Pe marginea prapastiei. 23 AUGUST 1944: documentare video, marturii istorice si de arhiva. CUM S-A INSTALAT COMUNISMUL IN ROMÂNIA SI IN EUROPA DE EST. “Orice hotarare ai fi luat, parca ai fi luat-o impotriva ta insuti”

22-08-2014 33 minute Sublinieri


23 august 1944 – o decizie pe marginea prăpastiei by medialert

  • Digi24:

23 august 1944, o decizie pe marginea prăpastiei

În urmă cu 70 de ani, la 23 august 1944, România a părăsit alianţa cu Germania nazistă şi s-a alăturat Alianţei alcătuite din Statele Unite, Marea Britanie şi URSS. Bucureştiul sperase că, sprijinindu-l pe Hitler, îşi va recupera Basarabia şi Ardealul de Nord, iar riscul bolşevizării o îndepărtase de tabăra occidentală, aliată cu Moscova. În 1944 însă, ofensiva sovieticilor în est şi debarcarea aliată din Normandia în vesti i-au determinat atât pe Regele Mihai, cât şi pe mareşalul Antonescu, să caute o ieşire în faţa pericolului iminent al ocupaţiei. Când Armata Roşie a ajuns la Iaşi, Regele Mihai a fost însă nevoit să îl aresteze pe mareşal pentru ca România să poată cere armistiţiu şi să se alăture Aliaţilor.

Trupele sovietice, în contraofensivă după înfrângerea Reich-ului la Stalingrad, trecuseră Nistrul în martie 1944. La acel moment, mareşalul Antonescu şi regele Mihai, purtau negocieri pentru scoaterea ţării din război. Dar diferenţele de vederi erau majore.

Mareşalul credea că Hitler trebuie prevenit că România iese din război şi spera că Germania poate fi convinsă de proprii aliaţi să oprească războiul. Astfel ministrul de externe, Mihai Antonescu i-a transmis lui Mussolini prin ministrul italian de externe, Ciano, un plan de ieşire din război:

Dar niciodată nu ar fi acceptat Germania aşa ceva. Şi ce se întâmpla? Se întâmpla ce s-a întâmplat în Ungaria câteva luni mai târziu. Că în momentul când Horthy i-a spus lui Hitler că Ungaria nu mai poate continua războiul, a fost arestat tot guvernul cu Horthy personal inclusiv şi s-a adus la putere echivalentul Gărzii de Fier româneşti şi gata, s-a terminat cu ei”, a explicat istoricul Neagu Djuvara.

De altfel, în septembrie 1943, Italia semnează armistiţiul cu anglo-americanii şi se angajează în război contra Germaniei. România era din ce în ce mai izolată. Conştient de situaţie, mareşalul deschide discuţia cu URSS prin ambasadoarea de la Stockholm, Kollontay. Dar deşi sovieticii acceptaseră condiţiile sale maximale la 30 mai 1944, decizia conducătorului român întârzie.

Regele Mihai, regina-mamă Elena şi liderii partidelor democratice înţelegeau însă că ieşirea din război nu mai putea fi amânată, mai ales că fusese pregătită cu atenţie.

Negocierile de ieşire din război declanşate de regele Mihai, ţărănistul Iuliu Maniu şi liberalul Dinu Brătianu, începuseră în 1943, imediat după dezastrul de la Stalingrad, chiar cu ajutorul diplomaţilor de la Ministerul de Externe:

„Se făcea la acest minister de externe o treabă paralelă cu telegramele oficiale pe care le primeam, erau nişte telegrame secrete, ale căror răspunsuri şi expedieri nu erau văzute nici de secretarul general al ministerului şi nici de ministrul de Externe, Mihai Antonescu”, a afirmat Neagu Djuvara.

Discuţiile cu Aliaţii, purtate la Cairo de prinţul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, la Ankara, Madrid sau Lisabona, dar şi la Stockholm, întâmpinaseră mari obstacole:

La Teheran în noiembrie 1943, preşedintele american, Roosevelt, premierul britanic Churchill şi liderul sovietic, Stalin, s-au înţeles ca debarcarea anglo-americană în Europa să aibă loc în Normandia şi nu în Grecia. Conştient de pericolul sovietic, Churchill a propus totuşi o debarcare secundară la Trieste astfel încât Reichul să fie împins spre nord, în Ungaria, dar americanii, neinteresaţi de Balcani, au refuzat.

Întreaga regiune era astfel lăsată în sfera de influenţă sovietică. Din acest motiv, anglo-americanii răspundeau greu emisarilor români. În plus, la solicitarea Moscovei, Aliaţii au cerut expres cooptarea Partidului Comunist la negocieri, ceea ce a accentuat temerea că URSS urmăreşte comunizarea României.

În prima jumătate a lui 1944, regele Mihai şi sfătuitorii săi au obţinut în sfârşit promisiunea anglo-americanilor că Ardealul de Nord şi Basarabia vor fi recuperate şi că asocierea cu URSS nu va însemna comunizare. Ce nu ştiau însă românii era că Aliaţii sacrificaseră deja România în contul intereselor britanice din Grecia, punct esenţial pentru canalul Suez. Faptele apar astăzi clar din documente.

„În mai-iunie 1944, ruşii erau deja pe aliniamentul Paşcani, la nord de Iaşi la nord de Chişinău, deci intraseră în nordul Moldovei complet. Foreign Office-ul către comisariatul sovietic pentru afaceri externe şi spune: dată fiind situaţia militară să facem ca dumneavostră, sovieticii, să aveţi preponderenţa în România şi în afacerile româneşti, iar noi, britanicii, să avem preponderenţa în treburile greceşti. Până la urmă, Roosevelt a zis da”, a povestit istoricul Dinu Giurescu.

Chiar şi aşa, România mai avea un atu. Armata germană era alimentată cu petrol românesc. După debarcarea anglo-americană în Normandia la 22 iunie 1944, şi avansul sovieticilor până la 100 de kilometri de Galaţi, şi acest avantaj era pe cale să expire. Aliaţii cereau acum armistiţiu necondiţionat, iar sovieticii erau la un pas de Valea Prahovei.

În aceste condiţii, în după-amiaza zilei de 23 august, Regele Mihai a făcut o ultimă încercare de a-l convinge pe mareşalul Antonescu să accepte ieşirea ţării din alianţa cu Germania. Se evita astfel transformarea ţării în teatru de război:

La ora patru după-amiază, Regele Mihai l-a invitat la Palatul Regal pe mareşalul Antonescu, însoţit de ministru de externe Mihai Antonescu. Şi regele, şi Constantin Sănătescu, şi pe alocuri chiar Mihai Antonescu, au pledat mai mult de o oră pentru încheierea armistiţiului. Repetând că nu poate trece peste cuvântul dat lui Hitler, mareşalul Antonescu a refuzat. Regele a spus atunci fraza parolă: “Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut”, iar Ion şi Mihai Antonescu au fost arestaţi de ofiţerii care aşteptau alături consemnul.

Ulterior, toţi colaboratorii importanţi ai mareşalului au fost chemaţi la Palat şi rând pe rând au fost reţinuţi. În acest fel a fost preluată comanda Armatei şi s-a organizat apărarea Bucureştiului contra represaliilor germane.

Pierderea României era o lovitură ireparabilă pentru Hitler. Ambasadorul german, von Killinger s-a sinucis.

În orele următoare s-a trecut la formarea noului guvern, în frunte cu generalul Sănătescu. La ora 10 seara, regele Mihai s-a adresat la radio naţiunii:

„Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale de salvare a ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină”.

Deşi a intrat în Bucureşti ca armată Aliată, pe linia frontului Armata Roşie a ignorat încetarea ostilităţilor şi vreme de trei săptămâni a luat prizonieri aproape 170.000 de militari români.

Gestul regelui Mihai de la 23 august a dat însă peste cap sovietizarea imediată a României. În Bulgaria, încă aliată a Reichului, sovieticii nu au avut scrupule. Guvernul comunist a fost instalat la doar câteva zile de la ocuparea Sofiei, pe 9 septembrie 1944, iar liderii ţării au fost executaţi, inclusiv prinţul regent Kiril. România a avut în schimb suficientă forţă naţională – politică şi militară – ca să recupereze Ardealul de Nord, fapt recunoscut prin tratatul de pace de la Paris din 1947. Piederea Basarabiei în favoarea marelui învingător de la Răsărit a fost parafată de Aliaţi în acelaşi document.


România între primul şi ultimul 23 august… by medialert
România, între primul şi ultimul 23 august. Vreme de 45 de ani, propaganda comunistă a scris şi a rescris istoria

Vreme de peste 40 de ani, 23 august a fost Ziua Naţională a României socialiste. Potrivit propagandei oficiale, această zi semnifica entuziasmul românilor în drumul lor spre construcţia mereu amânată a unei societăţi perfecte, comuniste. În fapt, prima paradă de 23 august a avut loc în 1945, în plin conflict între Regele Mihai, aflat în grevă, şi guvernul comunist Groza, sprijinit de trupele de ocupaţie sovietice şi recunoscut de anglo-americani. Iar după abdicarea forţată a regelui, 23 august a însemnat pe rând omagierea Armatei Roşii şi a URSS, apoi a Partidului Comunist Român şi a liderilor săi. În cele din urmă sărbătoarea de 23 august a fost dedicată glorificării dictatorului Ceauşescu.

Pentru comuniştii români, 23 august 1944 a însemnat momentul intrării lor triumfale pe scena istoriei.

“Lovitură de stat”, “insurecţie armată”, “revoluţie socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, filmul zilei de 23 august a fost scris si rescris pentru a servi intereselor partidului unic.

„Au readaptat-o de a lungul dominaţiei de aproape jumătate de secol. Totala închinare faţă de puterea sovietică “Stalin şi poporul rus Libertatea ne-au adus. Aveau o propagandă bine organizată ca să adapteze trecutul la imperativele prezentului”, explică acad. Şerban Papacostea.

Deşi în 1944 existau doar câteva sute de membri de partid, iar partidul lor fusese impus la negocierile cu aliaţii, numai la presiunile Moscovei, comuniştii s-au erijat în adevăaraţii autori ai ieşirii României din alianţa cu Hitler.

„Clasa muncitoare, mobilizată de partidul comunist, a dus la revoluţia de la 23 august 1944. Ceea ce este o aberaţie şi aşa, total ireal”, afirmă istoricul Dinu Zamfirescu.

Ştefan Andrei, fost ministru de externe în perioada lui Nicolae Ceauşescu, recunoaşte că PCR a ignorat adevărul istoric.

„PCR… Acesta a exagerat rolul său la 23 august, ignorând în mare parte rolul regelui care a fost fundamental”, declară Ştefan Andrei.

În 1945, prima aniversare a lui 23 August, a stat sub semnul tensiunilor dintre Regele Mihai şi prim-ministrul impus de comunişti, Petru Groza. Regele a lipsit de la ceremoniile oficiale, după ce Groza refuzase să-şi prezinte demisia. Din acest motiv, Mihai I a declarat greva regală. În anii care au urmat, 23 august a fost de asemenea sărbătorit. Comuniştii nu ascundeau rolul major al Regelui Mihai, dar îşi dădeau lor mult mai multă importanţă decât au avut în realitate.

Lucrurile s-au schimbat însă radical după abdicarea forţată a regelui, din decembrie 1947. În 1948, 23 august a devenit zi naţională, dar nici regele, nici ţărănistul Iuliu Maniu, nici liberalul Dinu Brătianu nu mai erau menţionaţi.

„Pentru o bună perioadă din primele două decade ale regimului comunist, 23 august 1944 a însemnat în primul şi-n primul rând omagierea Armatei Roşii”, afirmă politologul Ioan Stanomir.

De altfel, cât timp Regele Mihai a rămas în ţară, propaganda stalinistă nu a admis că România s-a alăturat aliaţilor la 23 august 1944. Ca să poată clama că Armata Roşie este cea care a eliberat România, comuniştii au ignorat că Bucureştiul fusese eliberat imediat după 23 august. Era invocată mai des data de 12 septembrie 1944, momentul semnării Armistiţiului la Moscova, când întreaga ţară fusese ocupată. După abdicarea regelui, 23 august a fost acaparat în totalitate de comunişti.

„Ulterior, în timpul regimului stalinist naţional al lui Nicolae Ceauşescu s-a ajuns la o formulă de insurecţie. Insurecţia anti fascistă şi anti imperialistă. Această formulă era una evident menită să glorifice rolul Partidului Comunist Român, prin opoziţie cu poziţia secundară pe care partidul muncitoresc din România o avea cu URSS”, explică politologul Ioan Stanomir.

Defilări, programe artistice, milioane de oameni mobilizaţi pentru a sărbători obligatoriu ziua de 23 august. Totul, sub ochii conducătorului mult iubit.

„Dar, mergeai, făceai act de prezenţă acolo, te vedea şeful cadrelor, lucrai undeva şi pe urmă te făceai nevăzut. Mulţi oameni plecau. Alţii mergeau la pădure, la un mic, la o bere, un grătar, asta era. Dar nu, nu avea o mare, mare semnificaţie de fapt”, spune istoricul Dinu Zamfirescu.

Începută în 1945 sub semnul unui conflict politic major, parada de 23 august a sfârşit prin a fi, în 1989, un spectacol închinat aproape exclusiv cuplului Ceauşescu. Dictatorul a privit defilarea poporului muncitor din balconul unei clădiri ce urma să găzduiască un muzeu al partidului.

„Ceea ce 23 august era a devenit o uriaşă minciună pe care s-a întemeiat regimul comunist, pentru că, de fapt, principala contribuţie a comuniştilor în România în august 1944 este predarea de către autorităţile sovietice a mareşalului Ion Antonescu. Partidul Comunist din România şi-a datorat ascensiunea unui factor numit URSS şi ocupaţiei militare”, explică Ioan Stanomir.

Nici dupa 1989, 23 august 1944 nu a scăpat de controverse. Figura lui Antonescu a revenit în prim plan, iar gestul făcut de Regele Mihai la 23 august a fost pus sub semnul întrebării. Admiratorii mareşalului încercau să reinterpreteze istoria, ignorând condiţia disperată în care se afla România şi faptul că lovitura de palat dată sub conducerea regelui Mihai a fost singura soluţie de ieşire din acea situaţie critică.


Actorii lui 23 august 1944, executia lui… by medialert

Actorii zilei din 23 august 1944, eroii care nu au încăput în manualele de istorie ale comuniștilor

Propaganda comunistă a eliminat din cărţile de istorie numele adevăraţilor autori ai ieşirii României din alianţa cu Hitler şi ai intrării în război alături de Aliaţi la 23 august 1944. Regele Mihai, ţărănistul Iuliu Maniu, liberalul Dinu Brătianu sau negociatorul Barbu Ştirbei nu erau menţionaţi. Copiii învăţau la şcoală că totul a fost făcut de Partidul Comunist, afirmaţie cu totul falsă. După 1989, adevărul a fost treptat restabilit. Mărturii diverse au conturat faptele aşa cum s-au petrecut, iar istoricii români s-au alăturat celor occidentali în cercetarea documentelor. Dar au rămas încă în umbră mulţi dintre autorii schimbării cruciale de la 23 august 1944. Majoritatea a pierit în închisori. Digi24 schiţează câteva dintre aceste portrete:

Pe locul în care astăzi se află Sala Palatului, era aşezată, înainte de cel de-al doilea război mondial, aşa-numita Casă Nouă a Palatului Regal. Lipsită de atmosfera somptuoasă a clădirii principale, era mai potrivită ca locuinţă. Aici, la parter, l-a primit Regele Mihai pe mareşalul Antonescu la 23 august 1944, mai precis în salonul galben, în stânga intrării. Alături de rege s-a aflat generalul Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, iar mareşalul a venit însoţit de ministrul de externe Mihai Antonescu. Vis-a-vis de salonul galben, în biroul regelui, aşteptau secretarii săi, Ion Mocsoni-Stârcea şi Mircea Ioniţiu, dar şi generalul Aurel Aldea şi diplomatul Grigore Niculescu Buzeşti, cei care pregătiseră militar şi diplomatic lovitura de palat.

Generalul Aurel Aldea

În casa generalului Aurel Aldea s-au desfăşurat întâlniri cu înalţi ofiţeri ai Armatei. Generalul Aldea, marginalizat de mareşalul Antonescu din cauza criticilor aduse, se asigura în acest fel că Armata va acţiona la ordinele Regelui şi că nu se vor produce defecţiuni. De asemenea, se discutau măsurile de apărare a Bucureştiului în faţa represaliilor germane. Imediat după lovitura de palat de la 23 august, generalul Aldea a devenit ministru de Interne, în primul guvern Sănătescu. Solidar cu regele în perioada grevei regale, generalul Aldea a fost arestat în mai 1946 şi acuzat de comunişti că a organizat grupuri de rezistenţă anti-comunistă pe întreg cuprinsul ţării. Condamnat iniţial la muncă silnică pe viaţă, apoi la temniţă grea, Aurel Aldea a fost supus unui regim de exterminare sălbatic. Generalul a murit la Aiud, la 17 octombrie 1949.

Generalul Niculescu-Buzeşti

Spre deosebire de generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti a izbutit să se pună la adăpost de teroarea comunistă, fugind mai întâi în Elveţia şi apoi în Statele Unite. În 1947, Tribunalul Poporului l-a condamnat în lipsă la muncă silnică pe viaţă:

Diplomat de carieră şi din mai 1941, şeful direcţiei cifru de la Ministerul de Externe, Grigore Niculescu-Buzeşti a jucat un rol cheie în negocierile pe care Regele Mihai şi opoziţia democratică le-au purtat cu anglo-americanii pentru ieşirea României din alianţa cu Hitler. Avea acces la informaţii esenţiale şi asigura comunicarea cu emisarii români de la Cairo sau Ankara. El a fost omul de legătură între Palat şi Iuliu Maniu pe care l-a vizitat de nenumărate ori în casa aceasta, de pe strada Negustori din Bucureşti. După căderea lui Ion Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti a devenit ministru de Externe, dar a pierdut această funcţie odată cu instalarea guvernului comunist a lui Groza.

Colonelul Emilian Ionescu

Pe coridorul dintre salonul galben, unde se aflau regele şi mareşalul, şi biroul unde aşteptau diplomatul Niculescu-Buzeşti şi generalul Aldea, se afla aghiotantul regal, Emilian Ionescu. În declaraţia dată la Securitate în mai 1948, el povesteşte că subofiţerii intraţi în salon ca să îl arestezeze pe Ion Antonescu au fost intimidaţi de ameninţările mareşalului aşa că el le-a ordonat din uşă: „executarea” salvând situaţia. Firul evenimentelor este confirmat şi de regele Mihai. Ca apropiat al regelui, Emilian Ionescu a făcut mai mulţi ani de închisoare la Jilava şi Târgu Ocna, dar a colaborat apoi cu regimul.

Iuliu Maniu și Dinu Brătianu

Dar nu toţi autorii importanţi ai schimbării de la 23 august 1944 s-au aflat la Palat în momentul cheie al arestării mareşalului Antonescu. Preşedintele ţărănist Iuliu Maniu fusese un critic deschis al continuării operaţiunilor dincolo de Nistru, după eliberarea Basarabiei. Liderul liberal, Dinu Brătianu îi împărtăşea opinia. Negocierile cu Aliaţii, purtate la Cairo, la Ankara sau la Stockholm, se făceau în numele Regelui, dar şi în numele lor, ca reprezentanţi legitimi ai ţării. Niciunul dintre ei nu s-a aflat, pe 23 august, la Palatul Regal. În ciuda contribuţiei incontestabile la scurtarea războiului, şi Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au murit în închisoare. Au făcut parte din primul mare val de arestări politice:

Lucrețiu Pătraşcanu, comunistul de la 23 august

Represiunea nu s-a limitat însă la elita aşa-zis burghezo-moşierească a ţării. Victime ale cruzimii regimului Dej au căzut şi vechii tovarăşi din partidul comunist. Electrician de meserie, dar avid de putere, ilegalistul Gheorghe Gheorghiu Dej se temea de popularitatea şi de ascendentul moral dobândit de Lucreţiu Pătrăşcanu pentru că participase alături de rege la lovitura de la 23 august 1944. Când a avut acordul lui Stalin pentru tranşarea puterii în partid, Dej i-a îndepărtat în 1952 pe moscoviţii Ana Pauker şi Vasile Luca.

„La un moment dat am asistat la această surpriză extraordinară. Lucram pe şantier la Constanţa, la Canal, la Medgidia, la Hârşova, la Sudgiol, făceam tot felul de lucrări auxiliare la Canal. Am defilat la 1 mai şi după care a venit comunicatul care dădea de pământ cu Ana Pauker, cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Nu ne explicam deloc, ce naiba s-a întâmplat? S-a întâmplat în interior acolo”, a povestit Dinu Giurescu.

Doi ani mai târziu, Gheorghe Gheorghiu Dej va orchestra şi eliminarea fizică a lui Pătrăşcanu. Acesta fusese arestat încă din 1948, a fost acuzat de spionaj şi naţionalism şovin şi a fost executat la Jilava, pe 17 aprilie 1954. Detaliile anchetei se găsesc în arhivele CNSAS: unul dintre artizanii comunizării României, Lucreţiu Pătrăşcanu a căzut victimă maşinăriei la a cărei instalare ajutase.

Într-o casă de pe strada Armenească din Bucureşti, Lucreţiu Pătraşcanu a aşteptat, alături de ceilalţi tovarăşi comunişti, semnalul îndepărtării de la putere a mareşalului Antonescu. Cominternist, dar în acelaşi timp, profesor de drept şi doctor în economie, Lucreţiu Pătrăşcanu a devenit ministru fără portofoliu în primul guvern Sănătescu şi a făcut parte din delegaţia care a semnat armistiţiul la Moscova.A devenit apoi ministru de justiţie, funcţie în care a dat semnalul marilor procese politice cărora le-au căzut victimă mii de oameni, în frunte cu liderii partidelor istorice.

Reabilitat parţial în vremea naţional-comunismului practicat de Nicolae Ceauşescu, Lucreţiu Pătrăşcanu a fost unul dintre puţinii autori ai lui 23 august 1944 despre care românii aveau voie să discute înainte de 1989. Propaganda oficială a blocat însă tot timpul informaţia că Partidul Comunist a fost impus de Moscova în negocierile românilor cu Aliaţii şi că, în împrejurări normale, formaţiunea ar fi rămas multă vreme la dimensiunile neglijabile de dinainte de război.

Ion Antonescu, figura tragică de la 23 august

Cât despre mareşalul Antonescu şi ministru său, Mihai Antonescu, aceştia au avut parte de un simulacru de proces, în primăvăra lui 1946. Fuseseră luaţi din Casa Nouă, înainte să fie distrusă de bombardamentele nemţeşti, în noaptea de 23 august, imediat ce regele a părăsit Bucureştiul. Operaţiunea a fost făcută de o echipă a comunistului Emil Bodnăraş, agent sovietic. Iuliu Maniu nu fusese găsit, de aceea operaţiunea nu a mai fost făcută de ţărănişti, aşa cum era plănuit. Cei doi au fost predaţi sovieticilor şI deţinuţi la Moscova pentru aproape doi ani. Readuşi la Bucureşti în 1946, au fost condamnaţi la moarte de Tribunalul Poporului şi executaţi drept criminali de război în curtea închisorii Jilava pe 1 iunie 1946.

Regele Mihai, autorul principal în ziua de 23 august 1944

Înlăturarea monarhiei din România a dat comuniştilor cea mai mare bătaie de cap. În toamna lui 1947 rămăsese ultima instituţie constituţională din întreaga Europă de Est. Regele Mihai nu participase în nici un fel la Holocaust, scosese ţara din războiul în care aceasta luptase alături de nazişti şi era extrem de iubit de opinia publică.

„Sovietele au avut de-a face cu o monarhie foarte consolidată. Sunt rapoartele din 1945 care spun popularitatea regelui Mihai întrece pe a oricărui politician din România. E figura numărul 1 în Romania în opinia publică, de la ţărani până la politicieni, normali, nu comuniști”, a mai spus istoricul Dinu Giurescu.

După abdicarea forţată din decembrie 1947, regele Mihai şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în exil, mai întâi în sărăcie, mai apoi în relativă bunăstare, dar tot timpul sub tirul propagandei comuniste şi chiar postdecembriste.

Generalul Sănătescu, premierul de după 23 august

În rândul marilor personaje de la 23 august, generalul Constantin Sănătescu a fost singurul asupra căruia comuniştii nu au mobilizat la maxim nici propaganda, nici măsurile represive. Generalul a fost cel care a riscat să devină premier cu trupele naziste şi comuniste în acelaşi timp în ţară, dar crizele politice succesive l-au silit să demisioneze în decembrie 1944. S-a stins după trei ani, timp în care a asistat la ocuparea ţării de către Armata Roşie şi la startul violent al comunizării României.


Greva regală, apelul pe care Londra și Washingtonul l-au ignorat

În urmă cu 70 de ani, la 23 august 1944, România a ieşit din alianţa cu Hitler şi s-a alăturat taberei Aliaţilor. Regele Mihai a evitat astfel transformarea ţării în teatru de război şi a făcut posibilă recuperarea Transilvaniei. Regele a lipsit însă de la prima paradă de 23 august, cea care a avut loc în 1945. Cu două zile înainte declarase greva regală, adică rupsese toate legăturile instituţionale cu guvernul Groza, impus de Moscova. Tensiunile de atunci, răstălmăcite de propaganda comunistă, apar astăzi cu claritate din mărturii şi documente. Greva regală a durat patru luni şi a fost demersul regelui de a obţine ajutorul Occidentului într-un moment cheie. Dar Londra şi Washingtonul au preferat să îşi ţină cuvântul faţă de Stalin, cu urmările cunoscute.

La 21 august 1945, regele Mihai îi cere premierului pro-sovietic Petru Groza să demisioneze. Acesta refuză şi atunci regele nu mai promulga actele normative emise de Guvern. Întreruperea oricăror contacte cu administraţia Groza explică şi absenţa regelui de la prima aniversare a loviturii de stat la 23 august 1944 prin care România părăsise alianţa cu Hitler.

Regele Mihai îl numise premier pe Groza la 6 martie împotriva voinţei sale, în condiţii extrem de grele. Deşi lupta şi ea contra Germaniei, România fusese ocupată de sovietici din toamna lui 1944. Ca să justifice prezenţa ilegală şi sufocantă a Armatei Roşii, comuniştii provocau tulburări şi violenţe. Regele se străduia să direcţioneze efortul vechii administraţii de a face faţă tăvălugului, dar prin decizia Comisiei Aliate de Control, armata din interior, jandarmeria şi chiar siguranţa fuseseră dezarmate. Regina ajunsese să intervină şi la generalii sovietici ca să salveze de rechiziţia Armatei Roşii măcar paturile de spital şi medicamentele pentru răniţii români veniţi de pe frontul de Vest.

N-a fost numai dezarmarea armatei române, dar şi o întreagă acţiune de propagandă ca să facă Vestul să creadă că dom’ne, e ceva neclar acolo în România, deci trebuie să instaurăm liniştea. Iar partidele de opoziţie nu mai puteau să-şi publice ziarele, radioul era total controlat”, spune istoricul Dinu Giurescu.

Această lipsă de informaţii coerente îl ajuta pe Stalin să controleze nestingherit România, conform acordului de procentaj agreat cu Churchill la Moscova în octombrie 1944, cu câteva luni înainte de Yalta. Trimisul lui Stalin cu această misiune a marcat memoria românilor:

Vîşinki, acest procuror general al Uniunii Sovietice deci omul care era direct, primul responsabil pentru procesele monstruoase care exterminaseră o lume întreagă acolo, venea aici să spună “Yalta sunt eu”, adică să declare că în contextul din 1945, România nu mai era liberă şi că guvernul putea să fie numai unul aprobat de la Moscova”, afirmăAndrei Pippidi.

Pe când regele Mihai cerea în zadar Comisiei Aliate de Control cooptarea în guvernul Groza a partidelor democratice şi primea refuzul lui Vîşinski, regina Elena nota în jurnal că „este dezgustător să vezi cum diplomaţii anglo-americani tremurau pur şi simplu în faţa ruşilor”. În seara zilei de 5 martie, când anglo-americanii au transmis că nu vor ajuta, regina nu şi-a mai putut ascunde teama pentru viaţa ei şi a fiului ei. Prinţul regent Kiril al Bulgariei, fusese deja ucis.

„Dacă ni se va întâmpla ceva, va fi o ruşinoasă pată de sânge în istoria civilizaţiei moderne. Mihai s-a comportant eroic şi nimeni nu s-a învrednicit să-i stea alături. Suferă martiriul acesta în numele dreptăţii, onoarei şi binelui poporului său. Inima mea plânge şi suferă pentru el. Să-mi dea Dumnezeu curajul necesar să îl pot susţine până la capăt”, a scris regina Elena în jurnalul său.

„Patrulau tancuri militare sovietice, aşa în Piaţa Palatului, vin două-trei tancuri, pleacă, iar vin, asta însemna o presiune psihologică extraordinară”, adaugă istoricul Giurescu.

În dimineaţa de 6 martie, regele i-a arătat liberalului Dinu Brătianu două documente: unul era numirea lui Petru Groza, cealaltă era propria abdicare. Regele prefera să plece decât să ia parte la instalarea comuniştilor. Brătianu a fost de acord că abdicarea rezolva problema de conştiinţă a regelui, dar a insistat că nu va ajuta deloc România. În ultima clipă, britanicii i-au transmis regelui „să nu ia irevocabila măsură a abdicării dacă mai consideră posibilă o rezolvare a situaţiei”. Mihai a rupt abdicarea şi a aşteptat momentul potrivit.

Momentul potrivit a sosit la sfârşitul lui iulie 1945 când în Statele Unite venise la putere Harry Truman, iar în Marea Britanie, premierul Churchill a fost înlocuit de laburistul Clement Atlee, amândoi mai puţin fascinaţi de geniul politic violent al lui Stalin. În plus, în toiul conferinţei de la Postdam, începute la 17 iulie, preşedintele Truman l-a informat pe Stalin că Statele Unite au detonat cu succes prima bombă nucleară. Efectul s-a văzut la negocierile privind principalele linii ale păcii.

Acordul de la Postdam, aparenta șansă a României

După hotărârea privind capitularea necondiţionată a Japoniei şi demilitarizarea Germaniei, nodul gordian al discuţiilor a fost soarta Poloniei, victima lui Hitler, acum ocupată de Stalin. În paralel, Occidentul declara că tratatele de pace cu fostele aliate ale lui Hitler, adică Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi România, vor fi semnate „numai cu guverne recunoscute a fi democratice”. Deşi rezoluţia de la Postdam nedreptăţea România eludând efortul ei contra Germaniei, documentul oferea o speranţă. Guvernul Groza nu era democratic, deci era în interesul păcii ca el să fie înlăturat.

Folosindu-se şi de tonul apăsat al Statelor Unite care aveau supremaţia nucleară prin Hiroşima şi Nagasaki, regele Mihai i-a cerut lui Groza să lase locul unui guvern democratic. Dar occidentalii s-au dovedit din nou indecişi. Abia în toamnă, americanii au trimis în România un raportor. Izolat politic, regele s-a retras la Sinaia. Nu a venit nici la Te-Deumul de Sfântul Mihail pe care i l-a dedicat guvernul.

Românii au înţeles perfect greva Regelui. În acea zi de 8 noiembrie 1945, în Piaţa Palatului Regal a avut loc cea mai mare manifestaţie anti-comunistă de la intrarea Armatei Roşii în România şi până în decembrie 1989. Flavia Coposu era atunci studentă la ASE:

Ţipam: regele Mihai, regele Mihai, aveam poza regelui şi a reginei. Manifestam. Au venit şi liberalii, o grămadă de studenţi de la Medicină, de la Politehnică. Au venit aceste blestemate de camioane, cu muncitori, care aveau nişte răngi de lemn, de fier, de cauciuc, şi izbeau lumea din camion. Şi atuncea nişte băieţi mai zdraveni de la Politehnică şi de la noi, au oprit camionul şi l-au răsturnat. Şi-atunci a început bătălia. Bătălie, şi au început să tragă de sus de pe Ministerul de Interne”, povestește Flavia Coposu.

Abia în decembrie 1945, în urma negocierilor inter-aliate de la Moscova, regele grevist a primit un răspuns, dar dezamăgitor. Contrar declaraţiei de la Postdam, Washingtonul şi Londra au recunoscut guvernul Groza după ce inclusese în rândurile sale doar doi ne-comunişti. Marii lideri politici au refuzat însă posturile ca să nu devină complici la comunizare. Dar absenţa unor politicieni de prestigiu dădea însă un şi mai mare spaţiu de manevră comuniştilor: „Istoria românească pornise într-o direcţie primejdioasă, orice mişcare necugetată însemna fie pieirea ta, fie pieirea altora, puteai deveni în orice clipă victima propriei inabilităţi. O zi nu mai semăna cu alta, atitudinea oamenilor faţă de realitate se schimba cu o viteză fulgerătoare. Orice hotărâre ai fi luat, parcă ai fi luat-o împotriva ta însuţi.”

Fără ieşire, regele a reluat în ianuarie 1946 semnarea documentelor guvernamentale. Miza menţinerii lui Groza era semnarea tratatului de pace. Aceasta a fost şi miza falsificării grosolane a alegerilor din noiembrie 1946. Numai un guvern marionetă putea semna la Paris, în 1947, un tratat atât de înrobitor pentru România şi numai un astfel de guvern putea cere menţinerea Armatei Roşii în ţară, legalizând astfel ideologic ocupaţia de facto.


INSTALAREA COMUNISMULUI in Romania, prin forta… by medialert

Armata sovietică, garantul celei mai negre perioade din istoria României

În urmă cu 70 de ani, la 23 august 1944, regele Mihai şi liderii democratici ai ţării au avut de luat o decizie extraordinar de dificilă. Prin ieşirea ţării din alianţa cu Hitler au salvat România de la distrugere fizică – continuarea războiului contra URSS ar fi transformat ţara în teatru de operaţiuni. În plus, ei au deschis calea recuperării nordului Transilvaniei de la Ungaria, fapt realizat prin efortul de război al României alături de Aliaţi. În acelaşi timp însă, cum printre Aliaţi se număra şi Uniunea Sovietică, 23 august a deschis şi calea Armatei Roşii spre centrul Europei, câteva luni mai devreme. România a fost copleşită politic de URSS, care a impus la guvernare regimul comunist – un regim care a desfigurat țara.

În septembrie 1944, România semnează Convenţia de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, în condiţii umilitoare. Sovieticii ne tratează drept o ţară învinsă şi comit jafuri şi violenţe asupra populaţiei civile. Propaganda ridică însă în slăvi marele prieten de la răsărit: „Piaţa Victoriei este un imens şantier. Odată cu tribunele, se montează şi panourile cu Majestatea Sa Regele Mihai şi chipurile marilor dascăli şi conducători Marx şi Engels, Lenin, Stalin. Apare primul car alegoric. El reprezintă lupta victorioasă, eliberatoare, a armatei roşii.”

Partidul comunist, care număra în 1944 doar o mie de membri, profită din plin de susţinerea Uniunii Sovietice şi acţionează sistematic pentru a acapara întreaga putere politică.

Figurile importante ale momentului, comisarii poporului şcoliţi la Moscova, Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca, găsesc momentul prielnic să impună politica lui Stalin în România.

„Partidul comunist din România şi-a datorat ascensiunea unui factor numit URSS şi ocupaţia militară. Comunizarea României a intervenit printr-un concurs de împrejurări dramatic rezultat de avansul trupelor soviectice si de prăbuşirea statului de drept sub asediul partidului comunist din România şi al aliaţilor săi”, explică Ioan Stanomir, politolog.

Guvernele instalate de Regele Mihai după 23 august încearcă să restabilească un regim democratic. Dar comuniştii nu sunt mulţumiţi de cele câteva posturi care le revin la guvernare şi ajung să înlăture figurile importante ale partidelor istorice şi să acapareze ministerele-cheie: armata, justiţia şi internele.

„Nu s-a autolegitimat, el a fost legitimat de sovietici, de ruşi, care ocupau practic ţara. Ocupau ţara cu unităţi mult mai numeroase decât erau prevăzute prin Convenţia de armistiţiu. Ei ar fi dorit să înglobeze România în cadrul URSS şi noi cei mai tineri ne temeam foarte mult de treaba asta. Pe străzile Bucureştiului totul era drapat în roşu, mai ales la anumite sărbători, steaguri roşii, cu poza lui Stalin cât un bloc de mare”, povestește Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER.

Emisarul lui Stalin, Andrei Vîşinski, îi cere Regelui Mihai la 28 februarie 1945 să ofere postul de prim-ministru lui Petru Groza, care va conduce un guvern dominat de comunişti. Odată cu guvernarea Petru Groza, începe cea mai neagră perioadă din istoria României.

Misiunea noului guvern pentru următorii ani era să ducă la îndeplinire planul sovietic de comunizare a României prin confiscarea moşiilor, lichidarea băncilor, suprimarea partidelor politice, înlăturarea Regelui şi instaurarea unui regim de teroare, bazat pe cenzură, supraveghere şi represiune.

Ca reacţie la propaganda violentă a regimului există însă o puternică opoziţie anticomunistă. Oamenii ies în stradă în semn de solidaritate cu Regele Mihai. Dinu Zamfirescu a participat la marea manifestaţie anticomunistă din 8 noiembrie 1945. Avea doar 16 ani.

„Nu era neapărat o manifestaţie împotriva regimului, era o manifestaţie pentru rege şi o manifestaţie pentru libertate. Erau cordoane militare cu mitralierele puse în baterie pe străzile de pe care se accedea în Piaţa Palatului. Noi strigam Regele și Patria și ei strigau Regele și făceau semn aşa (vă luăm beregata – n.red.)”, mai spune preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER.

Mai era doar un pas până la acapararea totală a puterii. Un pas pe care comuniştii nu s-au sfiit să-l facă: fraudarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, prin inversarea rezultatelor care îi dădeau câştigători în realitate pe naţional ţărănişti.

Nu mai era loc de emoţii. Liderii comunişti ştiau deja rezultatul şi pregăteau decapitarea partidelor istorice.

„În întreaga ţară, candidaţii blocului vor ieşi cu zdrobitori majorităţi. Domnii istorici terfelesc, calcă în picioare, îşi bat joc de independenţa ţării, de independenţa poporului”, spunea atunci Ana Pauker.

După numai un an, în 1947, Ana Pauker ajungea ministru de externe şi vice-prim-ministru. „Domnii istorici” pe care îi înfiera cu atâta convingere aveau să sfârşească în temniţele comuniste. Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sunt condamnaţi în noiembrie 1947 şi vor muri în închisoare. Avea să fie şi soarta elitelor româneşti.

„Salamul era ţara şi comuniștii puneau mâna pe ţară tăind câte o felie, câte o felioară până au mâncat tot salamul. Felioarele erau grupările aşa-zis burgheze, sau democrate sau, după cum le spuneau comuniştii, trădătoare sau imperialiste, care erau încetul cu încetul înlocuite de oamenii sovietici”, afirmă istoricul Mihai Dimitrie Sturdza.

Anul 1947 poate fi considerat începutul sfârşitului pentru democraţia românească, odată cu desfiinţarea partidelor politice şi abdicarea Regelui. În 1948 ia naştere Partidul Muncitoresc Român, în fruntea căruia se afirma Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul care va susţine supunerea totală în faţa Moscovei. Pentru România vin timpuri negre, în care libertatea individuală rămâne o amintire.


Comunismul s-a impus prin forță militară în… by medialert

 Comunismul s-a impus prin forță militară în tot estul Europei

La 23 august 1944, România a ieşit din alianţa cu Hitler şi s-a alăturat Aliaţilor, adică Marii Britanii, Statelor Unite şi URSS. Regele Mihai şi colaboratorii săi, Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, prinţul Ştirbey sau generalul Aldea, au evitat în acest fel transformarea ţării în teatru de război şi au sporit substanţial şansele recuperării Transilvaniei de Nord. În plus, au eliminat orice posibilă justificare a Moscovei pentru ocuparea României de către Armata Roşie.

Propaganda comunistă, extinsă de Securitate şi în emigraţie, a vehiculat mult timp ideea că România a fost sovietizată din cauza deciziei regelui de la 23 august 1944. Faptele şi documentele dovedesc că umbra stalinismului s-a întins asupra Europei de Est, indiferent de tabăra în care s-au aflat ţările din zonă în timpul războiului.

Startul dictaturilor comuniste din Est s-a dat peste tot prin instalarea de guverne pro-comuniste. Deseori, alături de comuniştii declaraţi, în aceste guverne intrau formaţiuni-marionetă denumite Fronturi, aşa cum a fost Frontul Plugarilor din România. Intrau, de asemenea, facţiuni rupte din partidele tradiţionale. Erau aşa-numiţii “tovarăşi de drum” pe care Moscova îi accepta până la comunizarea totală:

„În Bulgaria a fost primul guvern, al nostru la 6 martie, în Ungaria a mers încet de tot, în Ungaria acolo au prevalat micii agrarieri încă din 1945, partid ţărănesc, dar burghez, dar în 1948 au reuşit să îi disloace şi în 1949 să se proclame republica populară. La noi republica populară s-a proclamat în 1947, la bulgari în 46, la sârbi în 46, la albanezi în 46 şi la polonezi în 47”, arată istoricul Dinu Giurescu.

Bulgaria, baie de sânge

Faptul că în septembrie 1944, Bulgaria avea deja un guvern comunist nu este întâmplător:

„La Sofia, aveam un partid comunist foarte puternic, aveam pe şeful Cominternului, Dimitrov, care era de origine etnică bulgară. În toată perioda interbelică grupuri de bulgari, inclusiv Partidul Comunist din România fusese populat cu astfel de elemente bulgare care mergeau şi la Moscova, unele l-au întâlnit şi pe Stalin, bulgarii erau foarte, foarte activi”, explică istoricul Armand Goșu.

Influenţa mai mare a comuniştilor bulgari nu a scutit însă Bulgaria de violenţe. Victoria comuniştilor la Sofia a însemnat execuţia sumară a peste 20.000 de oameni. Între ei, prinţul Kiril, regentul ţarului minor Simeon al II-lea, consilieri regali, foşti miniştri, înalţi funcţionari.

Chiar din septembrie 1944 a fost urât de tot ce a fost acolo, sute de execuţii au fost în septembrie 1944. E de neînchipuit ce a fost acolo. Nu ştiu de ce”, spune Dinu Giurescu.

Ungaria, dezamăgirea lui Stalin

Ungaria, în schimb, a fost dezamăgirea lui Stalin. El nu înţeles preferinţa lui Horthy pentru Hitler în ciuda sprijinului sovietic pentru revendicările teritoriale, inclusiv a celor în dauna României. Iar la alegerile din 1945, comuniştii au fost înfrânţi şi s-au impus abia în 1947:

„În 1945, sovieticii nu controlau toate mecanismele politice din zonă. Alegerile au fost câştigate de acest Partid al Micilor Proprietari, un partid care continua linia naţionalistă tradiţională a politicii Ungare pe fondul unei susţineri formale a parlamentarismului democratic. Fapt care a întârziat oarecum preluarea puterii de către sovietici, dar a şi deteriorat prestigiul de care se bucura Ungaria în faţa liderilor sovietici, fapt care a dezavantajat-o nu numai în relaţia cu România, ci şi în relaţia cu Cehoslovacia şi în oarecare măsură în relaţia cu Iugoslavia”, spune istoricul Cosmin Popa.

Tito, concurența lui Stalin în Balcani

Iugoslavia a avut un traseu complet diferit. La sfârşitul războiului, Iosif Broz Tito avea legimitatea luptelor contra naziştilor ceea ce îl făcea cumva egalul lui Stalin, învingătorul lui Hitler. Iugoslavia nu a semnat Pactul de la Varşovia.

„În Iugoslavia, Tito, vreme de patru ani, a condus un război de partizani, s-a umplut de glorie, era un fel de erou al Balcanilor. De aici şi neplăcerea pe care o are Stalin pentru că Tito începe să aibă iniţiative. Prin 45-46, i se pare că ar putea să anexeze Albania, încearcă să facă un fel de coaliţie cu Bulgaria”, explică Armand Goșu.

Polonia, dublă victimă

Marea miză a Occidentului după război era însă soarta Poloniei. Ştearsă de pe hartă şi împărţită între Hitler şi Stalin în 1939, Polonia a avut în timpul războiului un guvern în exil. Dar spre deosebire de francezul De Gaulle, care s-a întors în glorie la Paris, guvernul polonez nu s-a bucurat de acelaşi sprijin anglo-american masiv.

„Polonia era pierdută pentru simplul motiv că acolo era armată sovietică. Că Stalin controla situaţia din Polonia şi că Stalin nu accepta sub nici o formă altă situaţie. Da, Stalin, Comitetul de la Liublin, care era guvernul agreat de sovietici, format din comunişti şi pro-comunişti, acceptă câţiva miniştri din guvernul de la Londra, dar nu mai mult. Puterea se afla în mâinile lui Stalin”, subliniază Armand Goșu.

Totuşi, temându-se de o reacţie virulentă a polonezilor, care ar fi putut duce la o intervenţie occidentală, Moscova nu a împins Polonia spre colectivizare şi anihilarea proprietăţii private în economie, cum s-a întâmplat în România. Pe de altă parte, bucata de est a Poloniei cu oraşul Liov a fost dată Ucrainei, iar Varşovia a primit cu titlu de compensaţie teritorii din estul Germaniei înfrânte.

„Vorbim despre Prusia Orientală, Pomerania, Silezia. Li s-a permis epurarea etnică a acestor zone. Gândiţi-vă că în timpul deportărilor organizate de autorităţile poloneze, rata sinuciderilor zilnică ajunsese undeva între 5000 şi 7000 de persoane în rândul populaţiei germane”, spune istoricul Cosmin Popa.

Cehoslovacia negociază preventiv cu Stalin

Cealaltă victimă a lui Hitler, Cehoslovacia, este la rândul ei comunizată. Stalin a insistat ca Praga să fie eliberată de trupele sovietice, nu de cele americane din zonă, dar instalarea regimului comunist nu se face imediat. Edward Beneš, preşedintele care primise ultimatumul lui Hitler, negociase din vreme cu Stalin:

„Avem această atitudine pe care preşedintele Beneș o împărtăşea oricărui politician din Est cu care venea în contact: e bine, dragilor, să faceți acuma ceea ce oricum veţi face apoi sub ameninţarea forţei şi într-o formă mult mai radicală. De aceea, Cehoslovacia a semnat încă din 1943 un tratat de alianţă cu Uniunea Sovietică, un tratat de alianţă care orienta tot ce însemna aparat militar, de securitate, economie, dar stipula că Cehoslovacia îşi va alege forma de guvernământ politic, care va fi una parlamentar-democratică”, arată istoricul Cosmin Popa.

Împărțirea Germaniei, epicentrul Războiului Rece

Cât despre Germania, aceasta a fost iniţial împărţită în patru, între Occident şi URSS, cu zona de nord-est aparţinând sovieticilor. Ulterior, zonele americană, britanică şi franceză s-au unit alcătuind Republica Federală Germană. Berlinul, împărţit de asemenea, a devenit capitala Republicii Democrate Germane.

„Blocada Berlinului. În 1949, Stalin a încercat să blocheze Berlinul de Vest şi să îi scoată pe anglo-americani şi pe francezi de acolo, ca să rămână Germania răsăriteană pur sovietică. Şi Vestul a reacţionat, mai ales americanii şi au făcut celebrul pod aerian şi au aprovizionat luni de zile oraşul cu cartofi, cu cărbune, cu tot ce trebuia ca să funcţioneze un oraş cu 2 milioane de locuitori. Stalin şi-a dat seama că nu merge şi au redeschis culoarele de circulaţie”, povestește Dinu Giurescu.

Încetarea blocadei nu a însemnat însă şi reglarea diplomatică a situaţiei Germaniei. Între cele două tabere, care au dominat planeta în timpul Războiului Rece, nu a existat un tratat limpede în problema germană. Ea a fost rezolvată abia în 1989 la discuţiile dintre cancelarul vest german Helmut Kohl şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov, care au dus la prăbuşirea Zidului Berlinului şi la reunificarea Germaniei.


Comunizarea imediată, amânată de 23 august 1944. Moscova plănuise instalarea fără întârziere a unui guvern-marionetă

23 august 1944 a prins Partidul Comunist din România într-o stare precară. În perioada războiului, Moscova pierduse legătura cu majoritatea membrilor partidului, adică agenţii săi din România. Mulţi dintre ei erau închişi. Aşa se şi explică faptul că atunci când URSS a condiţionat negocierile cu regele Mihai de prezenţa comuniştilor în echipă, singurul disponibil a fost avocatul şi profesorul Lucreţiu Pătrăşcanu, o figură ceva mai agreabilă.

După ocuparea ţării de către Armata Roşie, în septembrie 1944, Moscova a susţinut din plin ridicarea partidului comunist la nivelul unui organism capabil să impună dictatura. S-a folosit în acest sens o maşinărie de propagandă intensă, vechea reţea de ilegalişti, dar şi o serie întreagă de oportunişti: Ieşirea României din alianţa cu Hitler prin lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 a stricat planul comunizării imediate a României. Din acest motiv a fost nevoie de o perioadă de tranziţie.

„Comuniştii români făcuseră scenariul că Armata Roşie va elibera teritoriul românesc, în partea eliberată se va instala un Comitet Naţional de Eliberare, cum s-a întâmplat în Polonia. Şi Comitetul de Eliberare pro-comunist îşi va pune oamenii de la început. Or, dintr-o dată în faţa Armatei Roşii se afla un stat care funcţiona cu proprii săi funcţionari, cu Armată, cu Jandarmerie, cu tot ce trebuie”, spune istoricul Dinu Giurescu.

Partidul comunist era complet nepregătit să intre deschis pe scena politică de la Bucureşti

Interzis în perioada interbelică pentru că susţinea dezmembrarea României, Partidul Comunist Român fusese practic anihilat de organele de Siguranţă ale Regatului, iar membrii săi cominternişti erau puţini şi dispersaţi.

„În aceşti ani 44-47, pe nucleele acestor reţele ale Cominternului, în toate ţările în zona sovietică s-au constituit partide politice, au fost promovaţi oameni din aceste reţele, iar aceste reţele, cel puţin în cazul României, au fost vitale, esenţiale pentru a prelua controlul asupra României”, afirmă istoricul Armand Goşu, istoric, expert în spaţiul ex-sovietic.

Astfel, primul guvern pro-comunist al României a fost instalat abia după jumătate de an de la semnarea armistiţiului cu Moscova, dar nu a avut în frunte un comunist, ci pe Petru Groza, burghez devenit şeful formaţiunii marionetă “Frontul Plugarilor”:

„Din punct de vedere al imaginii i se putea invoca un trecut cvasi-democratic, însă era îndeajuns de docil încât să nu pună nici un fel de probleme PCR”, precizeaază istoricul Cosmin Popa.

Locomotivele partidului comunist erau însă altele, iar relaţiile dintre ele nu funcţionau la vedere.

„Când s-a produs schimbarea, nu ştiam nimic. Am întrebat: tată, cine e Gheorghiu Dej? Cine e Ana Pauker? Aveam 17 ani. Se ştia că erau două grupări în Partidul Comunist: una naţională, în jurul lui Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu şi alţii care stătuseră în închisoare şi în lagăr în vremea războiului, Ceauşescu mai tânăr şi alţii în jurul Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, care veniseră de la Moscova în septembrie 1944”, povesteşte Dinu Giurescu.

Lipsa cronică de cadre a partidului comunist a fost suplinită de cele două divizii sovietizate Tudor Vladimirescu şi “Horia, Cloşca şi Crişan”. Prima este celebră pentru că a înconjurat Palatul Elisabeta în momentul abdicării forţate a Regelui Mihai.

„Mai puţin se ştie că din cea de-a doua divizie “Horia, Cloşca şi Crişan” au fost selectaţi şi au fost promovaţi mulţi oameni care au devenit cadre de nădejde ale Partidul Comunist Român, ale armatei populare române, ale sistemului de securitate încă de la înfiinţarea Securităţii, nici măcar Ceauşescu, nici Gheorghiu-Dej cu declaraţia din aprilie. Unii au cariere până în 1989, pot fi urmăriţi în dosarele de cadre”, afirmă Armand Goşu.

Altă sursă de cadre a fost chiar aparatul de partid şi funcţionăresc al URSS

Instituţiile româneşti au fost inundate de aşa-numiţii consilieri cu statut special:

„Erau pe lângă fiecare minister, nu numai pe lângă armată şi securitate sau interne. Fiecare minister şi căile ferate, toţi aveau consilieri sovietici. Şi la Cultură”, spune Dinu Giurescu.

Tuturor acestora li se adăuga armata sovietică propriu-zisă astfel că în scurt timp, statul român nu a mai putut funcţiona normal.

„Regele Mihai în toamna lui 1945, începutul lui 1946, le transmite un memoriu de americanilor în care le spune: “Domnilor, aici nu se mai poate face nimic”, începuse greva regală, şi el avansează cifra de 1 milion de soldaţi sovietici în România. Ei bine, chiar dacă nu acceptăm cifra, să spunem că nu erau 1 milion, ci 500.000, era enorm. 500.000 de militari pe teritoriul unui stat paraliza acel stat. România nu mai funcţiona, România nu mai era a românilor”, explică Armand Goşu.

Totul era supervizat ideologic, iar partidul era pe cale să devină o maşinărie eficientă.

Dar cu toate progresele sale rapide, Partidul Comunist Român era tutelat permanent de Moscova prin ordine directe. Ordine care nu erau niciodată explicate publicului.

„(Ordinele) erau transmise liderilor de partid prin ambasada sovietică. Atunci când nu erau transmise direct în întâlnirile lui Stalin, astfel de instrucţiuni se transmit prin ambasadă. Dar Stalin tranşa chestiunile importante. El a hotărât că şeful Partidului Comunist va fi Gheorghe Gheorghiu Dej, şi nu Ana Pauker”, afirmă Armand Goşu.

„La un moment dat am asistat la această surpriză extraordinară. Lucram pe şantier la Constanţa, la Canal, la Medgidia, la Hârşova, la Sudgiol, făceam tot felul de lucrări auxiliare la Canal. Am defilat la 1 mai şi după care a venit comunicatul care dădea de pământ cu Ana Pauker, cu Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Nu ne explicam deloc, ce naiba s-a întâmplat? S-a întâmplat în interior acolo”, îşi aminteşte Dinu Giurescu.

Începea astfel dramatica experienţă a românior care nu îşi mai alegeau liber conducătorii, ci doar constatau rezultatele luptelor intestine din partidului comunist. Lumea democratică se prăbuşise sub presiunea arestărilor politice, cu şi fără proces, a deportărilor şi epurărilor, a colectivizării şi anihilării proprietăţii private. Că URSS trata România ca pe o nouă republică sovietică s-a putut vedea chiar şi pe stema Republicii Populare Române, unde a apărut în 1952 steua roşie a Kremlinului. Abia în 1989, românii vor izbuti să scape de ea.

  • George Damian:

23 august 1944, Basarabia şi British Pathe

Un filmuleţ difuzat la Londra în 1944 prezintă un caz clasic de propagandă. În acei ani lipsiţi de televiziune ştirile filmate erau difuzate în cinematografe, iar British Pathe a vârât în minţile englezilor propaganda sovietică. Filmuleţul de mai jos l-am găsit în arhiva British Pathe de pe youtube.com

De la bun început ni se spune limpede că râul Prut este graniţa dintre Rusia şi România. Apoi că imaginile au fost furnizate de Moscova – cel mai probabil şi textul citit de crainicul britanic tot în laboratoarele de la Moscova a fost scris. Dacă graniţa dintre Rusia şi România este pe râul Prut dispare orice fel de discuţie referitoare la Basarabia. Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă este redată în câteva vorbe, după care vedem imagini din oraşele Siret şi Botoşani – localităţi părăsite de civili. Iar mai apoi crainicul britanic ne mai spune că românii au început să se întoarcă la casele lor după ce au aflat că ruşii nu vor să le răpească pământurile. Doar că furăciunea fusese deja făcută!

Mesaje simple: graniţa dintre România şi Rusia pe râul Prut, armata sovietică este una puternică şi modernă, România a părăsit alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu are intenţia să ocupe părţi din România. Şi publicul britanic s-a liniştit.

De ce a avut loc lovitura de stat de la 23 august 1944

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

Dialogul dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din 23 august 1944

Revista Art-Emis a publicat un text prezentat drept transcrierea unei înregistrări a discuţiei purtată de regele Mihai cu mareşalul Ion Antonescu în după-masa zilei de 23 august 1944, chiar înainte de arestarea mareşalului (aici, semnalată de unul din comentatorii blogului).

Chestiunea este extrem de interesantă. Ştiu de la regretatul Florin Constantiniu că pe la sfârşitul anilor 1970 – începutul anilor 1980 printre istoricii români s-a răspândit zvonul asupra existenţei unei astfel de înregistrări, care s-ar fi aflat la Londra. În epoca interbelică existau mijloacele tehnice pentru înregistrări ambientale, serviciile de informaţii româneşti le foloseau de multă vreme (detalii aici). De asemenea, în Bucureşti erau prezenţi spionii britanici din misiunea lui de Chastelain, care imediat după arestarea lui Ion Antonescu au fost eliberaţi şi au asigurat legătura radio dintre regele Mihai şi Londra. Există astfel premisele ca înregistrarea discuţiei dintre rege şi mareşal să fi ajuns în Marea Britanie. Însă istoricii români care au mers la Londra în căutarea acestei înregistrări s-au întors cu mâna goală (cel puţin aşa mi-a spus Florin Constantiniu).

Din păcate, revista Art-Emis ne serveşte doar transcrierea înregistrării, fără necesara anexă audio care ar fi spulberat orice dubiu. Posibil ca plăcile originale să fi fost distruse şi să nu mai avem posibilitatea să auzim ce şi-au zis regele şi mareşalul. La fel de posibil este ca transcrierea să fi fost făcută înaintea distrugerii plăcilor, însă în acest caz textul a fost păstrat într-o arhivă (CNSAS?). Sursa dialogului se regăseşte în dosarul 215/1944, Fond CC al PCR Secţia Cancelarie, Arhivele Naţionale. Pe de altă parte, dialogul purtat este extrem de plauzibil, cu excepţia spuselor regelui Mihai care se descrie singur drept „copil prost şi bâlbâit”, chestie care îmi sună cumva fals. Evenimentele de la Palat din după masa zilei de 23 august i-au fascinat multă vreme pe istorici, care au încercat să le refacă în detaliu. Dacă această transcriere se dovedeşte autentică, va trebui pusă în context cu restul surselor. (Sunt în curs de verificare a documentului).

Mareşalul: Să trăieşti, Majestate! (Se aude şi vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, aţi adus ţara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situaţie din care numai încetarea imediată a luptei şi gonirea germanilor din ţară, o pot salva.

Mareşalul: Majestatea sa se înşeală…

Regele: Mai întâi obişnuieşte-te să vorbeşti cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareşalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.

Mareşalul: Voastră, dacă vreţi.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareşalul: Astăzi sunteţi nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineaţă m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ţi permit să-ţi arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele şi eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea ţării mele?

Mareşalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toţi şi când vă chem, nu aveţi timp pentru Regele ţării.

Mareşalul: Voiam să vă spun că vă înşelaţi dacă credeţi că salvaţi ţara printr-un armistiţiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceţi observaţii şi să vă daţi păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităţilor cu naţiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareşalul: Citeşte Domnule Antonescu şi vezi, crezi că Mareşalul poate trimite o telegramă ca asta?

Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă priveşte? Dacă n-o daţi o dau eu.

Mareşalul: Cum vă puteţi închipui că Mareşalul poate trăda aliaţii germani şi a se arunca în braţele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemţii? Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României? Dacă e garanţia pe Milcov, pe Argeş, (strigând) pe Olt?

Mareşalul: Nu sunt surd. De ce strigaţi?

Regele: Ba eşti. Altfel ai fi auzit vuietul ţării. Scurt: Domnule Mareşal, dai telegrama sau nu?

Mareşalul: Nu! Aşa, nu!

Regele: Dar cum?

Mareşalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e? Ne târguim aici, Domnule Antonescu?

Mareşalul: Mareşal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziţia să salvez ţara. Mă crezi, o ştiu bine, un copil bâlbâit şi prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele ţării şi al D-tale. Vreau să scap ţara şi (lovind cu pumnul în birou) nimeni şi nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareşalul: Majestatea Voastră este tânăr şi fără experienţă.

Regele: Suferinţa este o experienţă.

Mareşalul: Nu poţi dispune de ţară dacă…

Regele: Sunt şeful armatei şi ordinul Meu a fost dat.

Mareşalul: (violent). Ce ordin? Ştie Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?

Regele: Mă ameninţi? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? şi D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu şeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteţi o eroare şi o imprudenţă judecând astfel pe Mareşal.

Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareşal trebuie să hotărască.

Regele: Aici şi de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvaţi şi pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti şi acum, dar în beciu. Domnilor, sunteţi arestaţi!

Se aud zgomote de paşi, uşi deschise şi strigăte: Sus mâinile!

Mareşalul: Cum, eu mareşalul ţării…

Regele: Vax! Luaţi-i de aici. Să vie generalul Sănătescu.

23 August 1944


Categorii

Basarabia, DINU C. GIURESCU, Documentare/ Reportaje, George Damian, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Istorie, Rusia, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “Pe marginea prapastiei. 23 AUGUST 1944: documentare video, marturii istorice si de arhiva. CUM S-A INSTALAT COMUNISMUL IN ROMÂNIA SI IN EUROPA DE EST. “Orice hotarare ai fi luat, parca ai fi luat-o impotriva ta insuti”

  1. 1. >Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea >Sovietică.

    Conform National Geografic si Discovery History, dupa esecul in batalia Angliei, Hitler a constientizat ca in 2-3 ani se vor imoplica americanii, iar razboiul nu va mai putea fi castigat.
    O victorii rapida impotriva urss, i-ar fi dat un atu la masa negocierilor cu britanicii.

    2. Dupa parerea mea artmistitiul la 23 aug 1944 nu era posibil sa fie acceptat de Hitler, deoarece americanii doreau in primul rand ca petrolul romanesc sa nu ajunga la armata germana.
    Mai devreme sau mai tarziu ruii si americanii ar fi cerut imperativ acest lucru, iar Hitler nu ar fi avut cum sa-l accepte.

    Una din cauzele majore ale prabusirii armatei germane a fost lipsa comustibilului pt tancuri si avioane. In timpul ofensivei din Ardeni-dec 1944, multe tancuri germane s-au oprit in timpul luptelor din cauza lipsei de motorina..

  2. Au fost acuzati ca n-au fost barbati indeajuns incat sa nu supuna tara tiraniei mojiciei bolsevice.

    Iata ca au facut ce-au putut, in naivitatea lor datorata increderii in cuvantul vesnic mincinos al strainilor (ce-si uneau mainile vicleneste, pe sub masa pretinselor tratative, pentru a acapara Romania), unii platind apoi cu viata, altii cu functia, dar TOTI luptand PENTRU ROMANIA pana la ultima clipa a acestei vieti.
    N-au luptat strict pentru neamurile/clanurile lor ca infractorii ce-au acaparat puterea politica din ’89 incoace.
    Aceste scursuri contemporane ale istoriei, emanatii intrupate din miasmele mizeriei umane, ar putea constientiza ca nu sunt vrednice ce arunce la gunoi jertfa suprema a atator romani. Cu un ultim gest, acesti clovni tristi ai minciunariei si vanzarii, ar trebui nu sa-l urmeze neaparat pe acel comic suicidal, Robin Williams, dar macar sa-si faca un exit din functiile in care s-au cocotat si de unde au ruinat si distrus cat n-au facut toata tirania mojiciei bolsevice in tot sec. XX.

  3. @RomeoB

    Fals, Hitler a atacat URSS pentru că ştia că armata sovietică era pe poziţii ofensive şi viza cucerirea întregi europe. Ce a dat peste cap acest plan, a fost cucerirea rapidă a Franţei de către Germania, care a permis readucerea imediată a armatei germane în Polonia. Stalin calculase că războiul dintre Franţa, Anglia şi Germania va dura cel puţin 2 sau 3 ani, timp în care protagonişti de mai sus se vor istovi, cea ce îi va face o pradă uşoară în faţa armatelor sovietice care vor cuceri Europa. La fel Stalin estimase că armata sovietică are nevoie de maxim 2 ani de pregătire pentru a ataca Europa, iar în 1941 nu era complet pregătită de atac. Astfel în 1941 cu o armată în poziţie ofensivă şi doar pe jumătate capabilă de luptă, Stalin sa trezit cu armata Germană lângă el după un război fulger în vestul europei. În acest fel Stalin a fost prins pe picior greşit, cu armata în poziţie ofensivă, în loc de poziţie defensivă şi cu pregătirile neterminate. Astfel se explică dezastrul armatei roşii în faţa armatei germane din prima fază a războiului. Mitul că URSS-ul paşnic a fost atacat mişeleşte de către Hitler este un fals, adevărul este că Stalin se pregătea să cucerească Europa prin forţa aidoma lui Hitler. Faptul că Hitler a atacat primul a făcut ca războiul să fie dus în URSS, dând timp aliaţilor din vest să cucerească jumătate din Europa. Astfel Stalin va trebui să se mulţumească că jumătate de Europa în loc de toată.

    Pe site-urile militare veţi găsi amplasarea forţelor sovietice din Odesa şi Crimeia cu privire la cucerirea României. Acolo veţi vedea amplasamentul ofensiv pentru cucerirea rapidă a oraşelor Constanta şi Galaţi cu avansare în două direcţii, Bucureşti şi zona Prahovei cu instalaţiile petroliere.

    Păcat că nu mai am link-ul cu site-ul unde sunt articolele.

  4. Citeva observatii.

    cea mai importanta concluzie, metionata aici, este ca fara Antonescu sau cu Antonescu, Romania ar fi cazut sub invazia rusa. Am studiat binisor perioada 44-47, inclusiv prin arhive. DE aceea si discutiile despre conditiile armistitiului si diferentele dintre ce vroia regele si ce vroia Antonescu mi s-au parut intotdeauna futile pentru ca s-ar fi ajuns exact la aceeasi situatie.

    In al doilea rind, se tot vorbeste de celebru procentaj Churcill/Stalin ca despre o viitoare impartire a placintei. De fapt ea reprezenta doar o recunoastere a unei situatii deja existente: rusii invadasera deja Romania, intrasera in Ungaria, se pregateau de intrarea in Cehoslovacia, intrasera in Polonia si pregateau de atacul final asupra Germaniei.

    Pentru mine perioada asta neagra din istoria Romaniei e relevanta din doua puncte de vedere: 1. Occidentalii au fost intotdeauna buni in a crea iluzia excelentei lor dar si al ajutorului lor pentru tari aflate in afara zonei de civilizatie occidentala. Asta pare sa fie firul rosu al dramei romanesti, in care-l vedem pe bietul Maresal incercand in disperare sa obtina o recunoastere occidentala, in care toti liderii de partide romani faceau cam acelasi lucru, in care regele se astepta la un cit de mic sprijin concret occidental care n-a venit niciodata. De fapt cam toata istoria noastra a astora din Est-ul Europei se invarte in jurul acestei iluzii: al benevolentei si excelentei occidentale. Este exact iluzia in care s-a scaldat si Constantinopolul inainte de caderea sa, dar si cu mult inainte de aceasta. Vesticii au stiut sa-si vanda imaginea. Iar noi am fost repetitiv naivi sa-i credem. Nu am invatat nimic din istoria noastra macar (daca nu a altora). Si iata ca istoria se repeta….as we speak.

    2. Instaurarea regimului comunist si atrocitatile de neegalat ale acestuia coincid cu dominatia straina, sovietica. Atita timp cit aceasta componenta a dominat, cam pina in 56-58, atrocitatile au atins maximul. Venirea lui Ceausescu a fost o mare usurare si multe lucruri chiar s-au schimbat in bine, chiar daca raul fusese deja facut. Inca ceva, PC roman a fost unul dintre cele mai nenorocite formatiuni daca -l comparam cu alte PC din alte tari. Motivul: in 23 august 44, PCR avea mai putin de 1000 de membri din care 85% NU erau romani, ci “nationalitati conlocuitoare”. Si asta ma aduce la un alt aspect apropo de Sf. Brancoveni abia sarbatoriti. Cele mai negre peioade pentru poporul roman au fost cele in care conducerea a fost facuta de straini. Vezi cazul fanariot. O sa mi se spuna: cum ramine cu regii de origine germanica, Carol si Ferdinand, in mod sigur, cei mai buni conducatori ai tarii asteia de la Brancoveni si pina acum, mai ales Carol I. Cazul lor este diferit. Ei nu au venit pe principiul “vatafului” pus peste un teritoriu care este subordonat unei alte puteri. Principiul legitimitatii lor a fost unul care a pornit de la ideea de independenta a noului stat roman. si ar mai fi si alte diferente.

    Ori asta ar trebui sa ne spuna noua ceva despre ce va insemna pentru Romania dominatia straina directa. Ne plingeam de mizeria politicii balcanico-dambovitene de dupa revolutie- foarte reala dealtfel….stati, ca abia acum am inceput sa vedem ce inseamna comandamentul eficient si sistematic occidental in noua sa versiune numita UE si FMI.

  5. Ma gandesc ca in lumea diplomatiei nu exista iluzii. Constantinopolul nu-si facuse nicun vis. Amintirea cruciadei din 1204 era mult prea vie in memoria lumii bizantine. Doar ca nu mai aveau optiuni si au gasit ca proverbul “fa-te frate cu dracu’ pana treci puntea” le-ar putea indica o iesire din impas (vorba vine..adica tot un fel de realpolitik). Ridicarea asediului Constantinopulului de catre Baiazid I, fortat fiind de amenintarea cruciadei din 1396, care de altfel s-a incheiat in mod nefericit cu batalia de la Nicopole, a reprezentat un alt argument hotarator in luarea deciziei bizantinilor de a cere ajutor in Apus. Cred ca putem acuza de orice pe bizantini dar nu de atitudini naive in politica (nu mentii un imperiu o mie de ani cu false sperante si contemplari ale unor conceptii edulcorate despre lumea catolica a Apusului).
    Iar situatia din 1989-2014 e un caz special, unic in istoria omenirii. E singurul moment din istorie in care avem un singur pol global de putere (cam pe sfarsite ce-i drept) cu posibilitati reale si concrete de proiectie a puterii economice si militare in orice colt a pamantului (si asta in decursul a catorva ore, zile), pol de putere care are perspectiva comutarii influentei lui intrun sistem mondial de guvernare legiferat. Noua ordine mondiala. O ocazie unica in istorie. Orice ezitare, orice pas inapoi ar fi speculat imediat si transformat in avantaj de catre oponenti. Sa dai dovada de slabiciune in asemenea situatii, in momentul in care ti-ai asumat deschis acest scop ar fi sfarsitul ambitiilor tale hegemonice. Ai fi o moneda calpa.
    O paranteza: unificarea Germaniei de catre Bismarck (termenul de realpolitik a fost introdus de el, celebrul fier si sange):
    http://ro.wikipedia.org/wiki/Unificarea_Germaniei

    Revenind la secolul nostru. Conditiile economice, tehnologice, militare actuale sunt de cu totul de alta natura decat cele de dupa 1945. Nu mai traim in lumea secolului XX. Internet, revolutii twitter, sateliti, GPS, televiziune, proiectile ghidate, lumea tehnotronica imaginata de unii a schimbat totul din temelii. Sunt truisme dar asta e realitatea. Acum intra rusii cu camioanele in Ucraina, acum pe un blog din Romania se si comenteaza acest lucru. Sa orchestrezi asemenea revolutii sociale, tehnologice, militare, sa faci praf Orientul Mijlociu din 1990 incoace, sa aduci o lume intreaga in pragul unui razboi mondial pentru ce? Sa dai inapoi la prima imbranceala cu principalul tau oponent? Cine te va mai crede ca esti in stare sa faci fata cand va veni vorba de razboi? Si ar mai fi ceva. E nevoie de cardasie mascata sub indoielnicul parfum al unanimitatii luarii deciziilor la scara globala. Cardasie care s-ar spulbera la primul semn de nemernicie. Cine vrea un lidership bicisnic? Filmul preferat al lui Obama e Nasul (Godfather). Ce capo di tuti capi ar fi daca nu-si poate “merita” taxa de protectie?
    Faptul ca nu am cazut in capcana autoiluzionarii, daca exista asa ceva in politica, e aratat tocmai de atitudinea noastra in al doilea razboi mondial. Daca asteptam sa vina americanii de la inceput am fi facut ca serbii. Organizam lovitura de stat repudiind Alianta Tripartita

    Deși noul suveran avea sentimente antigermane, el se temea de asemenea de un atac nazist, în condițiile în care britanicii nu erau capabili să acorde un ajutor real în cazul unui război. Pentru a asigura securitatea țării sale, regele a declarat că Iugoslavia va adera până la urmă la Pactul Tripartit.

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_Tripartit
    Franta si Marea Britaniei si-au dovedit neputinta in Primul Razboi Mondial, Anglia ramanand o umbra palida a marelui imperiu britanic din 1914, Franta la fel. Tocmai aderarea la Pactul Tripartit arata faptul ca nimeni din Balcani nu s-a autoiluzionat cu privire la puterea fostei Antante si a aderat cuminte la prima sursa de hard power. Mai degraba complacute in propria imagine despre realitate au fost marile puteri cu privire la Germania si Rusia.

    “Tripartite Pact (Sept. 27, 1940), which pledged Germany, Italy, and Japan “to assist one another with all political, economic and military means” when any one of them was attacked by “a Power at present not involved in the European War or in the Sino-Japanese Conflict” (i.e., the Soviet Union or the United States). ”
    http://www.britannica.com/EBchecked/topic/27573/Anti-Comintern-Pact#ref18104

    As aminti de Titulescu. Ca un remenber al opticii din politica externa romaneasca interbelica. Una chiar foarte pragmatica si care ne-a facut cinste prin Titulescu in fata caruia se inclinau toti atunci cand vorbea la Liga Natiunilor.

    În planul relațiilor externe, Titulescu a militat pentru încheierea de alianțe și pacte defensive care să conserve prevederile Tratatelor de pace de la Paris 1919-1920, pe baza cărora au apărut noile state naționale din Centrul și Estul Europei. Un angajament deloc simplu și ușor de ținut, dacă avem în vedere, erorile comise de țările învingătoare din primul război mondial și revizionismul statelor învinse. Criticii săi îi argumentează că încrederea sa aproape oarbă în pacte și tratate l-a făcut să-și piardă susținătorii de la Londra și Paris, dar și funcțiile politice din țară către anii 1935-1936.[15]

    Și peisajul politic și lupta pentru reîmpărțirea sferelor de influență pe continent erau altele în 1935, decât în anul 1920. Cu toate acestea meritele lui Titulescu sunt mari și fiindcă a perfectat definirea statului agresor și a agresiunii, definiții juridice acceptate în dreptul internațional de majoritatea statelor din epocă cu excepția Germaniei naziste.[15]O analiză a gândirii sale diplomatice este făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat…n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil”

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Titulescu

  6. Un acut simt al istoriei

    Făcând o radiografie a tabloului european, Nicolae Titulescu constata:

    înmulţirea şi consolidarea barierelor economice, angajarea unei lupte acerbe pentru resurse de materii prime şi pieţe de desfacere;

    multiplicarea, adâncirea şi prelungirea crizelor economico financiare pe fondul nerezolvării problemelor reparaţiilor şi datoriilor de război.
    Făcând aceste constatări, Nicolae Titulescu conchidea:
    Ceea ce ameninţă pacea cel mai mult sunt înaltele bariere economice.
    Nicolae Titulescu releva:

    configurarea a două citadele orientate şi angajate politic, economic şi propagandistic una împotriva alteia;

    criza de încredere în Societatea Naţiunilor, apariţia unei crize funcţionale şi instituţionale. În opinia lui Nicolae Titulescu, sistemul deficient şi fragil al tratatelor de pace a avut drept consecinţă reactivarea unor probleme conflictuale, apariţia unor noi forme de expresie, configurarea a noi zone de confruntare.
    Nicolae Titulescu constata:

    renaşterea tendinţelor revizioniste, revanşarde;

    angajarea unor frenetice curse ale înarmărilor (de cei care sunt ameninţaţi şi de cei care nu sunt ameninţaţi);

    lipsa unei reacţii substanţiale, coerente şi credibile, faţă de propaganda revizionistă, faţă de tendinţele şi actele agresive.Agresiunea se produce atunci când există riscul impunităţii avertiza Nicolae Titulescu.
    Nicolae Titulescu a acordat o atenţie particulară situaţiei învinşilor (cu precădere a Germaniei), subliniind lipsa unei politici concrete faţă de Germania (Marea Britanie şi Franta având opinii profund divergente în materie de reparaţii) şi amploarea excesivă a obligaţiilor impuseînvinşilor, greu acceptabile moral şi aproape imposibil de suportat economic şifinanciar.
    Nicolae Titulescu nu s-a sfiit să identifice răspunderile celor care nu au avut o politică de perspectivă faţă de Germania spunând:
    Germania şi-a luat singură drepturile pe care le-a cerut şi care i s-ar fi putut acorda pe baza unui contract. Şi astfel, viaţa internaţională a intrat într-un haos căruia nimeni nu–i poate prevedea sfârşitul.

    http://www.titulescu.eu/wp-content/uploads/2013/08/George-G.-Potra-Nicolae-Titulescu.-Un-acut-sim%C5%A3-al-istoriei.pdf

  7. Un comentariu ”lung„ ,ca norii pe sesuri,cum spune poetul;obositor si pe cât de lungă,această ”istoriografioară„ nu spune mare lucru.De fapt,pe cât de lungă,pe atât de simplistă.Ana Pauker,Vasile Luca si Teohari Georgescu,oare ce nume aveau acestia?Toti avem un nume adevărat,de ce majoritatea comisarilor bolsevici trebuiau să si-l ascundă?Comunismul a fost un produs al masoneriei evreiesti 100%.Nici poporul rus si nici alt popor nu a avut contributii la instaurarea sa.In Rusia peste 90% din conducerea partidului comunist erau evrei.În România majoritatea erau alogeni,la fel si în alte state.Stalin s-a hotărât să termine cu dominatia evreilor si i-a mătrăsit,la fel s-a întmplat si-n România.Planul evreilor de globalizare comunistă a lumii,prin care dorea să instaureze un Guvern mondial, dăduse greș.Astăzi,globalizarea continuă,având ca ideologie liberalismul-bolsevic,corectitudinea politică si,din perspectivă culturală,marxismul-cultural.Asa cum rusii fără educatie au fost pervertiti la comunism,tot astfel,românii mai naivi sau hrăpăreti sunt pervertiti la neopăgânismul occidental,transformati în instrumente,în teritorii,ale imperialismului economico-financiar.Imperiul,spunea primul academician român,D.Cantemir,nu dispare.El capătă configurări sau forme diferite si apare în zone geografice distincte.Ultima sa formă este asemănătoare neoimperialismului economic de astăzi,fiind si ultima segvență.

  8. @Ciorgan:

    Petre Tutea a fost intrebat despre ce s-a intamplat in inchisorile comuniste. Ciudat, batranul nu a zis nici de Pauker, nici de Vasile Luca sau Teohari Georgescu, si nici nu a pomenit despre masoneria evreiasca. Despre cineva tot a vorbit, insa. Despre NOI, despre romani: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/12/04/petre-tutea-icoana-nobletii-de-a-fi-ortodox-si-roman/

  9. @admin,
    Da,vorbeste despre noi,romanii,dar se refera la demnitatea si cinstea de a fi roman.
    daca ar fi fost intrebat cine este calul troian in Romania,cu siguranta ca ar fi raspuns ca evreii, prin Pauker ,Vasile Luca,Teoharii si prin toti ceilalti scoliti sau veniti,cu scopuri “sincere de binefacere si reconstructie sociala”.
    Ne putem numi romani,doar in masura in care reusim sa ne tinem la pas in gandire si fapte, cu Petre Tutea si cu multi altii asemenea lui.
    Daca nu gasim in noi nici o asemanare de acest fel,ne-am pierdut aceasta calitate de roman.Vedem ca se adera cu succes, la aceea de room,din pacate.

  10. @maria:

    Pacat, oare Petre Tutea nu e indeajuns de explicit? Tocmai zicea ca au fost fapte care au patat cinstea si demnitatea noastra, fapte ale noastre. Ne intereseaza acest lucru ca sa ne putem indrepta? Sau se vor repeta aceleasi monstruozitati in mijlocul nostru?

  11. @ admin
    Petre Tutea a spus multe.Despre Bechetel,cea care ne-a spoliat de miliarde de dolari spunea că e ”căteaua de servici americană„.El si noi, stim că e o companie evreiască.Pentru a întelege ce inseamnă existentă românească,ai nevoie de hermeneutică,iar aceasta a realizat-o colegul lui Tutea,Mircea Vulcănescu.Călăii închisorilor comuniste nu pot fi numiti români.Ei au fost pervertiti la religia întoarsă a ateismului comunist.Ispita,cum ar spune Vulcănescu,a fost atât de puternică încât i-a pierdut definitiv pe acei nefericiti.Comunismul e 100% evreiesc,pentru că,nici acei pervertiti nu ar fi existat fără cei ce doresc atât de mult ”sefia lumii„.Fără bancherul Iacob Schiff din SUA,fără Trotki,Lenin,Khun sau G.Lukas,nu ar fi existat nici acei nefericiti.Si încă ceva,faptele nu sunt ale mele,nici ale poporului meu,ale lui Ion si Gheorghe, sunt ale lor,ale pervertitilor fără suflet,iar în ortodoxie fiecare răspunde în fata lui Dumnezeu.Mântuirea e personală.În mijlocul nostru se petrec din nou ”monstruozităti„.Numai că ele nu provoacă suferinte fizice,ci,te alungă în antecamera societătii,fie în puscării.În România s-a introdus din nou guvernarea prin frică,teama că nu trebuie să treci o anumită linie,că nu trebuie criticată stăpânirea anericană.Suntem din nou condusi de evrei si americani,iar ideologia lor de astăzi a îmbrăcat haina nouă a liberalo-bolsevismului,a corectitudinii politice si a marxismului cultural.

  12. @admin,
    daca te referi la indemnul catre tineri,”sa nu mai schingiuiasca semenii lor,este o rusine si dezonoare”,este nevoie sa mergem mai la inceputul interviului,unde,intrebat daca acesti schingiuitori reprezinta poporul roman,el spune ca”s-au petrecut fapte inlauntru poporului roman,si se reflecta asupra stralucirii lui,dar nu vreau sa ma umilesc,jelindu-ma,poporul roman”.
    Eu inteleg prin” inlauntu poorului roman”,mutatiile acestea nationale, subtile si facute cu viclesug,greu de perceput atunci[doar o minte ascutita ca a lui Tutea,putea intelege ce se petrece cu adevarat in inchisorile comuniste],dar evidente pentru toata lumea acum.

  13. @maria:

    daca te referi la indemnul catre tineri,”sa nu mai schingiuiasca semenii lor,este o rusine si dezonoare”,este nevoie sa mergem mai la inceputul interviului,unde,intrebat daca acesti schingiuitori reprezinta poporul roman,el spune ca”s-au petrecut fapte inlauntru poporului roman,si se reflecta asupra stralucirii lui,dar nu vreau sa ma umilesc,jelindu-ma,poporul roman”.

    Da, asta e de la Petre Tutea. Restul, interpretari care dilueaza sau chiar ii neaga mesajul.

  14. @ciorgan:

    Petre Tutea a spus multe.Despre Bechetel,cea care ne-a spoliat de miliarde de dolari spunea că e ”căteaua de servici americană„.

    Of, bietul Tutea, oricat de raspicat le spune, tot e rastalmacit. Nu a spus niciodata si nu avea cum sa spuna Tutea nimic despre Bechtel, ci despre BAKER (James Baker), secretar de stat al SUA in acei ani, nu o companie, asa cum il si descrie, aprig, filosoful, aici: https://www.youtube.com/watch?v=_ZB3CiPLHbk (indiferent de cum au inteles cei care au pus si numit fragmentul video, neauzindu0se perfect, de unde si confuzia raspandita).

    Si il acuza vehement pentru ca ii vizita pe rusi.

  15. @admin
    Se prea poate să fi înteles gresit.Eu am ascultat interviurile si e posibil să nu fi înteles.Dar,fondul rămâne nealterat,adică aducătoarele de suferintă sunt ideologiile si inventatorii lor,cei care au târât natiunile în diverse conflicte cu ajutorul acestora.A fost,în secolul trecut,un război al ideologiilor pe care nu le-au inventat românii,în nici un caz.Ele au un caracter soteriologic dar,promit mântuirea aici,pe pământ,a oamenilor de către alti oameni.Ideologiile sunt parte a modernitătii,în bună parte axată pe mirajul bunăstării,al tehnologiilor si a unei vieti dinamice,sau a cunoasterii si măretiei omului;toate însă iluzorii. îndreptate spre pervertirea omului la noile religii întoarse si la ideologii,adică îndepărtarea omului de fondul său cristocentric.Modernitatea si implicit ideologiile corup,transformă omenii în monstrii,iar postmodernia si mai grav,în mutanti.În literatura noastră,avem exemple,de fapt avertizările unor mari scriitori;Mădălina,din ”Ciuleandra„si Ela ,din ”Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război„ ,acet roman fiid si o statie seismică a modernitătii.Pervertirea,coruperea,revolutia,toate au început cu Lucifer,răzvrătitul,cel care le-a promis ”șefia„pământului unor îngeri (căzuti).Această metodă continuă si astăzi cu oamenii si popoarele,cărora li se degradează harta mentală si li se alterizează constiinta.Si călăii si victimele lor sunt de fapt victimele altor călăi.O dată,la un examen de doctorat,am încercat să prezint comisiei fondul spiritual-crestin al românilor, comisiei,cu ajutorul hermeneuticii lui M.Vulcănescu.Sti,domnule, ce mi-a zis Vasile Dîncu?Bă, lasă-l pe Vulcănescu că e expirat,tu nu ai sociologi americani aici,la bibliografie,în afară de Wallerstein.Am rămas mască,apoi mi-am dat seama că,fie nu-l citise pe Vulcănescu,fie îl citise dar nu întălesăse o boabă.Cam asta e lumea în care trăim.Lumea cohortelor pervertite la ideologiile postmoderniei.Si nu uita că ”marele război„ care s-a pornit astăzi e împotriva lui Hristos Înomenitul si implicit a cristocentricilor.Nu împotriva lui Dumnezeu.În Dumnezeu cred si evreii si musulmanii.De secole,lupta se dă împotriva lui IIsus Hristos,iar dumneata sti bine acest lucru.

  16. […]
    Actul de la 23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri ( sunt surse care indică 180 000 de soldaţi) : deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.
    […]

    Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96)
    […]

    Măsurile lor urgente politico-militare au fost îndreptate în primul rând împotriva armatei, singurul obstacol în calea realizării obiectivelor social-politice preconizate de ei şi a cărei dramă începuse odată cu cele două dictaturi regale (1938-1940;1940-1944) amplificată apoi până la declin sub începutul celei de-a treia dictaturi, cea comunistă. Formată într-o înaltă şcoală de elită şi puternic încercată în cel de-al doilea război mondial, Armata română nu putea deveni peste noapte, „la apel”, o armată populară care să deservească noua putere atee.
    […]

    Corpul de comandă al Armatei române a suferit o adevărată tragedie, după Actul regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Surprinzător sau nu, hotărârea de a se începe cercetarea activităţii unor mari generali români a fost luată înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea prin art.14, obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. La 27 August 1944, Consiliul de Miniştri hotărâse deja cercetarea generalilor „vinovaţi”, înaintea ocupării Capitalei de către Armata Roşie. La 10 Octombrie 1944 a venit şi mult râvnitul Decret regal nr. 1850, publicat a doua zi, prin care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsurile de rigoare, de privare de libertate împotriva „vinovaţilor” generali. (AMApN, fond 948/1, dosar nr.1581;fond 333, dosar nr.293 şi 930; ASRI, F.P. nr.18938,19124,19820,20198, 20275, 21535, 40011, 40016,105281).
    […]

    Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul,cel puţin 81 de generali români au fost „ oaspeţii„ – iniţial – ai lui Mihai I care le-a oferit “onoarea” de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionist născut prin decretele regale şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.

    La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali : Aurel Aldea –mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie –mort 1952, Emanoel Barzotescu –mort 1951, Ion Carlaonţ –mort 1950, Dumitru Carlaonţ –mort 1952, Constantin Eftimiu –mort 1950, Nicolae Gheneraru –mort 1950, Iosif Iacobici –mort 1952, Gheorghe Koslinschi –mort 1950, Nicolae Macici –mort 1950, Gheorghe Macici –mort 1952, Socrate Mardari –mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu –mort 1949, Olimpia Stavrat – mort 1951, Gheorghe Stavrescu –mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu –mort 1951.

    La închisoarea Sighet, au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu –mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais –mort 1952, Alexandru Popovici –mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici –mort 1953, Cehan Racoviţă –mort 1954, Mihail Racoviţă –mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici –mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu –mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.

    La Jilava, au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu –mort 1946, Radu Băldescu –mort 1953, Sergiu Enulescu –mort 1949, Constantin Iordăchescu –mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu –mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu –mort 1950, Dumitru Teodorescu –mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu –mort 1958.

    La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore –mort 1954, Nicolae Ciuperca –mort 1950, Constantin Constantin –mort 1948, Grigore Cornicioiu –mort 1952, Constantin Ilasievici –mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu –mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin –mort 1961.

    Canalul Mortii, a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita sase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu –mort 1953, Alexandru Nicolici –mort 1953, Emil Palangeanu –mort 1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.

    Închisoarea Făgăraş, a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată, cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.

    La Râmnicul-Sărat,acolo unde beciurile nu au ferestre, au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre –mort 1959, Gheorghe Jienescu –mort 1953, Constantin Pantazi –mort 1958.

    În închisoarea Piteşti, „academia reeducării „ în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu –mort 1957.

    La închisoarea Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi, generalul Petre Vasilescu în 1959,la închisoarea Gherla, generalul Vasile Pascu mort în 1960,la închisoarea Tg. Ocna generalul Constantin Tobescu mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari generalul Arthur Popescu mort în 1952, la închisoarea Dej generalul Traian Teodorescu, mort în 1951.

    Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărui moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.

    Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de românii,obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.
    […]

    Sursa: http://confluente.ro/Temnita_comunista_ultimul_domiciliu_al_multor_eroi_romani_ai_celui_de_al_doilea_razboi_mondial.html

  17. Doamne ajuta,

    Va recomand Politica aistorice si Adevarul trebuie amintit. Politica Romaniei scrise de Pamfil Seicaru, plus Romania si Sfarsitul Europei scrisa de printul Mihail Strudza.

    Citind aceste carti document reise ca actul de la 23 august a fost o mare tradare, Pamfil Seicaru scrie ca este cea mai mare tradare pe care o clasa politica a putut sa o faca impotriva proprie tari.

    Acum fiecare o sa dea socoteala in fata lui Dumnezeu pentru ce a facut dar cred ca e important sa se stie adevarul, iar adevarul spune ca ala nu a fost armistitiu ci pur si simplu iesire din lupta ca tara invinsa, adica fara nici un drept.

    Maresalul Antonescu se chinuia sa scoata Romania din razboi cu drepturi nu ca tara invinsa neconditionat. Dar se pare ca ai nostri politicieni implicati in acele evenimente au fost orbi, numai ei stiu, si pur si simplu au actionat impotriva tarii.

    Pot sa spuna multi ce vor dar adevarul e ca peste 100 000 de mii (intre 130 000 si 150 000)de soldati romani gata de lupta au fost arestati fara sa traga un foc de arma, de saracii stiau ca suntem frati cu sovieticii, plus exterminarea conducerii armate in cel mai umilitor mod, ofiteri impuscati pe unde erau prinsi de sovietici.

    Cred ca daca tot erau sa moara mai bine mureau luptand nu umiliti prin puscarii, sau impuscati ca niste sobolani.

  18. @Marius:

    Romania a avut foarte putine optiuni in 1944 – si in anii precedenti, sau cei ulteriori. Antonescu nu avea cum sa asigure Romaniei statut de tara cu drepturi; Regele Mihai a incercat ceva, dar fara sanse. Zarurile fusesera deja aruncate.

  19. Pai ce au merele cu perele?

    Bun, soarta ne era pecetluita, vroiau sa ne vanda oricum sovieticilor, dar de ce trebuia ca regele sa puna umarul la aceasta marsavie?

    Tocmai am acultat predica parintelui Claudiu Meletea in care asta se taxa faptul ca nu avem curajul sa SPUNEM ADEVARUL!

    De ce aceasta gresela este invelita in poleiala???? Urmarile au fost dezastruoase!!!!

    De ce se merge pe principiul, si asa era pe margine aprapastiei, cu ce am gresit eu ca i-am dat branca decisiva?

    Tradarea are mai multe nuante????

  20. @Marius:

    Nu exista nicio dovada istorica de niciun fel ca Regele Mihai a facut acea actiune ca sa tradeze si sa vanda Romania. Poti critica, de la distanta, miscarea, insa sa ii spui tradare ni se pare efectiv un purism gratuit si nedrept.

  21. Pingback: FEȚELE RĂZBOIULUI. Povesti de viata ale veteranilor din AL DOILEA RAZBOI MONDIAL [Emisiunea Secvential - VIDEO]/ “ULTIMA NOAPTE DE LIBERTATE” – memoriile lui Radu Marculescu, ofiter al Armatei Romane, despre CUMPLITA CAPTIVITATEA SOVIE
  22. Pingback: 74 ANI DE LA DIKTATUL DE LA VIENA (29 august 1940) – VIDEO. Cum a fost cedata TRANSILVANIA catre UNGARIA. Putea România sa depuna rezistenta armata? PRIGOANA SUFERITA DE BISERICA ROMÂNĂ SUB REGIMUL HORTHYST - Recomandari
  23. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi -
  24. polemica amicala pe http://ampress.ro/editoriale/te-intreb-pentru-ultima-oara-ai-fost-vreodata-fericita/,intre poetul Lucian Avramescu si mine, sa zicem, un roman din diaspora belgiana ce semneaza pe forumul ziarului poetului cu nickul Yon_Rijksadelaar of King

    1.°)Te întreb pentru ultima oară: ai fost vreodată fericită?

    Publicat pe 29 iulie 2015

    Tu, care îmi apari mereu
    Strigător la cer de gătită
    Te întreb pentru ultima oară
    Ai fost – nu te supăra – vreodată fericită?

    Cu cine vorbesc? Cu țara mea firește
    Dar ea nu-mi răspunde niciodată
    Alții vorbesc în numele ei
    Iar ea se mulțumește să rămână mereu îmbufnată.

    Ai fost fericită, măi țară-femeie, măi hartă
    Cineva te-a însămânțat vreodată cu căruțe de flori
    Sau din împerecherile tale
    Au ieșit doar sărăcie și nori?

    Tu, gătito, frumoaso, cu munți și peșteri berechet
    Vorbește-mi pe limba ta, ești fericită?
    Răspunde-mi fără să te grăbești,
    Răspunde-mi încet.

    Răspunde-mi ca și când m-ai iubi
    Sunt fiul tău, am prins junețea mileniului trei
    Mileniul adolescent care are doar 15 ani
    Și a comis nefericiri câți ceilalți la un loc
    și vor mai fi și altele, dacă le accepți și le vrei.

    Femeie pe care te iubesc cum n-am iubit niciodată
    Femeia mea țărână din care cresc mesteceni uneori
    Spune-mi, fiindcă tu îți știi întâmplările toate
    Dacă ai fost fericită măcar o dată
    Sau dacă ai fost fericită de mai multe ori?

    29 iulie 2015, Sângeru

    2.)Yon Rijksadelaar ·

    Am fost poete.. ,
    O,da,am fost cand tara lui “ION”
    Intruchipata de Regina Maria, obtinu la TRIANON,
    Alaturi de stralucitoarele ei fiice, imbracate in ii,
    Intregirea Marii Romanii !

  25. DIALOGUL care a avut loc între Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu, SCHIMBĂ pentru totdeauna PERCEPȚIA istorică față de ORDINUL pe care Regele Mihai l-a dat pentru arestarea Mareșalului Antonescu.
    Deși sunt iubitor de istorie, din copilărie, acest dialog nu l-am citit încă…și nu am știut până azi ce mare informație de cultură generală nu am avut…
    Cittind acest diallog, consider că Regele Mihai I NU A GREȘIT că l-a arestat pe Mareșal. Mareșalul îi nesocotea AUTORITATEA MONARHICĂ și asculta doar și exclusiv de nemți.
    Mareșalul a intrat în jocul lor, a intrat în grupul de elită al capilor armatei germane, a început să fie simpatizat de aceștia și cu timpul între el și Hitler și mareșalii germani s-au țesut niște relații mai mult decât de camaraderie militară…și nu a mai putut da înapoi în a se rupe de ei…
    Regele NU s-a spus niciodată lui Hiltler, nu i-a fost prieten, nu i-a cântat în strună și nu i-a ținut isonul în gândirea lui fanatică pe care o avea pentru a cuceri URSS-ul.
    Sunt multe de spus despre CE A URMAT arestării Mareșalului Antonescu…și mai ales despre momentul ABDICĂRII de la 30 DEC. 1947.
    Dar eu cred că în actul abdicării nu a fost vorba nici de lașitate și nici de frică, ci de altceva…
    Și anume așa cum și MARII și MĂREȚII noștri DOMNI de Țară: ȘTEFAN, MIRCEA, ALEXANDRU Cel Bun, și chiar Viteazul MIHAI, chiar dacă i-au învins de mai multe ori pe turci, au ajuns la concluzia că TREBUIE să plătească HARACI turicilor, pentru PACEA ȚĂRII și pentru LINIȘTEA EI, tot așa cred că și REGELE MIHAI I al României A SIMȚIT că TREBUIE să abdice…
    Oricum noi eram deja VÂNDUȚI de către CHURCHIL și ROSVELT, monstrului de STALIN…
    ANA PAUKER și cei cu care ea venise în România din fostul URSS, pe tancuri și cu DIVIZIA TUDOR VLADIMIRESCU, deja era INSTALATĂ în rolul său și scaunul său de PROPAGANDISTĂ de PARTID și de FERMENT prin care trebuia ca România să fie transformată în țară comunistă….
    Dacă nu ar fi abdicat, Regele Mihai ar fi sfârșit ca și ȚARUL NICOLAE al II-lea ROMANOV.
    Și așa cum moartea Țarului nu a adus în Russia reinstalarea Monarhiei nici până azi…, tot așa nici dacă Regele Mihai ar fi murit, tot nu ar fi adus reinstalarea monarhiei, fiindcă JOCURILE DE PUTERE erau deja făcute la nivel global, iar MONARHIILE trebuiau să dispară una câte una de pe pământ…
    Revenind la acest dialog, pot să spun că de acum incolo, în ochii mei Regele Mihai a crescut și mai mult, iar pe Mareșal îl văd și îl înțeleg altfel…iar arestarea lui, condamnarea lui și execuția lui o văd ca o consecință a PĂCATELOR SALE STRĂINE…adică ca și o consecință a UNIRII sale în cuget și în simțire cu monstruosul HITLER, care a OMORÂT milioane de oameni nevinovați, iar între aceștia au fost desigur și foarte mulți evrei, și țigani…
    Încă ceva: AUTORITATEA cu care Regele MIhai vorbește în acest dialog, nu este numai “monarhică”, ci este de altă factură, este o autoritate a EVIDENȚEI ADEVĂRULUI și a DREPTĂȚII SPUSELOR Sale.
    Din replicile date de Regele Mihai, răzbate și iese o FORȚĂ a PERTINENȚEI justeții spuselor sale care nu constă atât de mult într-o argumnetare logică, cât într-o TĂRIE LUNTRICĂ în care se poate desluși și SIMȚI și sesiza HARUL DIVIN care era în sufletul său și care LUCRA în acele momente de mare cumpănă ale neamului nostru.
    HARUL cu care Regele fusese UNS era PUTEREA cu care el a vorbit în acele momente…
    Mai multe nu mă hazardez să spun…
    Dumnezeu să aibă milă de noi și să-și facă MILĂ și de Regele românilor!
    AMIN!

  26. @Comentariu 8.admin:
    Exista(pentru noi crestinii incepind de +2000 de ani) un razboi intre evrei si neevrei(crestini, musulmani, rusi, germani, romani, greci, englezi(vezi 9/11),….). In acest razboi o parte din neevrei se aliaza cu evreii “prin mecanismul masoneriei sau al comunismului”. La noi romanii prinsi de acest mecanism direct sau indirect (prin cointeresare ori inselare) au actionat in inchisorile comuniste si in afara inchisorilor din Romania socialista. Romanii prinsi in acest mecanism nu erau(sunt) reprezentanti ai tururor romanilor, nu ei erau(sunt) NEAMUL ROMANESC, ei controlau(controleaza) ori conduceau(conduc) NEAMUL ROMANESC conform ordinelor venite de la evrei. De aceea nu putem arunca pe umerii NEAMULUI ROMANESC ceea ce s-a intimplat in inchisorile comuniste; cei prinsi in “mecanismul masoneriei sau al comunismului” sunt in afara NEAMULUI ROMANESC cu sau fara stirea lor. NEAMUL ROMANESC(NOI) mereu a ales Calea lui IISUS HRISTOS prin BISERICA ORTODOXA UNA SOBORNICEASCA si APOSTOLEASCA.

  27. @ Nicolaie:

    Cu toata prietenia, dar perspectiva asta e nu doar incredibil de reductionista si de falsa, insa si da apa la moara antisemitismului in cel mai direct mod. Nu ne-o asumam, nu e crestineasca. De la Sfintii Parinti stim altceva: ca exista de 2000 ani (si dinainte, fireste, dar vorbind acum dupa Intruparea, Rastignirea si Invierea Domnului, de cand exista crestinism) un razboi inversunat al diavolului impotriva celor binecredinciosi, a “turmei mici”. Razboiul s-a dat si se da, bineinteles, si prin oameni, fie ei evrei, fie pagani, fie papistasi, fie musulmani, fie atei, fie orice altceva. Multi dusmani avem, insa cel mai mare dusman al nostru ne este pacatul propriu si propria nevrednicie de a fi crestin si ortodox. Pe de alta parte, tot de la Parinti invatam ca asa cum evreii erau popor ales si au cazut, luandu-se Imparatia de la ei si dandu-se “neamurilor” (dar o ramasita dintre ei, sa nu uitam, se va intoarce si se va mantui!), tot astfel orice popor “infiat” de Dumnezeu poate sa cada si sa devina nevrednic de chemarea si de darurile sale. Exista si o esenta buna a neamului, un filon sfant, dupa cum exista si o realitate a degenerarii, a tradarii si a apostaziei unui neam, pentru care nu putem da vina pe absolut nimeni din afara, asa cum nu putem da vina pe diavol ca ne ispiteste, iar noi singuri alegem sa cadem in pacat. Un neam este aparat de Dumnezeu, atata vreme cat el insusi se tine de poruncile lui Dumnezeu. A se vedea si cauzele caderii Constantinopolului, pilduitoare pentru toti!

  28. Admin!
    Achisez total la punctul fratiei tale…
    Asa cum exista o disciplina care se preda la Facultatile de Filosofie si care se numeste “Filososfia Istoriei”, tot asa exista si o “Teologie a Istoriei”, pe care prea putini teologi o abordeaza…și uneori nici nu se predă la unele Facultăți de Teologie, fiind abordată doar individual de către unii cercetători și savanti teologi din țară și străinătate.
    Gandurile pe care le-ai exprimat mai devreme pot fi apreciate (cel putin de mine…si evident că mi se poate reprosa ca fac această apreciere in mod subiectiv…), ca un filon deosebit de “concentrat”, (dar bogat in sensuri, perspective și piste de analiză și reflectie cognitivă) de TEOLOGIE ISTORICA creștină ortodoxă.
    Fiindcă în câteva cuvinte ai surprins și spus UN MARE ADEVĂR legat de SENSUL ISTORIEI și al POPOARELOR și națiunilor pământului în Istorie, în urma ÎNFIERII lor de către Dumnezeu TATĂL, pentru JERTFA răscumpărătoare a Fiului Său, și CHEMĂRII lor la a face parte din Împărăția Viitoare și Eternă a Cerurior.
    în câteva cuvinte ai surprins “non multa, sed multum”, unul dintre cele mai importante Adevăruri ale TEOLOGIEI ISTORIEI…
    Dumnezeu sa aibă milă de noi toti!

  29. Pingback: Crampeie inlacrimate de lumina si durere din VIATA PARINTELUI DUMITRU STANILOAE, sfantul mare teolog român, “NOBILUL” INCURABIL: “Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei…” | Cuvântu
  30. 1) este o carte, Sah la Rege, scrisa de Gabriel Constantinescu, greu de gasit (mai este una cu acelasi titlu si scrisa de altcineva si care nu are nimic in comun cu asta) unde se spun niste lucruri, poate intereseaza pe cineva…
    2) despre dialogul intre Mihai – I si Antonescu: parca stiam ca nimic nu garanteaza ca-i adevarat…

  31. Pingback: 75 DE ANI DE LA DICTATUL DE LA VIENA (29 august 1940) – VIDEO. Cum a fost cedata TRANSILVANIA catre UNGARIA. Putea România sa depuna rezistenta armata? PRIGOANA SUFERITA DE BISERICA ROMÂNĂ SUB REGIMUL HORTHYST | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare