“CANCERUL, DRAGOSTEA MEA”. Povestea impresionanta de credinta, dragoste si lupta pentru viata a unei familii ortodoxe, cu 5 copii minunati: MIOARA si VIOREL GRIGORE din Tartasesti (video). Cum putem ajuta?

25-04-2014 21 minute Sublinieri

O poveste de necontenita suferinta si minuni ale jertfei sau:

Viata intre VINEREA MARE si IZVORUL TAMADUIRII



Este titlul unei cărţi lansate din disperare. Mioara e mama a cinci copii. Boala a schimbat rolurile. Copiii sunt cei care au avut grijă de mamă, iar soţul, îngerul trimis la timp s-o salveze

A aflat că are cancer în Vinerea Mare, iar astăzi, în aceeşi zi a durerii, are puterea să le mulţumească celor dragi. De fapt, cartea e un testament. Teribil. Fericirea de a fi bolnav, spune Mioara. Veţi înţelege, doar dacă o veţi citi.

Mioara Grigore este o mamă de 49 de ani, cu cinci copii, condamnată la moarte. Doamna Mioara are o poveste impresionantă, ce cuprinde cinci ani de suferinţă dar şi miracolul de a fi în viaţă. Această poveste a ajuns în paginile unei cărţi, o istorie despre iubire, luptă şi recunoştinţă.

„Am aflat că am cancer de sân în timp ce alăptam pe fetiţa cea mică. După un an şi jumătate cancerul s-a dus la plămân şi puţin la ficat. Am vrut să fie o carte de recunoştinţă faţă de nişte oameni. Nu ştiu dacă este o carte despre frică, neputinţă şi laşitate în faţa morţii, dar cert este că a acţionat şi ca o terapie” a explicat Mioara Grigore la “Sinteza Zilei”.

Cei care vor să ajute familia Grigore, pentru ca Mioara Grigore să aibă o şansă în plus la viaţă, o pot face donând în contul RO03 BTRL 04801 20122 5679XX, deschis la Banca Transilvania, Sucurala Piaţa Chibrit, Bucureşti. Titular cont: Viorel Grigore.

Parafrazand celebra Hiroshima, mon amour, cartea este scrisa de Mioara Grigore, mamica a cinci copii, trei fete si doi baieti, dintre care unul este diagnosticat cu sindrom Down. Autoarea are un cancer in stadiu terminal si a pornit in ultima aventura a vietii ei avand un deadline de 3 luni pe care l-a surclasat de mai multe ori.

Mioara Grigore- semnare de carte Fundatia AnisiaIncercand sa se refere la ceea ce a pus pe hartie, autoarea a spus ca nu se simte demna de a fi numita o scriitoare, ci mai degraba cartea este rodul unei marturisiri. Atunci cand moartea pandeste la colt ne simtim datori sa lasam o mostenire, sa spunem cine am fost si care este povestea noastra. Cum ne-am luptat si cand am inteles ca vom fi biruiti, unde se termina speranta si incepe disperarea, cand urlam de tristete si cand tacerea ne sparge timpanul cu ecoul ei mortifer.

Cartea nu este o declaratie de dragoste adusa unei boli ucigase, asa cum ar parea la prima vedere. Ci este o declaratie de razboi, si anume acela de a-ti asuma ceea ce afli despre tine si de a incerca sa intelegi ce ti se intampla. Singura lupta pe care o ducem nu este impotriva nimanui altul decat noi insine. In mod paradoxal, cancerul se naste din noi insine. Mai intai este o soapta, apoi un murmur, apoi un ecou neintrerupt si dupa ce capata voce devine asurzitor.

Inceputul este aidoma sfarsitului, doar ca este despartit de niste ani buni. Tin minte si acum: cadeam, cadeam si nu ma mai opream, si parca insasi viata mea parea o imensa si nesfarsita cadere. Aveam sapte ani”. Si daca atunci ceva a oprit caderea, peste ani ea va fi reluata cu o forta greu de rapus. Viata este perseverenta cand vine vorba de momente cruciale. Atunci cand avem de ales daca oferim increderea netagaduita puterii de a trai cu orice pret sau daca acceptam viata ca pe o slabiciune ce va fi erodata putin cate putin, incepand cu profunzimile corpului nostru. Se spune despre cancer ca el este psihoza corpului. Psihoza este acea boala care ne departeaza incet incet de realitate pana la momentul cand pierdem orice contact cu ceea ce ne definea. Cancerul este acea boala care ne departeaza incet incet de viata pana la momentul cand pierdem orice contact cu ceea ce ne dadea viata.

Cartea este scrisa cu naturalete, simplitate, dar si cu un realism covarsitor. Are o doza generoasa de umor si un manifest autentic al credintei autoarei in Dumnezeu. In nici o clipa nu este un abandon al profanului pentru a propavadui sacrul. Ci doar speranta ca acela va fi atins macar cu un deget, in timp ce tot restul se zbate in profan.

Va invit sa cititi aceasta carte tulburatoare. Ea nu este un manifest al mortii, ci un ultim omagiu adus vietii.

Am citit cartea Mioarei Grigore (în curs de apariție la Editura Predania) într-o zi de duminică. M-a șocat, mai întâi, titlul: Cancerul, dragostea mea. L-am înțeles abia când am sfârșit lectura. Titlul volumului este amăgitor. Te face să crezi că ții între mâini o carte despre cancer și când colo cartea este, de fapt, o poveste de dragoste. Crezi că vei citi o carte despre moarte și la sfârșit constați că ai aflat, în sfârșit, ce este învierea.

Este un roman de dragoste trepidant, crud, în care viața își atinge propriile limite și i se dezvăluie cititorului în toată nuditatea ei. Mioara – care este un scriitor veritabil în al cărei condei se îmbină observația naturalistă a tragismului cotidian, ironia corozivă, autoironia persiflantă, portretistica moraliștilor francezi, absurdul camusian, știința reportajului, aroma binefăcătoare a scrierilor duhovnicești – a scris cel mai frumos roman de dragoste apărut în literatura noastră postdecembristă. Până să îmi cadă în mâini cartea asta, cu titlul ei amenințător și amețitor- dureros de frumoasă- socoteam ca fiind cel mai frumos roman de dragoste Spuma zilelor (Boris Vian), în care gustam cu delicii tonul narațiunii permanent comic și continuu tragic. Cancerul, dragostea mea, fiind o oglindă necruțătoare a vieții, a învins la scor Spuma zilelor, care va rămâne de-a pururi o simplă, frumoasă, suprarealistă ficțiune.

Povestea de dragoste a Mioarei se desfășoară amplu și alert pe mai multe planuri ale realității. Mai întâi cititorul ia contact cu Dumnezeu care, iubind-o, i-a dat întâlnire Mioarei exact acolo unde omul (oricare dintre noi) se așteaptă mai puțin: în boala și suferința ei/lui. Iubind-o atât de mult, El i-a scos în cale – de regulă, în perimentrul sacru al bisericii – oameni adevărați, în care ard nevăzut inimi calde și săritoare, sensibile la durerea și disperarea semenului lor.

În al doilea rând, cartea Mioarei Grigore ne învață ceva despre dragostea adevărată dintre bărbat și femeie. O dragoste dementă, de nemăsurat cu instrumentele intelectului sau ale rațiunii. Mioara Grigore cu copiii la Fundatia AnisiaDragostea lui Viorel, soțul Mioarei, crește incredibil, enervant chiar, de la pagină la pagină. Din dragostea lor exemplară răsar niște flori: Maria, Antonie, Iustina, Macrina și Nectarie. Toți cinci luptă pe viață și pe moarte pentru existența mamei lor, pentru fiecare fărâmă de viață pământească. Cine se plânge că din lume a fost evacuată solidaritatea umană, cine se pregătește de parastasul familiei tradiționale, cine tratează cu neîncredere semnele minunate pe care ni le trimite în dar, la tot pasul, Dumnezeu – toți, și mulți alții ca ei, vor fi șocați când vor citi cartea aceasta. Cancerul, dragostea mea ne învață concret, empiric, cum să discernem între ceea ce este esențial, central, în viață și ceea ce este insignifiant, periferic. Cartea reașază valorile în miezul vieții, exact acolo de unde le-a smuls tornada lumii fără de Dumnezeu, nihiliste sau apostate, în care trăim. Nu poți iubi cu adevărat, dacă a dispărut din tine orice urmă de frumos. Și nu îi poți învăța ceva valabil pe ceilalți, dacă nu ești autentic. Dacă ai ales să fii, pentru totdeauna, un simulacru uman. Am recunoscut în Mioara un om frumos și autentic (suferința ne redă dimensiunea autentică a propriei ființe). Am descoperit în ea un scriitor de mare talent care a câștigat pariul cu viața (cartea se încheie cu personajul-narator care urcă un munte nu doar al suferinței, ci și al acceptării; parcurge un drum ascendent pe care își revede filmic întreaga existență, fiind însoțită – cum altfel?- de Viorel și de cele 5 roade ale dragostei lor, iar la capătul itinerarului îl regăsește pe Dumnezeu: Slavă Ție, Doamne, mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferință care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie. Urcam… urcam… urcam spre cer, urcam spre asumare… urcam spre cruce…”). A câștigat și marele pariu cu literatura. A scris un roman realist, dens, convingător, pe care îl citești plângând, râzând, bucurându-te, parcurgând întregul spectru al stărilor afective, participând empatic la lupta ei pentru viață. Și pentru Viață.

  • Familia Ortodoxa (2013):

Este o minune coplesitoare jertfa pentru celalalt!” (I)

O poveste despre dragostea care învinge moartea

Cancer. Cinci copii. Sindrom Down. O mare infinită de dragoste… În câteva cuvinte, chipul unei femei, Mioara Grigore, pe care am iubit-o de cum am cunoscut-o. Vă lăsăm, fără altă introducere, să o cunoaşteţi şi dumneavoastră…

– Doamnă Mioara, sunteţi unul dintre câştigătorii concursului de eseuri al revistei noastre. În urmă cu aproape doi ani, la tema „Eroi şi supereroi”, am primit o scrisoare care ne-a impresionat mult, în care ne povesteaţi despre dragostea dintre dumneavoastră şi soţul dumneavoastră. Cum a fost începutul?

MIOARA si VIOREL GRIGORE din TartasestiŞi eu, şi soţul, am avut o copilărie „prelungită abuziv”, adică am stat pe lângă mame până la 33 de ani. Abia terminasem Teologia şi am fost repartizată ca profesor de liceu. În prima zi de şcoală, pe 15 septembrie, eram cu braţele pline de flori – primisem de la liceeni buchete peste buchete, aşa cum nu primisem în viaţa mea! – şi, cum purtam o rochie lungă, m-am împiedicat pe nişte scări şi am căzut peste o persoană. Persoana aceea s-a nimerit a fi profesorul de tehnologie, cel care, mai târziu, avea să devină soţul meu.

Am simţit o mare ruşine, pentru că dădusem impresia de împiedicată. Prima întrebare pe care i-am pus-o atunci, cu inima ieşindu-mi din piept, a fost:V-aţi rănit, domnule profesor?”… M-a privit şi a zis: „Nu, dar mă bucur că ne-am întâlnit aşa”. După aceea, a doua zi, el a venit cu propunerea să jucăm şah, pentru că se făcea un concurs pe liceu. M-a bătut, m-am enervat, am învăţat să joc mai bine, l-am bătut – şi, tot bătându-ne la şah, am ajuns să ne cunoaştem mai bine. Eu nu credeam că mă pot implica emoţional, nici nu mă gândeam la căsătorie, căci aveam o vârstă, mama era bolnavă, pe tata trebuia să-l îngrijesc şi credeam că asta e viaţa mea, să stau lângă ai mei. Dar soţul a luptat foarte mult pentru mine.

O perioadă totul a fost detaşat, până când am vrut să merg la Iaşi, la praznicul Sfintei Parascheva, şi am întrebat în cancelarie dacă mai vrea cineva să vină cu mine. Mi-a răspuns că vine el – deşi pe atunci era ateu convins şi nici nu voia să audă de Biserică. Şi aşa am mers împreună la Sfânta Parascheva. Stând la rând atâtea ore, mie mi-a venit rău, iar el m-a scos pe braţe… Şi iar ne-am aşezat la rând, şi iarăşi mi-a venit rău, şi iarăşi m-a scos pe braţe… M-a impresionat răbdarea lui, mai ales că nu fusese până atunci în nici un pelerinaj. După acest drum la Cuvioasa, mi-a zis: „Vreau să fii soţia mea – şi, în plus, să fii gravidă permanent, pentru că eu îmi doresc mulţi  copii!”. Şi eu atunci m-am dus la părintele duhovnic şi i-am spus: Părinte, cred că nu e sănătos la cap, am un coleg la liceu care zice că mă vrea de soţie şi că o să fiu gravidă permanent… Şi eu nu vreau!”. Părintele duhovnic l-a chemat pe soţul meu, iar el pentru prima dată s-a spovedit şi s-a împărtăşit, şi apoi am început în doi viaţa aceasta duhovnicească, uşor, uşor, până când ne-am căsătorit de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe 21 ianuarie. Şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt.

În fiecare an eram gravidă – la 35 de ani, la 36, la 37, la 38, la 40 şi la 42, iar doctorii erau îngroziţi că nu mă mai opream. Dar, privind acum în urmă, totul a fost sub imperiul unor minuni, pentru că Nectarie Grigore la Fundatia Anisiaau fost naşteri destul de grele, naşteri cu probleme, şi au ieşit copilaşii sănătoşi – cu excepţia lui Nectarie, care are sindrom Down. Însă datorită lui Nectarie am început şi noi să învăţăm ce e cu adevărat iubirea, pentru că el ne-a învăţat răbdarea, blândeţea şi ce înseamnă cu adevărat dragostea. Are o putere de a iubi şi o putere a inocenţei pe care nu credeam să o-ntâlnim vreodată…

– Dumneavoastră când L-aţi cunoscut pe Dumnezeu?

– Din păcate, nici eu nu L-am cunoscut pe Dumnezeu prea devreme… Prin intermediul fratelui meu, în jurul vârstei de 30 de ani – îmi trecuse viaţa prin facultăţi – am fost la Părintele Arsenie Papacioc. Şi ţin minte că prima întrebare pe care mi-a pus-o Părintele a fost: „Dacă ţi se întâmpla un accident până la vârsta asta, ce făceai?”… N-am ştiu ce să-i răspund.

Când am ieşit de la acea primă spovedanie, ţin minte că ploua mărunt, era o zi superbă de vară, şi ploaia aceea rece şi binefăcătoare, şi spovedania la Părintele Arsenie m-au făcut să simt că m-am născut pentru a doua oară, mi-au dat viaţă…

„Tu n-o să mori de cancer, o să mori de proastă…”

După ce soţul meu m-a cerut în căsătorie, eu i-am răspuns: „Nu pot să mă mărit cu tine atâta timp cât tu nu cunoşti minunea tainei Ortodoxiei”… Şi el a avut atâta răbdare: „Ajută-mă să o cunosc”. Şi atunci părintele nostru duhovnic l-a trimis la Părintele Adrian Făgeţeanu.

Parintele-Adrian-FageteanuM-am dus şi eu împreună cu el, dar aşa, cu o mândrie extraordinară – fiind şi profesoară de religie – şi am zis: Părinte, eu nu pot să iau un inginer, care nici nu-L cunoaşte pe Dumnezeu!”. Şi Părintele Adrian m-a privit şi mi-a zis: „Fetiţo, ce-ai tu cu acest băiat minunat? De ce eşti atât de mândră? Hai să-ţi fac rugăciuni, ca să aveţi cinci copii împreună!”. Şi eu am rămas aşa… tare  uimită, nu ştiam ce vede la el de-l place aşa de tare… L-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „Tu iei băiatul acesta, că o să fii  fericită cu el”. Şi eu tot mă îndoiam. Pe urmă am ajuns la părintele meu duhovnic, care l-a primit şi pe el şi a fost minunat.

Înainte de a da la Teologie, aţi fost actriţă… Cum a fost trecerea de la actorie la Teologie?

– Despre perioada actoriei nu prea vreau să vorbesc, pentru că îmi dau seama că au fost nişte ani pierduţi, că tragedie era mai mult sau mai puţin viaţa mea – nu trebuia neapărat să o joc, o trăiam deja. Aveam tatăl cu ciroză şi sufeream cumplit, luptam să trăiască. Am apucat să joc un singur rol, apoi am dat la Teologie mai mult în urma unui pariu cu fratele meu, care a zis că nu sunt în stare să învăţ – şi aşa m-am motivat, că am luat a doua, şi am avut şi bursă patru ani de zile.

Mă bazam pe o memorie cât de cât puternică şi am luat fără să trăiesc cu adevărat în spiritul teologic. La Teologie am învăţat să privesc oamenii cu dragoste. Am avut profesori care m-au influenţat enorm. Din anul I până în anul IV am avut motive destul de întemeiate să merg la fiecare Liturghie. Am cunoscut oameni minunaţi. Şi eu m-am gândit, la un moment dat: „Uite, am 33 de ani şi nu m-am căsătorit, înseamnă că o să fiu  măicuţă!”. Vreo doi ani de zile am trăit în gând cu Sfântul Antonie cel Mare – în sensul că mă gândeam că nici un bărbat nu va ajunge nici pe sfert la sfinţenia lui, şi îi comparam pe alţi bărbaţi cu el şi nu mai găseam nici o motivaţie de a mă căsători. Aşa că mi-am zis că trebuie să fiu măicuţă. Iar duhovnicul mi-a zis ca întâi să-mi îngrijesc mama, pentru că tatăl murise deja.

Mama, după spusele doctorilor, trebuia să moară de vreo treizeci de ani – dar nu s-a ţinut de cuvânt, că trăieşte şi acum, slavă Domnului! O mamă foarte luptătoare, genul acela de ţărancă arhaică, aşa cum erau ţăranii noştri pe vremuri. Într-o zi, mi-a dat o replică ce m-a năucit. Eu îi spuneam: Mamă, o să mor de cancer, te rog din suflet să-mi faci pomenire la patruzeci de zile, că n-are cine. Soţul va fi distrus, copiii sunt prea mici Şi mama m-a privit, mi-a pus mâna pe umăr şi a zis: „Tu n-o să mori de cancer, o să mori de proastă”. Atunci mi-am dat seama că avea dreptate. Şi a continuat: „Pune mâna şi luptă, şi fii consecventă!”. Că ăsta e marele meu păcat, nu sunt consecventă în mai nimic. Sper să învăţ şi eu să fiu consecventă, măcar pe ultima sută de metri…

– Credeţi că boala a accentuat dragostea dintre dumneavoastră şi soţ?

MIOARA si VIOREL GRIGORE2– Indiscutabil. Aşa i-am cunoscut imensa răbdare şi puterea de dăruire. Pentru că am văzut la Fundeni şi femei care plângeau din cauză că bărbaţii le părăsiseră. Poate că nici ei nu erau foarte vinovaţi, în sensul că nu erau maturizaţi, nu puteau să ducă acea  cruce cu o soţie care, mai devreme sau mai târziu, putea să moară. Dar erau femei părăsite, iar eu nu puteam să înţeleg – dacă odată a fost iubirea, unde putea să dispară dintr-o dată acea iubire, atunci când omul avea mai mult ca oricând nevoie de ajutor?… Aşa l-am cunoscut pe soţul meu sub o faţetă care m-a copleşit.

M-au copleşit răbdarea lui şi puterea lui de a crede în vindecare, în faptul că trebuie să mai trăiesc pentru copilaşi. M-a uimit extraordinar de mult când trebuia să iau vreo douăzeci de pastiluţe pe zi şi eram aşa, oarecum blocată într-o tristeţe fără margini, şi el îmi dădea la două-trei ore fix pastiluţele, plus că mi-a stors şi munţi de portocale timp de trei ani de zile, fiindcă vomitam de la citostatice. Şi-mi spunea: „Dragostea mea, nu mă lăsa singur cu cinci copilaşi… Trebuie să lupţi, o să învingem!”. Iar puterea lui de a crede în această luptă mi-a dat aripi şi putere de a lupta.

„În 12 ani numai aşa mi-a zis: «Dragostea mea»…”

De cât timp suferiţi de cancer şi cum a debutat boala?

Boala a debutat când o alăptam pe Iustina, ultimul copilaş, acum cinci ani. A apărut un nodul sub braţ şi aveam dureri. Am întrebat câţiva medici din împrejurimi şi au zis că era exclusă orice formă de cancer dacă alăptam, şi că durerile erau din cauza faptului că ridicam copilaşii în braţe. Până la urmă, soţul m-a dus la Bucureşti, mi s-a luat o biopsie…

Ni s-a spus că este un cancer la sân în stadiul III B, aproape de final. Şi am rămas oarecum uimiţi, pentru că eu vreme de un an şi şapte luni o alăptasem pe Iustina. Am început lupta. De fapt, lupta a dus-o mai mult soţul meu. Uneori, când ajungeam în Fundeni, îi mai dădeam un calciu, un magneziu, că simţea că leşină. Şi ne sprijineam unul pe altul.

VIOREL_GRIGORE_la_Observator1Aşa am descoperit această faţetă a iubirii, care ţine în primul rând de sacrificiul unuia pentru celălalt, de jertfa pentru celălalt. Probabil că n-aş fi cunoscut lucrurile acestea, minunea aceasta copleşitoare care e jertfa pentru celălalt, dacă nu aveam această boală… Nu-ţi vine decât să plângi şi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi s-a dat să ai parte de ea.

Eu dormeam într-o cameră, soţul într-o altă cameră – pentru că am fost complexată ani de zile că, din cauza citostaticelor, simţeam că pielea îmi miroase a otravă, că-mi era ruşine să mai stau lângă soţul meu. Dar el mă simţea din altă cameră, noaptea, şi venea cu paharul cu suc de portocale la patul meu. Mă simţea când mă trezesc, când vomitam şi venea fără să-i spun – şi acel pahar de portocale pentru mine a reprezentat dragostea la nivel maxim.

În ianuarie am împlinit doisprezece ani de căsnicie. În doisprezece ani numai aşa mi-a zis: „Dragostea mea”… Şi a ştiut să păstreze proaspătă senzaţia de început a iubirii noastre. Când mă ducea la Fundeni şi mă aştepta câte şase ore să termin citostaticele, în frig, nemâncat, cu grija pentru copii, eu îl vedeam de la geam în timp ce venea spre salon, şi aveam din nou „fluturaşi” în stomac şi îmi aranjam chelia. Şi el venea zâmbind, şi ne îmbrăţişam, şi dragostea lui mă făcea să mă simt îndrăgostită permanent, ca o adolescentă… Atunci am înţeles că cea mai importantă calitate a unui om e răbdarea. Eu niciodată n-am avut-o.

Dar, în afară de familie, cine vă susţine în această luptă?

Abia acum am înţeles de ce trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru boala aceasta, pentru că am cunoscut cei mai minunaţi oameni din lume. Am cunoscut oameni cărora le-aş săruta mâinile zi şi noapte şi despre care aş vorbi zile şi nopţi, dacă mi-ar permite.

Mioara Grigore cu familia si Iulian Capsali la Fundatia AnisiaOameni cu o putere de dăruire extraordinară pentru mine, o străină practic – oameni care s-au implicat atât de mult şi financiar, şi sufleteşte, cu rugăciuni, cu tratamente luate, cu bani daţi pentru noi… Şi îmi pare rău că nu pot să le spun numele, dar copilaşii mei au o listă lungă cu binefăcătorii noştri, şi nu trece seara fără să-i spună pe toţi. Şi pe mine m-a uimit într-o seară unul din copilaşi, Antonie, care nu putea să doarmă pentru că uitase să se roage pentru un domn, Stelian.

Pentru mine, pentru soţul meu, pentru copiii mei, aceşti oameni nu numai că sunt eroii noştri, sunt sfinţi pentru noi, şi n-am cuvinte să le mulţumesc, dar cinci copilaşi îi pomenesc seară de seară…

– Suferinţa prin care aţi trecut v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?…

– Indiscutabil. Această apropiere a fost amestecată şi cu un soi de disperare, pentru că ţin minte că odată, neputând să plâng în faţa copiilor – pentru că nu voiam să mă vadă plângând – m-am dus în fundul grădinii şi m-a podidit un hohot de plâns, cum n-am plâns niciodată în patruzeci şi cinci de ani. Era un hohot de nestăvilit. Am simţit acest plâns şi ca o eliberare. Macrina GrigoreIar una din fetiţe, Macrina, m-a simţit – şi a venit în spatele meu fără să o simt, şi mi-a şters lacrimile cu mânuţele ei şi mi-a zis: „Nu mai plânge mamă, două ţâţe te-ncurcau, erau multe, erau grele. E mai bine una”. Şi în acel moment n-am mai plâns.

Copilaşii mei au un mod de a privi lumea atât de curat şi de inocent, încât eu n-o să pot percepe niciodată lumea ca ei. Altădată, la spital, înainte de a mă duce la operaţie, când mi-am scos pijamalele din geantă, mi-a căzut o scrisoare. Era de la fetiţa mea cea mare, Maria, care îmi scrisese: Dacă n-o să lupţi, n-o să te iert niciodată. Te iubesc enorm. Te rog vino-napoi şi fii mama noastră!”. Mă copleşesc gesturile acestea.

Evident că am avut un soi de disperare pe care n-ar fi trebuit să o am, ca profesoară de religie, în sensul că n-am reuşit să mă încred cu totul în Dumnezeu – pentru că ştiu că, după moartea mea, nu-i va lăsa Dumnezeu pe toţi cinci… dar sunt atât de mici, Nectarie având nevoie de o îngrijire specială. Cu plămânii plini de metastaze nu prea poţi să te gândeşti la un viitor cât de cât îndepărtat…

– Ce vă doare cel mai mult în această cruce pe care o duceţi?

– Odată m-am dus la părintele duhovnic şi acolo sus, în munte, în chilia sfinţiei sale, m-a întrebat: „Ce te doare cel mai tare, Mioara?” – cu o voce atât de blândă, de simţeam că-mi ia toate durerile din lume. „Imaginea aceea mă doare, Părinte” – şi pe geam, din chilia Părintelui, se vedea soţul meu cu doi copii mici în braţe şi trei pe lângă el. Iar Părintele, înainte de a ieşi din chilie, mi-a zis ceva atât de simplu, de adânc şi de liniştitor, că mi-a luat acel zbucium sufletesc cel puţin pe o perioadă: „Dacă tu îţi iubeşti soţul şi copiii atât de mult, oare Dumnezeu nu-i va iubi mai mult? Nu va avea mai multă grijă de ei?”… Şi-am plecat prinzând aripi.

Şi-mi pare rău că am avut şi am acest păcat greu pe suflet, de a-mi fi iubit copiii mai mult decât pe Dumnezeu, de-aia sufăr. Dar sper să-nţeleg şi să mă las odată în voia lui Dumnezeu. Încă mă doare după ei, ca orice mamă, dar, dacă aş fi mai puternică şi mai ancorată în credinţă, cred că n-aş mai suferi atât… 

Este o minune coplesitoare jertfa pentru celalalt!” (II)

“CANCERUL DRAGOSTEA MEA” Povestea impresionanta si tulburatoare de credinta dragoste si lupta pentru viata a unei familii ortodoxe cu 5 copii MIOARA si VIOREL GRIGOREAscultând-o din nou pe Mioara Grigore, mama cu cinci copii bolnavă de cancer, nu poţi să nu te întrebi: oare rănile noastre nu sunt brazdele pe care le întoarce Dumnezeu pentru a răsădi în ele lumină?

Oare nu ar trebui mai degrabă să ne bucurăm când suntem „araţi şi semănaţi”, întru asemănarea cu Cel ce pe cruce a pătimit spre mântuirea noastră?… Şi, oare, poate fi vreodată Înviere fără Răstignire? … Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în Ceruri! (Matei 5:12)

Doamnă Mioara, e greu să creşti cinci copii în ziua de astăzi?

– Eu am stat nouă ani acasă să-i cresc, având concediile de maternitate unul după altul – pentru că aşa s-au născut copiii, unul după altul – şi nu am mai ajuns la liceul din Tărtăşeşti să predau. Şi când, după nouă ani, m-am întors la catedră, domnul inspector din Târgovişte n-a crezut: „Cum să aveţi boala asta, şi să aveţi şi cinci copilaşi?… Eu unul nu vă cred. Am impresia că aţi luat banii  degeaba!”.

A doua zi m-am prezentat cu toţi cinci la inspectorat. A rămas uimit. Mi-a zis: „Sigur nu sunt nepoţii? Chiar sunt copiii?… ”. Pentru că majoritatea care nu ne cunosc cred că sunt nepoţii, noi căsătorindu-ne mai târziu. Aceşti copii minunaţi ne-au apropiat foarte mult de Dumnezeu, în primul rând Nectarie… Să vă spună soţul ce mult ne-a dăruit şi sub ce formă…

Viorel: Când a apărut Nectarie, au început să apară foarte multe minuni. Bine, minunile au început de când ne-am cunoscut. Când am ajuns la Părintele Adrian Făgeţeanu am început să cunosc şi eu cu adevărat ce înseamnă credinţa ortodoxă. Eram foarte departe. Mă consideram centrul universului – ditamai inginerul, cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai bun jucător de şah.

Şi, pentru că tot veni vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu, pe Dumnezeu nu poţi să-L cunoşti la chefurile studenţeşti. Îl cunoşti doar în disperare sau în suferinţă. Am avut marea şansă – şi portiţa lăsată de Dumnezeu! – că am cunoscut-o pe soţia mea.

Prin intermediul ei L-am cunoscut pe Dumnezeu şi mi-am făcut duhovnic. Aveam multe căutări, Noica, Ţuţea, dar îmi lipsea ceva. Nu mă regăseam. Eu aveam o pasiune (şi încă o am), pentru matematică; şi acolo există o legătură mai discretă, între Dumnezeu şi matematică, între matematică şi  Dumnezeu – totul e precizie.

– Inainte sa-L cunoasteti pe Dumnezeu, cum priveati viata?

– Viata era pur materiala, tip ecuatie diferentiala cu cateva solutii. Eu aveam o mare aversiune fata de fiintele care ar fi trebuit iubite. Eram un misogin. Nu aveam nici un gand de insuratoare! Traiam ca un singuratic…

Pe mama mea, Dumnezeu sa o ierte, o duceam la biserica, dar eu ramaneam afara. O duceam cu masina, dar nu intram niciodata in biserica. Insa o duceam in fiecare Duminica. Totusi m-a pus pe ganduri lucrul acesta: de ce se duce?… Postea, iar mie si lui taica-meu ne gatea de dulce. Nu ne-a impus niciodata sa postim. Dar ea postea aspru. A dat dovada de multa delicatete. Şi Dumnezeu este foarte delicat si nu ne impune nimic.

Dupa moartea tatalui meu am ramas singur cu o suprafata foarte mare de teren. Şi au fost niste ani secetosi, si incepusem sa dau cu barda in Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama ca nu sunt sanatos la cap. Imi ziceam: „Domnule, eu am luat-o razna, inseamna ca eu nu mai sunt om!“. Şi a venit aceasta minunata sotie si m-a salvat…

VIOREL_GRIGORE_la_Observator– Ce v-a atras la sotia dumneavoastra?

Fermitatea cu care a vrut sa ma duca spre Dumnezeu. Acea hotarare, la inceput univoca, a devenit apoi biunivoca. Mi-am zis: „Aceasta fiinta vrea sa faca ceva“. Şi m-a atras enorm. Plus pelerinajul la Cuvioasa Parascheva, despre care v-am povestit. Pentru mine a fost o minune, nu se poate descrie in cuvinte. Daca venea cineva si zicea ca Dumnezeu nu exista, ii dadeam si vreo doua palme.Dintr-un ateu convins...Pentru mine a fost convertirea, sa zicem… dar convertirea nu stiu cand va fi… e perpetua si continua. Dar pentru mine a fost inceputul. Simteam un gol sufletesc imens. Era clar ca nu mai puteam trai asa. Plus ca lucra constiinta. Pentru orice om exista ultimul judecator — constiinta. Ea lucreaza, si la un moment dat iti pune niste intrebari, si te uiti in oglinda. Şi mi-am dat seama ca trebuie sa am si eu cel putin un mic „clic” pentru Dumnezeu.

„De ce, Doamne, imi dai mie crucea asta?…”

– Revenind la Nectarie, I-ati reprosat vreodata lui Dumnezeu ca v-a incercat prin aceasta ispita, de a avea un copil cu sindrom Down?

– Da. La un moment dat, in prostia mea si in slaba credinta, am inceput sa hulesc, sa am ganduri de Viorel Grigorie si Nectarie, copilul cu s. Downdeznadejde. „De ce, Doamne, imi dai mie crucea asta?… Eu, care fac si dreg, si ma duc la biserica…“. In momentul acela vin lupte interioare foarte profunde. Numai un duhovnic bun te poate indruma ca sa poti sa scapi de gandurile astea, care te ataca tot timpul. Dupa aceea mi-am dat seama ca totul venea din mandrie si din animalul din mine care inca n-a murit, si ca Nectarie, de fapt, ne-a oferit foarte multe minuni.

Cum a aparut el, au aparut si oameni deosebiti in viata noastra, cu un mare spirit de sacrificiu. Au inceput sa ma sune si fostii colegi de facultate si m-au intrebat cu ce ne pot ajuta — si ma refer acum la niste oameni care n-au nici o legatura cu Biserica. Ei bine, sunt oameni din afara Bisericii care fac fapte! Pentru mine este extraordinar. Poate daca nu era Nectarie, nu ma mai intalneam niciodata cu ei. Şi asta tot o minune este.

Am fost odata la Frasinei. Pentru mine, Frasineiul a fost scoala mea duhovniceasca. Ma duceam foarte des acolo, la „Athosul romanesc”.Nectarie era intr-o situatie aproape de moarte, avea un defect septal atrial la inimioara si era propus pentru operatie. Sotia se ruga mereu la Sfantul Nectarie. Şi am zis unui Parinte de acolo: „Parinte, ce fac, sunt distrus…” Bineinteles, gandeam lumesc. Şi zice: „Dati slava lui Dumnezeu, pentru ca la momentul la care va muri, va marturiseste un ingeras in Ceruri“. Şi atunci eu mi-am venit in fire. Mi-am dat seama ce prapastie este intre o adevarata credinta, de tip monahal, si o credinta din asta molatica. Am venit mult mai usurat de acolo si am inteles ca trebuie sa luptam in continuare, indiferent ce se intampla, pentru ca asta e voia lui Dumnezeu.

Dupa ce Nectarie s-a vindecat minunat, chiar fara interventie chirurgicala, am aflat ca sotia era iar insarcinata, cu al patrulea copil. Şi a aparut intrebarea: ce facem?… Ca, dupa un copil cu probleme de malformatii grave, mai vine un alt copil. Şi doctorita cu care a nascut (care era totusi o femeie credincioasa si cu mare daruire!) mai avea putin sa ne spuna sa renuntam la el, ca va iesi o leguma. A fost un moment — ca multe alte momente dramatice din viata noastra, ca au fost foarte multe – cand ne plimbam prin curtea spitalului, normal, ca doua legume, eram terminati. Şi deodata mi-a venit mie asa, un gand: „Mai, noi suntem prea prosti ca sa ne mai dea Dumnezeu inca un copil cu handicap!“. Eu unul ma simteam foarte prost. Şi, slava lui Dumnezeu, a venit un copil foarte sanatos! A fost atunci o hotarare extraordinara, o mare cumpana in viata noastra, ca puteam sa devenim criminali in serie, eu si sotia mea…

Macrina GrigoreMioara:– Mai multi doctori ne spusesera (vreo patru!) ca Macrina va fi un copil-leguma. Şi am nascut-o la 5.100 de grame. Am luptat amandoua, ca era sa murim atunci amandoua, fara cezariana, imi iesisera ochii si la propriu, si la figurat… Şi s-a nascut un copil extraordinar de sanatos.

Doctorii au zis ca nu se poate asa ceva. Ca a venit ziarul din Pucioasa sa-mi ia interviu — cum de-am nascut fara cezariana? Dar nimeni nu stia dinainte cate kilograme are copilul, nu banuiam. Prin luna a saptea mi-au zis ca fatul nu este dezvoltat suficient — si atunci m-am pus pe mancat si in doua luni l-am facut de 5.100 de grame.

Viorel: Doctorita a avut mari probleme din cauza acestei nasteri – au dat-o afara din spital, pentru ca a fost o nastere cu risc mare de mortalitate. La medici, noi suntem niste numere, niste statistici, asta e sistemul… Şi, daca ai mai mult de 40 de ani, ai risc foarte mare sa mori la nastere. I-au reprosat acelei doctorite ca sotia mea a nascut natural. Aceasta doamna doctor s-a luptat enorm. S-a pliat foarte bine pe sotia mea, care e si ea o luptatoare. Dar asta e marea ruptura intre lumea celor ce cunosc stiinta, si lumea minunilor lui Dumnezeu…

„Imi doresc sa ma pot bucura de lupta mea cu cancerul”

– Sa ne intoarcem la Nectarie… Cum comunicati cu el?

Mioara: – Mai greu. Acum a inceput sa vorbeasca si datorita fratiorilor lui, care stau de vorba cu el tot timpul. La un moment dat, el era pe salita in fata, si eu cu sotul in casa; si nu vorbea nimic. Şi zic: „Vezi, tati, niciodata n-o sa vorbeasca copilasul nostru. Uite, acum unde e Nectarie?”. Şi el, de-afara, de pe sala, zice: „Aci, ma-ncalt!“. A fost prima fraza, pe care am sarbatorit-o toata ziua. Povestea_MIOAREI_GRIGORE_mama_cu_cinci_copii_bolnava_de_CANCER_la_Sinteza_zilei_Mi-am dat seama ca e o alta minune, si noi nu avem incredere si rabdare. La scoala mai rad de el, il fac „prostut”… Macrina vine plangand, ea incearca sa-si apere fratiorul — nu e usor, dar mai are si ceilalti trei aliati, fratiorii lui, care lupta enorm pentru el.

Nectarie uneori e foarte incapatanat, daca ii spui sa nu faca asta, el o face de mii de ori. Şi daca as avea unu la un milion din indrazneala lui, incapatanarea lui pentru Dumnezeu, as ajunge departe, as zbura. Acea incapatanare care te forteaza sa fii rabdator.

De un an de zile nu mai pot sa stau cu el la slujba in biserica, fiindca, atunci cand slujeste Parintele, mormaie „si el, zice „Amin, amin“. Zice ca „slujeste” si el. Şi vorbeste tot timpul: „Amin, amin, Doamne, Doamne“… Mai ies cu el afara, ne mai plimbam. El isi da seama ca ceilalti pot sa vorbeasca si el nu poate, si devine mai nervos, mai agitat, dar apoi se linisteste. De la un timp, se vede la el o evolutie foarte buna si Ii multumim lui Dumnezeu.

Cand il mai cert, vine si ne ia de gat si zice: „Mami, iubec pe tine! Tati, iubesc foarte mult!“. […]. Şi-mi dau seama ce lectie de viata imi da, si cat de simplu e el. E, poate, un grad de sfintenie. Poate pare exagerat, dar e una dintre virtutile pe care le aveau Sfintii, cand reactionau la rautatea celorlalti cu bine. Asa face Nectarie. El nu are raul, nu are razbunarea, nu are tinerea de minte a raului — nu, niciodata.

Cateodata si fratii il mai izoleaza, pentru ca nu vibreaza pe aceeasi lungime de unda cu ei. Daca fratii il izoleaza, societatea ii va izola sigur. El va fi la un moment dat ocarat, scuipat, marginalizat… Pentru el, este o Cruce care a inceput la nastere. O Cruce foarte grea. Dar si o sansa enorma de mantuire.

– Doamna Mioara, ce va face fericita?

Familia MIOARA si VIOREL GRIGORE din Tartasesti– Tot ceea ce traiesc, cu mici exceptii. Faptul ca si eu si sotul avem un duhovnic care stim ca ne are in suflet, ne poarta de grija si ne duce din greutatea Crucii, ca avem cinci copii maturi, care ne dau lectii de viata uluitoare, ca am cunoscut oameni minunati care ne-au coplesit cu jertfa lor… Şi mai am timp sa invat, si-mi doresc mult sa nu mor pana nu invat sa ma bucur de aceasta lupta a mea cu cancerul. Daca as putea sa am bucuria deplina si onoarea pe care mi-a facut-o Dumnezeu dandu-mi aceasta boala, si sa am puterea de a ma bucura si in aceasta tristete, atunci as fi cu adevarat fericita.

– Credeti ca s-au deteriorat relatiile dintre oameni in ultimul timp?

– Partial. Pentru ca am descoperit, de exemplu, la liceul unde am predat, ca am colege, femei minunate care fac naveta din satele de departe, vin zeci de kilometri, pleaca la 4 dimineata — si aceste femei, care poate nu merg in fiecare Duminica la biserica, au puterea de a intelege suferinta celuilalt, de a construi relatii de respect si de dragoste… Şi mi-am dat seama ca oamenii au puterea de a merge mai departe daca au macar aceasta farama de mila sau de intelegere fata de celalalt.

„Doamna, sunteti atat de frumoasa pentru noi!”

Cand m-am intors la liceu sa predau, dupa noua ani de zile, am fost socata. Acum noua ani, elevii erau altfel. Aveau alt respect, alta rusine, alt mod de a se comporta in fata profesorilor. Dupa noua ani am descoperit niste liceeni revoltati, debusolati, galagiosi, lipsiti de valori elementare care sa-i ghideze; dar eu, cand m-am intors la catedra, eram cheala, faceam citostatice, galbejita toata si vomitam in fiecare pauza — si credeti-ma ca mi-au dat o putere de a merge mai departe!… In fiecare zi, imi spuneau: „Doamna, haideti sa ne mai povestiti din vietile Sfintilor! Şi vrem sa va spunem ca sunteti atat de frumoasa pentru noi!. Iar eu aratam cumplit. Şi-mi dadeau atata putere de a merge mai departe liceenii astia debusolati! Atunci mi-am dat seama ca, si atunci cand injurau, cand se bateau, cand vorbeau mai mult decat vulgar, isi pastrau acea doza de inocenta si aveau in ei chipul lui Dumnezeu, farama de dumnezeire…

– De ce credeti ca s-au schimbat in felul acesta tinerii?

CANCERUL DRAGOSTEA MEA poza familia Grigore– S-au departat mult de ei insisi, nu sunt impacati cu nimic. Şi cred ca initial i-am judecat: „Nu se poate, macar taceti la ora!“. Vorbeau, nu mai aveau rabdare in banci, dintr-o data dadeau din maini, din picioare… Şi, cunoscandu-i mai bine, mi-am dat seama ca si conditiile in care traiau acasa erau groaznice: parintii cu mari datorii, cu munci la camp, cu neajunsuri… Parintii insisi aveau probleme de comportament si sociale.

– Ce ii atragea la orele dumneavoastra?

– Eu nu prea urmaream planificarea. Le vorbeam despre dragostea lui Dumnezeu, le povesteam vieti de Sfinti, ii indemnam; „Haideti sa vedem cum aplicam si noi in viata de zi cu zi toate acestea, sa vedem ce putem imbunatati”… Era atata atentie si liniste la ora mea – ma ascultau, caci le vorbeam de problemele lor reale. Unii chiar aveau lacrimi in ochi si m-asteptau pe hol: „Ştiti, problema asta o am“… Apropierea aceasta, bucuria si onoarea care mi le faceau de a-mi dezvalui mie din secretele sufletului lor era mare lucru. Şi incercam sa vorbim. Aveau nevoie ca de aer de comunicare si de dragoste. Şi ei imi dadeau mie puterea de a lupta cand ma minteau atat de frumos, si imi ziceau ca sunt atat de frumoasa pentru ei. Şi eu le povesteam, le spuneam povesti — tineri de 17-18 ani care erau innebuniti dupa povesti! Le placea poate intoarcerea aceea in copilaria lor, inca neamenintata probabil de neajunsuri si atatea vulgaritati.

– Doamna Mioara, acum, la final, as dori sa va adresati in special celor care au cruci grele de dus, asemenea dumneavoastra…

– Sa nu dispere ca mine, cum am disperat eu – si imi pare atat de rau… Mi-e rusine fata de Dumnezeu ca, la un moment dat, am avut in suflet o tristete vecina cu deznadejdea. Sper sa nu mai ajung niciodata acolo. Mi-e rusine ca am disperat. Sa nu dispere, pentru ca exact cand se asteapta mai putin, va veni minunea!Eu, din pacate, n-am asteptat-o, n-am meritat minunile astea, dar au venit. Au venit probabil pentru acesti copilasi. Şi faptul ca inca traiesc e o minune.

Mama Mioara cu Macrina si IustinaExact asta simt, nu meritam atatea minuni… Şi totusi ele au venit. De fiecare data cand nu putem sa nasc, ma duceam la icoana facatoare-de-minuni de la Ghighiu. Şi il trimiteam si pe sotul, ca treceau zeci de ore si eu nu mai nasteam — eram cea mai pacatoasa din salonul de nasteri, ca toate nasteau dupa cateva ore, numai la mine treceau 10, 15 ore, ajunsesem si la 20 si tot nu nasteam, doar urlam.Şi Maicuta Domnului mari minuni a facut cu mine. Şi, dupa un an de lupta cu cancerul, m-am dus si i-am zis: „Maicuta Domnului, te implor, un an iti mai cer, ca Iustina sa faca 3 ani. Macar sa fie cu un an mai mare!“. Avea 4 ani. Şi nu dormea noaptea decat daca punea manutele pe obrajii mei. Şi eu, in disperarea mea, ma rugam la Dumnezeu: „Doamne, ce femeie, pe asemenea calduri — caci era vara, era foarte cald – sa accepte sa o sufoce o fetita cu mainile pe obraji? Cine va sta cu obrajii in manutele fetitei mele?”... Şi am cerut un an. Şi a trecut un an, si am trait un an, si apoi m-am dus la Parintele duhovnic si i-am spus: „Parinte, mi-e rusine sa mai cer inca un an, ma simt atat de lasa, de jalnica… Cum sa zic eu? Sa ne rugam sa intram in prelungiri…“, a zis Parintele zambind. Şi iarasi mi-a dat putere. Şi m-am rugat cat de cat si cu copilasii, si cu acesti oameni sfinti pe care i-am intalnit, poate mai imi da Dumnezeu cateva „prelungiri”…

– Sa va ajute Bunul Dumnezeu sa va bucurati cat mai mult de copilasii dumneavoastra…

– Amin.

Material realizat de Raluca Tanaseanu

Mioara Grigore2Familie credincioasa cu 5 copii MIOARA si VIOREL GRIGORE din TartasestiMaria GrigoreAntonie GrigoreIustina GrigoreMaria si Macrina GrigoreNectarie si Antonie Grigorecancerul dragostea mea coperti

Legaturi:


Categorii

Carti recomandate, Convertiri, Documentare/ Reportaje, Eroism, omenie, Minuni, Pagini Ortodoxe, Suferinta de langa noi, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Actualitate

Comentarii

17 Commentarii la ““CANCERUL, DRAGOSTEA MEA”. Povestea impresionanta de credinta, dragoste si lupta pentru viata a unei familii ortodoxe, cu 5 copii minunati: MIOARA si VIOREL GRIGORE din Tartasesti (video). Cum putem ajuta?

  1. Hristos a inviat!

    Numarul de cont al dlui Viorel Grigore este eronat; am incercat sa fac transfer si am primit mesaj ca IBAN-ul este incorect.

    Publicati, va rog, contul corect, astfel incat sa putem ajuta si noi la nevoile materiale ale familiei Grigore.

    Doamne ajuta.

  2. @ Ramona Marian:

    Am vazut acum ca s-a transcris gresit inversand intre ele doua cifre, am corectat acum. Va rugam sa verificati daca acum este acceptat. Multumim!

  3. Chiar ma intrebam deseori ce mai fac oamenii acestia despre care am citit anul trecut parca,in Familia ortodoxa.

    Eu v-as ruga sa ma ajutati sa gasesc un numar de telefon, pt ca la suma de trimis platim cam o treime bancii pt transfer, de aceea as prefera Money Gram sau Western Union, pt ca e enorm comisionul bancii de aici de unde ma aflu.

  4. @ Alta Alina:

    0766414565

  5. O smerenie care te rănește în inimă până la lacrimi: „Mai, noi suntem prea prosti ca sa ne mai dea Dumnezeu inca un copil cu handicap!“. Eu unul ma simteam foarte prost. Şi, slava lui Dumnezeu, a venit un copil foarte sanatos!

    Îndrăznesc să spun că avem în față o familie de sfinți contemporani.

  6. de unde se poate cumpara cartea? Rog raspuns pe email. Multumesc

  7. Cartea va apărea în librării în aproximativ 10 zile sau se poate comanda online de aici:

    http://canceruldragosteamea.weebly.com/carte.html

  8. Pingback: MIOARA GRIGORE merge mai departe in LUPTA CU CANCERUL, ajutata de multi crestini milostivi, inclusiv de Gigi Becali, din inchisoare, care i-a oferit banii pentru tratament. NOI REPORTAJE la Observator si Trinitas TV (VIDEO) - Recomandari
  9. Pingback: Video: MIOARA GRIGORE la LIBRARIA SOPHIA: “Cancerul, dragostea mea”. Neobisnuita lansare a unei carti-confesiune despre lupta pe viata si pe moarte a unei mame a 5 copii. PARINTII TUDOR CIOCAN si MARIAN VILD despre asumarea duhovniceasca a CRU
  10. Pingback: Doamna MIOARA GRIGORE are inca nevoie de AJUTORUL NOSTRU, pentru a da o sansa celor 5 copii minunati si tatalui lor sa mai aiba alaturi o mama si o sotie - Recomandari
  11. Pingback: LECTIA DE VIATA a MIOAREI GRIGORE: “Dragostea poate invinge cancerul, poate invinge deznadejdea, poate amana si invinge chiar moartea. Stiti cat sunteti de fericiti ca puteti respira?” - Recomandari
  12. Pingback: “MARIA are 12 ani, dar e mama tuturor, inclusiv a mea, de la 8 ani ma ingrijeste”. Reportaj despre MIOARA GRIGORE la Romania TV (VIDEO). Mama celor 5 copii mai are nevoie de inca 35000 $ pentru o ultima sansa la viata! - Recomandari
  13. Pingback: LORELAI (Alberta Mosnegutu), FETITA FARA MAINI SI FARA FEMUR, DAR CU MULTE DARURI MINUNATE – o coplesitoare lectie de viata si o poveste uluitoare a unui MIRACOL VIU (video). Cum ar fi fost daca acest copil “cu malformatii” ar fi fost av
  14. In septembrie 2014 a aparut cartea MAMA E IUBIRE, DE CE-MI VORBITI DE CANCER? Ea se adreseaza tuturor fiicelor si fiilor care lupta pentru viata parintelui lor si are la baza experienta autoarei, Rosana Nedelciu, cu mama ei.
    O puteti comanda pe http://www.iubirenucancer.ro/
    O gasiti de asemenea, in mica librarie de la parterul Institutului Oncologic Bucuresti.

  15. Pingback: Viorel Grigore: PROPUNERE PENTRU NEMURIRE - Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare