CARTEA CUVINTELOR DISPĂRUTE. Mircea Stanciu ne cheamă “să intrăm într-o mișcare de rezistență împotriva sărăcirii vieții noastre”

23-02-2018 16 minute Sublinieri

FAMILIA ORTODOXĂ:

De vorbă cu Mircea Stanciu, scriitor

Avem nevoie de cuvinte care să ne tămăduiască...” (I)

Cuvântul care tămăduieşte este cuvântul de care are nevoie lumea astăzi mai mult decât oricând în istorie. Cuvântul apostolic, cuvântul care se face punte între inimile noastre, cuvântul primenit în Biserică, în lectura cărţilor sfinte şi a psalmilor, şi chiar cuvântul poveştilor pline de tâlc ale neamului nostru sunt cuvintele ce ne hrănesc şi ne însănătoşesc sufletele, dar şi trupurile. Suntem bolnavi – pentru că limba noastră a fost îmbolnăvită, contaminată de duhul lumii, cel care nu are nimic cu raţiunile pe care le-a pus Dumnezeu în zidirea Sa, cu scopul vieţii noastre, cu mântuirea.

Nu spunem mai mult, căci „Cartea cuvintelor dispărute” vorbeşte de la sine.

– Ce v-a determinat să scrieţi această carte?

– Două experiențe pe care le-am avut împreună cu fetele mele m-au împins să scriu acestă carte. Prima s-a petrecut cu mezina noastră, pe care am observat-o că citea și recitea de zor, de la o vreme, o singură carte, și asta în toate circumstanțele posibile: în pat, în mașină, pe parchet, plimbându-se prin cameră, afară în grădină. Într-o bună zi am observat un colț al acestei cărți ieșind chiar de sub perna pe care dormea, și mi-am dat seama că îndată ce terminam de parcurs împreună lectura de seară, ea se repezea la cartea cu pricina și continua s-o devoreze. Așa că nu m-am mai putut abține și, așteptând un moment potrivit, am luat și eu cartea cu mare curiozitate, să văd ce i-a putut capta atenția atât de tare.

Era un best-seller, o carte celebră, tradusă din engleză, al cărei personaj principal era o fetiță. Am deschis-o și-am început să citesc. Nu puteam să nu recunosc că ritmul cărții te captiva. Însă foarte repede trei lucruri m-au intrigat… sau m-au făcut gelos. Primul, că nu era un autor român. Adică, cum”, mi-am spus, „noi, românii, n-avem capacitatea de-a ne insufla copiii cu propriile noastre povestiri, care sunt cel mai aproape de experiențele noastre de zi cu zi? Ce s-a petrecut cu noi? Parcă o invazie străină ne-ar fi ocupat mințile și inimile!. Al doilea lucru care nu mi-a plăcut a fost că unul dintre personajele principale rostea cuvintele stâlcit. Bineînțeles că nu-i nimica rău în a-i amuza pe copii cu câte-o greșeală de exprimare, să zicem, dar aici întreaga carte era plină de astfel de mici devieri. Și am trăit senzația celui care citește un text în care fontul e un pic dublat – un soi de insinuare fină, dar constantă, a unei schizofrenii la nivel lexical. O manevră stilistică din spatele căreia se propaga un efect ciudat, o strâmbare a cuvântului în chiar intimitatea înălțătoare a actului lecturii. Poate c-am exagerat un pic toată povestea asta, dar atunci când am dat undeva, în primele pagini, peste faptul că unul din personajele pozitive principale avea o privire demonică, prin care o fascina pe fetiță, am simțit dintr-odată că vreau să scriu și eu o carte. O carte care să atragă atenția fetiței mele – și altor copii de români –, în care să transmit valorile în care cred.

Însă a mai trecut o vreme până când ideea cărții să se zămislească, iar ziua aceea a fost când fata cea mare, care avea lecturi foarte bogate, mi-a spus că, de la o vreme, colegii ei nu-i mai înțeleg cuvintele pe care le folosește, pentru că nu le auziseră niciodată! Și nu era vorba despre neologisme – ba, dimpotrivă, erau cuvinte din cele mai neaoșe. Atunci s-a legat o idee, că, așa cum se zice că au dispărut anumite animale, plante, obiecte, iar altele sunt pe cale de dispariție, tot așa au început să dispară cuvinte. Iar dacă dispar cuvintele, atunci va dispărea și lumea pe care o descriem prin ele, lumea așa cum o știam noi până acum. O întreagă atmosferă cu care eram obișnuiți se va stinge. Și, simțind pierderea asta, mi-am prospus să fac ceva. Ceva mic. Un început ca o picătură. Hai să scriu o carte despre cuvintele care dispar și merită salvate! Poate că, citind-o, se va schimba ceva în mintea copiilor, vor începe să realizeze bogăția limbii în care trăim. Poate că unii se vor reîndrăgosti de cuvinte, pentru că se vor convinge de puterea care stă în frumusețea lor.

Și m-am gândit la un stil care să nu fie nici foarte extenuant, dar nici prea „subțire”. Un text însoțit de imagini care să-i convingă și pe părinți să lupte pentru valoarea cuvintelor cu care-și hrănesc copiii. Pentru că, în mare parte, prin cuvinte stabilim legături de comuniune. Cred că, dintre noi toți, copiii sunt cei care resimt și exprimă cel mai bine nevoia de comuniune dintre noi. Ați văzut copiii mici cum vin cu viteză, se izbesc de tine și te-mbrățișează? Și apoi continuă să te tot îmbrățișeze prin cuvintele lor. Dar cuvintele acestea ei le știu de la noi, adulții. Începem să le vorbim, și-atunci noi le dăruim cuvintele cu care ei să ne vorbească apoi. Adică, într-un fel, noi îi hrănim, pentru ca după aceea să fim la rândul nostru hrăniți de ei, cu aceleași cuvinte. Dacă le dăruim cuvinte sărace, vom primi înapoi sărăcie. Deci e important să salvăm și să dăruim cuvinte bune.

„Douăsprezece cuvinte ca doisprezece misionari”

– Ce înseamnă cuvânt frumos? Prin ce e mai frumos un cuvânt decât altul? Cum putem valoriza cuvintele?

– Cuvintele sunt goale sau pline de sens după cum le încărcăm noi. Nu știu dacă greșesc, dar îmi vine acum în minte următoarea idee: pentru creștini nici componenta estetică (frumusețea), nici cea morală (bunătatea) nu sunt relevante în viața noastră, ci cu totul altceva. Adică? Un cuvânt frumos nu este și bun decât dacă tămăduiește. Suntem înconjurați azi de-atâtea cuvinte frumoase, dar care n-au putere pentru că noi, cei care le folosim, suntem încă bolnavi, și nu putem tămădui. La ce bun o poveste frumoasă dacă eu rămân înlăuntrul stricăciunii, al bolii și al morții? Altfel lucrează însă Domnul: „Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?” (Marcu 2:9). Deci avem nevoie de asemenea cuvinte care să ne tămăduiască, avem nevoie de cuvinte vindecătoare.

Cuvintele sfinților au un caracter terapeutic pentru că vin dintr-o inimă care a fost înainte preschimbată. Nu sunt cuvinte raţionale, ci terapeutice. Dar știm că doar isihaştii, cei care au darul deosebirii duhurilor, pot avea cuvinte curate. Un asemenea cuvânt, după cum am auzit, avea Sfântul Paisie Aghioritul și Cuviosul Sofronie de la Essex.

– Cum v-aţi ales cuvintele asupra cărora v-aţi oprit în carte? Sunt şi alte cuvinte care au dispărut, cum ar fi cuvântul „halcă” (de la „halcă de carne”), de exemplu.

– Nu mi-a fost ușor. Din noianul de zeci de mii de cuvinte ale limbii române, a trebuit să aleg. Am făcut o listă lungă, apoi o listă scurtă, pentru ca la final să aleg douăsprezece – așa, ca doisprezece misionari. Pentru că e o carte pentru copii, am ales și cuvinte din registrul acesta mai șugubăț, ca să-i atrag, cum ar fi: „gogoman”, „snoavă”, „a se astâmpăra”, „nărav” sau „a cotrobăi”, dar am încercat să le arăt că și ele își au seriozitatea lor, în funcție de cum ne folosim de ele. Dacă veți citi cartea, veți vedea. Pe acestea le-am presărat printre cuvinte cu o mai mare greutate, dacă se poate zice așa: „făgăduință”, „menire”, „tămăduire”, „tihnă”, „cutezător”, „a făuri” și „tâlc”. Le-am spus în carte copiilor că rostul acestor cuvinte a fost de a-i inspira să caute și să salveze și ei alte cuvinte, și chiar să înființeze în școlile lor Cluburi ale Cuvintelor Dispărute. Am încercat să-i atrag spre ideea aceasta, că putem trăi o viață plină de aventură alături de cuvinte.

– În carte am văzut că fiecărei litere îi este asociat un lucru sau o stare de spirit. Care e gândul care a stat la originea acestei îmbinări între lucruri, litere şi cuvinte?

– Pentru a reface țesutul afectat al limbajului, am încercat să mă folosesc de un binom pe baza căruia se realizează învățarea limbajului în primii ani ai copilăriei. Copilul foarte mic face o asociere între ceea ce vede și cuvântul rostit. Spre exemplu, el are experiența mamei, al sânului ei cald care-l hrănește, și-apoi aude un cuvânt, „mama”. Ușor-ușor, aceste două elemente se leagă, între ele se stabilește o punte, între experiența mamei și cuvântul „mama”. Într-o stare sănătoasă de creștere, aceasta trebuie să fie o punte de nezdruncinat, care are ca semnificație primară, ca sens, dragostea. În momentul în care am sesizat însă că s-a fisurat această legătură între cuvânt și sensul său, refacerea legăturii se mai poate realiza numai prin reluarea drumului inițial al acestui tandem dintre imagine și cuvânt. Adică pe pagina din dreapta avem cuvântul scris prin litere, care fiecare în sine spune o poveste despre întregul cuvânt, iar pe pagina din stânga este propunerea mea de poveste despre cuvântul respectiv, care să-l facă să înțeleagă cuvântul și să-l inspire mai departe pe copil să plece în călătoria descoperii altor experiențe tămăduitoare alături de cuvântul propus. Este un exercițiu prin care el e îndemnat să facă la fel cu orice alt cuvânt pe care simte că ar putea să-l salveze prin folosire.

„Psalmii înmoaie prin cuvinte o inimă învârtoșată”

– Limba, aşa cum o prezentaţi în carte, pare să aibă o viaţă în sine. Cât de mult este aceasta o metaforă? Ce înseamnă „viaţa limbii”?

– Nu este o metaforă. Cuvintele pătrund în noi și ne modelează starea, ne dau viață sau ne omoară. Cu un cuvânt poți să produci în celălalt o întreagă furtună de neurotransmitățori. Însă, poetic vorbind, limba e prima noastră patrie. Dacă ne înstrăinăm de puterea ei de-a ne reprezenta, dacă nu reușim să trăim înlăuntrul ei precum înoată peștele în apă, atunci vom fi într-o stare de veșnic imigranți, într-un trup care nu mai e casa noastră. Noi trăim în trupul și în cuvintele noastre, iar viața noastră lăuntrică și socială nu se poate desfășura decât în spațiul exprimării prin cuvinte. Gândurile se exprimă prin cuvinte. Cuvintele rostite sunt extensiile gândurilor noastre, prin urmare cuvintele sunt punțile noastre de legătură cu noi înșine, cu aproapele nostru și cu Dumnezeu. Lăuntric, ne dăm un sens la tot ceea ce ni se petrece prin cuvintele care compun gândurile, apoi împărtășirea de aproapele nostru se face tot cu ajutorul cuvintelor, iar la sfârșit avem Rugăciunea, care are nevoie de cuvinte spre a se urzi.

Această triplă legătură trebuie să fie o legătură poetică. Așa cum spunea Sfântul Porfirie, un creștin nu poate fi creștin dacă nu e poet. Ce vrea să spună Sfântul? Că cel care se roagă are nevoie de-o deschidere a inimii spre a primi acolo înțelesurile adânci ale vieții duhovnicești, tâlcuri care se zămislesc, o limbă dulce care îi înmoaie oasele, cum spune Solomon.

Vorbirea cu Dumnezeu se face prin această poetică psaltică. Când citești psalmii, te minunezi de puterea lor de-a înmuia prin cuvinte o inimă învârtoșată, propria noastră inimă. Este o poetică a strigătului către Dumnezeu care întrece orice altă poezie, fiindcă se înalță mai sus de nivelul sufletesc al oamenilor care trăiesc sub soare, sub umbra stricăciunii și a morții.

În afară de Hristos, orice căutare omenească se face dinlăuntrul morții. Dar Învierea lui Hristos a risipit întunericul neștiinței. Citim poezia psalmilor, dar la un alt nivel, duhovnicesc, un nivel în care este prezent Hristos, Dumnezeu cel arătat nouă. În întunericul acestei morți, moștenit de la părinții noștri odată cu viața, izbucnește lumina Învierii lui Hristos, și-atunci psalmii se umplu de lumină, de sărbătoare. Se umplu de viață, pentru că moartea a fost biruită.

Dacă vom pierde cuvintele prin care ne putem mărturisi aceste adâncuri ne va fi greu.

Acum, revenind la copii, au nevoie de cuvinte pe care să le însăileze într-o poveste prin care să dea sens vieții lor. Și le spuneam în carte că, dacă viaţa lor nu este încă îndeajuns de însorită ca să merite o poveste, putem începe printr-o strădanie inversă, adică „să pornim de la cuvinte și să înaintăm către viață. S-o povestim prin cuvinte mai frumoase decât este ea. Povestea despre viață să fie mai frumoasă decât viața însăși”. Atunci, ușor-ușor, veţi vedea că viaţa – viața asta de zi cu zi, poate plictisitoare, poate gri – va ceda în faţa negrăitei frumuseţi a cuvintelor, se va înveşmânta din nou în lumină şi-şi va regăsi strălucirea pierdută. Şi-atunci, cine se va bucura? Cuvintele noastre. Nu vor fi îndeajuns de expresive, şi va trebui să căutăm şi mai în adâncul comorii ca să putem exprima atâta copleşitoare frumuseţe.

Dar când se vor termina cuvintele?… S-ajungem noi acolo! Atunci ne vom odihni cu adevărat. Datoria noastră se va fi încheiat. Vom fi pur şi simplu răpiţi în al nouălea cer şi vom trăi în frumuseţea Cuvântului. Fără alte cuvinte.

„Toate se bazau pe cifre…”

– Ce înseamnă că o limbă este moartă?

O limbă moartă este o limbă care e vorbită de oameni care și-au pierdut însuflarea. O societate care are ca interes primordial trupul va fi interesată nu de cuvinte vii și învietoare, ci de cifrele prin care să stăpânească asupra zidirii și să uzurpe Pronia lui Dumnezeu. Dar stăpânirea omului asupra făpturii e fragilă. Deunăzi așteptam pe cineva și, de frig, am intrat într-o benzinărie. Lângă mine, la o masă se aflau doi domni, care preț de-un sfert de oră au discutat două teme: mașini și apartamente. La un moment dat am sesizat că narațiunea, argumentele, punctele centrale ale discuției, toate se bazau pe cifre, pe temperatură, pe cai putere, pe consum, pe grad de confort, pe metri pătrați ai spațiului funcțional etc. etc. Cu-atât mai mult m-a izbit lucrul acesta, cu cât cu doar două zile înainte sosisem din Orientul Mijlociu, din pustiul beduinilor, unde toate îți vorbesc despre grija lui Dumnezeu pentru toată zidirea. Acolo unde nu e nici o mângâiere, omul este obligat să se arunce cu toată ființa lui spre rugăciune. Dar pustiu mare e lumea aceasta, și oricât de sigură ar părea mângâierea pe care o aduc cifrele, ea e una părelnică. De îndată ce trec anii și se veștejește puterea noastră, atunci vedem zădărnicia nădejdii în cifre și căutăm o cale de ieșire. Însă dacă ne lipsește cunoașterea limbii, cum vom afla drumul?

“Familia ortodoxa”, nr. 1 (108)/ ianuarie 2018

*

Continuăm în acest număr călătoria în lumea „cuvintelor dispărute” împreună cu autorul cărţii, Mircea Stanciu. De fapt, este vorba mai mult de o explorare a adâncului sufletului nostru, în inima de duh, unde se nasc cuvintele purtătoare de sens prin care avem posibilitatea de a ne comunica aproapelui, de a ne împărtăşi celorlalţi. Cum se poate aceasta? Doar prin puterea pe care ne-o dă Hristos, Cel ce este în esenţă Logosul, Izvorul tuturor cuvintelor, al tuturor raţiunilor care se oglindesc în creaţia Sa.

Despre aceste lucruri se poate vorbi mult, însă Mircea Stanciu nu şi-a propus să fie exhaustiv, ci doar să ne atragă atenţia asupra unui lucru esenţial: odată cu cuvintele ne pierdem însăşi sensul și bucuria de a exista. (G.F.)

Cine sau ce credeţi că este în epoca noastră cel mai mare duşman al limbii? Cum putem scăpa de el?

– Aș zice că cel mai mare dușman al limbii este raționalismul, hiper-secularizarea, nădejdea în propriile noastre forțe. Atunci experiența noastră sărăcește, și limbajul care ar fi trebuit să exprime această experiență își va pierde vocația de a scoate la lumină trăirile inimii, și atunci va fi vai de noi. Limbajul este o experiență în sine, care ne formează. Cuvântul și experiența se susțin unul pe celălalt. Sfinții au experiențe în viața lor cu Domnul și le transmit prin cuvânt, iar cuvântul lor ne luminează nouă calea spre propriile noastre experiențe cu Domnul.

Și-atunci le-am propus copiilor în cartea aceasta o călătorie care să-i insufle, prin intermediul a douăsprezece cuvinte pe cale de dispariție, către trăiri care stau să apună, gata să cadă de pe cornișa lumii mereu decadente. Deci nu spun că e decadentă de azi, de ieri, ci că fiecare generație simte decadența aceasta, fiindcă asta e condiția ei de după cădere. Dar tocmai în spațiul decăzut și corupt al lumii noastre a venit Hristos și ne-a luminat prin cuvânt, și sfinții mărturisesc că „ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – și Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (1 Ioan 1:1-2). Cât de limpede este înfățișată legătura strânsă dintre Cuvânt și Viață!

Această legătură arătată aici de Sfântul Evanghelist Ioan se repetă și la nivelul omenesc. Deci am încercat ca, prin îndemnul către recuperarea puterii salvatoare a cuvintelor, să recuperăm și experiența pe care ele o încapsulează. De exemplu, am propus copiilor cuvântul „tămăduire”, care s-a păstrat cu precădere doar în sfera slujbelor bisericești; însă chiar dacă el vine din limba maghiară, ca și cuvântul „mântuire”, mi se pare că are o întreagă încărcătură duhovnicească cu care înaintașii noștri l-au umplut, și pe care cuvinte ca „însănătoșire” sau „vindecare” nu o au. Îmi vine acum în minte, din pericopa evanghelică: „«O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti». Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15:28). „Însănătoșirea” sau „vindecarea” merg mai bine în spectrul acesta medical, fiziologic, sau cel puțin așa au fost ele însărcinate în timp de înaintașii noștri. Mie așa mi se pare – nu sunt niște reguli stricte, e vorba de-o poetică a limbajului, pe care fiecare dintre noi trebuie s-o recâștigăm, după cum ne inspiră experiența.

Par a fi cuvinte mari, dar cum să trăim altfel, fără însuflare? În deșert fără apă ne uscăm cu repeziciune.

„O punte spontană către inima celuilalt”

– A fost o vreme când nu existau cărţi, sau erau, oricum, mult prea puţine pentru ca omul obişnuit să aibă acces la ele. Cum via, cum se înnoia, cum prospera limba în acea vreme?

– Forma de existență scrisă a cuvântului e doar una dintre ele. Îmi vin acum în minte patru forme de existență a cuvântului: cuvântul gândit, cuvântul rostit, cuvântul scris, iar azi pare că tot mai puternic este acest cuvânt văzut – imagistica tehnologică tot mai halucinantă cu care suntem împresurați. În trecut, oralitatea predomina, cuvântul era rostit de-a dreptul în fața interlocutorului: o punte spontană, simplă și pătrunzătoare către inima celuilalt. Limba se îmbogățea prin adăugarea de noi experiențe, care trebuiau povestite. Cu fiecare tâlc pe care omul îl dădea experienței sale, cuvântul se încărca cu fine nuanțe, diferite față de momentul de dinaintea folosirii sale. Oamenii trăiesc lucrul acesta firesc, adică nu putem fi atenți la modelarea aceasta continuă a limbajului cu care suntem înzestrați. E o putere pe care o folosim inconștient, clipă de clipă, dar ar trebui măcar să știm că o avem. E o stare de împărtășire prin cuvânt pe care am propus-o copiilor, alta decât prin folosirea automată a cuvintelor. Am încercat să-i inspir, să-i îndemn să folosească cuvintele în mod creativ, nu automat. Atunci când ai o putere pe care ți-a dat-o Dumnezeu de a da sens lumii, istoriei tale, experienței tale, simți o deplinătate. Poți, de exemplu, să dai un sens suferinței, și-atunci deja e un mare câștig.

Centralizarea și uniformizarea formelor limbajului au fost apanajul cuvântului scris. În lumea tradiției orale și comunitare, diferențele de la o zonă la alta, de la un neam la altul erau mult mai răspândite, bineînțeles. Bogăția acestor diferențe făcea ca poveștile interacțiunii dintre neamuri să fie fabuloase, să merite a fi povestite. În societatea globalizată însă ar putea veni clipa când ne vom uniformiza cu toții experiențele sociale, poveștile, tradițiile, și-atunci nu va mai fi nimic de povestit. Pentru că povestea presupune o ureche care să asculte ceva diferit de propria sa poveste. Vom vedea ce va mai fi.

În oricare din aceste forme ale cuvântului, care în sine nu sunt nici bune, nici rele, cuvântul poate fi tămăduitor sau îmbolnăvitor. Dumnezeu a zidit lumea, însă omului i-a dat puterea aceasta de-a pune nume lucrurilor și ființelor, de-a da sens cuvintelor, de-a povesti viața, de-a istorisi și a da un tâlc experienței. De-aici se vede demnitatea lui împărătească, cu care a fost înzestrat de la zidire, libertatea aceasta cu care omul poate interpreta și da sens cum dorește existenței sale. Fiecare dintre noi poate să le vadă pe toate ca daruri, sau ca prilej de amărăciune. Bineînțeles că Dumnezeu îi sugerează, cu toată libertatea, sensul cel mai măreț al vieții, care este trăirea Crucii și a Învierii printr-o viață de neîncetată golire de sine. Venim la Liturghie duminica, trăim auzirea cuvântului lui Dumnezeu sau însăși viața Cuvântului, prin participare, fiecare la măsura sa, și apoi încercăm de-a lungul săptămânii să continuăm această viață prin propriile noastre cuvinte, în rugăciune și în împlinirea poruncilor, în legătura noastră cu aproapele…

„Nu mai reușim să ne împărtășim unii de alții”

– Care credeţi că e cea mai bună modalitate de a-i învăţa pe copii limba, de a-i introduce în universul cuvintelor?

– Să pornească motorul acesta al inspirației, pentru a găsi cuvintele potrivite care să ne ajute să stabilim punți în noi înșine, între noi și aproapele – și mai ales cu Dumnezeu. Poate cea mai mare durere a omului de azi este incapacitatea de a comunica, de a împărtăși înțelesuri, sensuri adevărate, personale, cu celălalt. Iar maximul acestei dureri este atunci când omul nu mai poate dialoga cu Dumnezeu, pentru că a pierdut obișnuința acestui dialog.

Ce muțenie dureroasă să vrei să te rogi, să te uiți în inima ta și să nu vezi nici un cuvânt viu acolo, pentru că te-ai secătuit cu alte dialoguri, te-ai împrăștiat cu vorbe goale și nu mai poți auzi glasul lui Dumnezeu! Trebuie însă să cauți să te întorci cumva din acest drum trist, să încerci să îngăimi ceva, să articulezi ceva deslușit. Nu vei reuși din prima, nici din a doua. De fapt, nu vei reuși niciodată singur. Într-o zi vei găsi însă niște cuvinte prăfuite, gata să dispară, pe care alții înaintea ta ți le-au lăsat în cale, prorocește văzându-ți muțenia. Sunt cuvintele sfinților, ale celor ce-au grăit cu Domnul. Psaltirea, cărțile de rugăciuni, slujbele Bisericii, și mai ales strigătul abia șoptit al Rugăciunii lui Iisus. Începi a le repeta și tu, la început cumva mecanic, dar ele vor fora în inima ta ca un burghiu, până vor ajunge în adâncul inimii, iar de aici se va revărsa harul primit la Botez, care te va inunda în întregime. Așa mărturisesc Sfinții că se întâmplă lucrurile. Calea e lungă, dar necesară.

Celălalt a devenit un iad pentru noi fiindcă am pierdut sensul împărtășirii, am pierdut uneltele de înțelegere, am pierdut același sens al cuvintelor, și așa nu mai reușim să ne împărtășim unii de alții. Și una din cauze, poate cea mai importantă, e că, pe nesimțite, din diverse cauze, unealta cu care stabileam aceste punți s-a uzat. E vorba de folosirea cuvintelor. Bineînțeles că ne putem împărtăși unii de alții și fără cuvinte, sau prin cuvinte tăcute, sau prin tăcere, dar dispariția cuvintelor care au putere de împărtășire e un simptom care pune un diagnostic: pierdem capacitatea de a intra în legătură. Pierdem sensul. Și, fără sens, nimic nu mai are sens. Cum putem salva situația asta? Simplu: hai să începem să reparăm aceste unelte minunate, aceste „bărcuțe” care sunt cuvintele. Să le recondiționăm, să redevenim atenți la ce se întâmplă cu poveștile noastre, să intrăm într-o mișcare de rezistență împotriva sărăcirii vieții noastre. Nu putem face foarte mult, dar ceva tot putem să facem.

De foarte multe ori nu ne găsim cuvintele sau ne interpretăm greșit cuvintele și ajungem să nu ne mai înțelegem, și-atunci viața noastră comunicativă devine un chin. Un chin groaznic: „Eu am spus ceva, tu n-ai înțeles… n-ai înțeles… n-ai înțeles…” –, dar dintr-odată am găsit un tâlc, am reușit să-ți spun o poveste care să aibă sens și pentru mine, și pentru tine! Să te inspir să-ți găsești cuvintele cele mai bune, cele mai potrivite, așa încât inexprimabilul din tine, trăirea ta de-o secundă, preț de-un fulg, de-un fulger, să-și găsească expresia prin cuvânt. Așadar, toți trebuie să fim niște mici poeți, noi între noi, pentru a putea să ne înțelegem. Pe noi înșine, și unii cu alții. Niște glăsuitori de cuvinte care să aibă sens pentru tine.

„Mai suntem noi compatibili cu copiii noștri?”

– În ce credeți că constă o bună educație a copiilor din punctul de vedere al limbii, al limbajului?

– Esența unei bune educații este împărtășirea acelorași valori. Sunt părinți care se plâng că nu mai reușesc să comunice cu copiii lor, dar oare în aceste cazuri mai există o cultură comună care să facă din comunicare o plăcere? Adică la nivelul limbajului și al bagajului cultural, mai suntem noi compatibili cu copiii noștri? În mare parte, nu. Fiindcă între timp noi am fost absenți din jurul lor, și altcineva i-a hrănit cu înțelesuri. Și, în general, acest „altcineva” e imposibil de controlat, pentru că el a invadat spațiul nostru intim prin tehnologie.

Nu putem însă ajunge la o împărtășire între noi dacă spațiul în care comunicăm nu mai funcționează. Gândiți-vă, spre exemplu, dacă din secunda asta undele sonore ar înceta să mai funcționeze corect, așa cum funcționează ele acum, ca să ne putem auzi și înțelege unii cu alții, din clipa asta a încetat orice transmitere, orice comunicare între noi. Și ceea ce e mai grav, încetează și împărtășirea noastră sufletească. Aceasta este o parte a alienării pe care o trăim astăzi. Și atunci trebuie să reparăm această fisură, această erodare a legăturii.

Dacă vom înceta să mai avem aceleași cuvinte și aceleași sensuri cu copiii noștri, într-o bună zi – și asta se întâmplă deja! –, această legătură între noi se va stinge. E simplu. Bineînțeles, nu-i vorba numai de cuvinte, ci de tot ce înseamnă împărtășirea dintre noi, ieșirea în afara noastră prin relatările pe care le facem zilnic, prin poveștile vieții noastre, prin sensul pe care îl dăm experienței imediate, bucuriei, suferinței, dar care fundamental se sprijină pe cuvânt.

Material realizat de Gheorghe Fecioru

***

Ce TIHNĂ și ce bine!

Tihna este un cuvânt care tace. Dar pe tăcerea lui poți să te odihnești, poți să te așezi ca pe o bancă și să guști o dulceață de nuci, din același borcan și cu aceeași linguriță ca tata. Fie pe balcon, fie în grădină. Nu te vei mai gândi la nimic altceva decât la liniștea din jur. O vei savura.

Când e tihnă, nu poate fi decât vacanță. Parcă toate vietățile au intrat în concediu, nici musca nu mai zboară. Nimeni nu e stresat, nimeni nu aleargă, nimeni nu se ceartă. Părinții au timp de tine, jucați badminton sau șah, ba chiar faceți împreună ceva bun în bucătărie. Toată familia s-a strâns acasă și-n aer nu-i nici urmă de supărare. Și iarăși, apoi, gustați alene două-trei curmale și smochine aduse din Persia și așezate dichisit pe tava de cristal a străbunicii.

Ce bine ar fi să facem totul mai încet, mai blând, mai agale, mai lin, mai milos, măcar sâmbăta și duminica. Ar fi trist să pierdem pentru totdeauna cuvântul tihnă, și TIHNA de-adevăratelea! Știu că trăim în secolul vitezei. Dar pe autostradă scrie ca Viteza ucide și eu cred că este adevărat.

Când e gălăgie și agitație, nu poți fi atent. Nu poți să înveți. Te doare capul. Cum să-ți faci lecțiile pe fugă? O să greșești ceva. Nu auzi nimic, doar hărmălaie, balamuc, larmă, zarvă multă și tărăboi la greu. Dar în tihnă, atunci când încetează gălăgia, se va auzi ceva – altceva! Oare ce?

Mircea Stanciu, „Cartea cuvintelor dispărute”

“FAMILIA ORTODOXĂ”, nr. 2 (109)/ 2018

***

***

Viorel Grigore (facebook):

Cum poti readuce la viata niste cuvinte aflate la ”UPU”? Raspunsul este simplu: scriind o carte (”Cartea cuvintelor disparute’‘). Cele 12 cuvinte (cifra nu este deloc intamplatoare) comatoase au fost alese cu mare grija de ”medicul de garda” Mircea Stanciu intr-o anumita strafulgerare existentiala. Numai ”transfuziile” de luciditate si responsabilitate au facut ca ele (cuvintele) sa reinvie din aceea stare de ”border line”. A cuteza sa scrii o carte pentru copii cu asemenea cuvinte disparute reprezinta o mare incercare de a reintra in normalitate (cel putin lexical). Totusi, aceasta reinfiintare face sa ne trezim deodata cu o lucrare rascolitoare si provocatoare. ”Medicul de garda” (M. S.) reuseste sa le repuna in ”campul muncii” cu o iscusinta de chirurg pediatru si cu un simt literar perfect vizibil chiar si din sala de pansamente (unde ne aflam cu toti). Frumusetea scrierii nu consta neaparat in reiterarea unor cuvinte adesea uitate, ci incitarea unor ganduri si trairi din camarile noastre sufletesti, pline ”full” cu tot felul de angoase si nerealizari. Numai bine! In aceste camari o sa reintalnim si pe copilul de odinioara, cu genunchii rupti si cu coatele sangerande de pacatele vietii. Osmoza dintre copilarie si maturitate insuflata de autor face sa ne regasim noi, copiii garbovi, cei cu emotia primelor cuvinte silabisite.

Menirea autorului nu este neaparat de a resuscita cuvinte, ci de a reinvia particula frumosului din noi, noi, copiii uitati la after school-ul vietii. Aceasta carte este un prim pas in lansarea unui vocabular cu adevarat romanesc as zice, cu o sonoritate de colind.

 

Cititi si:

Academicianul IOAN AUREL-POP, rectorul UBB – discurs exploziv (INTEGRAL si VIDEO) despre DISTRUGEREA EDUCATIEI clasice si DEPRECIEREA ISTORIEI, prin canalizarea GENERATIEI FACEBOOK “spre scopuri controlate de o elită malefică” pentru “crearea de mecanisme umane, de roboți, de MARIONETE UȘOR DE MANIPULAT”. Plus: alt discurs despre IDENTITATE romaneasca si Ortodoxie

“JURNALUL UNUI PUSTI” – bestseller-ul contra-educatiei sau cum ne pervertim singuri copiii, de dragul “emanciparii” si patimii de “a fi in randul lumii”

MODELUL SI MANIFESTUL UNUI PROFESOR DE ŢARĂ care a renuntat la o multinationala pentru o naveta la un sat din Apuseni: MIRELA MIRON

PĂRINTELE CIPRIAN GRĂDINARU – Cu dragoste, dor şi durere pentru poporul român: “Atât la nivel de popor, cât şi de persoană, NU MAI ȘTIM CINE SUNTEM”

Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi insine!”

Parintele Rafail Noica – cuvant important pentru deosebirea gandurilor (VIDEO): CE ESTE MINCIUNA? CUVINTE CARE INVIAZA SI CUVINTE CARE OMOARA

CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV – intimul Duhului si puterea sfanta a cuvantului. Plus: PARINTELE SOFRONIE SI BISERICA RUSA

CHEMARE IN CASA PARINTEASCA – O predica (audio+text) miscatoare a PR. GHEORGHE HOLBEA la Duminica dupa Botezul Domnului

MÂNĂ LA ADÂNCUL INIMII!

Anturajul ca o troaca de porci. URACIUNEA si OTRAVA VORBELOR MURDARE sau DESARTE. Puterea de corupere a tovarasiei pacatoase. TERIBILUL AVERTISMENT IMPOTRIVA PARTASIEI CU PACATUL

PARINTELE SAVATIE LA SOPHIA despre “desteptaciune”, (i)responsabilitatea cuvintelor, provocarile de pe internet si stricarea dragostei: “SUNTEM IN FAZA DE BUIMACEALA. VOR CA TOTI SA DEVENIM OBRAZNICI SI MANDRI” (video)

“STILUL DE VIATA” AL POSTULUI

 

 

 

 


Categorii

Carti recomandate, Educatie, Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “CARTEA CUVINTELOR DISPĂRUTE. Mircea Stanciu ne cheamă “să intrăm într-o mișcare de rezistență împotriva sărăcirii vieții noastre”

  1. De-a dreptul interesant!
    Dar, totusi, cine este Mircea Stanciu, asta? Eu pana azi nu auzisem de el, dar constat ca omul asta e fascinant…

  2. Pingback: Viorel Grigore: PROPUNERE PENTRU NEMURIRE - Cuvântul Ortodox
  3. http://www.familiaortodoxa.ro/2019/06/07/poate-ca-de-abia-acum-incepe-viata/

    In ultimul numaru din familia ortodoxa se poate achizitiona si CD-ul cu Cartea meseriilor disparute. Auditie cu folos duhovnicesc.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare