Catolicii romani pregatesc BEATIFICAREA LUI VLADIMIR GHIKA. “Cel mai important eveniment dupa vizita Papei Ioan Paul al II-lea”

22-08-2013 3 minute Sublinieri

vladimir-ghika-1

Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika, în 31 august, reprezintă, după vizita Papei Ioan Paul în România, cel mai important eveniment, fiind o recunoaştere a martiriului său, a declarat, miercuri, purtătorul de cuvânt al Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti (ARCB), preotul Francisc Doboş.

“După vizita Papei Paul în România, asistăm la cel mai important eveniment, respectiv beatificarea unui prinţ, preot şi martir. În 1902, el a intrat în comun cu biserica catolică, iar 20 de ani mai târziu a fost hirotonit preot la arhidieceza din Paris. Beatificarea este recunoaşterea martiriului său”, a spus preotul Francisc Doboş.

Preotul Francisc Ungureanu, postulatorul cauzei de beatificare şi canonizare a monseniorului Vladimir Ghika, a explicat ce înseamnă beatificarea.

“Se referă în primul rând la canonizare, beatificarea fiind de fapt o ultimă fază înaintea sfinţeniei. Pentru a putea fi canonizat, martiriul se verifică în rândul credincioşilor, adică se verifică faima pe care o are în rândul acestora”, a spus preotul Ungureanu.

El a precizat că pentru beatificare se putea merge atât pe calea sfinţeniei, cât şi pe calea martiriului.

“S-a ales aceasta din urmă, Vladimir Ghika fiind ucis în mod indirect, pentru credinţa sa în Cristos”, a declarat preotul Ungureanu, precizând că monseniorul spunea frecvent că “lucrurile mari nu le facem noi, deşi se fac prin noi”.

El a adăugat că martiriul nu se naşte din oricine, ci dintr-o viaţă profundă dedicată cauzei lui Isus Cristos.

“Am propus drept cauză de beatificare în cazul lui Vladimir Ghika martiriul pentru că a murit pentru ceea ce de fapt el a trăit”, a mai spus preotul Ungureanu.

El a precizat că parcursul cauzei de beatificare este lung, iar în cazul lui Vladimir Ghika a început imediat după decesul lui în închisoarea de la Jilava, respectiv în 1954. Acesta a fost însă reluat după toate canoanele abia odată ce biserica s-a eliberat, respectiv după 1990.

Arhiepiscopul Ioan Robu a cerut preotului care l-a cunoscut pe Vladimir Ghika să povestească martiriul la care a fost supus, iar în 1992 a trimis la Vatican intenţia Arhidiecezei Bucureştiului de a obţine procesul de beatificare.

“A fost foarte dificil să obţinem documentele legate de viaţa monseniorului Ghika, astfel că abia în 2003 au putut fi trimise la Roma toate actele în vederea beatificării. Timp de 10 ani, respectiv până în 2013 s-a analizat dosarul de beatificare. Papa Francisc a autorizat apoi publicarea decretelor prin care Vladimir Ghika este recunoscut martir şi putem celebra beatificare”, a mai spus preotul Ungureanu.

El a precizat că scopul final al acestui proces este canonizarea, după care poate fi declarat sfânt.

Preotul Ungureanu a mai spus că pot trece foarte mulţi ani până la canonizarea acestuia, întrucât trebuie să se facă dovada că, în acest interval, cel care trebuie canonizat a mijlocit un miracol.

“De exemplu, Papa Paul a fost canonizat după ce a săvârşit un miracol, o vindecare minunată. Dar există situaţii în care aceasta poate veni după foarte mulţi ani, pentru că de fapt se aşteaptă un semn special din partea lui Dumnezeu. Este vorba de un miracol din punct de vedere medical, după invocarea cererii de ajutor. Adică o persoană vine şi povesteşte cum, rugându-se acestuia, s-a vindecat, după care sunt chemaţi medicii care să spună că nu pot explica acest fapt. În cazul minunilor, se cere medicilor să spună că miracolul vindecării nu este explicabil. După aceea, cazul este analizat de teologi şi abia dacă teologii sunt de acord că a fost vorba de un miracol, se poate trece la procesul de canonizare. De fapt, minunea este semnătura lui Dumnezeu pe actul de canonizare”, a spus părintele Ungureanu.

El a adăugat că Vladimir Ghika slujea în două rituri, latin şi bizantin, făcând astfel legătura între biserica greco-catolică şi cea romano-catolică.

Purtătorul de cuvânt al ARCB a ţinut să menţioneze câteva dintre realizările lui Vladimir Ghika, vorbind despre primul serviciu de ambulanţă din România creat în timpul Răscoalei din 1907, înfiinţarea primului dispensar gratuit din România, în Bucureşti şi sanatoriul care a fost pe locul de astăzi al Spitalului Parhon.

Vladimir Ghika va fi beatificat în 31 august, el fiind primul preot care a slujit atât în ritul latin cât şi în cel bizantin şi care a sfârşit ca martir în închisoarea de la Jilava.

Papa Francisc a semnat, în 27 martie, decretul prin care recunoaşte “martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan” născut la Istanbul şi ucis la Bucureşti. Prin semnarea decretului de către Suveranul Pontif, Vladimir Ghika va fi înscris în rândul sfinţilor Bisericii Catolice.

Liturghia solemnă de beatificare va avea loc sâmbătă 31 august, la ora 11.00 la centrul Romexpo din Bucureşti.

Odată cu beatificarea, lui Vladimir Ghika îi va fi acordat titlul de “Fericit”, va fi propus de biserică drept exemplu de credinţă şi se va autoriza cultul public în cinstea sa, care constă în atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul Bisericii locale, cu o Liturghie proprie şi expunerea în public a imaginilor sale şi a moaştelor.

Cultul său ar putea fi extins la nivelul întregii biserici romano-catolice din România, dar şi al altor biserici locale. După beatificare, Fericitul va putea fi proclamat patron al unei opere, al unei parohii.

Vladimit Ghika a fost un om de mare credinţă, animat de profunda dorinţă de unitate a bisericii lui Cristos. De origini nobile, s-a născut într-o familie de diplomaţi, în ziua de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, fiind botezat în Biserica Ortodoxă.

Din 1879, părinţii săi s-au stabilit în Franţa, iar Vladimir Ghika a urmat cursuri de teologie la Roma, unde a obţinut doctoratul.

A primit taina sfintei preoţii prin mâinile Cardinalului de Paris, la 7 octombrie 1923. Aici a slujit în primii ani de preoţie, în cea mai săracă zonă, Villejuif.

Cu aprobarea specială a Papei Pius al XI-lea, Vladimir Ghika a devenit primul preot biritual, care a slujit atât în ritul latin cât şi în cel bizantin.

Începând din 1939, când a venit în România, a slujit în Bucureşti, atât în biserica Sacré Coeur, construită cu sprijinul său, cât şi în biserica greco-catolică din strada Polonă.

La 18 noiembrie 1952, în plină prigoană a regimului comunist împotriva Bisericii Catolice, monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat pe o stradă din Bucureşti, în timp ce ieşea din casa unei bolnave căreia îi dăduse Sfintele Taine. După un an de anchete şi torturi, a fost condamnat la trei ani de închisoare. Monseniorul, care avea atunci 80 de ani, a încetat din viaţă în închisoarea Jilava, doi ani mai târziu, la 16 mai 1954.

Nota noastra:

Dincolo de aspectele dogmatice (anume ca Biserica este UNA si este Ortodoxia, din randul careia Vladimir Ghika a iesit) – e rusinos ca in Romania nu exista nicio recunoastere dusa pana la capat a noilor martiri ai inchisorilor romane in Biserica si exista, in schimb, ca premiera, aceasta “beatificare” a unui cleric catolic… 

Rusinos pentru cei din varful Bisericii dar si pentru “poporul dreptcredincios”, a carui evlavie (sau lipsa acesteia) nu a placut Sfintilor Inchisorilor de nu ne-au binecuvantat cu praznuirea lor oficializata.


Categorii

1. DIVERSE, Papa (Papism)

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “Catolicii romani pregatesc BEATIFICAREA LUI VLADIMIR GHIKA. “Cel mai important eveniment dupa vizita Papei Ioan Paul al II-lea”

  1. Doamne ajuta!

    Iata un adevarat Marturisitor (evident, ORTODOX, singura Credinta ce duce la Mantuire!!!) si Mucenic al Neamului, badia Dumitru Bordeianu (mutat in Imparatia Cerurilor acum 11 ani si o saptamana).

    Fragmente din Interviul cu Dumitru Bordeianu, cel ce a patimit peste 16 ani in lagarele de exterminare comuniste din Romania:

    O caracteristică esentială în ce priveste geneza Mărturisirilor mele este aceea că eu nu m-am simtit niciodată vrednic, raportat la această nemaiîntâlnită dramă, să scriu o astfel de carte. Imediat după încetarea demascărilor, ceva care nu era în fiinta mea îmi venea mereu în constiintă cu întrebarea: cine va fi în stare să scrie o mărturisire despre această dramă. Şi nu numai să scrie, ci să pătrundă în esenta acestei drame.
    După eliberare am citit si am răscitit Demonii (Posedatii) lui Dostoievski. Deosebirea între posedatii lui Dostoievski si posedatii de la Pitesti / Gherla este că primii erau în conditii de libertate, iar ceilalti erau privati de libertate si chiar de cele mai elementare conditii de trai. Şi apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale nemaiîntâlnite.
    După ce am relatat această dramă unui mare teolog român (D.P.), acesta îmi dă dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeste vietile Sfintilor Părinti si atunci vei întelege”. Am citit pe Sfintii Părinti si atunci am înteles. Eu întotdeauna întelegeam că cel care este mereu în stare să scrie despre această dramă este Costache Oprisan, dar Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor mărturisiri constau în faptul că eu însumi am trăit această posedare până pe culmile disperării. Dacă smerenia este opusă mândriei si dacă trăirea uneia duce la Împărătia Cerurilor («Fericiti cei săraci cu duhul căci a acelora este împărătia Cerurilor»), iar cealaltă duce la iad, se vede care este răsplata.
    Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost răsplătită de Dumnezeu înscriind în destinul meu ca pe mine să mă aleagă si să mă ajute, din cei care au trecut pe acolo, să scriu despre această dramă.
    Mărturisirile mele descriu o problemă de metafizică. Cine nu-i certat cu metafizica crestină si cu Sfintii Părinti, va întelege si asimila aceste mărturisiri.
    Să încerc acum să expun cronologic geneza acestei cărti. În primul rând doresc să mentionez că purtam o corespondentă cu Horia Sima, care îmi ceruse să scriu despre toată experienta mea din închisori. Dar mă gândisem să-i spun Comandantului că nu mă pot angaja la asa ceva. Adică, ziceam, nu poti să scrii oricum sau într-un mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la Pitesti si Gherla. Pur si simplu nu mă simteam în stare.
    Cum s-a întâmplat? În apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, se găseste un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am văzut – era pârâul lângă care m-am visat singur, scriind, pe vremea când eram încă în tară, în România. Şi îmi apare în constiintă: post si rugăciune. Am început să mă rog si să postesc aproape câteva săptămâni… Mă duceam în fiecare dimineată pe malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest film al întâmplărilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. În general, când scrii o carte, ai o idee de cum va arăta la sfârsit; în acest caz nu miam făcut nici o schită, nici un plan. Şi am început chiar cu titlul: „ Mărturisiri din mlastina disperării”. Iar prima frază este chiar eticheta cărtii. Este o carte de inspiratie divină: am scris ce mi s-a spus să scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. În fiecare zi, de dimineată la ora 9 si până după-amiaza la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar sotia mea le asternea pe hârtie. Scrierea efectivă a durat din februarie si până în decembrie 1990; se adunaseră cam 600 de pagini. Dar forma definitivă este cea publicată. Ca să rezum putin, eu sunt mărturisitorul prin care s-au făcut cunoscute toate acestea.
    Credinta nelimitată în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea Petre Ţutea că orice cultură care nu are teologia în ea, nu face doi bani. Pentru că sunt cărti care au o valoare omenească, dar din punctul de vedere al mărturisirii lui Dumnezeu sunt nule.
    Unde nu există ispită, nu există virtute – spun Sfintii Părinti.
    Virtutea crestină se testează numai la încercare. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să fie comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a îngăduit comunismului să apară în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în lumea văzută si nevăzută fără stirea, îngăduinta si voia lui Dumnezeu. Să nu confundăm politica de stat a rusilor cu ortodoxismul rus. Şi mă refer la credinta slavului ce se miscă numai pe coordonatele acestea hristice. Aici în Rusia sunt milioane de martiri, victime ale bolsevismului. Iată un exemplu istorisit de părintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supravietuitor al masacrului celor 11000 de călugări, la Oranki. Călugărilor li se dăduse termen de trei zile să aleagă între comunism si Hristos. S-au hotărât în zece minute. Şi apoi timp de o lună îsi săpau singuri gropile, după care erau executati. Şi Dumnezeu a vrut ca unul singur să scape fugind, ca mai târziu să-l întâlnească pe părintele Bejan si să mărturisească toate acestea. Iată iconomia divină. Episcopul a spus acelor călugări: „Fratilor, a sosit momentul să luati cununa de martiri; sunteti cu satana sau cu Hristos?” Ce credintă aveau oamenii acestia! Nici un dezertor! Eu am văzut cu ochii mei, la Cotul Donului, în timpul războiului, cum Rusii dezgropau din pământ icoanele ascunse de furia comunismului si plângeau de bucurie, sărutându-le.
    De ce părintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiratie despre tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 1989? Pentru că neamurile si popoarele nu trăiesc prin lasi.
    Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominatiei bolsevice. Cine nu a fost în legătură directă cu Dumnezeu, în gând si în inimă, nu a făcut nimic. Coordonata verticală este Dumnezeu. Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lăsat Dumnezeu să vină comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei care nu si-au pierdut credinta. Să vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeste Dumnezeu, cum noi cu mintea noastră nu putem gândi. Şi ne-a lăsat, ca prin acesti martiri, să ne fie neamul mântuit. În închisoare, majoritatea si-au păstrat credinta; poate multi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost anticomunisti. Pentru că fericiti cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este Împărătia Cerurilor.
    Eu nu am vrut să plec niciodată din tara mea. Avusesem ocazia să plec, atunci când eram tânăr, cu armata germană, la Orsova. Iarăsi, am avut posibilitatea, în mai 1948, să fug din România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înteleg destinul nu drept fatalitate ori predestinare sau soartă. Desigur că Dumnezeu, în eternitate, stie ce se întâmplă cu noi. Dar asta nu este predestinare.
    Destinul se explică asa: ceea ce se întâmplă între mine (creatura) si Dumnezeu (Creatorul). Eu nu mă pot răzvrăti, când am această constiintă. Este si o problemă de bun simt. Pentru cei care nu au în constiintă faptul că i-a făcut Dumnezeu, este o problemă aparte. Dar eu, constient că am fost creat de Dumnezeu, nu de … natură, trebuie să recunosc si să mă supun de bună voie Creatorului. De bună voie, pentru că mi-a lăsat libertatea. Satana spune continuu că nu vrea să-I slujească.
    Trebuie să avem în vedere slăbiciunea noastră si puterea lui Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slăbiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar să spun:
    «Fie mie după cuvântul Tău». Aceasta este esenta.
    Despre Occident aveam de atunci o părere proastă; sub aspectul credintei eram lămurit din România, înainte de a emigra.
    Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu cred în Înviere… Aici, în Australia, ca peste tot, din punct de vedere economic este foarte bine, pentru că dumnezeul lor este banul.
    La Pitesti totul a fost făcut pentru legionari. Asa a vrut Dumnezeu, ca acest tineret să treacă prin nemaiîntâlnite drame.
    Fenomenul Pitesti se raportează strict la Miscarea Legionară. În timpul anchetelor, cei care nu erau legionari – foarte putini – au trecut aproape toti de partea lui Ţurcanu. Lupta dintre bine si rău a început în Cer, când satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemănarea cu Dumnezeu, este un urcus permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaste pe Dumnezeu Creatorul, I se închină, Îi face voia si Îi păzeste poruncile si este chemat la Împărătia Cerurilor. Ceilalti, necredinciosi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngăduie Dumnezeu acestea? Satan este lăsat să meargă până la ultima treaptă a răutătii – când va veni Antihrist, absolutul decăderii. Acolo Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata.
    Această carte nu este o carte de literatură legionară; desigur că este scrisă de un legionar, care trăieste legionarismul. Nu este o carte de doctrină legionară, ci de trăire a doctrinei. Cartea explică un fenomen care apartine Miscării Legionare si se adresează, în primul rând, camarazilor mei si celor care vor să vină.
    A fost mai mult decât o dramă ce s-a întâmplat la Pitesti – un experiment extraordinar, făcut de comunisti si de atei. Lor, acestora din urmă, nu prea le convine să se stie ce s-a petrecut. Pentru că, vă puteti imagina, fără acest Pitesti am fi fost tot în închisoare, deoarece nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au declansat experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieste, împingându-i pe altii să o facă. Bineînteles că nu au stiut de la început rezultatul: câti vor înnebuni, câti vor rezista, câti se vor sinucide etc. Pentru că este vorba de suflet. Au fost sase indivizi, sase călăi, care au acceptat si început totul. Nici Ţurcanu nu stia la ce urma să se ajungă. Călăii mari au fost nelegionari: Iordăchescu, Dobos, Leonida, si altii. Ei erau 10%, iar noi 90%. Toti acesti criminali au actionat prin tortură fizică asupra sufletului. Reeducarea a fost pregătită de ocultă (moscovită, românească si internatională) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea că distrugerea pepinierei – Frătiile de Cruce – de unde venea elita legionară, a fost unul din obiectivele asasinilor de la Pitesti. Pentru că esenta comunismului este următoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunză purtată de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi si prin noi. Când vine dusmanul tău, te lupti cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine si mă bati. Martirii crestini erau doar ei si dusmanul – ei nu erau torturati de crestini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credintă, ci de faptul că fratele tău a actionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine si tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. În cel care s-a debusolat o clipă a intrat satana. Dumnezeu lasă ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ti-a dat Dumnezeu putere să rezisti. Dumnezeu stie puterea noastră.
    Torturat fiind, puteam să spun că nu mai sunt legionar, dar eu rămâneam. Dar în ceea ce priveste credinta, nu numai că spuneai că nu mai crezi, dar trebuia să o si dovedesti, omorându-ti aproapele fără milă. Dar cum să-l omori pe fratele tău, când el strigă de durere!
    Şi eu m-am lepădat de Miscarea Legionară, dar Horia Sima nu mi-a spus că nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. Într-un supliciu de durată si fără perspectivă am rezistat cât am putut.
    Fiecare suflet a rezistat până la temperatura la care s-a topit. Eu am spus că nu mă mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit să încerc să rezist mai mult. Şi iată posedarea. Dumnezeu m-a lăsat să fiu muncit. Să fi avut tot Pământul ăsta pentru 1000 de ani, dar cu starea sufletească de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru linistea sufletească. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge – aceasta este împietrirea: ruperea de Dumnezeu urmată de posedare.
    Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit apăsarea terorii, când libertatea a fost abolită. În închisoare erai înlăntuit; libertatea era anulată sub toate aspectele. S-a urmărit nu numai distrugerea Miscării Legionare ca formatiune politică, ci s-au folosit de o metodă pe care, probabil, o vor reedita. S-a întâmplat asa pentru că, se stie, războaiele s-au făcut cu tineri. Pe tânăr nu îl duci chiar asa de usor, deoarece el nu este atât de plin de păcate. Unor astfel de tineri Ţurcanu le-a făcut un soi de fise personale ce contineau detalii de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum s-a comportat în anume situatii date. Da, satana este foarte inteligent si celor care îl slujesc le strecoară această inteligentă satanică, pe care au folosit-o si atunci când au pus în practică experimentul de la Pitesti. Şi nu e vorba de spălarea creierului, ci de posedarea satanică ce transformă oamenii în adevărati roboti, ca în America sau ca aici, în Australia.
    Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiratie negativă si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea crestină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, stiind de Dumnezeu si de Biserică, sunt apostati. Ţurcanu a acceptat tot ce a făcut, stiind ce face.
    În ceea ce mă priveste, greseala mea, pe care o s-o recunosc si la Judecata de Apoi, este că am spus public că nu mă mai rog. Şi din acel moment nu m-am mai rugat, tăind legătura mea cu Creatorul.
    Îngerul meu nu s-a depărtat de la mine, desi cel care mă stăpânea era duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frică metafizică de nedescris. Dacă cineva îmi pomenea atunci de diavol, mă îngrozeam. La fel, dacă era vorba de epileptici. Nu-mi era neapărat frică de Ţurcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza torturilor. După doi ani am reînceput să mă rog, dar era parcă degeaba: nu simteam nimic. Parcă erau numai vorbe goale – o rugăciune mecanică. Şi asta mă tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmatie, cum că nu mai cred în Dumnezeu. Şi asta până l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care trăia într-o stare de sfintenie – un înger cu chip de om, ce mă făcea să nu-l pot privi în ochi.
    Viata mi-a fost imposibilă până la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita răbdării, în disperarea mea, simteam tortura sufletească a unei fărâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fă cu mine ce vrei! Şi în momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi si am început să plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Şi din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut această minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a iesit o fortă – puterea satanei – din mine.
    O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credintă. Parcă învinsesem tot iadul. Anii de închisoare rămasi, între 1954 si 1963, când am iesit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare.
    Cei vii, din afară, nu mă mai interesau. Eu personal am rupt-o cu lumea din afară; nu mă mai gândeam acolo, pentru a mă putea adapta la viata din închisoare. Ei, tortionarii, nu mai aveau constiinta răului pe care îl făceau. Erau atât de posedati, că nimic nu îi mai interesa, doar să iasă din închisoare si să ajungă într-un post mare, în Comitetul Central sau în Securitate, ca răsplată de la stăpân pentru „munca” depusă. Ei executau ordinele stăpânului, nu-si puneau problema ca să nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti dădea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si altii, cum ar fi Leonida si Costăchescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât rezistenta si îndârjirea noastră erau mai mari. O parte din ei s-au sinucis după ce au iesit din puscărie. La ei nu mai opera mila si dragostea. Era doar ură – ultima expresie a urii – si orgoliu.
    Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fratii mei de suferintă – si nu doar de legionari – adică de cei ce s-au opus comunismului. Multi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau niste îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprisan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.
    Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi.
    Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.
    Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu.
    Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei fată de celălalt. Era de o bunătate si seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare si ură.
    Un înger în trup. Am asistat odată la o extractie de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această interventie stomatologică, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere.
    M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Brasovului. Era un om de o bunătate si o liniste sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuti.
    În Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i siroaie de lacrimi, continuu, până în noaptea de Înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironositele si Maica Sa, atunci.
    Pe printul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în aceeasi celulă. Şi el era un adevărat crestin, trăindu-si credinta de o intensitate rar întâlnită. Mai pot să enumăr pe Gioga Parizianu (care a fost chinuit fiind tinut într-o etuvă la 70 de grade Celsius), Mircea Nicolau, Berzea, Petrascu si multi altii care s-au si preotit când au iesit din închisoare. Pe unii i-am reîntâlnit când am fost recent în România. Toti acesti oameni sunt de o valoare morală extraordinară, intrând cu sigurantă în patrimoniul acesta moral si al suferintei neamului.
    În România m-am întâlnit cu foarte multi tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune că am trăit clipe extraordinar de fericite. Vedeam că nu vorbesc în pustiu. Erau studenti de la toate facultătile – tineri cinstiti, atrasi de credintă. Am fost la o adunare a revistei SCARA, unde au participat vreo douăzeci de tineri, eu fiind invitat să le vorbesc. Eram foarte emotionat, stare sufletească ce s-a transmis, cred eu, si participantilor.
    Nu lasă Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Miscarea Legionară trebuie să apară. „Un om si un neam sunt om si neam cât au înteles din Evanghelie” – spunea Mehedinti.
    Este clar că revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei alesi în neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trăi dragostea pe care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fată de prieteni, dar si fată de dusmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost.
    Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru acestia Se va milostivi.
    Deci nu reformele economice, ci credinta poporului Român va scoate tara din marasmul în care se găseste.

  2. Pe la sfarsitul interviului, este mentional printul ALEXANDRU Ghica (NU Vladimir Ghika) ce a fost ORTODOX!

  3. Fara har nu exista sfintenie …..doar teatru

  4. Pirv Aurel, cum iti permiti sa vorbesti de “teatru” referitor la un om care a suferit atat si a ramas verical ?
    Sfant sau nu, a fost un mare om si a suferit pentru Hristos pana la urma, in fata fiarei bolsevice.
    Nu este sfant intr-adevar pentru ca numai in ortodoxie exista sfintenie, dar este un OM, un PRINT si un ROMAN care merita un imans respect.
    Dar unii dintre noi nu mai stiu ce este respectul.

  5. PS. In articol nu s-a precizat faptul ca Vladimir Ghika provenea din familia domnitoare romaneasca Ghika (se scrie si Ghyka) care a dat mai multi domnitori Tarii Romanesti.

  6. Tare m-a emotionat interviul lui Bordeianu, a carei carte am citit-o pe sarite, recunosc. Sfarsitul este extraordinar si are aceeasi indemnare ca si parintele Arsenie Papacioc care spune ca el crede in reinvierea acestui neam. si eu cred mult si sper ca voi renaste si eu, dar de asemenea cred ca pana acolo ne astepta ceva suferinte..

  7. Articolul este despre V Ghika si comentariile, despre Bordeianu.
    Asta e partea urata a romanilor (poate nu trebuie generalizat): am pierdut capacitatea de a ADMIRA si de a RESPECTA. Reactiile astea, cand se vorbeste despre un print roman de 80 de ani mort intr-o temnita comunista, reactiile de genul “nu ma iontereseaza, nu era ortodox, teatru, etc, noi suntem cu Bordeianu, cu parintele Arsenie, etc” mi se pare penibile. Este multa suficientza. Nimeni nu discuta aici chestii dogmatice, atentie ! Nimeni nu a pus la indoiala adevarul ortodoxiei ! Nu cred ca daca avem un cuvant de respect si daca suntem impresionati de suferinta si statura morala a acestui barbat, inseamna autoimat o inclnare spree catolicism, nici pe departe !
    Eu cred ca un adevarat crestin ar trebui sa fie un om luminos si cu o capacitate de a se entuziasma, de a admira, asa cum era Steinhardt de exemplu. Contrariulk nacestui spirit SECTAR, de genul “nu era ortodox, ce daca a murit la Jilava, nu ma interseaza”.
    Foarte dezamagitor fratilor !

  8. Total de acord cu Dl Vranceanu. Subscriu.Intr-adevar in ortodoxie exista adevarul si nu trebuie renuntat la ea, dar asta nu ne da dreptul de a judeca pe altii pe motiv ca nu sunt ortodocsi si nu ne opreste de la admiratia unor caractere din alte religii, caci din pacate mai ales in vremurile noastre sunt multi altii care nu-si vand atat de repede traditiile si religia ca multi dintre ortodocsi. Si oricum Dumnezeu stie dupa ce criterii va judeca lumea, sunt convinsa ca si cei care sunt de alta religie monoteista poate au o sansa la mantuire la fel cum sunt convinsa ca cei care cad din Ortodoxie si-au luat la revedere de la mantuire.

  9. @Vranceanu:

    Sunt destule bloguri care practica un discurs subumanizant la adresa oricui nu este pe linia lor, chiar si ortodox fiind, si care au reusit sa influenteze atitudinea celor care fac greseala sa ii ia in serios. Acest tip de discurs, insa, nu doar ca nu e o atitudine potrivita cuviintei ortodoxe (care nu inseamna, fireste, lipsa fermitatii sau a criteriilor) dar n-are nicio legatura nici macar cu morala sau bunul simt.

    Traista:

    Si oricum Dumnezeu stie dupa ce criterii va judeca lumea, sunt convinsa ca si cei care sunt de alta religie monoteista poate au o sansa la mantuire la fel cum sunt convinsa ca cei care cad din Ortodoxie si-au luat la revedere de la mantuire.

    Nu acesta e raspunsul, ci al Apostolului Pavel:

    12. Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi.
    13. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.
    14. Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,
    15. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără,
    16. În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=70&cap=2#12

    Adica fiecare va fi judecat dupa “legea” pe care a avut-o dreptar.

    In privinta lui Vladimir Ghika aspectul problematic este dat de iesirea din ortodoxie la catolicism. Nu se poate sa nu te tulbure catusi de putin acest lucru.

    A fost botezat și miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte atașată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotențiar al României în Turcia. În anul 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, și va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce privește educația și practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Științe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept.
    Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde își va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „și mai ortodox” face profesiunea de credință catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

    http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Ghica

    Prin acest lucru nu negam nici eroismul sau manifestat ca persecutat politic si nici misiunea sociala depusa. Dar nici nu putem ignora acest aspect decisiv din biografia sa.

  10. Cand am spus teatru ma-am referit la acele demersuri de canonizare,indraznesc sa spun ca de la 1054 ei nu mai au sfinti,iar cine se mantuieste consider ca nu-i treaba mea
    Sf.Iustin Popovici a vorbit de 3 mari caderi :Adam ,Iuda si Papa
    Sincer nu mi-am propus sa tulbur pe nimeni.

  11. Pingback: Beatificarea lui Vladimir Ghika. DE CE NU-SI CANONIZEAZA BISERICA ORTODOXA MARTIRII? Emisiunea PANORAMA cu OCTAV BJOZA, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici [VIDEO] - Recomandari
  12. Pingback: Interviu cu Radu Preda si Sorin Lavric despre DRAMATICA IGNORARE A SFINTILOR INCHISORILOR de catre Sinodul BOR - Recomandari
  13. Pingback: RADU PREDA, noul director al IICCMER: “Este datoria mea sa pun pe agenda institutului CAZURILE SFINTILOR INCHISORILOR… Hristos a inviat, dar CAND PUTEM AFIRMA CA AM INVIAT SI NOI? Poate la anul?” - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune în Postul Nașterii Domnului

Carti

Documentare