INGERI CU ARIPILE TAIATE. Un altfel de genocid: imbrancirea fetitelor de catre parinti catre lumea curviei prin IMBRACAMINTE “SEXY” SI FARDURI “NEVINOVATE”

23-08-2013 7 minute Sublinieri

down

Sfarsitul iluziilor

ÎNGERI CU ARIPILE TĂIATE

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, nr 55 (august 2013)

Întotdeauna am considerat că orice fel de abuz constituie o faptă condamnabilă, dar cele care s-au îndreptat împotriva copiilor mi s-au părut pur şi simplu atrocităţi. Cum, însă, aş putea înţelege vreodată răul pe care unii îl fac propriilor copii?! Ce explicaţie am putea găsi pentru unii ca aceştia? Incultură? Indiferenţă? Inconştienţă? Program încărcat?… Dar în ce măsură sunt plauzibile aceste explicaţii? Ce poate fi acel „ceva” care să ia locul copilului meu? Care ar trebui să fie motivul pentru care ajung să-mi educ copilul sub presiunea unui factor sau altul? E normal să existe astfel de motive?

Mă întreb dacă astăzi mai există un mod conştient de a face educaţie, sau pur şi simplu facem educaţie aruncându-ne copiii în şuvoiul puternic în care o lume întreagă înoată haotic spre niciunde… de fapt, spre unde îi duce curentul care-i poartă. Facem educaţie aşa cum ne dictează vremurile în care trăim, sau facem o educaţie conştientă, asumată şi, dacă este nevoie, de ce nu, împotriva „curentului”? Cu alte cuvinte, facem educaţie pentru viaţa în lume sau facem educaţie pentru Viaţă? Şi dacă facem educaţie pentru viaţa în lume, adică dacă alegem să îi lăsăm la voia curentului, spre ce se îndreaptă copiii noştri?

Cochetărie sau…?

Tot mai des, în ultima vreme, am avut ocazia să tresar observând mişcările lascive din şolduri ale unor fetiţe de grădiniţă sau de şcoală primară, privirile care încă mai poartă o urmă din candoarea specifică vârstei copilăriei iţindu-se spre mine de sub o povară grea de fard şi rimel, mânuţele fine şi uşor bucălate ale fetiţelor de doi-trei ani „împodobite” cu mândrie de mame grijulii cu ojă, inele, brăţărele… Toate, sub motivaţia nevinovatului „Ei, ce ştie ea! Vrea şi ea să fie ca fetele mari!”.

Tocmai. Ce ştie ea, mamă? Te-ai oprit măcar o clipă să te întrebi? Ce ştie pruncuţa ta altceva decât îi predai tu? Cât de des te gândeşti la lecţiile pe care le predai fetiţei tale? Ştiu, eşti mereu ocupată, plecată cu treburi. Trebuie să te compensezi cumva faţă de ea, pentru tot timpul pe care îl petreci departe de ea şi pe care amândouă îl resimţiţi dureros de chinuitor – chiar dacă tu îţi încarci peste măsură programul ca să uiţi, iar ea este ocupată cu fel de fel de activităţi cât se poate de „educative”. Trebuie, însă, să avem grijă. O astfel de compensaţie va avea la un moment dat un recul foarte puternic. Pentru că această atitudine este, poate, prima din lungul şir de etape prin care fiica ta va trece în procesul de transformare în obiect sexual.

Ştiu, te gândeşti: „Ce poate fi atât de grav la o fetiţă care creşte ca o mică «viitoare doamnă» cochetă? Toate doamnele trebuie să fie elegante şi cochete. E în natura femeilor să fie aşa!”. Această mentalitate, în prezent generalizată, este o mentalitate derivată, cumva, din înclinaţia firească a femeii spre frumos, spre lucrurile care o sensibilizează, spre rafinament şi eleganţă. Dar de aici şi până la transformarea unei fetiţe într-o femeie în trup de copil… cale lungă.

E cunoscut faptul că toate produsele cosmetice sunt destul de agresive chiar şi pentru pielea nu tocmai tânără a grupului de vârstă căruia se adresează – prin urmare, sunt dezastruoase pentru copii. Desigur, producătorul de cosmetice a avut grijă să răspundă cerinţelor pieţii şi a scos o gamă de produse dedicate exclusiv fetiţelor care nu sunt neapărat adolescente, produse prezentate ca fiind sigure pentru sănătatea copiilor noştri. Dar adevărata tragedie se petrece dincolo de partea văzută a acestei situaţii. Este vorba de monstrul pe care-l naşte acest, hai să-i spunem, act de falsă libertate: femeia în trup de copil, cu suflet de copil, cu gânduri de copil. O copilă care la doi-trei ani învaţă prima ei lecţie despre femeia-obiect, despre „obligaţia” ei de-a se expune pe sine în vitrina lumii, ca un „exponat” pe lângă care trec toţi, îl Child-fashion-file-5416270aleg, îl folosesc, îl returnează şi trec mai departe. Deşi este la vârsta la care poate foarte bine să se bucure de frumuseţea florilor care împodobesc pământul cu nesfârşite culori, a păsărilor care leagă pământul de cer, a norilor care se plămădesc în înalt, ea este învăţată să preţuiască frumuseţea artificială, frumuseţea care expune un trup şi îngroapă un suflet. Cu alte cuvinte, i se predă greşit lecţia despre frumos.

La ce i-ar folosi să vadă frumuseţea lumii, să observe delicateţea uimitoare a florilor dintr-o fâneaţă, de pildă, sau „picturile” absolut surprinzătoare cu care sunt împodobite până şi cele mai mici gângănii sau păsări? Ar înţelege atunci că fiecare poartă cu sine frumuseţea care i se potriveşte cel mai bine. Astfel, când va fi la vârsta atât de dificilă a adolescenţei, nu ar mai fi complexată că nu arată potrivit standardelor impuse de lumea în care trăieşte. Multe greşeli fac fetele noastre din pricina acestor complexe, de la cele mai puţin agresive (pentru că „inofensive” nu le putem nicidecum spune), ca, de pildă, un cercel în plus sau o cură drastică de slăbire, până la cele puţin spus agresive, precum prima relaţie sexuală cu singurul băiat care o bagă în seamă sau chiar suicid.

Şi unde a pornit totul? Acolo unde, machiind-o, cârlionţându-i părul sau dându-o cu ojă, am învăţat-o că are nevoie de altceva – de mai mult decât ceea ce a primit la naştere pentru a fi frumoasă. Zadarnic îi vom spune ulterior că este frumoasă aşa cum este, că este destul să zâmbească pentru a împodobi viaţa băiatului pe care îl iubeşte. Nu va mai crede. Şi nici băiatul nu se va mai mulţumi cu atât. Şi el a învăţat că îi trebuie mult mai mult decât frumuseţea naturală pentru a-i plăcea o fată, nu pentru a o iubi. Iubirea… este deja o lecţie pe care rareori o mai vedem predată la modul autentic.

Goliciunea devenită obiect vestimentar

Un alt pas spre anihilarea şi obiectificarea propriului copil este alegerea greşită a obiectelor vestimentare. Am avut ocazia, cu toţii, să vedem haine care mai mult descoperă decât acoperă. E jenant pentru unii dintre noi să vadă astfel de haine purtate într-un loc public, chiar şi de persoane majore, darămite atunci când sunt purtate de copile.

Deunăzi, trecând printr-o intersecţie cu maşina, nu am putut să nu observ privirea cu care un bărbat în vârstă (intenţionat nu folosesc cuvântul „domn”, pentru că refuz să acord oricui ceea ce mi se pare a fi aproape un titlu nobiliar) urmărea o domnişoară care sigur nu era majoră. Ea păşea languros în pantalonii mult prea scurţi, deşi cu talie înaltă, ultima fiţă a verii, cu un top mult prea sumar. Iar el o devora din priviri. Cutremurător! Un bunic al cuiva devora din priviri o nepoată a cuiva. El învăţase, probabil de la „marele maestru” mass-media, că îi este permis. Orice. Indiferent de vârstă, de statut social, de relaţiile dintre oameni. Ea învăţase că este exponatul, că e minunat să fii exponat, de vreme ce toate fetele, toate vedetele sunt şi chiar şi mama, modelul suprem, este – deşi ştie, fie şi doar din instinct, cum spun specialiştii (ca o umilă reminiscenţă a revelaţiei supranaturale, zic eu) că „un părinte care nu este atent cu ţinuta sa în faţa copilului îşi demolează singur piedestalul”[1], căci, în ciuda atitudinii de revoltă-manifest exprimată la vârsta adolescenţei, „copilul îşi investeşte părintele cu o anumită sacralitate”[2] pe care bine ar fi să nu o distrugem, lăsându-l să păstreze nealterată icoana propriilor părinţi în amintirea sa. Va fi un reper important pentru el peste ani, atunci când i se va părea, pe bună dreptate, că trăieşte într-o lume fără repere.

Sunt, însă, situaţii în care mama, deşi nu are un stil vestimentar avangardist, îşi încurajează fiica în această direcţie, cumpărându-i haine provocatoare aproape odată cu prima ojă, adică extrem de devreme. Am rămas uimită să văd fetiţe purtând slip „tanga” la plajă. Întotdeauna am considerat absolut grotescă asocierea sexualităţii cu vârsta copilăriei. Îmi amintesc şi astăzi cât de oripilată am fost citind „Lolita” pentru că îmi trebuia la şcoală – asta apropos de cât de inspiraţi sunt unii profesori în alegerea listei de lecturi obligatorii. M-am liniştit atunci cu gândul că este doar literatură, deşi nu văd ce folos aduce unui suflet o astfel de literatură, căci pe mine, chiar dacă eram uşor trecută de vârsta majoratului, m-a afectat sufleteşte pe termen îndelungat.

child-advertising-sexAstăzi trăiesc momentul pe care nu voiam nici să visez că îl voi trăi. Momentul în care fetiţele de doi ani poartă „tanga” în locuri publice în prezenţa unor părinţi pe cât de inconştienţi, pe atât de mândri de „libertatea” de care dau dovadă. Momentul în care fetiţe de unsprezece ani au o linie proprie de lenjerie intimă la firme de prestigiu precum Victoria’s Secret sau Kohl’s, care includ sutiene cu push-up extrem de seducătoare, deşi sunt la secţiunea „first bra” („primul sutien”). „De ce este nevoie să îţi araţi sânii la o vârstă la care o fetiţă abia începe să se dezvolte? Răspunsul este acela că a fi copil nu mai este o scuză plauzibilă de a nu fi sexualizat”.[3] În fine, momentul în care mamele merg la cumpărături împreună cu fetiţele lor şi acceptă acest „mic compromis” al hainelor – de fapt, un nou alt mic compromis, care, alături de toate celelalte, nu face decât să adâncească ireversibila lor transformare în obiecte. Şi mă întreb: oare îmbrăcându-mi fetiţa ca pe o femeie seducătoare, în condiţiile în care ea este doar un copil, nu îi predau o lecţie periculoasă despre pedofilie? Nu cumva îi spun că este normal să fie privită cu poftă de un bărbat muuult prea în vârstă, care ar putea să-i fie cel puţin tată, dacă nu bunic? Eu, una, nu vreau să-mi asum aceste riscuri, cu toate reproşurile pe care le-aş putea primi din partea unor părinţi mai „deschişi la minte” (care minte?!): anume că nu îmi pregătesc copiii pentru lumea reală, ci pentru una utopică.

Îngeri cu aripile tăiate

Mă întristează tot mai mult să mă văd mişcându-mă într-o lume în care îngerilor nu le mai sunt lăsate aripile să crească. O lume a fetiţelor cu pleoape grele de fard şi lenjerie intimă care acum douăzeci de ani făcea să roşească şi o femeie matură. O lume a fetiţelor care ţin la piept păpuşi cu trăsături de prostituată[4], care nu le învaţă să fie mame, aşa cum ne învăţau pe noi bebeluşii de plastic sau de cârpă, ci să se poarte ca nişte femei adulte, deşi nu au trecut de paisprezece ani, să se îmbrace de parcă trupurile lor ar fi atrăgătoare pentru bărbaţii maturi (şi ferească Dumnezeu să ajungem să trăim într-o lume în care asta înseamnă normalitate), să fie atât de preocupate de aspectul lor fizic, dacă asta înseamnă expunerea prematură a propriei sexualităţi.

Şi da, voi continua să îmi cresc fetiţele pentru „lumea utopică”. Şi nu doar fetiţele mele, ci şi pe cele ale prietenilor. Şi pe elevele mele. Vreau să le cresc pe toate pentru lumea de Sus, pentru Viaţă, nu pentru viaţa în această lume. Vreau să le cresc pentru lumea de Sus. Şi dacă le cresc pentru lumea de Sus, trebuie să le las aripile să crească, ca să poată zbura. Şi dacă toţi ne vom creşte pruncii ca pentru lumea de Sus, dacă toţi îngerii pe care Dumnezeu i-a lăsat să trăiască între noi îşi vor păstra aripile neciuntite, atunci poate vom reuşi să aducem lumea de Sus pe pământ, să trăim şi să educăm pentru Viaţă, „precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Cu dragoste şi grijă pentru îngerii noştri,

Presvitera Alina Mirică

[1] Irina Petrea, Și tu poți fi supernanny, Ed. Trei, București, 2007, p.77.

[2] Ibidem, p.78.

[3] Wendy Shalit, Girls Gone Mild, p.XVIII.

[4] Ibidem, p.XIX.

fo-aug


Categorii

Comercializarea copilariei, Cultura desfraului, Pedofilie, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)

, , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

18 Commentarii la “INGERI CU ARIPILE TAIATE. Un altfel de genocid: imbrancirea fetitelor de catre parinti catre lumea curviei prin IMBRACAMINTE “SEXY” SI FARDURI “NEVINOVATE”

  1. Libertatea în era mondo-pornografiei nu mai poate fi înţeleasă. Este uluitor. Umanul și umanitatea, ajunsă roaba unui organ, a unor biosenzori dătători de plăcere, spurcători, distrugători de carsctere, de familii, de echilibru, de uman și umanitate, de sfânt, de coborâre din normal în anormal, din cinste în necinste, în rușine în mai prejos decât dobitoacele.
    Între binecuvântare și blestem omenirea alege “deștept” .pentru proprii copii. Frumosul și’a perdut divinul, firescul, naturalul, rostul, sensul, nu mai schimbă lăuntru, ci exteriorul, nu mai este decât formă exterioară, înfrumusețarea unui ambalaj înşelător,ambalaj capcană, ce ascunde un conţinut împuţit, infestst și infestator . Femeia modernă asta și’a dorit si își dorește pentru fica ei?. Barbatul modern astfel de femeie își dorește și astfel de fiica își creste ? Răspunsul se deduce din cele de mai sus.

    Admin. aș fi svut și eu cev de spus la postarea “Creștinii fastfood” legat de sfânta împărtășanie. Dacă primiți comentariu l meu pentru a fi adăugat acolo, eu il pun aici, de nu de poate vă rog să’l ștergeți. Mulțumesc pentru tot ce faceți.

  2. Sfintele, sfinţilor .
    De ce vorbim despre deasa împărtășire și opusul ei și nu despre deasa spovedire și beneficiile ei ?
    Este știut că te poți spovedi fără să te împărtășești, dar ca să te împărtășești fără a te spovedi nu. Nu vinovatul pronunţă sentința ci acela ce face judecata. Duhovnicul hotarşte, când este și când nu este bine să mă împărtășesc. Eu trebuie sa cer spovedirea iar el decide când mă voi împărtăşi. Pot cel mult întreba dacă îmi este îngaduit să mă împartăsesc (dacă sfinţia sa uită să se pronunțe). Grija mea trebuie să fie împlinirea Poruncilor, rugăciunea desăvârşită, dobândirea Duhului Sfânt și spovedania cât mai desăvârşită. Dacă spovedania este desăvârşită, şi căința este adâncă şi nu mă apropii de sfântul potir decât cu frică şi cu cutremur, pentru că-mi simt (nu-mi presupun), nevrednicia, (dar nu fără a-mi face înainte, canonul compet și rugăciunile de dinainte de sfinta împărtaşanie).
    Duhovnicul este dator să încerce evlavia fiului duhovnicesc și să urmărească creșterea (nu plafonarea sau stagnarea sporirii), de la o spovedanie la alta. Nu am auzit de aşa*^zise metode sau mijloace de sporire a pocăinței altora. Așa ceva nu este cu putinţă. Nimeni nu poate fi determinat să facă mai mult (dacă nu o face el însuși din evlavie și dragoste proprie).
    Dacă a scăzut evlavia, dacă s’a împuţinat pocăinţa, e sem că spovedania este superficiala, că s’a desacralizat și sa banalizat. Problema desei împărtășirii sau altcumva nici nu s’ar pune dacă spovedania ar fi ce trebuie să fie.
    Sănătatea duhovnicească ţine rânduiala sfântă de la sine. Tulburările și ne-orânduiala apar acolo unde nu lucrează taina, unde omenescul rânduieşte duhovnicescul.
    Unde spovedania este taină, unde duhovnicescul este viu, nimeni nu-și pune problema, că-i bine des, că-i bine rar, ci fiecare după dragostea și puterea sa. Cu Hristos ne împărtășim în multe feluri, spune Părintele Cleopa (enumerând și explicând fiecare fel în parte). Cuvioasa Maria Egipteanca nu s’a împărtășit 47de ani cu sfintele taine, dar se împărtășea de Dumnezeu și câstigase Duhul Sfânt prin nevoinţă, credinţă și dragoste. Noi nu suntem în pustiul Egiptului, nici nevoința și dragostea ei nu le avem, dar măcar spovedanie curată putem face pentru o împărtășire după rânduiala și datina ortodoxă a căii împărăteşti.
    Fraților, taina nu este problemă de logică, de analiză analitică, de iscusinţa retorica sau de parere personală. Aici nu venim cu opinii, cu deducţii, cu idei.
    Grija noastră trebuie să se axeze pe împlinirea tainei, pe mărturisirea cu adevărat simţământ de căinţă, cu durerea adevăratei vinovătii, cu frica de Dumnezeu vie, și înfricoşantă, și de vom face astfel toate ni se vor adăuga nouă.
    Iertare pentru cele ce am îndrăznit a spune.

  3. Intr-adevar, lucruri tragice. Este insa un exercitiu foarte greu sa le si “repari”. Niciodata nu s-a putut face ceva prin morala (adica nu prin iubire si adanca intelegere a celuilalt), iar zilele in care traim sunt notorii din princina faptului ca orice act moralizator va fi radical ignorat. Omul cauta ceva, chiar si prin cele mai oribile pacate, iar acel ceva este bun dar omul nu stiu unde si nu poate sa il gaseasca (adica in Dumnezeu si cu ajutorul Lui). Daca noi nu putem oferi acel ceva cu iubire si smerenie (chiar cu pretul de a nu reusi pe deplin ce ne propunem), ci doar incercam sa le luam celorlalti si ceea ce li se pare ca au, nu vom reusi nimic, daca nu opusul. Pe undeva cred ca Romania a ramas in urma la acest capitol (dar nu total si nici iremediabil), in sensul ca incearca solutii drastice, moralizatoare, dar care din punct de vedere stiintific-duhovnicesc (da, e un domeniu :)) sunt depasite si ineficiente. Dumnezeu a lasat si lucrurile rele tot cu scop bun; ele sunt niste provocari, nu niste obstacole. Ele trebuie cucerite, nu eliminate. (nu spun asta cu referire la articol, ci vin cu o completare personala)

  4. Da frate, iubirea este singura care poate fi percepută și de nebuni. Dumnezeu spune în sfânta Scriptură că înțelepciunea lumii este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Și nebunii iubesc. Este de prisos să mai spun că iubirea nebunului este bolnavă. Că boala duce la moarte.
    Duhovnicia, este proprie lumii duhurilor, lumii nevăzute (și ne percepute de omul trupesc și lumesc). Termenul de știință este un termen ne duhovnicesc, propriu lumii semeţe. Cuvântul cunoaștere este cel potrivit omului duhovnicesc. Cuvântul cunoaştere este propriu lumii vii, persoanelor. Cunoaşterea lui Dumnezeu…, cunoștința…, (ai face cunoştinţă cuiva cu persoana cutare)…, etc, “Știința” este exclusivistă, arogantă, nesmerită… etc. Las’ că știu eu!… Ştim noi… Nu sunt specialist în etimologe, dar diferenţele le percep, ochiul duhovnicesc și iubirea jerfelnică dureros de real.
    Domnul a venit cu dumnezeiască bunătate, blândețe, înțelepciune, întelegere, răbdare, și jertfelnicie, dar ATENȚIE, nu la pastrat pe cel mai milostiv dintre sfinţi pentru al trimite înainte mergător al sfârșitulului ci pe Sfântul Ilie, cel care a închis cerul (să nu mai dea ploaie pământului) trei ani și şase luni.
    De ce oare ? Socot (cu în nevrednicia mea) că pentru omul acelui timp, milostivirea va fi ajuns să nu mai aibă nici rost nici efect trezitor. Omul nu va mai fi capabil (în acele timpuri), nici să o înțeleagă nici să o accepte. Il va rascoli și turba numai simpla referire la jertfa și milostivirea Domnului Iisus. Deja mulţi au alergie de pe acum.
    Da, ai dreptate în ce spui. Cuvântul nu mai este primit. Jertfa doar mai poate face ceva. S’ a ajuns ca să fii urât și respins (și socotit respingător), de proprii copii, și de tovarășul de viață, (doar), dacă îndrăzneşti să chemi la o viaţă ortodoxă autentică.
    Metodele ştiintifice (chiar duhovniceşti, îndrăznesc să zic) nu merg. Răstignirea nu este ştiinţă ci sacrificiu. Nu poți ademeni pe nimeni la jertfa crucii. Orice metoda ai folosi.Trebuie să o vrea. Știi ce lipsește timpului nostru ? Sfinţii. Oamenii plini de puterea Duhului Sfânt. Oamenii care să strige cu glasul lui Ilie : “până când veţi schopata de ambele picioare”? . Oamenii care (ca şi el), să coboare focul din cer peste jertfelnic, să mistuie, ca în cazul marelui prooroc și jertfa și altarul și apa din şanţul împrejmuitor.

    La sfârșit va fi plină lumea de cuvântul lui Dumnezeu, cum este pământul de ape, dar fără efect, spun părinții puternicului.
    Iertare pentru îndrăzneală.

  5. Ca sa clarific: stiinta este un termen foarte frumos si nu inseamna neaparat cunoastere (acesta este un termen care duce cu gandul la contemplatia divina), ci mai degraba frumusete/arta, metoda, ordine, perfectiune. Evit desemnamrea unor termeni potriviti sau nepotriviti; totul se rezuma la subiectvitatea fiecaruia dintre noi pana la urma. Religia (nu duhovnicia/spiritualitatea) este o stiinta (si arta), la fel cum predica este o stiinta (si arta), marturisirea credintei, etc.

    Iubirea, intra-adevar nu este nici stiinta, nici arta, dar nici jertfa (zic eu), nici nimic, ci este duhovnicie/spiritualitate pura (inima pura) si liber aleasa, neimpusa, neconstransa, imposibil de descris, de exemplificat, de imitat — se poate doar simti/primi si asuma. Restul este stiinta, arta, practica, jertfa ce se poate numai prin Harul Duhului Sfant.

    Asa cred eu, ca iubirea ori e, ori nu e. Cand e totul e perfect, cand nu e nimic nu merge (nici stiinta, nici arta, nici jertfa, si nici orice manifestari de forma religioasa si/sau rang moral). Dupa cum spune in Scripturi ca daca munti as muta si minuni as face, dar dragoste nu am, la nimic nu foloseste. Sau stim ca martiriul ereticilor este sinucidere, desi ei au zel nemasurat.

    Probabil ca in acele timpuri va fi nevoie de un soc, dar nu spre intoarcerea la zilele in care traia Ilie, ci pentru re-actualizarea credintei date acele timpuri. Cu alte cuvinte, eu nu cred ca tot ce se intampla in zilele noastre este total rau si ca e nevoie de o schimbare radicala. Dimpotriva, vad mai mult bine decat oricand (si o crestere a stiintei si emancipare a omului foarte imbucuratoare). Lipseste doar actualizarea lor in duhovnicesc, si aceasta este accesibila oricui, nu doar sfintilor, atata timp cat este iubire si smerenie (adica lumina). Sau, mai mult schimbi lumea printr-un comportament normal, care mai degraba se semereste si isi marturiseste pacatele fata de toti, decat sa incerce sa ii raporteze pe toti la el insusi si idealurile sale de perfectiune (asta ar fi un fel de jertfa, sau poate inceputul jertfei).

  6. @nicolae mirean

    Imi pare rau! Cred ca am creat o tulburare pentru ca eu am postat, dupa cum imi e obiceiul de multe ori, oarecum parelel chiar si cu articolul, si cu siguranta cu ce spusesei tu. Am venit pur si simplu cu o completare, sau mai bine zis adaugare (pur) personala. Poate un gest naiv, dar o sa fiu mai atent.

    M-am folosit mult de ce ai spus in ultimul comentariu. Nu am nici o critica, decat, iarasi, completari.

  7. Nu frate. Nu pot să cred că nu există iubire (în om). Mă refer doar la ce ai spus despre iubire (că e ori nu e). Nu este om care să nu aibă iubire (cred eu). Omul se iubește macar pe sine (vorbesc de omul ce are cunoştinţă de sine). Viaţa însăși este iubire și toate acțiunile omului decurg din iubire. Problema este pe cine iubim, ce și cum și cât și… Asta cred eu.
    Despre cele spuse anterior spun același lucru. Așa cred. Sunt fraţi mult mai adânci și mai sporiți care pot ajuta mai mult decât îndrazneţul de mine, care cu siguranță că mai mult smintesc.
    Cineva m’a îndemnat adesea să spun ce cred, că de voi și greși, obştea crestină nu va lăsa neândreptată greșeala mea, și mă voi folosi și eu (de mi-o voi recunoaște și asuma) și alții pe lângă mine. Deci frate Ioan am spus ce cred.

  8. @nicolae mirean,

    Si totusi exista si oameni care nu iubesc (nu e vorba de iubirea de sine, care este de cele mai multe ori o patima), caci Sf. Pavel pune si aceasta problema (“daca dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste”). Iubirea e o virtute, care de (cele mai) multe ori (ne) lipseste.

  9. Da soră Mirela, așa este cum spune-ţi și este un aspect de cea mai mare importanță acesta. De ce ? Pentru că, putem avea credinţă încât să mutăm și munții, dar aceasta poate fi ne mântuitoare, rece, moartă. Dragostea, iubirea este însăşi viaţa. Sfântul Apostol Pavel, socot că a vorbit despre lipsa dragostei de Dumnezeu și de aproapele. Este posibilă o astfel de credinţă, din moment ce sfântul apostol vorbește cu atâta putere despre ea. Nimic nu facem pe lume fără un scop și fără a voi să dobândim, să câstigăm ceva, fără o motivație. Deci, ce motivaţie ar avea credinţa care mută și munții, dar nimic nu-mi folosește, care este aramă sunătoare și chimval răsunător? Acel suflet are o motivație personală, și acțiunile sale sunt consecințele unei iubiri (de cineva și de ceva). Pe pământ există iubire. Câti oameni atâta iubire există. Dar problema este câtă iubire de Dumnezeu și de aproapele (traită după îndreptarul evangheliei), există ?. Acel suflet care ar avea credinţa fără dragoste, are dragoste, dar pentru sine, pentru a se evidenţia, pentru imaginea înaintea semenilor și a lui Dumnezeu, pentru mântuirea sa proprie. Mare primejdie și mare înşelare este umanismul fără Hristos. Mulți facem faptele la vedere . Mulți ne gravăm numele pe metalul sfetnicului donat, a policandrului, sau pe ce sau cum se poate, pentru a se şti ca a fost donat de noi. Pentru ce o facem, pentru ce ne evidențiază preotul in fata celorlalți arătându-ne fapta ? Credinţă fără lepădarea de sine, este înșelare. Viața este iubire și acțiunile ei sunt consecința iubirii. Și criminalul tot din iubire ucide, și gelozia tot din iubire ucide, etc, dar care este iubirea, dragostea aceia de care sfântul ap. Pavel spune că nu cade niciodată? Iubirea prin lepădarea de sine, pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Iertare, că chiar sunt aramă sunătoare.

  10. @nicolae mirean

    Nu stiu daca ai observat ca postasem un comentariu in care imi ceream niste scuze.

    Am inteles. Te referi la cum se manifesta dragostea. Eu ziceam de ce e ea in ea insasi. Lucruri diferite dar care se completeaza; sa speram!

    @Mirela

    Cei care nu iubesc sunt bolnavi, dar ei ar iubi daca ar putea. De fapt, toti suferim de aceasta boala mai mult sa mai putin. Ca sa iubim avem nevoie de iubire, sa o vedem, sa o primim. Altfel ramanem orbi si neputinciosi.

    Iubirea (dupa parerea mea) nu este chiar o virtute, sau este virtutea suprema (cum se mai spune). Iubirea se explica cel mai bine prin exemplul iubitului si iubitei care este si modelul iubirii dintre om si Dumnezeu (care este Iubire pura). Acest model al iubirii se gaseste in Scripturi in Cantarea Cantarilor, cat si tema Mirelui (Hristos) si a Miresei (Biserica).

  11. Da frate Ioan, am văzut, dar acel comentariu al frăției tale a fost postat probabil odată cu al meu. Nu ai pentru ce să apelezi la scuze. Personal nu mă simt jignit de cineva aici, oricât de aspră ar fi dojana cuiva. Dacă este o luptă pentru credinţă și pentru lămurirea și apropierea ei de autentic și de desăvârşit, orgoliul și pretențiile socot că duc în sens opus.
    Dar, chiar nu ai nimic care să justifice o scuză față de mine. Este o bucurie și o manifestare a dragostei, dialogul ziditor dintre noi, (facut posibil de jertfa și dragostea adminilor). Avem de învățat mult unii de la alții, pentru că avem daruri diferite. Deci frate Ioan toată dragostea și prețuirea ptr. frăția ta.

  12. Ne-am bucura daca ne-am intoarce la discutarea realitatilor grave din articolul propus.

  13. Pingback: Irina Nastasiu: De ce plang Arhanghelii? “BALUL BOBOCILOR” – pretext pentru DEZMAT ORGIASTIC in randul adolescentilor, sub ochii si cu acordul profesorilor? - Recomandari
  14. Pingback: Uciderea pruncilor – de la Irod la societatea infanticida de astazi. PRUNCII BETLEEMULUI SI PRUNCII SODOMEI: “Ofensiva celui viclean de la începutul lumii nu s-a axat niciodată mai mult pe copii” -
  15. Pingback: “Valentine`s Day” – ZIUA CELEBRARII MORTII IUBIRII SI INOCENTEI. Presb. Alina Mirica despre ADOLESCENTII IN LUMEA CARE ZDRENTUIESTE SUFLETELE si MOARTEA DRAGOSTEI DEZGOLITE DE TAINA - Recomandari
  16. Pingback: Probleme si dificultati in educarea copiilor: COPILUL INCAPATANAT, OBRAZNIC, GROSOLAN, CARE VORBESTE URAT etc. Cum luptam cu obiceiurile proaste de comportament ale copilului? -
  17. Pingback: PRIMA LINIE DE LUPTA PENTRU COPIII NOSTRI - Recomandari
  18. Pingback: “SI ASTAZI EXISTA MULTI IROZI. Fiecare dintre noi poate deveni un Irod pentru semenul lui sau fata de propria sa nevinovatie… PREA MULT RANIM SI PREA MULT UCIDEM”. Predici audio pe marginea UCIDERII PRUNCILOR -

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare