DEZBATERE PRO SI CONTRA HOMESCHOOLING dupa decizia Danei Nalbaru de a-si retrage fiica de la scoala

• DCNEWS:

Dana Nălbaru și-a retras definitiv fiica de la școală. Efectele neștiute ale acestei decizii radicale

Dana Nălbaru, fosta componentă a trupei HI-Q, a luat o decizie care i-a uimit pe mulți români: și-a retras fiica de la școală. De tot. Acest gest este destul de greu de înțeles pentru părinți, poate și pentru profesori.

Micuța Sofia a mers trei ani la școală. Acum va învăța în sistem home schooling despre lucrurile care îi plac, fără constrângeri, fără competiții impuse, fără note și calificative. În prima zi de ‘ne-școală’, fetița Danei Nălbaru a făcut primul curs de scenaristică, a stat două ore în fața calculatorului făcând matematică și altă oră învățând programare pe calculator la cursurile online Khan Academy.

DC News a cerut opinia unui specialist pentru a vedea ce efecte poate să aibă asupra copilului decizia de a-l retrage din sistemul de învățământ de stat. Prof. univ. dr. Geanina Cucu Ciuhan, directorul Minnie Psychological Center, ne-a explicat ce probleme pot apărea după această hotărâre a părinților.

“Un copil care nu interacționează cu alți elevi, în contextul de învățare, este lipsit de anumite abilități sociale pe care nu și le poate exersa așa cum ar trebui. Acestea se vor dezvolta, dar mult mai târziu și în altfel de contexte sociale. Copilul va fi lipsit de atmosfera de competiție care există într-o clasă. Concurența are efect benefic asupra dezvoltării copilului. Mulți spun că ar trebui să protejăm copiii, să nu îi punem deloc în situații care să le creeze frustrare, să se simtă confortabil în situațiile de învățare și este un lucru minunat, într-adevăr, doar că acest lucru trebuie să se întâmple cu moderație pentru că lipsa completă a comparației cu alți copii poate să ducă la scăderea semnificativă a performanțelor. Vorbim și despre o încetinire a dezvoltării lui cognitive, sociale, în planul comunicării”, a spus Geanina Cucu Ciuhan.

Întrebată dacă există avantaje în momentul în care un copil este retras din sistemul clasic de învățământ, aceasta ne-a spus: “Nu cred că am putea să vorbim despre avantaje. Mai degrabă, procedând așa, îi comunicăm copilului că este special, că este diferit de ceilalți copii. La început ar putea să se simtă privilegiat, să se simtă bine, încântat, dar apoi va porni în viață cu această idee care nu îl va ajuta. Nu poate trăi într-un glob de cristal tot restul vieții. La un moment dat, tot va trebui să se confrunte cu realitatea, cu modul în care funcționează școala, societatea și atunci nu facem altceva decât să întârziem dezvoltarea copilului”.

Prof. univ. dr. Geanina Cucu Ciuhan a explicat pentru DC News ce ar trebui să facă un parinte atunci când consideră că fiul său nu se poate adapta la sistemul de învățământ actual.

“Toți copiii au dificultăți în adaptare. Fiecare părinte își crește copilul cu empatie, căldură, îl învață lucruri frumoase și când ajunge la școală, se schimbă puțin lucrurile. Trebuie să respecte anumite reguli, să intre într-o anumită competiție, colaborare. Cu siguranță pot fi și anumite frustrări. La un moment dat, poate programa școlară este mai dificilă. Sunt anumite lucruri care trebuie reglate în învățământul românesc. Când un copil nu se adaptează acestui sistem, nu este cea mai bună soluție să-l retragem pentru că îl învățăm că atunci când nu reușește ceva… trebuie să plece din situația respectivă. Când un lucru nu va ieși cum își dorește… va abandona imediat”, a mai zis directorul Minnie Psychological Center.

“Copilului trebuie să îi comunicăm când există o problemă. Părinții se pot adresa profesorilor, psihologilor. Trebuie să ne activăm toate resursele pentru a rezolva problema. și să facem față situației. Nu trebuie să ne activăm resursele pentru a fugi de situația în cauză”, a adăugat specialistul.

• Digi24: DEZBATERE. Şcoală acasă sau în sistemul de stat?

„Fără constrângeri, fără competiţii impuse, fără note sau calificative”. Sunt principalele motive pentru care Dragoş Bucur şi Dana Nălbaru şi-au dorit ca fiica lor de 9 ani să nu mai înveţe la şcoală, ci acasă.

O decizie pe care cei doi părinţi spun că au luat-o după ce s-au documentat în privinţa sistemului homeschooling şi au vorbit şi cu alţi oameni care au ales această metodă de educaţie pentru copiii lor. Dorinţa e ca fiica lor să se dezvolte în propriul ritm şi să înveţe să facă în viaţă ce îi place cu adevărat.

„Ce m-a determinat pe mine să iau această decizie? Ea. Potenţialul ei. Mi-am dat seama că sistemul de învăţământ, acesta organizat pe grupuri de oameni care trebuie să demonstreze în faţa altora că şi cât ştiu, că şi cât au învăţat, este depăşit de vremurile pe care le trăim. Nu consider că a învăţa e un lucru greşit, dimpotrivă, cred că este esenţialul pentru a avea o viaţă frumoasă. Consider, însă, că felul în care învaţă copiii în şcolile din ziua de azi naşte în ei o grămadă de frustrări care au darul de a le distruge frumuseţea interioară. Am vrut că ea să nu piardă această frumuseţe, să o las să se dezvolte în ritmul ei, să capete încredere în ea însăşi, să înţeleagă că singur îţi poţi depăşi limitele, să înveţe să facă în viaţă ceea ce îi place cu adevărat, să nu-i fie teamă niciodată să o ia de la început, să fie independenţa, să nu-i dicteze nimeni direcţia în viaţă… Aş vrea să nu îi fie frică să spună nu, să-i ajute pe ceilalţi şi să se bucure de viaţă cu adevărat. Încerc să nu proiectez (deşi mi-e greu să n-o fac) viitorul ei, ci să o ghidez atunci când are nevoie. O las pe ea să-mi spună sau să mă facă să-i înţeleg nevoile şi mă supun acestora. Pentru că ea e altă persoană, cu alte nevoi decât ale mele, cu propriile trăiri şi alegeri. Când scriu despre Sofia nu spun că ceilalţi copii sunt mai puţin buni, că e greşit a merge la şcoală, nu lovesc în profesori sau mai ştiu eu ce alte interpretări ar putea cei cu rele intenţii să dea. Spun că EA nu s-a adaptat sistemului clasic de învăţământ într-un mod armonios şi că alegerea noastră are de-a face cu felul în care sistemul a afectat în sens negativ copilul NOSTRU. Atât. Nu e mai mult. Nu e o luptă de convingere dusă cu nimeni ci o dorinţa de a ne ajută fiica să aibă o viaţă frumoasă şi plină de lucruri bune”, şi-a motivat decizia Dana Nalbaru.

Ministrul Educaţiei: Poţi avea dificultăţi pentru că nu ai o diplomă care e acreditată

Deşi admite că sistemul de învăţământ din România nu poate oferi aceste lucruri, Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, atrage atenţia la legislaţia neclară în privinţa sistemului de homeschooling. Prin urmare, pot apărea probleme legate de înscrierea la liceu sau facultate, din cauza cursurilor care nu au fost echivalate ori a diplomelor nerecunoscute.

Actorul Dragoş Bucur anunţă astăzi că îşi retrage fiica de la şcoală şi o introduce într-un sistem de homeschooling. Cum priviţi acest sistem?

Mircea Dumitru, la emisiunea „În faţa ta”:

„Nu ştiu foarte bine cum funcţionează acest sistem în România în momentul de faţă. Ştiu că a început mai demult. Am avut câteva discuţii cu persoane care doreau să folosească sistemul pentru copii şi m-au intrebat, înainte de a fi ministru. Deci ar trebui să mă interesez şi să văd nu numai teoriile, ci şi funcţionarea lor exactă în România şi cadrul legislativ în care funcţionează. Cu siguranţă că există şi aspecte pozitive, dar există şi riscuri pe care ţi le asumi ca părinte. Aspectele pozitive sunt, aş zice, evidente, pentru că există o anumită libertate de a alege subiectele, educatorii pe care vrei să îi ai, cu cine anume faci anumite activităţi care sunt foarte agreate de copilul tău şi cred că asta face şi familia respectivă, a domnului Bucur. La acest lucru se gândeşte.

Există exemple istorice celebre de oameni care au stat acasă şi au fost educaţi până în momentul în care au ajuns la universitate şi au fost genii în domeniul lor. Un exemplu este Bertrand Russell care a fost educat în familie, acasă, înainte să meargă la univesitate.

Riscul este că atâta timp cât în România nu există o legislaţie clară care să îţi definească o rută de trecere din homeschooling în sistemul public formal de şcoală, care sunt condiţiile de a accede din home schooling în gimnaziu, liceu, universitate, poţi să fii în situaţia ca, odată ce ai terminat patru sau opt clase în sistemul şcolarizare acasă să nu poţi să te întorci în sistemul public. Să ai dificultăţi pentru că nu ai o diplomă care e acreditată, un număr de credite, ore.”

Ştiţi că acest gest al soţilor Dana Nălbaru şi Dragoş Bucur este practic şi un vot de blam la adresa sistemul de educaţie din România. Spun că acest sistem este unul cu constrângeri, cu competiţii impuse, cu note şi calificative?

Mircea Dumitru:

Nu şiu exact care e motivaţia până la capăt, însă am o anumită simpatie pentru unele dintre criticile pe care Bucur le aduce şcolii. De pildp, această idee pe care am mai prezentat-o de câteva ori de când am preluat portofoliul de ministru al Educaţiei. Evaluarea elevilor trebuie să fie una de factură strict cantitativistă, adică după numărul de teme, după caracterul foarte repetitiv al multora dintre ele.

Irene Oprescu este unul din puţinii părinţi din România care au ales educaţia în sistemul homeschooling. Ea a explicat la Digi24 de ce a ales acest sistem de învăţământ pentru cei doi copii ai săi, de 12 şi 14 ani:

„Am ales să nu îi dau la şcoală, pentru că se dezvoltă mult mai bine în homeschooling. Eu vreau ca ei să fie fericiţi.

Homeschooling e despre faptul că nu îl integrezi pe copil într-un anumit sistem rigid, ci că poţi să îl trimiţi la cursuri. Au zile clare pentru matematică, avem cursuri de dans, de pian, de canto, astea sunt bine stabilite în program. În rest, fiecare studiază la libera alegere – 2-3 ore, să citească, să facă informatică. Nicio zi nu seamănă cu alta. Dacă acea activitate trebuie să aibă loc, nu poţi să lipseşti, dar dacă e vorba că nu vrea să citească asta e – ne jucăm Trivia – e tot educaţie. Studiază şi singuri.

Intenţionează să urmeze o facultate, probabil în afara ţării, dacă vor vrea aici, au libertatea de a alege”.

La rândul său, profesorul de matematică Adrian Enache a recunoscut că şcoala are anumite carenţe, în sensul că nu îi învaţă pe copii că au un rost în viaţă şi nici că aparţin unui grup. „Nu reuşim să facem un grup al nostru, aşa cum fac alte naţii”, a spus Adrian Enache. El a subliniat însă, că ar fi curios să ştie de la cineva care a plecat din sistem ce anume face greşit, ca profesor.

• Iulian Capsali: 

Observ ceva agitaţie datorată deciziei Danei Nalbaru şi a lui Dragoş Bucur, care şi-au retras fiica de la şcoală.
Nu înţeleg absolut deloc spaimele apocaliptice ale amicilor mei 🙂
Am destui prieteni care fac homeschooling cu copiii lor, iar rezultatele sunt foarte bune. Numai Europa ideologizată mai este încă tributara acestui mod industrialist, ultracentralizat, de educație.

Putem ieşi puţin din paradigma revoluţionară a “iluminării maselor”, în care geniul şi golanul fac exact aceleaşi cursuri standardizate, cu ore puse absolut aleatoriu una după alta, cu meditatii, ore si ore de lecţii acasă, şi ies aproape toţi cu diplomă de Bac, fără să le fie dat un rost în viaţă şi fără să ştie să facă nimic, fiindcă sunt deprinşi cu memorizarea mecanica şi cu powerpoint-ul?

Mai mult, şcoala omoară spiritul critic, atunci când nu îl deformează iremediabil, întrucât corporatocraţia globalistă, exact ca şi partidul comunist, nu are nevoie decât de rotiţe la sistem.

Deci, fiţi calmi 🙂 Homeschooling-ul există în toată lumea normală (mai puţin în câteva din statele ideologizate ale UE) și cu valori conservatoare încă vii.

Alexandru Racu:

În ceea ce privește tema homeschooling-ului, aș avea și eu vreo două observații.

Dacă privim școala strict din perspectiva socializării, sigur că există și alte posibilități de a-ți socializa copilul: în cartier, în parc, în parohie, etc. Din acest punct de vedere, cred că rolul de bază al școlii e să transmită elevilor cunoașterea pe care n-o pot dobândi de la părinți pentru simplul motiv că părinții nu stăpânesc suficient de bine subiectele în cauză: matematică, literatură, gramatică, biologie, istorie, ș.a.m.d.

Or aici ajungem la esența problemei. Inevitabil, homeschooling-ul devine din ce în ce mai greu pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și materia devine mai complexă. Cineva din lista de prieteni spune că homeschooling-ul e o soluție binevenită, dar doar pentru clasele 1-8. Însă eu nu știu câți părinți din România sunt capabili să predea și matematică, și gramatică, și istorie și fizică la nivelul la care le-am studiat eu în clasa a opta. Pentru a putea face asta, părinții respectivi fie trebuie să fie foarte bogați și foarte educați, fie trebuie să fie doar foarte bogați, astfel încât să-și permită o cohortă de meditatori.

Cu alte cuvinte, exceptând cazurile de inteligențe extraordinare, care reușesc să își aranjeze un program de muncă flexibil și se descurcă doar cu patru ore de somn pe noapte, homeschooling-ul, cel puțin începând cu învățământul gimnazial, reprezintă o opțiune doar pentru oamenii bogați. E de înțeles de ce aceștia apelează la el. Invers, atunci când homeschooling-ul, cel puțin de la un nivel încolo, devine o soluție la îndemâna părinților, a tuturor părinților, asta înseamnă că de fapt avem o problemă cu sistemul de învățământ, al cărui nivel calitativ a scăzut foarte mult.

Așadar, orice credem despre homeschooling, e important de subliniat că el nu reprezintă o soluție socială, ci cel mult o opțiune personală, accesibilă în mod real doar unui număr extrem de mic dintre concetățenii noștri.

În fine, dincolo de problema “tehnică”, a transmiterii cunoașterii, în condițiile în care, repet, rostul fundamental al școlii ăsta este, nu să-ți socializeze și/sau ideologizeze copilul, ceea ce mă îngrijorează pe mine este un dublu fenomen la care asistăm. Pe de o parte, niște minorități active foarte vocale, și care dispun de o vizibilitate mult peste gradul lor de reprezentativitate reală, au tot mai mult tendința de a pretinde, pentru ele, dreptul de a configura spațiul public. Abuzând de argumente gen tirania majorității, în numele dreptului sacrosanct al individului, și al datoriei statului de a-l implementa fără să țină cont de particularități culturale și istorice, de structurarea subsidiară a vieții sociale și de dimensiunea ei organică, acești indivizi cultivă un climat deloc propice unei conviețuiri sociale normale. Invers, constat și o contra-reacție la acest tip de atitudine, în sensul unei tot mai puternice tendințe de sectarizare.

Iar această sectarizare este potențată de o lipsă tot mai accentuată de încredere în instituții și reprezentanții lor. Pe de o parte, pentru marea masă săracă a acestei societăți, instituțiile publice au intrat într-un colaps total, lăsând milioane de oameni în situația de a se “auto-organiza comunitar”, de a face home-schooling, și multe alte activități în rețea, ceea ce înseamnă de fapt no schooling. Invers, deși în general se plâng de cheltuielile publice excesive, cei din clasa de mijloc au o raportare tot mai pretențioasă, tot mai individualizată și mai client-oriented față de instituțiile publice, de la care așteaptă să se comporte ca niște privați în raport cu clientul. Iar când așteptările nu le sunt satisfăcute se retrag, evident, în spațiul privat.

Partea îngrijorătoare este că dispar tot mai mult premisele unei conviețuiri sociale reale și normale, acel consens social care face posibilă unitatea unei societăți cu diferențele ei cu tot. Există o exacerbare tot mai mare a diferenței individuale și de grup și o pretenție ca ea să devină normativă pentru societate. Dacă nu, fie te reclam la Barnevernet, la CEDO, fie mă retrag, în privat, în munți, în eul meu interior, etc.

Mirel Curea:

In ciuda a ceea ce cred psiho-pedagogii cu masterate luate pe vremuri, pe Neogen si Hi5, mai nou, cu doctorate pe facebook, copiii nu-s niste robotei produsi in serie, astfel identici, ci sunt de o superba diversitate. In ei, adultul de maine, pentru cine poate sa vada, arunca lame fine de sclipiri, aidoma diamantului nativ, abia descoperit si zgariat nitel, ca sa-si dezvaluie natura, inainte de slefuire. Ca si in cazul celei mai pretioase pietre, care se sparge si se transforma in nisip de carbon daca este gresit prelucrata, cea mai marunta greseala transforma posibila impinire viitoare a copilului, inflorirea lui ca adult, in nisip de ratare, daca mijloacele de cladire a sa sunt gresit alese, nepotrivt aplicate.

Am inteles din comentariile si reactiile la ultimul eveniment care a ratutit facebook-ul, ala cu privire decizia unei doamne relativ cunoscute mediei de a-si educa copilul in sistem “home”-d`ala, ca romanii, in marea lor majoritate stiu sa-si educe si sa-i edifice pe viitorii adulti care sunt copiii lor. In general ratati si mediocri in meseriile lor, da, eu sunt unul dintre ratati, pentru nu traiesc din ceea ce mi-ar placea sa traiesc, ci din cu totul altceva, romanii astia stiu, in schimb, ce este bine nu doar pentru copiii lor, dar si pentru copiii altora.

Ei bine, eu sunt produsul unui fel de ‘home”-d`ala, chestia care m-a impiedicat sa nu ma ratez la absolut, ci doar sa ma ratez cumva misto,
Tot ceea ce stiu realmente folositor, atat din domeniile culturii generale, cat si din unele specialitati, multicele, stiu fie de la tata, care intre doua super-meritate batai m-a invatat chestii fabuloase prin metode unice, care ma faceau sa ascult cu gura cascata, fie in urma eforturilor proprii, in urma a ceea ce am citit singur acasa si in biblioteci.

Repet, nu imi amintesc nici macar o sigura informatie utila sau interesanta invatata la scoala, mai putin alfabetul si tabla inmultirii.
Din clasa a doua am copiat tot, dar tot-tot, la toate lucrarile, ca sa trec clasele, inclusiv pe la cateva facultati, ca sa am timp sa citesc ceea ce ma pasiona, simteam ca ma intereseaza si ca imi va trebui in viata. Scoala nu ma facea decat sa-mi pierd timpul, sa-mi manance nervii si energia, sa ma oboseasca fara nici cel mai marunt folos, sa observ defectele semenilor mei si sa ma scrbesc prematur.

Drept pentru care, chiuleam cam 1/3 din numarul orelor, aveam cam 250-270 de absente anual, timp in care am vazut mii de filme si am citit mii de carti. Cliseul cu socializarea este doar o frectie, esti cum te-ai nascut din perspectiva asta, intro sau extrovertit, asta nu se invata sincer, decat cel mult se poate deprinde doar la nivel de aparenta, de teatru ipocrit-cabotin, eu m-am nascut vorbaret, trancaneam prietenos de luam maul oricui, inainte de a ajunge macar la gradinita dar, in esenta, imi era perfect in solitudine de mic, colegii toti mi-au fost de o absoluta indiferenta, mi se parea ca reactia in card cu ei ma plaseaza in randul ovinelor, paradisul copilariei mele nu are nici cea mai vaga legatura cu ei, ci cu starile si trairile mele pe cont propriu.

Ceea ce ma interesa si stiam ca imi este util am citit cu creionul in mana. Spre exemplu, toata geografia pe care o stiu, o stiu din Jules Verne, din jurnale de calatorie si din memorii. Ceea ce citeam si inca nu aflasem cautam pe o harta imensa, agatata de tata in camera mea, exact in scopul asta, harta pe care m-a invatat de mic sa o citesc: “Invata, tata, tot ce este pe harta asta, nume si locuri, dupa care tot ceea ce vei citi te va bucura, vei avea impresia ca redescoperi locuri stiute”.

Cand am ajuns prin anul 2000 la Paris, stiam orasul cu ochii inchisi, din Mauger(Langue et Civilisation Francaises), din Balzac, Hugo, Dumas si altii.

Este drept, pentru asa ceva, pentru a-ti prii sistemul asta, “home”-d`ala, iti trebuie o anumita structura si un anumit parinte, si nu trebuie sa ai nimic din ceea ce se numeste spirit gregar in tine, mai mult, sa respingi turma, gastile, sa fii o structura individualista.
Daca fata doamnei respective are o asemenea structura si daca parintii ei sunt unii “d`aia”, de care trebuie, ii prevad un viitor stralucit, departe de banal si ratare.

• EVZ/ Al. Racoviceanu: Homeschooling. Cât avem voie să experimentăm pe copilul nostru?

Joi seara, după o zi destul de tâmpită – care, culmea, tocmai îmi demonstrase că nu dețin adevărul absolut în niciun domeniu! – am citit știrea despre Dana Nălbaru, Dragoș Bucur și decizia lor de a își retrage fetița de la școală și de a trece în regimul de homeschooling.

Mărturisesc două lucruri: primul e că ei doi îmi sunt simpatici, fără să-i fi întâlnit vreodată, dar, acum aproape 8 ani, când ni s-a născut primul copil, ne-a ajutat mult un cd cu experiențele trăite de ei când li s-a născut fetița. Acum aud că exact fetița care ne-a făcut să înțelegem că în viața noastră nu vine un extraterestru trăiește o viață care mie mi se pare extraterestră.

Al doilea lucru de mărturisit este că știrea m-a iritat. Nu mă bag în viața nimănui, dar am simțit că nu e drept, că decizia lor seamănă cu un abandon școlar, redefinit printr-o denumire trandy. Aveam să aflu, chiar în orele care au urmat că greșeam din nou. Nu dețin adevărul absolut, dar am făcut ceva ce nu cred că au făcut mulți dintre cei care-și dau acum cu părerea.

Apoi am citit despre homeschooling. Chiar am stat în noaptea de joi spre vineri și am citit despre chestia asta și am înțeles că există homeschooling în multe locuri din lume, cei mai mulți părinți care au ales această metodă de a-și educa fii sunt din SUA – în alte țări e interzis, cum ar fi Germania – dar la noi e cel mult un EXPERIMENT, departe de a fi legalizat.

Există o asociație a persoanelor interesate de extragerea copiilor din școlile normale – fie de stat fie private – dar practic, în 2015, erau cel mult 500 de familii care practică efectiv educarea copiilor acasă. Unii spun că ar fi doar 200. Numărul este oricum foarte mic. O astfel de familie, Curcubet, practică metoda de 16 ani (!) cu toți cei 4 copii ai lor. Susțin că au reușit și sunt inițiatorii organizației.

Problema e că la noi nu se echivalează studiile de acasă, decât indirect. Copilul – ca să nu fie declarat în abandon școlar, dar și pentru a îi emite cineva o diploma la sfârșitul anilor de studiu – e înregistrat la o școală-umbrelă. Adică face clasele prin corespondență. E un termen care pe mine mă sperie. Nu doar experiența absolvenților de pe la noi ai universităților care practică asta, ci și informațiile de tot felul privind diplome, doctorate honoris-causa sau titluri nobiliare cumpărate din străinătate mă fac să fiu circumspect.
Aici trebuie spus că oamenii ăștia nu fac ceva ilegal, practic copiii sunt înscriși la o școală. Doar că nu o văd niciodată, nici părinții, nici copilul.

Echivalările sunt dificile, mulți din toată lumea preferă să rămână doar cu diplomele școlilor-umbrelă sau caută facultăți care să le permită accesul.

Nu toate școlile acceptă elevi ”home-școlarizați” sub umbrelă și nici toate universitățile nu îi acceptă fără un bacalaureat. Atunci, mă întreb, particip la acest experiment, dar cu ce cost pentru recunoașterea muncii copilului meu? Unii văd avantaje, eliminarea competiției, alegerea materiilor. Eu nu le consider avantaje, dar e o treabă de percepție.

Socializarea – absența colegilor cu care împarți bune și rele, nu doar cei pe care-i vezi la un curs de tip after-school – este o problemă greu de rezolvat în condițiile în care restul copiilor din jurul tău au alte probleme, alte preocupări. OK, de undeva poate că trebuie început, dar vrei să fie copilul tău primul? Eu nu aș risca. Și oricum nu în numele cuiva drag, care nu-și poate exprima decizia.

Apoi e problema unui membru al familiei, cel mai probabil unul dintre părinți, care supraveghează această activitate. El e ”scos din producție”. La început e bucuria că descoperi lucruri noi, că te dezvolți odată cu copilul tău, dar… cât reziști cu 3 profesii: educator, părinte și meseria ta? Unii poate vor reuși. Mi-aș dori ca Sofia Danei să reușească, măcar pentru că acum 8 ani am privit-o și am știut că și fetele mele vor fi frumoase.

În fine, tot citind despre subiect, pentru că și eu am niște nemulțumiri legate de sistemul de învățământ de stat de la noi, am găsit parte din motivațiile din alte țări: alienarea școlii normale de valorile creștine, avalanșa educației sexuale. La noi, motivațiile ar putea fi exact contrare.

Asta a fost doar o constatare.

În final – m-am întins prea mult pentru o simplă postare de blog – spun că (nu legal, ci moral) e o limită până la care ne putem supune copilul la un experiment.

Asta cu întrebatul copilului dacă vrea să meargă la școală sau nu… pe mine dacă mă întreabă cineva mâine dacă vreau să stau acasă sau să merg la vreuna dintre munci, aș răspunde răspicat…

PS: Argumentul că unele dintre școlile normale românești arată ca niște cocine, cu haznale în curte sau pereți crăpați de frig sau căldură nu e valabil. Familiile care practică această metodă nu provin – cel puțin în marea lor majoritate – din astfel de medii, ci sunt familii în care cel puțin unul dintre părinți chiar poate educa.