Pr. Ioan Istrati: CEL MAI TRIST TEXT DIN SFANTA SCRIPTURA/ Pr. Constantin Sturzu: Decalogul duhovnicului (Recomandari duhovnicesti)

2-09-2012 8 minute Sublinieri

TRECAND PE LANGA HRISTOS SI FACANDU-NE CA NU-L CUNOASTEM…

Fara Sfanta Impartasanie, crestinul nu poate avea viata in el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie sa fim atenti si la pericolul de a vedea in ea un panaceu, care actioneaza “magic”, independent de starea de constientizare a celui care o primeste. O grija permanenta a duhovnicului trebuie sa fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos – Domnul si Mantuitorul, de a nu se pune pe sine in evidenta, evitand, mai cu seama, a crea un soi de “bisericuta” in jurul sau.

*

 O revitalizare a vietii duhovnicesti intr-o parohie nu se poate implini fara a avea o relatie personala si constanta, cu fiecare credincios in parte, duhovnicia solicitand, poate mai mult ca oricare alta lucrare, o implicare “cu timp si fara timp” (II Timotei 4,2) din partea preotului. Sa nu uitam ca, la scaunul de spovedanie, credinciosul se intalneste cu Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care il asculta pe penitent si ii vorbeste prin intermediul duhovnicului. A tine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l invata sa se apropie cat mai des de aceasta taina) inseamna a nu-i oferi sansa de a se apropia mai mult si mai profund de Domnul. Fara a apela cat mai des si cat mai constient la taina spovedaniei, nu este posibila nici despatimirea cuiva, nici a urca pe treptele desavarsirii.

***

Pr. Ioan Valentin Istrati/ Doxologia: Cel mai trist text din Sfânta Scriptură

Cuvintele dor pentru că ele exprimă în chip ascuns, înfiorat de iubirea lui Dumnezeu, puterea pe care o avem de a deveni sfinţi, şi sentimentul acut al unei vieţi pierdute inutil, în căutarea slavei omeneşti.

Unul dintre pasajele Evangheliei care nu încetează în veac să mă fascineze este acela de la Ioan capitolul 12, acolo unde la praznic, nişte greci vor să-L vadă pe Iisus. Este întâlnirea supremă a lui Dumnezeu cu poporul elen, care a dat cultul liturgic, ritul bizantin, iconografia şi majoritatea sfinţilor părinţi din veacul de aur.

Grecii îl întreabă pe Filip, unul dintre apostoli, iar acesta merge la Andrei, care îi conduce la Mântuitorul Hristos. Din acest pasaj înţelegem apropierea, intimitatea sufletească dintre apostolul cel întâi chemat şi Domnul Iisus. Dar mai mult decât atât, Filip şi Andrei, aducându-i pe greci la Hristos, vor marca în chip profetic şi definitiv misiunea lor apostolică între greci, şi mai apoi la geţi şi daci, şi vor însemna pe sufletele lor, în acest moment, felul cum vor muri pentru Dumnezeu.

Ceea ce face Mântuitorul Hristos, vorbind grecilor, cunoscuţi ca fiind elita intelectuală a Imperiului roman, depozitarii filiofiei universale şi izvorul de cultură al pământului locuit de atunci, este să abandoneze vorbirea simplă în pilde, folosită pentru poporul lui Israel şi să facă o analogie de tip filosofic de o adâncime infinită, care a suscitat până astăzi şi va suscita până la sfârşitul veacurilor întrebări, comentarii, răspunsuri, problematizări.

El le spune: „Adevărat vă spun vouă: grăuntele de grâu, când cade în pământ, de nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri aduce multă roadă”. Ioan Teologul, ucenicul înlăcrimat de la pieptul lui Dumnezeu, păzitorul Maicii Domnului de la care a învăţat teologia mistică şi anagogică a întrupării Logosului din Fecioara, apostolul iubit, surprinde cu sensibilitatea lui de prunc alăptat dumnezeieşte de dogmele nemuririi adevărul morţii ca înviere, ca prag dintre moarte şi viaţă. Mântuitorul vorbeşte chintesenţial, adunând în câteva cuvinte toată teologia istoriei în drumul ei către veşnicie. Este în aceste cuvinte toată iubirea lui Dumnezeu pentru om, căderea în păcat, plângerea de la porţile închise ale raiului, istoria zbuciumată a omenirii şi culminaţia de har a Întrupării, cu Jertfă, moarte din iubire şi Înviere. Întreaga structură fundamentală a creaţiei, ca moarte şi înviere în timp, tot ritmul vegetal la pământului, viaţa însăşi este o proorocie a Învierii din morţi. Aşa cum: „Soarele şi-a cunoscut apusul său” (Psalmul 103) este o străfulgerare de gând a Morţii pe Cruce şi o proorocie a Învierii (Răsăritul necesar), toată creaţia strigă pentru cei înţelegători despre evenimentul care a avut loc în ea: Dumnezeu s-a unit pentru veşnicie cu omul.

După această sinteză de nemurire, Însuşi Părintele cel ceresc confirmă prin glas din cer: „Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Acest lucru arată că veşnicia Treimii ca slavă a iubirii jertfelnice şi împărtăşite pătrunde în timp, pentru a revărsa harul mântuitor, iar apoi îşi reia privegherea iubitoare în sânurile de lumină ale Părintelui ceresc.

Gata cu pildele, alegoriile pământeşti îşi văd sfârşitul pe Cruce, Hristos nu mai vorbeşte despre Sine la persoana a III-lea: „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice: Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceata am venit în ceasul acesta”. Vocaţia Mielului veşnic este pentru jertfă, întreaga istorie suspină şi împreună are dureri de naştere pentru a primi Învierea, toate învăţăturile veacurilor, descoperirile omeneşti, culmile de gândire ale umanităţii, toate au fost paşi timizi către cea mai mare descoperire a creaţiei: Hristos este în mijlocul nostru, ca noi, suferind poverile noastre, împovărându-ne în schimb cu îndurările Lui.

Şi aici urmează abisul. Ioan, cel mai iubit dintre pământeni, omul care a ascultat bătăile inimii lui Dumnezeu înainte de Cruce, ştie şi pătrunde prin lacrimi taina din inima lui Hristos. În hărmălaia praznicului, ucenicul iubirii sfinte simte dumnezeieşte durerea infinită a Dumnezeului refuzat, călcat în picioare, neînţeles, ucis pentru că a iubit creatura Sa:

„Acestea le-a vorbit Iisus şi plecând s-a ascuns de ei”. S-a ascuns să plângă cu amar că nimeni nu a înţeles, nici măcar apostolii Săi, povara durerii întregului univers, aşezată trainic pe umerii Lui:„Şi deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El. Ca se împlinească cuvântul proorocului Isaia, pe care la zis: Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi? Şi braţul Domnului cui sa descoperitDe aceea nu puteau creadă, iarăşi a zis IsaiaAu orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca nu vadă cu ochii şi nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva se întoarcă şi Eu i vindec. Acestea a zis Isaia, când a văzut slava Lui şi a grăit despre El. Totuşi şi dintre căpetenii mulţi au crezut în El, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca nu fie izgoniţi din sinagogă”.

Tragedia infinită a veacurilor nu este păcatul, ci faptul că omul nu vrea să se întoarcă, refuză definitiv vindecarea, calcă în picioare iubirea Tatălui, întoarce spatele lui Dumnezeu. Nu păcatul, ci lipsa de pocăinţă umple iadul de suflete nemuritoare. Raiul este plin de păcătoşi cu lacrimi în ochi, geme de desfrânate care au devenit prin pocăinţă sfinte şi muceniţe, e locul de adunare a inteligenţei penitenţiale, a oamenilor care au plâns aici în această viaţă pentru a se mângâia în cea veşnică.

De aceea s-a ascuns de oameni Hristos, pentru că a simţit dumnezeieşte piroanele din mâinile şi picioarele Sale pentru veşnicie înfipte în El de inimile împietrite de ură, a simţit necredinţa lumii ca pe o Cruce uriaşă pe umerii Săi, indiferenţa, compromisul cu răutatea, nesimţirea umanităţii în faţa morţii Sale pentru ea.

După ce vorbeşte de mulţi dintre cărturari şi căpetenii, care credeau tremurând în Lumina veşnică a istoriei izvorând din ochii blânzi ai Nazarineanului, Ioan spune că nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie izgoniţi din Sinagogă. Iubeau adunarea iudeilor mai mult decât Liturghia veşnică a raiului, iubeau structura fosilă şi profetică a cultului iudaic mai mult decât Sinagoga cea nemuritoare a Mielului ceresc.

Şi urmează acum textul cel mai trist, după părerea mea, din întreaga Sfântă Scriptură:

Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu

Este textul care mă lasă mut, care poate smulge lacrimi şi din pietrele de pe drum. Este abisul infinit al răutăţii şi lipsa de viziune după la extrem. Este definiţia culminantă a ratării omeneşti. Slava oamenilor, în locul slavei lui Dumnezeu.

Este cartea de vizită a tuturor  oamenilor, vădirea tuturor structurilor de putere şi de stăpânire ale lumii, aberaţiile imperiale, fastul găunos, convenţiile sociale sterpe, eticheta generatoare de moarte, ierarhiile corupte ale acestei lumi, justificarea de sine a iadului, prăpastia săpată cu sârg de om între el şi Dumnezeu.

Este absurdul demiurgic, mimetismul luciferic, dorinţa de a face rău, patima stăpânirii, toată suferinţa celor umili, foametea care ucide un copil la fiecare 7 secunde, toate vaietele de durere ale pământului umput până la refuz de arme născătoare de moarte şi de iad.

Cuvintele acestea sunt trăirea avant la lettre a Crucii şi prelungirea ei în istorie, ca Altar de mântuire pentru păcătoşi şi ca Tron de judecată pentru cei răi.

Unii vor spune că expresia: Răstigneşte-L! sau Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! sunt alte texte în măsură să ne deschidă înţelegerea durerii, însă acestea sunt umbrite de şoapta de lumină a Paştilor. De altfel, toată naraţiunea Răstignirii poartă în ea, ca într-un sâmbure de lumină, rodirea ascunsă a Învierii. Nimeni sănătos la cap nu poate pretinde că Hristos nu a înviat, de aceea dolorismul extrem nu îşi are rostul, atunci când rostim Evangheliile Pătimirilor Domnului.

Însă textul de mai sus este în măsură să ne deschidă porţile înstrăinării extreme a omului de Creator, să ne facă să înţelegem uriaşa ratare a umanităţii, trecând pe lângă Dumnezeu şi făcându-se că nu-L cunoaşte. Cuvintele dor pentru că ele exprimă în chip ascuns, înfiorat de iubirea lui Dumnezeu, puterea pe care o avem de a deveni sfinţii, şi sentimentul acut al unei vieţi pierdute inutil, în căutarea slavei omeneşti.

***

Pr. Constantin Sturzu/ Ziarul de Iasi: Decalogul duhovnicului

Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrari ale unui preot, constituind si o responsabilitate uriasa, dar si cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om.

Parintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit si care era la dispozitia ucenicilor zi si noapte, indiferent de ora, avea, in afara momentelor in care spovedea sau se ruga, obiceiul, dupa cum insusi marturisea, “sa-si spovedeasca gradina”. Se apleca atent la fiecare planta si cauta sa inlature buruienile care o sufocau si sa-i ofere elementele si cadrul ce inlesneau cea mai buna crestere a lor. Largind putin imaginea duhovnicului-gradinar, putem spune si despre duhovnicie ca e un soi de gradinarit extrem de atent si de aplicat asupra fiecarui suflet in parte (dupa cum, despre rugaciune se spune ca e plugaria sufletului). Ramanand in sfera pamantului care trebuie lucrat (caci si omul este pamant si in pamant se va intoarce – cf. Facere 3, 19), si constatand ca, dincolo de dichiseala gradinaritului, exista si o maniera de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, si suprafete mari de teren, putem identifica, prin analogie, doua modalitati prin care preotul lucreaza “ogorul Domnului”: una in care se lucreaza cu multimea credinciosilor, cu o comunitate in ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc. etc.) si o alta, cu un specific aparte, in care se apleaca, de la inaltimea fragila a scaunului de spovedanie, asupra fiecarei persoane in parte.

Din pacate, trebuie sa constatam ca daca prima lucrare, care se resfrange asupra intregii comunitati parohiale (sau macar asupra celor ce frecventeaza biserica) se bucura de o atentie constanta din partea pastorilor duhovnicesti, cea de a doua este viciata, nu rareori, de un tratament expeditiv si formal.

Drept dovada este de ajuns sa evocam o trista realitate: in multe parohii se constata inexistenta unui program de spovedanie permanent (mizandu-se pe faptul ca omul, daca chiar are o problema, solicita acest lucru fara a fi indemnat de un orar afisat pe toata perioada anului liturgic), cumulata (sau nu) cu o abordare de tipul “toti pe banda rulanta” a celor care, in cele patru posturi de peste an, dar mai ales in Postul Mare, ingenuncheaza sub epitrahil si isi marturisesc grabiti pacatele (aflati si sub presiunea multimii care asteapta in spatele lor).

O revitalizare a vietii duhovnicesti intr-o parohie nu se poate implini fara a avea o relatie personala si constanta, cu fiecare credincios in parte, duhovnicia solicitand, poate mai mult ca oricare alta lucrare, o implicare “cu timp si fara timp” (II Timotei 4,2) din partea preotului. Sa nu uitam ca, la scaunul de spovedanie, credinciosul se intalneste cu Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care il asculta pe penitent si ii vorbeste prin intermediul duhovnicului. A tine un credincios departe de spovedanie (sau a nu-l invata sa se apropie cat mai des de aceasta taina) inseamna a nu-i oferi sansa de a se apropia mai mult si mai profund de Domnul. Fara a apela cat mai des si cat mai constient la taina spovedaniei, nu este posibila nici despatimirea cuiva, nici a urca pe treptele desavarsirii. Mai ales ca spovedania este si taina randuita inainte de momentele in care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenita, de Preasfantul Trup si Singe al Domnului, fara de care nimeni nu poate gusta viata vesnica.

Scaunul de spovedanie – cel mai familiar loc?

In acest context, este binevenita orice actiune menita sa ajute preotul a-si ierarhiza corect prioritatile intr-o parohie, caci se intampla ca, sub presiune multiplelor (si necesarelor) sarcini pe care le are de indeplinit, mai ales daca vegheaza si un santier de constructie, reparare sau pictare a unui lacas de cult, sa nu se mai concentreze suficient asupra lucrarilor care par a nu fi foarte urgente, dar care sunt, de fapt, adevaratele prioritati. O astfel de actiune este cea desfasurata in aceste zile la Manastirea Miclauseni, care gazduieste un grup de preoti recent hirotoniti si de teologi care urmeaza a fi hirotoniti, si carora le este mijlocita intalnirea cu o serie de conferentiari dispusi sa le impartaseasca din experienta lor in relatie cu cel mai delicat lucru de fata pamantului: sufletul unui om. Fiindca la ora la care sunt publicate aceste randuri, voi fi prezent in fata acestor tineri, prezentandu-le o serie de repere care ma ghideaza in lucrarea de duhovnic, m-am gandit sa va fac, cumva, partasi la acest moment, prezentandu-va ceea ce s-ar putea numi un “decalog al duhovnicului”. Ma gandesc ca aceste 10 “sentinte” ar putea fi de folos nu doar preotilor (caci ei le cunosc, poate nu in maniera aceasta, mai “sistematica”), cat mai ales credinciosilor, spre a constientiza si mai mult ce izvor minunat de har vindecator clocoteste in epitrahilul sub care ingenuncheaza spre a-si marturisi pacatele. Iata cum “suna” aceste repere:

1) Pacatul este o boala a fiintei umane, survenita in urma ruperii omului de Dumnezeu, iar Biserica este, dupa spusa Sfantului Ioan Gura de Aur, spital, nu tribunal.

2) Penitentul trebuie abordat diferentiat, tinand cont de unicitatea fiecarei persoane umane, dar si in functie de raportarea acesteia la pacat.

3) Spovedania este o taina prin care omul patrunde din ce in ce mai profund in zone ale sufletului (mai putin sau deloc “vizibile”), care necesita vindecare prin lucrarea harului dumnezeiesc.

4) Tinta duhovniciei este indumnezeirea omului, nu doar formarea de buni crestini pentru Biserica, buni cetateni ai patriei samd.

5) Aplicarea canoanelor trebuie sa se faca nu ad literam, ci dupa o evaluare a situatiei fiecarui penitent in parte; canonul nu este o pedeapsa de ispasit, ci o “schema de tratament” duhovnicesc menita a crea conditiile apropierii de Dumnezeu.

6) Fara Sfanta Impartasanie, crestinul nu poate avea viata in el (cf. Ioan 6, 53), dar e nevoie sa fim atenti si la pericolul de a vedea in ea un panaceu, care actioneaza “magic”, independent de starea de constientizare a celui care o primeste.

7) O grija permanenta a duhovnicului trebuie sa fie aceea de a-i apropia pe ucenici de Hristos – Domnul si Mantuitorul, de a nu se pune pe sine in evidenta, evitand, mai cu seama, a crea un soi de “bisericuta” in jurul sau.

8) Duhovnicul trebuie sa fie atent ca, in relatia cu ucenicul, sa nu se situeze pe pozitiile celui care le stie pe toate, sa nu cada intr-un moralism pagubitor sufleteste, sa nu judece pe cel care se spovedeste, indiferent ce pacate i s-ar marturisi, ci sa se raporteze cu mila la caderile si neputintele acestuia.

9) Ucenicul trebuie indrumat sa apeleze si la alte mijloace care ar putea sa-i foloseasca in evaluarea propriei sale vieti si in constientizarea unor pacate, cum ar fi: lecturile duhovnicesti, participarea la slujbe, pelerinaje, conferinte, seminarii etc., integrarea in anumite grupuri de terapie (mai ales in cazul persoanelor dependente si/sau codependente).

10) Cea mai eficienta metoda de a ajuta la vindecarea (despatimirea) ucenicilor este, pentru orice duhovnic, aceea de a se stradui el insusi sa dobandeasca, de la Dumnezeu, vindecarea/ mantuirea.

Cu siguranta, aceste zece repere nu sunt nici singurele si nici nu sunt in cel mai fericit mod sintetizate mai sus. M-as bucura sa existe cat mai multe dezbateri fructuoase ale acestei problematici, deopotriva de importanta si pentru duhovnici si pentru ucenicii lor. E de ajuns sa ne uitam in jurul nostru (sau la propria noastra viata) spre a intelege insa ca, daca nu facem din scaunul de spovedanie un spatiu cat mai familiar, ne vor deveni din ce in ce mai familiare barurile, bordelurile, realitatea virtuala, spitalele, inchisorile si, in ultima instanta, cimitirele ca locuri fara de speranta, nu ca “dormitoare” ale unei odihne orientate eshatologic.


Categorii

Articolele saptamanii, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu, Preot Ioan Valentin Istrati, Sfanta Impartasanie, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “Pr. Ioan Istrati: CEL MAI TRIST TEXT DIN SFANTA SCRIPTURA/ Pr. Constantin Sturzu: Decalogul duhovnicului (Recomandari duhovnicesti)

  1. Cu cat un duhovnic este mai atent ca sa-L puna in evidenta pe Hristos si sa micsoreze persoana sa, cu atat mai mult se va forma in jurul sau o “familie” duhovniceasca. Cei pastoriti de un asemenea duhovnic, vor simti in persoana sa pe invatatorul si parintele care ii duce la Invatatorul cel Mare si la Parintele Ceresc. Oamenii iubesc smerenia si doresc sa stea in jurul celor smeriti.
    Stiu, sunt si cazuri de atasament gresit fata de duhovnic, si probabil la astfel de cazuri se refera parintele in decalogul sfintiei sale. Vreau sa spun insa ca un duhovnic bun, va avea in jurul sau fii si fiice duhovnicesti care se vor simti foarte apropiati duhovniceste si pentru asta vor fi recunoscatori in primul rand lui Dumnezeu si apoi duhovnicului.

  2. Da, exista pericolul unei afectiuni gresite fata de duhovnic! Dar putem contracara acest lucru daca consideram duhovnicul pe care-l avem ca un dar a lui Dumnezeu pentru noi! Si atunci multumim lui Dumnezeu!
    Mi-a placut f mult ce a spus un preot al bisericii pe care o frecventez, legat de duhovnicie. Si anume: la duhovnic nu venim ca la un om, sa nu uitam ca spovedania este o Taina si in ea lucreaza nu preotul ca om, ci Harul lui Dumnezeu si vointa libera a credinciosului.
    Aceasta singura fraza m-a facut sa accept ca din partea lui Dumnezeu , o multime de sfaturi ale duhovnicului, sfaturi care pana atunci ma intrigau !
    Si atunci cand le-am acceptat si pus in practica, m-am linistit!

  3. Eu cred ca dimpotriva, cel putin intr-o prima faza, duhovnicul autentic va fi incojurat de foarte putini ucenici, dar adevarati. Abia daca ajunge mare si incaruntit e posibil sa aiba multi ucenici. Sf. Ignatie Briancianinov spune ca cei care au priza la popor nu sunt duhovnicesti, ci lumesti. Sunt pe placul oamenilor si-i atrag. Putini oameni sunt care se mantuiesc si care cauta mantuirea.
    Daca ajunge un duhovnic bun sa aiba multi ucenici, slava lui Dumnezeu!

  4. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/08/31/cuviosul-seraphim-rose-despre-raportarea-la-duhovnici-si-la-autoritatile-duhovnicesti-si-despre-calauzire/

    “Parintele Serafim atragea atentia asupra asa-zisuluiguru-ism’, care este ispita de a-i trata pe unii oameni aflati intr-o pozitie de autoritate, raportandu-ne la ei ca la niste guru sau ‘Stareti’ (=”batrani” duhovnicesti harismatici, nota noastra). Primejdia aceasta il inspaimanta foarte tare, pentru ca vedea in ea un defect de temei al caracterului american: un defect ce face ca anumiti insi – preoti de parohie sau monahi – sa pretinda o autoritate duhovniceasca care, de fapt, nu este a lor, pentru ca ei insisi nu s-au curatit si preschimbat prin pocainta, iar pe ceilalti ii face sa-si lase voia libera si chiar cele mai importante amanunte din viata in seama acelora. Parintele Serafim a subliniat in repetate randuri ca adevaratii Stareti sunt extrem de rari, ca nu meritam asemenea calauzitori duhovnicesti si ca, chiar daca i-am avea in mijlocul nostru, nu am sti cum sa ne purtam fata de ei” (P. Alexey Young, acum Ierom. Ambrozie Young)

    Chiar daca (…) Parintele Serafim putea adopta un ton mai ferm atunci cand simtea ca cineva se afla intr-o grava primejdie duhovniceasca, se ferea cu strasnicie sa depaseasca limitele autoritatii sale duhovnicesti. Una dintre fiicele sale duhovnicesti, Agafia Prince, isi amintea ca el ‘nu dorea sa stapaneasca asupra oamenilor’ si ca, sub calauzirea sa, ‘simtea o minunata libertate‘. La fel si Vladimir Anderson isi aduce aminte: ‘Parintele Serafim era extrem de smerit, oricat de stralucit ar fi fost… Nu dadea niciodata sfaturi de tip guru. Cei care ii cereau sfatul erau mai degraba calauziti sa afle ei insisi solutiile la problemele lor prin indrumarea lui blanda, decat sa urmeze anumite enunturi sau porunci‘. Parintele Alexey Young intareste si el aceste observatii: ‘Unul dintre cele mai izbitoare aspecte ale calauzirii Parintelui Serafim era, inainte de toate, faptul ca se ferea cu tot dinadinsul de a pune stapanire pe mine sau pe oricine altcineva. Spre deosebire de altii, nu se juca de-a gurul si nu dadea porunci (avea fii duhovnicesti, nu discipoli [nu ‘ucenici’, nota noastra]). Ii ceream parerea si el mi-o dadea, sincer, insa intotdeauna imi lasa mie hotararea finala. Aceasta insemna ca voi face si greseli, dar stia ca voi invata din urmarile greselilor mele “.

  5. http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/09/27/de-ce-avem-nevoie-pentru-a-trai-duhovniceste/

    As zice ca pentru vremea de acum ispitele mari vin din aceasta lipsa de formare duhovniceasca. Tinerii nu au crescut de mici, de copii, nu au crescut intr-o atmosfera a duhului, nu a fost in familial lor o atmosfera imbibata de mireasma duhovniceasca. De aceea pot fi foarte usor dezorientati. Si o manifestare a ravnei firesti, adica a entuziasmului – si mai este si o alta inclinatie specifica tineretii, este o inclinatie spre visare si spre a absolutiza anumite lucruri – deci o ispita care decurge din acestea as zice ca este si aceea pe care eu am socotit s-o ilustrez mereu prin cuvintele Psalmistului. El zice: Unii se lauda cu caii lor, altii cu carutele lor” – si eu am adaugat- “si altii cu duhovnicii lor“. Si in felul acesta apar biserici si bisericute si se intampla cum li s-a intamplat si corintenilor, pe care ii certa Sfantul Apostol Pavel si zicea ca intre ei sunt dezbinari pentu ca ziceau Eu sunt al lui Apolo“, “Eu sunt al lui Chefa“, “Eu sunt al lui Pavel“, “Iar eu sunt al lui Hristos“. Si Apostolul ii cearta si le spune : Oare S-a impartit Hristos sau ati fost botezati in numele lui Pavel sau s-a rastignit Pavel pentru voi?. Si le marturiseste ca acesta este un cuget trupesc, un cuget omenesc, adica le arata ca firea ii biruieste si-i pacaleste cu ale ei – si iata chiar ce le spune:

    Nimeni sa nu se laude cu oamenii, caci toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viata, fie moartea, fie cele de fata, fie cele viitoare. Toate sunt ale voastre, iar voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu“.

  6. Poate ca P. Serafim Rose este un tip de staret adevarat. Oare cati ii primesc invataturile (macar prin scris)?! Din aceasta se poate masura oricine cat de mult ar asculta si la propriu un staret adevarat, iar nu parut.

  7. Daca preotii sunt indrumati sa-si faca program de spovedanie permanent, si sa indemne crestinii sa se spovedeasca regulat la 2-3 saptamani chiar si afara de posturi, ar fi bine sa se stabileasca uniform in ce mod se cere saptamana de post.

    Pana acum, majoritatea preotilor de mir cereau saptamana de post in locul postului propriuzis in cadrul caruia se efectua spovedania.

    Saptamana aceea de post cica ar fi pentru Sf Impartasanie, impreuna cu rugaciunile pt impartasanie, canonul Mantuitorului, paraclisul, canonul zilei, citirea din psaltire, etc.

    Daca saptamana aceea este transferata si ceruta oricarei spovedanii care nu presupune neaparat Sf Impartasanie, iar spovedania este indesita, atunci se ajunge din nou la post continuu, post pe care nu sunt in stare prea multi crestini sa-l duca, si de aici din nou motiv de indepartare a crestinilor de taina Sf Spovedanii!

    De aceea ar fi necesar ca preotul sa spuna clar omului sa vina la spovedit afara de post fara respectiva saptamana de post, si sa nu aiba nici o grija ca atunci cand el, preotul va socoti ca este cazul sa-l impartaseasca, il va anunta cu o saptamana inainte, adica il va spovedi, ii va spune sa se pregateasca pt Sf Impartasanie cu tot ce este necesar (toate rugaciunile si postul prevazut in Liturghier), apoi peste o saptamana il va spovedi din nou si daca s-a prgatit si n-a mai facut pacate opritoare grave, sa se impartaseasca.

    Daca saptamana aceea este pt Sf Impartasanie si nu pt Sf Spovedanie, ar trebui sa se respecte aceasta, spre evitarea alungarii oamenilor de la spovedanie prin post continuu!

  8. De asemenea aceasta mentalitate ce reiesse de aici trebuie combatuta: “in multe parohii se constata inexistenta unui program de spovedanie permanent (mizandu-se pe faptul ca omul, daca chiar are o problema, solicita acest lucru fara a fi indemnat de un orar afisat pe toata perioada anului liturgic)”

    Daca omul a cazut intr-un pacat greu oricum nu are nici un imperativ sa alerge la spovedanie. Poate astepta postul urmator, sau poate astepta cativa ani. Numai daca are de spovedit pentru vreo cununie sau alt caz special mai indrazneste sa deranjeze preotul afara de post, nicidecum altfel.
    Iar preotul care nu constientizeaza importanta si folosul spovedaniei dese, daca este deranjat afara de post si omul nu are de spovedit pacate grele, cu canonisire oprire ani multi de la Sf Impartasanie, iti comunica prin atitudine sau cuvant “pentru ce l-ai deranjat?”, incat peste alte 2-3 saptamani iti este rusine sa-l deranjezi din nou si fara pacate grele. Iti este rusine sa il deranjezi si in cele patru posturi fara pacate grele, si asa spovedania devine din ce in ce mai rara, la jumatate de an sau la un an o data.

    Ce mare diferenta este in atitudinea unui preot invatat sa spovedeasca la o saptamana! Acela nu numai ca nu-ti reproseaza de ce l-ai deranjat, sau sa-ti dea impresia ca e inutil sa te spovedesti din nou, ci daca ii spui ca te-ai spovedit acum o saptamana sau doua si de atunci nu mai ai pacate ca sa-i mai spovedesti, te face imediat sa constientizi cat de multe pacate ai mai savarsit de acum 2 saptamani, si cat de necesara este spovedania cat mai deasa!

    Fiecare preot de parohie ar trebui sa constientizeze oamenii prin predica de faptul ca este absolut necesara spovedania pentru fiecare participare la Sf Liturghie, ca nu trebuie sa asteptam nespalati sa se faca glodul si putoarea de o anumita densitate ca sa ne spalam, ci chiar daca n-am savarsit pacate opritoare grele, chiar daca glodul nu este gros, tot e necesara o spalare cat mai deasa.

    Sa faca oamenii sa inteleaga faptul ca programul de spovedanie afisat pentru post si afara de post vine ca sa faca fata unei necesitati, si nu e nicidecum formal! Ca s-ar dori ca fiecare sa vina daca se poate pt fiecare Liturghie la spovedit, si ca numai lipsa timpului de care dispune preotul (care nicidecum nu trebuie sa se transforme in lenea/nesimtirea/nepasarea credinciosului sau a preotului) duce la ingaduinta spovedaniei la 2-3 saptamani.

    Mentalitatea aceasta “omul, daca chiar are o problema, solicita acest lucru fara a fi indemnat de un orar afisat”, este un fel de: “omul daca va cadea intr-o mocirla, sa stie ca noi il primim cu drag la spalat, daca are bun simt sa ceara si nu prefera sa se prezinte inaintea Imparatului la Sf Liturghie in starea in care se afla. Daca omul nu cade in nici o mocirla, se poate prezenta imputit (plin de transpiratia si praful zilnic) inaintea Imparatului chiar si un an intreg. Noi incurajam la spovedit afara de posturi numai pe cei cazuti in mocirla.”

    Pe masura ce omul se familiarizeaza cu spovedania si isi cam face o regula sa se spele macar la 2-3 saptamani, afara de cazurile speciale cand se trezeste cu sau fara voia lui intr-o mocirla – are mai multe motive destul de imperioase sa alerge la spovedit in cazul in care pateste ceva.

    Pe de o parte fiul duhovnicesc stie ca parintele sau duhovnic se ingrijoreaza daca acesta ocoleste prea mult timp spovedania fara motiv.
    Pe de alta parte, din spovedania deasa, duhovnicul altfel ajunge sa il cunoasca pe fiul duhovnicesc ca pe propriul copil, incat isi da seama cand ascunde ceva sau cand ceva nu este in regula.
    Cand spovedania este deasa, duhovnicul incepe sa prinda curaj sa mai canoniseasca si pacate mai usoare, macar ca sa justifice oprirea de la spovedanie, in ciuda spovedaniei destul de dese. Pe cand daca n-are ocazia sa spovedeasca decat oameni cu pacate grele ca ceilalti cu pacate mici nu prea indraznesc sa se spovedeasca des, abia indraznesc in posturi, preotul n-are nici un motiv sa opreasca de la spovedanie pe unul care nu are pacate grele si abia vine de 2-3 ori pe an la spovedit.

    Cand in toata Biserica invatatura este aceeasi, cand spovedania deasa si introducerea programului saptamanal de spovedanie (afisat pentru post si afara de post) este incurajata in egala masura in toate parohiile prin pastorale pornite direct de la episcopi/mitropoliti, etc, sau macar intr-o regiune mai mare, nu sunt motive sa se formeze “bisericute” cf pct. 7

    Dar daca cate un preot iese in evidenta si e unicat intre multi: fie prin ravna pt predica, fie prin ravna pt spovedania deasa, fie prin organizarea saptamanala a dezlegarilor Sf Vasile, nu au cum sa nu apara “bisericute”. Depinde de delicatetea si smerenia preotului daca va indepta atentia acestor “bisericute” sa-l slaveasca pe Dumnezeu si nu ravna lui de preot.

    Sf Ioan Gura de Aur cu autoritate arhiereasca mustra ca nesimtiti si obraznici pe crestinii ce indrazneau sa vina la Sf Liturghie fara pregatirea necesara (fara sa se socoteasca a fi el dator in locul preotilor sa spovedeasca toata masa de oameni pe care o mustra)!

  9. in acest pasaj: “duhovnicul incepe sa prinda curaj sa mai canoniseasca si pacate mai usoare, macar ca sa justifice oprirea de la spovedanie, in ciuda spovedaniei destul de dese” in loc de “oprirea de la spovedanie” a se citi “oprirea de la impartasanie”.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare