:

Jurnalistul Victor Roncea a contactat-o pe Silvia Radu, autoarea expoziţiei, care i-a declarat: „O singură dată am mai fost cenzurată în întreaga mea viaţă artistică: pe vremea comuniştilor, de Tamara Dobrin, care mi-a eliminat lucrarea, dintr-o expoziţie de grup”. Despre scoaterea tablourilor din expoziţie, Silvia Radu a spus: „Cu cât vor fi mai atacaţi cu atât vor lumina mai mult pe cerul românesc”! Operaţiunea aceasta de cenzură, care pune din nou sub semnul întrebării Legea 217/2015, iniţiată de Crin Antonescu, se pare că s-a făcut la intervenţia lui Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel”, cel care, pentru că este fiul ideologului stalinist Radu Florian, în memoria tatălui său, ar trebui să fie mai rezervat atunci cînd face apologia justiţiei din anii ‘50! Faţă de acest gest incalificabil de cenzură, întrucît este vorba despre unii dintre cei mai mari martiri ai României, aşteptăm reacţia prim-ministrului Dacian Cioloş, căci Institutul „Elie Wiesel” este chiar în subordinea Secretariatului General al Guvernului, la fel ca şi Institutul Cultural Român (ICR)! Or, dacă Radu Boroianu, directorul ICR, a fost cel care a inaugurat expoziţia, este absurd ca altă instituţie guvernamentală s-o cenzureze în numele unor sentinţe date de Tribunalele Poporului din perioada stalinistă, care au avut ca urmare distrugerea intelectualităţii româneşti! […]/ integral pe cotidianul.ro

Faptul că s-a născut o mică dezbatere pornind de la interviul acordat doamnei Cristina Hermeziu de academicianul Basarab Nicolescu mi se pare, în sine, un lucru bun. Mulţumesc şi gazetarului intervievator şi profesorului intervievat pentru implicare. Îi mulţumesc şi domnului Radu Ioanid pentru reacţia sa promptă faţă de un comentariu al meu apărut pe acest blog săptămîna trecută. Exact asta îmi doresc: să stăm de vorbă cuviincios, cu bună credinţă, chiar dacă subiectul e delicat, chiar dacă fiecare interlocutor are convingeri ferme, greu de dislocat. Sunt premise pe care dl. Ioanid le asumă şi nu pot decît să mă bucur că dialogul poate continua. Am de făcut, totuşi, cîteva precizări, de natură să-mi definească mai clar poziţia şi să răspundă unora dintre afirmaţiile dlui Ioanid. În cîteva puncte (importante) sunt întru totul de acord cu dînsul. Subscriu, de pildă, fără ezitare, pasajului următor, dintr-un inteviu pe care l-a oferit lui Laurenţiu Ungureanu în iulie 2015:

„…dacă astăzi condamnăm Mişcarea Legionară, nu înseamnă că, automat, condamnăm opera unui om care a devenit, la un moment dat, legionar. Cred că această distincţie este sănătoasă. Acest lucru poate că este valabil şi cu scriitori care s-au compromis cu totalitarismul comunist. Poate că, printre ei, au existat oameni talentaţi din punct de vedere literar, dar care au stat prost cu şirea spinării.”

O singură observaţie: rezultă că propagandiştii regimului criminal de extremă stîngă au doar vina de a fi stat prost cu tăria de caracter, în vreme ce „omologii” lor din tabăra extremei-drepte sunt responsabili de „dezastrul ţării”, de „genocid”, de „crime contra umanităţii”. O mică disimetrie… Pe de altă parte, se face observaţia, binevoitoare, că Noica, Eliade şi Cioran, ca şi cancelarul Kiesinger sau preşedintele Walter Scheel (cu dovedită adeziune la nazism) nu au fost condamnaţi ca atare de vreun tribunal antifascist şi, deci, nu intră în aceeaşi categorie cu Vintilă Horia, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc. Argumentul mi se pare straniu. Adică dacă o „crimă” nu e condamnată formal, „cu acte”, ea este mai puţin gravă? OK, Mircea Vulcănescu a fost condamnat ca membru al guvernului Antonescu. Noica, Eliade şi Cioran n-au fost membri ai acelui guvern. Dar nici Radu Gyr, nici Vintilă Horia. Condamnaţi public, prin sentinţă judecătorească, n-au fost nici Stalin, nici Alexandru Drăghici, nici Nicolski. Înseamnă asta că „încadrarea” lor morală poate fi mai blîndă? Pe de altă parte, există vreo urmă de evaluare juridică a unor propagandişti ca Adrian Păunescu sau Vadim Tudor? Dl. Ioanid admite că şi „cei care au servit maşinăriei de propagandă a statului comunist” trebuie incriminaţi (şi privaţi, „un timp” de dreptul de a publica). Dar faptul că asta nu se întîmplă nu jenează pe nimeni. Sunt însă de acord cu dl. Ioanid că o lege echivalentă legii 217, dar cu aplicare la comunism e necesară şi că nu e vina dlui Alexandru Florian că ea nu e propusă de nimeni dintre cei care ar avea căderea să o facă. Mi se reproşează o confuzie manipulatorie între „Tribunalele Poporului”, ale căror decizii ar fi legitime şi „Tribunalele populare”, apărute după 1948 şi compromise de ideologia comunistă.  Primele erau „speciale”, fără „asesori populari”, fără altă preocupare decît cea legată de crimele de război. Trec peste faptul că intre 1945 şi 1948 comunismul nu era chiar absent din mecanismele puterii… Dar iată cum arată completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia în 1946: preşedinte: celebrul Voitinovici; membri: 2 „judecători ai poporului”, 2 învăţători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat”, 1 grefier, 1 acuzator public şi 1 (unul singur!) magistrat. Nu s-ar zice că avem de a face cu o echipă de „experţi” … La sugestia – divagatorie – că, într-un articol, spunînd despre Nichifor Crainic că avea, în final, aerul unui „bătrînel cumsecade”, îi minimalizam vinovăţia, am răspuns deja. Mă autocitez:

„E ridicol să sugerezi că, de vreme ce îl prezint pe Nichifor Crainic ca pe un <bătrînel> inofensiv (căci aşa mi-a apărut, în uşa apartamentului său, la o vîrstă de peste 80 de ani), înseamnă că-l inocentez, că  bag sub preş erorile grave ale vieţii sale. Ca să-i fac plăcere criticului meu, trebuia, probabil, să demarez în forţă, ceva în genul: <În prag, am văzut apărînd un boşorog cu coarne şi colţi, plin de sînge, rînjind sadic în amintirea vremurilor cînd putea să dea frîu liber sălbăticiei sale interioare.> Viaţa e, totuşi, mai complexă… Am cunoscut, cred, cu toţii, bătrînei cumsecade, cărora nu li se citeau neapărat pe chip păcatele tinereţilor. Şi viceversa: bunicuţe inimoase cu înfăţişare de cotoroanţe. Adică ce? Ion Ficioru arată, acum, a torţionar?”

În treacăt fie spus, da, l-am întîlnit de vreo două ori şi pe bătrînul Leonte Răutu şi n-aş putea spune că arăta fioros. Dimpotrivă. Una-i una, alta-i alta. Sunt de acord cu dl. Ioanid şi atunci cînd constată, contrariat, că delicte severe (celebrarea troiţei legionare de la Tâncăbeşti, negarea Holocaustului, site-uri cu un conţinut explicit pro-legionar, 59 de cazuri de incitare la ură şi discriminare, semnalate în 2015, dar netrimise în judecată etc.) rămîn în afara vigilenţei judecătoreşti. Dar şi eu constat, contrariat, că asasinii lui Gheorghe Ursu sunt bine-merci, că nenumăratele cazuri de arestare, persecuţie, tortură, înfometare a populaţiei, avorturi interzise, împuşcări la frontieră (o suită de culpe listate, cîndva, chiar de dl. Ioanid) s-au „rezolvat” prin simpla execuţie a lui Ceauşescu. Iar justiţiarii de azi continuă să se ocupe „riguros” de Mircea Vulcănescu, de Eliade şi Cioran. (Apropo: rămaşi în ţară, ultimii doi ar fi murit, probabil, în puşcărie). Una peste alta, mă declar melancolic, confuz, nelămurit şi îl invidiez pe dl. Radu Ioanid. Domnia Sa face parte din categoria oamenilor fericiţi: edificaţi, zidiţi în certitudini, fără dubii metafizice, fără zone de gri şi de interogativitate. Mie viaţa mi se pare, ca să zic aşa, mai complicată. Nu vreau nici justificarea ticăloşilor, nici monumentalizarea lor. Dar nu mă pot grăbi să judec, de-a valma, oameni şi conjuncturi, ca un trimis pe pămînt al Judecăţii de Apoi. Mă tulbură să văd un antilegionar ca Petre Pandrea şi un evreu ca Mihail Sebastian (despre care Belu Zilber spunea că, dacă n-ar fi murit la timp, ar fi sfîrşit în temniţele comuniste) adorîndu-l pe Nae Ionescu, mă emoţionează să aflu că omul de stînga André Malraux a încercat să-l ascundă, protector, pe Drieu de la Rochelle, că Drieu însuşi a salvat viaţa unor Jean Paulhan şi Jean Paul Sartre, că Philippe Sollers a putut spune, cînd operele lui Drieu de al Rochelle au apărut, în 2012, în bibilioteca Pléiade: „Trebuie oare să ne temem că această ediţie ar provoca nu ştiu ce reabilitare a fascismului în Franţa? Există imbecili standardizaţi care nu vor ezita să spună asta. E ca reflexul pavlovian. Dar a te bloca în acest tip de gîndire e a ignora faptul că tăcerea şi cenzura nu fac decît să agraveze fantasmele…!Nu-mi plac judecăţile gata-făcute şi generalizările „competente”. Nu-mi place cînd dl. Radu Ioanid spune (prin 2013): „istoria intelectualităţii româneşti nu poate fi despărţită de antisemitism”, Nu-mi place să mi se spună – cînd sînt în dezacord cu un român – că sunt antiromân, dar nici să mi se spună – cînd sunt în dezacord cu un evreu – că sunt antisemit. Vreau cordialitate, umor, bun-simţ. Nu-mi place să mi se explice că victimele Gulagului sunt mai puţin victime decît victimele Holocaustului, deşi ştiu că geneza şi substraturile lor sunt diferite. Moartea e democratică. Şi crima… Dacă am de ales, prefer să fiu solidar cu păcatul lui Radu Cosaşu: sunt „împăciuitorist”. Şi pun mare preţ pe mesajul lui Mircea Vulcănescu, rostit in articulo mortis: „Să nu ne răzbunaţi!” Nu e un îndemn la uitare sau la suspensia justiţiei. E doar un accent pus pe un vechi imperativ al culturii din care fac parte ca european: imperativul iertării.

Cui foloseşte ca mişcarea antisemită să renască în România? Există interese financiare care pot fi satisfăcute de incidente şi/sau atitudini antisemite în societatea românească post-decembristă? Cine vrea, cu tot dinadinsul, să ridice la rang de adevăr minciuna că românii sunt antisemiţi notorii, într-o Românie în care comunitatea evreiască abia mai numără câteva mii de indivizi?

Sunt întrebări pe care mi le-a provocat textul publicat de domnul Radu Ioanid – text de care, ipocrit, dumnealui se dezice în calitatea de reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, probabil ca o supra-măsură de prevedere pentru protejarea beneficiilor personale pe care le obţine ca director în instituţia respectivă, deşi tocmai această calitate oficială oferă atât greutate afirmaţiilor sale, cât şi, la modul practic, acces la informaţiile din arhive pe care le foloseşte, din păcate, trunchiat, inchizitorial şi politizat.

Observ impulsivitatea (să nu zic, nervozitatea) demersului domnului Radu Ioanid – o impulsivitate bizară la un om care are sânge pe jumătate de evreu şi despre care se poate presupune că deţine măcar jumătate din înţelepciunea unui membru al acestui popor mult încercat de Istorie. O impulsivitate abia mascată de eleganţa relativă a felului în care domnul Radu Ioanid se adresează maestrului Andrei Pleşu şi totodată, demascată de faptul că domnul Ioanid a ales să-şi facă debutul, ca autor, pe “Blogurile Adevărul” tocmai cu un text, asemănător cu o lecţie de istorie în “cheie” marxistă şi materialist-dialectică, prin care îşi apără tovarăşul de idei, pe domnul Florian Alexandru, fost tânăr şi promiţător teoretician marxist în anii 70, astăzi, prin ironia Istoriei, directorul Institutului “Elie Wiesel” din România.

De fapt, această solidaritate este explicabilă. Istoria de familie şi de carieră a celor două personaje – Radu Ioanid şi Florian Alexandru – este mult asemănătoare: unul sau ambii părinţi au slujit dictatura comunistă, în forma ei hidoasă, a anilor 50-60 din secolul trecut, de la înălţimea unor funcţii importante şi bine plătite; Ioanid şi Alexandru au fost crescuţi, probabil, în mentalitatea proletcultistă, deopotrivă ipocrită (acasă, liber la gură, în public, susţinător loial al regimului) şi în confortul de care beneficiau beizadelele membrilor de elită ai regimului comunist, în timpurile în care cei mai mulţi dintre românii de rând erau supuşi terorii şi înfometării de către Securitate şi Partid; părinţii lor au suferit oarecum marginalizarea, în doze diferite, după ce s-au confruntat cu naţionalism-comunismul lui Ceauşescu, fără a fi lipsiţi, totuşi, de relaţiile necesare în sistem pentru a-şi promova şi proteja odraslele; cei doi au fost recuperaţi, după Decembrie 1989, de grupuri de influenţă mai mult sau mai puţin ştiute, şi în ciuda originii lor comuniste şi a faptului că ei – cazul lui Florian Alexandru, acuzat de mass-media că a fost un tânăr şi promiţător teoretician debutant în cele ale marxismului ateist şi ale ceauşismului, autor al volumului de educaţie marxistă, ateistă şi ceauşistă “Cunoaşterea ştiinţifică şi apusul zeilor” – şi/sau familiile lor au slujit o dictatură criminală, au fost promovaţi în funcţii publice importante. Din funcţiile publice pe care le ocupă, Radu Ioanid şi Florian Alexandru dau semne tot mai vizibile că slujesc, nu adevărul istoric al Holocaustului – această crimă de netăgăduit comisă de nazişti împotriva evreilor – ci mai curând interesele meschine ale celor care vor, în ciuda oricăror evidenţe, să promoveze minciuna că românii încă sunt nişte antisemiţi notorii care trebuie reeducaţi cu severitate la şcoala “corectitudinii politice”. Aceasta în contextul în care, probabil, aceleaşi grupuri de interese depun eforturi pentru a întârzia, împiedica orice iniţiativă de condamnare penală a comunismului, a persoanelor şi memorie celor care au slujit acest regim criminal… (articol integral BLOGURILE ADEVĂRUL)

Nota: Articolul pr. Marcel Radut Seliste a fost eliminat de pe blogurile Adevarul, desi contul sau este inca activ.

*

*


Categorii

Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Legea 217/2015 ("antilegionara"), Mircea Vulcanescu, Preot Marcel Radut Seliste, Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “Institutul Elie Wiesel ar fi reusit sa CENZUREZE EXPOZITIA ARTISTEI SILVIA RADU. Mircea Vulcanescu, Valeriu Gafencu, Costache Oprisan si Radu Gyr, EXCLUSI din “GRADINA CU INGERI”/ Andrei Plesu despre DUBLE MASURI si un imperativ uitat: IERTAREA

  1. Revoltator!! Trebuiau expusi Ana Pauker ,Brucan, Neulander si Sidorovici si nu se mai supara nici un institut platit din bani publici!

  2. Motivul???

    Se vor promova doar “valorile” şi “valoroşii”, timpului anticristic.

    Excluderea este din ce în ce mai activa si mai radicala.

    “Democrația”, (stapânilor), î-şi pregateşte ghetourile, şi-şi exclude toate categoriile antipatice…

    Doar stăpânii fac demo(no)cratia (şi rgulile ei). Tot ce este pe față antidemocratic, se obtine, ori se implementeaza, prin prostirea mulțimii, prin manipulari subtile şi motivatii de doi lei, cedibile, desigur… (pentru prostiti si pentru subcorticali).

  3. Pingback: La presiunile Institutului Elie Wiesel, Consiliul Local Segarcea RETRAGE CETATENIA DE ONOARE acordata scriitorului VINTILA HORIA | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: PRECEDENT. Administratorul siteului-magazin “LEGENDE VII”, URMARIT PENAL, la sesizarea Institutului Elie Wiesel, pentru tricouri cu MIRCEA VULCANESCU, Pr. GHEORGHE CALCIU si RADU GYR | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: DE 550 ANI, MANASTIREA PUTNA NE CHEAMA ACASA, la radacinile noastre, la pamantul stropit de sangele martirilor si lacrimile nevoitorilor… | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare