INCEPUTUL INDICTIONULUI/ Mangaietorul si starea noastra de orfani/ CE-AS FI FOST DACA N-AR FI EXISTAT DUREREA?/ Dreapta revolta/ IPS Teofan: “SA RAMANEM CREDINCIOSI IN SINGURA BISERICA ADEVARATA, BISERICA ORTODOXA”

• Pemptousia:

Ce este „începutul indictionului” ?

Biserica lui Hristos prăznuieşte astăzi, 1 septembrie, începutul indictionului (din cuvântul latin indictio, declarare), adică începutul anului bisericesc. Termenul provine din obiceiul Împăraţilor romani de a stabili prin decret, la fiecare 15 ani, valoarea impozitului anual pentru această perioadă de timp pentru întreţinerea armatei. Prin extindere, s-au numit indictioane şi ciclurile de 15 ani începute sub Caesar Augustus cu 3 ani înainte de naşterea lui Hristos.

Şi pentru că luna septembrie este vreme de culegere a roadelor şi de pregătire pentru noul ciclu de semănături, creştinii sărbătorind începutul noii perioade agricole prin aduceri de mulţumire către Dumnezeu pentru bunăvoinţa Sa faţă de toată firea. Acest lucru îl făceau iudeii după porunca legii mozaice: în prima zi a celei de-a şaptea luni evreieşti, cam pe la începutul lui septembrie, ţineau sărbătoarea Lunii Noi sau a Trâmbiţelor, încetând orice lucru pentru a aduce arderi de tot „jertfă cu mireasmă plăcută Domnului” (Lev. 23, 18).

Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, făcătorul timpului şi al universului, Împăratul vecilor de dinainte de veci, Care S-a întrupat pentru a restaura toate întru Sine şi a uni evreii şi neamurile într-o singură Biserică, a voit să recapituleze întru Sine lumea simţită şi Legea scrisă. Astfel, în ziua în care firea se găteşte de trecerea într-un nou ciclu, prăznuim evenimentul prin care Domnul nostru, Iisus Hristos, a intrat în sinagogă şi, deschizând cartea lui Isaia, a citit pericopa în care Profetul vorbeşte în numele Mântuitorului: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19).

Toate Bisericile, reunite „întru Acesta”, aduc astăzi slavă Dumnezeului celui în trei ipostasuri, Care sălăşluieşte în veşnică fericire, păstrând toate în viaţă şi trimiţându-Şi binecuvântările îmbelşugate asupra făpturilor Sale în fiecare anotimp. Însuşi Hristos este cel Care deschide porţile noului an şi ne invită să luăm parte la veşnicia Sa.

Sursa: Ierom. Makários Simonopetrítis, Néos Synaxaristís tis Orthodóxou Ekklisías, ed. Índiktos, vol. I (Septembrie)

Mitr. Antonie Bloom/ Mângâietorul şi starea noastră de orfani

Am spus că Sfântul Duh este şi Mângâietor. Acest cuvânt, în limba greacă [Paráklitos] este destul de complex. Înseamnă „cel care aduce mângâiere, cel care dă putere, cel care dă bucurie”, şi toate aceste trei caracteristici sunt deopotrivă de importante. Este Mângâietorul, Cel Care aduce mângâiere celor care pot spune dimpreună cu Apostolul Pavel: „pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” – pentru mine viaţa este Hristos, fără Hristos nu există viaţă şi, de aceea, moartea e un câştig (Filipeni 1, 21 şi Romani 7, 24). Îi mângâie pe cei care sunt în stare să înţeleagă că sunt orfani – starea de orfani se datorează absenţei lui Hristos din cele văzute ale lumii şi faptului că prezenţa Lui nu mai are concreteţea pe care o avea pe când se afla în mijlocul Ucenicilor Săi, în timpul vieţii Sale pământeşti. Suntem orfani, oricât de aproape de noi ar fi Hristos, oricât de mult ne-am fi unit cu El.

Atât timp cât procesul acesta încă nu s-a încheiat, atât timp cât Biserica şi omenirea nu au devenit în mod real, esenţial şi adevărat Hristosul universal, există în noi un dor şi o tânguire, precum şi un sentiment că suntem orfani şi că avem nevoie de cineva care să fie alături de noi, să ne mângâie, să ne dea curaj, să ne întărească. Şi, într-adevăr, Duhul Sfânt este Cel Care dă din belşug putere: putere să îndurăm condiţia noastră de orfani; putere să trăim în lume, unde am fost trimişi în numele lui Hristos, câtă vreme noi suntem atât de departe de ceea ce, întru El, ne dă putere să trăim în lume, deşi am fost chemaţi să fim în El, fără ca în acelaşi timp să fim şi în afara Lui. Există în noi o contradicţie dureroasă, un simţământ jalnic că facem parte concomitent din două lumi, câtă vreme ar fi trebuit să reunim în noi aceste două lumi, aşa cum le-a reunit Hristos.

În acelaşi timp, însă, Sfântul Duh este această Persoană Care aduce bucuria: bucuria cunoaşterii lui Hristos, bucuria participării la viaţa lui Dumnezeu, bucuria de a fi om viu tocmai datorită Duhului Sfânt. Aşadar, în felul acesta, simţim prezenţa Duhului Sfânt, dacă suntem destul de creştini încât să avem conştiinţa absenţei (relative, dar în acelaşi timp reale) a lui Hristos; dacă suntem destul de creştini încât să dorim garanţia pe care nu o avem, dar la care am fost chemaţi. Duhul Sfânt este Cel Care ne va da puterea să îndurăm fiecare încercare – şi încercările vor fi multe şi diverse – şi, deşi suntem orfani şi supuşi ispitelor, să ne bucurăm aşa cum Apostolul Pavel ştia să se bucure în mijlocul prigoanelor, chinurilor, foamei şi fricii. Duhul Sfânt este Cel Care ne va arăta ce este al lui Hristos – adică învăţătura Lui şi, încă mai mult, cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaşterea Tatălui. În ultimele Lui cuvinte, Hristos spune, adresându-Se lui Dumnezeu-Tatăl: „Şi le-am făcut cunoscut numele Tău” (Ioan 17, 26). Şi dacă citiţi cu atenţie acest fragment, veţi vedea că numele lui Dumnezeu este Dragoste, Adevăr, Viaţă – însă toate acestea trebuie să fie înţelese, trebuie să fie arătate. Şi Hristos, vorbind Tatălui, spune: „toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10). Astfel, Duhul Sfânt, descoperindu-ne ce este Hristos, ne descoperă adâncimile dumnezeirii.

Apostolul Pavel spune că va veni vremea când vom cunoaşte aşa cum noi am fost cunoscuţi. Acest lucru începe încă de acum. Şi în acest sens, Duhul Sfânt este, tot El, semnul lumii ce va să fie vie, al vremii ce va să vie.

Am spus de mai multe ori că Sfârşitul, într-un anume sens, a şi avut loc încă de când Hristos a venit în lume prin întruparea Sa; şi, în acelaşi timp, sfârşitul este încă înaintea noastră, îl aşteptăm. Însă între cele două veniri ale lui Hristos, între smerenia primei veniri şi slava celei de-a doua, există o creştere continuă în cunoaşterea lui Dumnezeu cu inima, cu mintea (nous) şi cu întreaga existenţă a fiecărui creştin. Şi această cunoaştere nu este o cunoaştere care poate fi câştigată din cele ale lumii acesteia, ci o primim de la Însuşi Dumnezeu. Are dimensiunea veşniciei. Are dimensiunea vremii care va să vie. Are dimensiunea deplinătăţii celei de pe urmă şi celei mai îndepărtate. Duhul Sfânt este semnul că veşnicia se revarsă precum o cascadă în timp şi că timpul este îmbibat de veşnicie. Ca să folosesc expresia lui Olivier Clement: „când vorbim despre timp acum, ne întemeiem pe dogma de la Calcedon care a adeverit că Dumnezeu şi Omul sunt acum una în Hristos”. La fel – însă prin analogie –, în măsura în care timpul este mai plin de veşnicie, în aceeaşi măsură şi veşnicia îmbrăţişează timpul. Veşnicia şi timpul sunt acum unite indisolubil în chip nevăzut, încă dinainte de venirea lui Hristos şi de darea Duhului Sfânt la Cincizecime. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, Care ne revelează pe Hristos ca Adevăr şi care ne îngăduire să distingem Adevărul, în măsura în care Adevărul poate fi exprimat prin cuvinte în Sfânta Scriptură.

Potrivit experienţei noastre, deosebirea duhului este, probabil, după dragoste, cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului. Şi din pricina faptului că Duhul Sfânt ne uneşte cu Domnul nostru Iisus Hristos în acest chip de negrăit şi minunat, ne poate şi învăţa să Îl numim pe Dumnezeul cerului „Tată”, „Tată al nostru”. Poate să împlinească acest lucru tocmai datorită unităţii pe care Duhul o plineşte între noi şi Hristos, datorită unei unităţi care ne călăuzeşte treptat la timpul în care omenirea va fi ajuns la măsură vârstei ei, când fiecare dintre noi va fi ajuns la măsura maturităţii la care a fost chemat să ajungă şi când noi toţi, uniţi întru Hristos şi plini de Duhul Sfânt, vom fi devenit ceea ce Sfântul Irineu de Lyon numeşte „Totus Christus”, Hristos deplin, despre Care vorbeşte şi Sfântul Ignatie al Antiohiei încă din primul veac. Şi când vom fi devenit „Totus Christus”, atunci, dimpreună cu Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, vom fi devenit şi noi – şi acesta este probabil cel mai îndrăzneţ cuvânt al Sfântului Irineu – fiu unul născut al lui Dumnezeu.

(Anthony Bloom, «Η εν Θεώ ζωή μας» [„Viaţa noastră în Hristos”], ed. Εν πλω, pp. 29-35)

• Doxologia:

dr. Richard Constantinescu/ Sensul anagogic al durerii

Ce-aş fi fost dacă n-ar fi existat durerea în viaţa mea?

Constant sunt întrebat de ce stăruiesc în a mă preocupa de durere. Cei care-mi spun asta preferă să se ţină cât mai departe de ea. Oare putem păstra distanţă faţă de durere? Dacă Tatăl Ceresc simte durerea pricinuită de fii Săi zilnic, cum putem noi oamenii gândi că am putea-o ignora? Neascultatea l-a dus pe om la durere – naşterea a devenit durere, vieţuirea a devenit durere şi moartea cu durere se întâmpină. Chiar Fecioara Maria, cea ocolită de durerile naşterii, a fost sfâşiată de durerea Răstignirii Fiului Ei. Hristos Însuşi a cunoscut durerea şi nu este moment din zi în care să nu-l străpungem cu suliţa durerii, prin păcatele noastre.

În ungherele sufletului nostru, fiecare ascundem o durere, pe care Dumnezeu o cunoaşte (Ieşire 3, 7), mai mult decât ne ştim chiar noi înşine rănile inimii. Unii suntem mai încercaţi cu durere în viaţă, alţii avem alte ispite. Apariţia durerii la persoane ce nu au cunoscut suferinţa în viaţă, la persoane pentru care viaţa spirituală nu exista sau era extrem de firavă, poate fi resimţită uneori de acestea ca pe o lumină puternică ivită în bezna în care trăiau, lumină care îi face să vadă realitatea celor înconjurătoare cu ochii adevărului şi mai mult decât atât, realitatea interiorităţii lor.

Această lumină este trimisă de cel ce este „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), cel „care prin patima sa, a schimbat sensul durerii” (Sf. Maxim Mărturisitorul) şi care cu blândeţe spune: „Eu sunt; nu vă temeţi” (Matei 14, 27). Adesea, cum se spune, „oamenii au nevoie de zguduiri ca să înţeleagă şi să se pocăiască” (Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti II. Trezire duhovnicească). Aducerea pe cale a omului se face cu durere. Înaintarea, asemenea.

Simţim durerea ca pe o destrămare a fiinţei. Dar, din această destrămare, cu ajutorul lui Dumnezeu identificăm firele şi ghemul strâns are acum altă structură. Firele sale sunt mai puternice, mai rezistente şi cu ele realizăm că putem alcătui o ţesătură de cu totul altă textură. 

Cât de des nu arătăm spre ceilaţi şi-i facem răspunzători pentru durerile noastre? Mai frecvent însă, ridicăm ochii în sus şi Îl găsim răspunzător pe Dumnezeu. Nu vedem că omul este sursă a durerii (Iov 5, 6-7) şi că „răul se plămădeşte înlăuntrul nostru cu voia noastră” (Sf. Grigore de Nyssa), că păcatele atrag durerea (Plângerile lui Ieremia 5, 16-17), dar mai ales creşterea copiilor departe de Biserică „deschide uşa necazurilor şi a durerilor” (Canon de rugăciune pentru copilul bolnav).

Dumnezeu Se întristează auzind strigătul nostru: „Până când Doamne, mă vei uita cu totul?” (Psalmii 12, 1), „până când Doamne voi striga?” (Avacum 1, 2). Dar, precum spune Sf. Ioan Gură de Aur, când suntem cercetaţi şi cercaţi cu durere, ar trebui să ne întrebăm: „Cum putem crede că Dumnezeu nu-şi întemeiază pe durere planuri strălucite?”.

Pentru aflarea rostului durerii să mergem mai în adâncul lucrurilor (Luca 5, 4) şi să vedem că „nu prin propria-i putere birui-va omul” (1 Regi 2, 9) suferinţa şi afla-va sensul său. Glasul lui Dumnezeu ne va vorbi prin cuvintele duhovnicului „experimentat vindecător” care ne ascultă dar „concomitent ia pulsul măsurii frângerii de inimă a durerii” (Arhim. Atanasie Anastasiou) noastre şi astfel vom găsi alinarea chinurilor trupeşti şi a celor sufleteşti ce ne apasă (Luca 4, 18).

În durerile sale omul este ispitit de cel rău, pentru a-l îndepărta de Dumnezeu, prin pierderea virtuţii răbdării, alunecarea în patimile ivite din teama de durere, îndemnul la a-L blestema pe Creator şi de a-şi lua viaţa. Ca şi Iov, şi noi trebuie să rămânem statorniciţi în credinţa, nădejdea şi dragostea în Dumnezeu, oricât am fi străpunşi de durere. Să avem ca modele pe sfinţi, care erau „zid de diamant în faţa durerilor” martiriului, să-L căutăm pe Hristos când avem „inima plină de durere” şi să îngenunchem în faţa sfintelor icoane să cerem înţelepciune ca Solomon pentru a îndura durerea şi a trece prin şi nu peste ea.

Omul trebuie să privească durerea din pespectiva veşniciei deoarece „Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care îi trăim în această viaţă, nici anii mulţi de când durează lumea, eternitatea. Şi ştie că dacă nu rânduieşte ceea ce este necesar pentru fiecare suflet ca să se mântuiască, sufletul însuşi îi va reproşa: «Dumnezeul meu, eu nu am ştiut, dar Tu ai ştiut… De ce ai îngăduit să-mi pierd veşnicia?»” (Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei).

Răsăritul nu preamăreşte durerea în sine, nu o consideră nici „piatră de poticnire” (Matei 16, 23), ci o pune doar ca o treaptă spre Înviere. De aceea „durerea va rămâne mereu în istoria omenirii ca tămăduitoare, dătătoare de bună învăţătură şi izbăvitoare” (Moise Aghioritul). Patul durerii ar trebui să fie pentru bolnav, dar şi pentru medic, un pat al reflecţiei. Ambii trebuie să-şi pună fundamental întrebarea cu privire la temeiul durerii. Vrea Domnul să-l cerceteze pe omul în suferinţă sau durerile sunt simple întâmplări senzoriale ale fiinţei sale?

Câtă măreţie există în omul desfigurat de durere, dar transfigurat prin nădejdea în Hristos în lumină. Dacă ar privi cu ochi duhovniceşti spre bolnav, medicul ar vedea realitatea acestui chip. În multe spitale sunt capele sau chiar biserici. Intrând cu sfială şi plecându-şi genunchii, bolnavul sau doctorul ce-l îngrijeşte, înălţându-şi privirea spre icoana Doctorului sufletelor şi al trupurilor, va afla răspunsul şi nădejdea că suferinţa va fi tămăduită. Numai în sfânt lăcaşul Său vom afla însemnătatea lucrurilor şi a lucrărilor lui Dumnezeu, care prin durere ne apucă de mâna dreaptă şi ne călăuzeşte spre casa Sa.

Poate medicul în faţa pacientului său, „să trăiască amarul lui ca pe al său propriu, să sufereîmpreună cu el ca împreună cu un frate în Hristos”,cum recomanda Sfântul Luca Doctorul? Îndepărtarea de Dumnezeu ne arată astăzi că în binomul pacient-doctor noţiunea de „aproapele nostru” a dispărut, iar conceptul de medicină creştină este considerat desuet.

Medicul, considerat a fi şi „părinte sufletesc faţă de bolnavul pe care-l îngrijeşte” (D. Beaufils, Credinţa ta te-a mântuit. O viziune ortodoxă asupra bolii şi a morţii), trebuie să-l ajute „să descopere cauza suferinţei şi să o învingă” (Antonie Bloom) şi să nu „adauge durere la durere” (Sf. Lev de la Optina) încercând să găsească rezolvarea bolii fără a-i cere ajutor lui Hristos.

Dumnezeu „lucrează potrivit cu starea omului” (Paisie Aghioritul, op. cit.) şi dacă îl va găsi în rugăciune pe doctor şi pe bolnav îngrijindu-se de suflet prin spovedanie (Pavel Chirilă, Vindecarea), îi va mângâia pe amândoi cu bunătatea Sa, dându-i iscusinţă doctorului ca să aducă alinare suferinţelor şi ridicând pe bolnav din „patul durerii”. Pentru darul ce ni l-ai dat – durerea – mulţumim Ţie Doamne, Bunule şi Iubitorule de oameni, doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Şi pentru toate câte ne dai, Doamne, dăm slavă Ţie!

„Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică”

„Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogeşte. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândeşte din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva. Te ajută împotriva patimilor, îţi mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică, Dumnezeu e trăit ca cel ce nu poate fi definit: mysterium tremendum. Existenţial şi apofatic e o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume, care în acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate şi să urmăreşti binele, simţindu-L pe Dumnezeu ca susţinătorul binelui.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 514 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 293)

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu

„Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire.Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. In judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.

Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)

Dana Alecu/ Relaţia cu Dumnezeu

Deşi multele contraexemple arată clar că nici independenţa financiară, nici ascensiunea profesională nu asigură fericirea, acestea continuă să fie considerate ca atuuri principale ale succesului în viaţă. Teama de a depinde de cineva, de a nu fi prins pe picior greşit, de a nu fi rănit şi dezamăgit justifică în cea mai mare parte această atitudine. A avea încredere în cineva este o atitudine asumată care implică fără îndoială şi riscuri. În prezent, când fiecare se confruntă cu nevoi afective, sociale şi materiale atât de diferite, care intră uneori în contradicţie cu cele ale semenilor, este aproape imposibil să nu intrăm în conflict, în concurenţă unii cu alţii.

O viaţă după ziduri

Dacă scopul principal cu care intrăm în relaţii este satisfacerea propriilor nevoi, indiferent de consecinţe, de costul pe care acest fapt îl implică pentru ceilalţi, neîncrederea poate fi justificată.

De cele mai multe ori însă, neîncrederea în oameni, teama de a depinde de cineva provin din experienţe resimţite ca dureroase. Poate fi vorba spre exemplu de părinţi care au avut o atitudine dominatoare, de control şi nu au acordat importanţă nevoii de libertate şi autonomie resimţite de copil odată cu creşterea în vârstă. Această primă experienţă în care a depins de cineva poate fi resimţită atât de neplăcut, de constrângător, încât poate lua decizia timpurie de a nu mai depinde „niciodată de nimeni“.

O persoană care a avut astfel de experienţă se poate feri prin toate mijloacele de a se ataşa de altcineva, de a intra în relaţii care presupun interdependenţă. Îşi va canaliza toate eforturile pentru a-şi asigura mijloacele necesare existenţei şi îşi va nega, reprima orice nevoie afectivă. Teama aceasta de a se vulnerabiliza, de a se arăta în relaţiile cu ceilalţi aşa cum este cu adevărat, adică şi cu puncte tari, şi cu sensibilităţi, este posibil să îl ferească pe viitor de mari suferinţe.

Cu toate acestea, relaţiile sale se vor situa la un nivel superficial, chiar dacă la prima vedere poate părea o persoană deschisă şi comunicativă. Încetul cu încetul se va înconjura de ziduri protectoare simbolice, care îl vor închide în lumea sa şi îl vor împiedica să îşi trăiască viaţa cu adevărat, să rezoneze la bucurie şi la iubire.

Atitudinea de tip autosuficient la care ne-am referit îşi poate pune amprenta şi asupra relaţiei sale cu Dumnezeu. Omul poate ajunge să creadă că îşi controlează singur propriul destin, că îşi gestionează, programează stările de mulţumire, a căror cauză principală este el însuşi şi se fereşte de stări de disconfort şi de tensiuni majore. În lipsa unor relaţii de încredere, interdependente cu semenii, ajunge să devină centrul propriului univers, propriul său dumnezeu. Chiar şi în condiţiile în care crede în existenţa lui Dumnezeu şi se roagă lui, lipsa de încredere din relaţiile interpersonale se transferă şi asupra relaţiei cu Dumnezeu, care poate fi perceput la periferia existenţei, în rol de observator.

În momentul în care persoana renunţă atât de greu la senzaţia de control asupra propriei vieţi, pe care şi-o construieşte cu multă grijă, va avea mari dificultăţi în a spune „facă-se voia Ta“ şi a se lăsa într-adevăr în voia lui Dumnezeu. Ideea de control este însă o simplă iluzie, care se poate spulbera la cel mai mic eveniment neprevăzut. Desigur, fiecare îşi face planuri şi îşi orientează acţiunile spre atingerea acestora, dar definitivarea, împlinirea lor nu depinde în totalitate de noi, indiferent de eforturile făcute. Dumnezeu este singurul care poate binecuvânta şi sprijini îndeplinirea proiectelor noastre de viaţă, dacă acestea ne sunt de folos.

„Căutaţi mai întâi împărăţia“

Suntem tentaţi de multe ori să ne angajăm parcă într-o luptă pentru supravieţuire, ce presupune câştigarea banilor pentru hrană, haine, precum şi alte nevoi de ordin material. În această cursă ajungem să uităm de multe ori de noi, de cei dragi şi de Dumnezeu şi să ne transformăm în „roboţi“ care îşi consumă toată energia pentru a-şi asigura supravieţuirea. Uităm însă că Dumnezeu ne iubeşte, veghează asupra noastră şi ne poate asigura cele necesare traiului şi mai mult decât atât. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ (Mt. 6, 33).

De asemenea, putem fi din ce în ce mai mult asaltaţi de sentimentul de insecuritate, într-o lume pe care o percepem din ce în ce mai plină de ameninţări. Grija de a ne garanta siguranţa fizică şi economică poate deveni principala noastră preocupare, umbrindu-ne celelalte priorităţi. Încrezându-ne în Dumnezeu care veghează asupra noastră zi de zi putem dobândi o stare de linişte, de pace şi putem scăpa de permanenta stare de încordare şi de vigilenţă care ne însoţeşte chiar şi după ce am luat măsuri concrete de asigurare.

Putem realiza astfel că în relaţia cu Dumnezeu suntem dependenţi, dar că această dependenţă este una, dacă nu chiar singura sănătoasă, şi ne oferă o bază solidă în relaţiile cu ceilalţi. Dumnezeu ne ştie problemele şi ne ajută în fiecare clipă, chiar dacă în mod nevăzut, ne fereşte de pericole şi de ispite cărora le-am putea cădea pradă şi se îngrijeşte de nevoile noastre de zi cu zi. De ce să nu avem încredere în El?

Furia dreaptă

Într-o lume frântă îngrozitor de păcat, în care nimic nu merge aşa cum vrem, şi unde răul are influenţă imediată mai mare decât binele, ar fi greşit să nu fim furioşi. Cum poţi să priveşti sărăcia în faţă şi să nu fii furios? Cum poţi înţelege tragedia SIDA şi să nu fii furios?

Cum te poţi uita la corupţia politică care face guvernul mai mult un loc de putere personală decât protecţie socială, şi să nu fii furios? Cum poţi privi rata divorţurilor în cultura occidentală şi prevalanţa violenţei domestice şi să nu fii furios? Cum poţi vedea numărul uriaş de oameni fără casă care hoinăresc pe străzi şi să nu fii furios? Cum poţi vedea confuzia identităţii genurilor şi improprietatea sexuală care ne înconjoară şi să nu fii furios?

Aţi văzut starea instituţiilor educaţionale, de artă şi de divertismant popular şi poţi să nu fii furios? Cum poţi vedea starea creştinilor, care par să-şi pierdut calea, şi să nu fii furios? Te-ai uitat la propria ta viaţă, la familia ta, la cercul tău de prieteni – cum păcatul distruge şi complică fiecare locaţie, relaţie şi situaţie din viaţa ta – şi poţi să nu fii furios? În viaţă şi slujire, furia dreaptă este nu numai importantă, e chiar vitală.

Cum poţi vedea bolile, războiul, distrugerea mediului şi să nu fii furios? Cum poţi privi faptul că nimic din lumea asta nu e exact cum ar trebui să fie şi să nu fii furios? Pur şi simplu nu poţi vedea lumea cu ochii adevărului şi cu inima angajată spre ceea ce Dumnezeu spune că e bun şi drept, şi să nu fii furios la starea lucrurilor în această lume căzută.

În slujire, cum poţi vedea la dezastrul făcut de păcat oamenilor din jurul tău şi să nu fii furios? Într-o lume căzută, furia e un lucru bun. Într-o lume căzută, furia e un lucru constructiv. Într-o lume căzută, furia e un lucru esenţial. Asta e, furia este despre ceva mai mare decât tine.

Într-o lume căzută, oamenii de caracter şi conştiinţă vor fi întotdeauna furioşi. Poate problemele noastre în ceea ce priveşte furia nu este că suntem prea des furioşi pe lucrurile rele, ci că nu suntem îndeajuns de furioşi de dragul celor bune. Poate problema noastră este că lucrurile care ne fac furioşi şi ne fac să acţionăm nu ne mai fac furioşi.

Ne-am obişnuit cu corupţia politică. Ne-am obişnuit cu oamenii fără locuinţă. Ne-am obişnuit cu morala perversă şi cu industria de divertisment. Ne-am obişnuit cu câte familii distruse avem în jurul nostru. Ne-am obişnuit cu rapoartele zilnice despre suferinţă şi boală care infectează fiecare continent al lumii. Ne-am obişnuit să ne complacem şi să fim ipocriţi. Ne-am obişnuit cu stresul marital şi cu rebeliunea copiilor. Ne-am obişnuit cu cu o lume distrusă de păcat. Chiar şi preoţii sunt plecaţi la culcare. Chiar dacă avem parohii bune, toţi suntem prea uşor satisfăcuţi. Lucruri care ar trebui să ne îngrijoreze, să ne preocupe, să ne facă furioşi devin pentru noi ceva cu care ne-am obişnuit.

Ne-am obişnuit să ne plimbăm în jurul problemei, ca şi cum nu ar fi acolo. Am învăţat meşteşugul negocierii şi terenului minat. Faptul că viaţa e frântă devine o parte normală a vieţii noastre şi nu ne mai deranjează deloc. Am dezvoltat capacitatea tristă de a nu ne mai păsa de lucrurile care ar trebui să ne frângă inima şi să ne revolte. Am pierdut linia morală şi nici măcar nu ne dăm seama. Lucrurile pe care Dumnezeu ne spune că sunt rele au devenit OK pentru noi. Ne-am pierdut abilitatea, angajarea, să fim buni şi furioşi în acelaşi timp. Am căzut în acceptarea lucrurilor inacceptabile şi trăirea în celor de netrăit. Am abandonat lupta în furie dreaptă şi am învăţat să cooperăm în complacere nedreaptă, şi când o facem, nu suntem credincioşi până la puterea radicală, transformatoare a Evangheliei lui Iisus Hristos.

Furia dreaptă nu e opţională. Este chemarea pentru noi, oameni care declară că trăiesc pentru ceva mai mare decât fericirea lor, care ne-am angajat în slujirea celorlalţi, şi care profesăm ceea ce este drept, adevărat, iubitor şi bun. Nu poţi să-l iubeşti pe Dumnezeu şi să fii liber de furie când trăieşti într-o lume sfărâmată. Furia dreaptă ne face să iubim harul lui Dumnezeu şi să facem tot ceea ce putem pentru a proclama harul în ceilalţi, ştiind că numai harul are puterea de a vindeca şi repara ceea ce este zdrobit.

Articol scris de Paul Tripp

Traducerea şi adaptarea: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: www.christianpost.com

pr. Valentin Istrati/ Biserica şi Pussy Riot

De mai multe luni, lumea internaţională are un subiect predilect, mai ales în arealul ortodox rus, dar şi în America şi Europa de Vest. Este vorba despre o formaţie mediocră de punk din Rusia, care are cântece anti-sistem, unele dintre ele împotriva lui Putin şi a succesiunii sale interminabile la tron prin diferite tertipuri nominale şi instituţionale.

Acest grup de fete a intrat în Catedrala Patriarhală ortodoxă „Hristos Mântuitorul” (Hrista Spasitelea) a trecut de naos, şi pe amvon, în faţa catapetesmei a dansat şi a cântat un cântec împotriva lui Vladimir Putin. Fetele au fost arestate şi de aici a început nebunia. Mii de tineri anti-sistem din Rusia şi din Europa au început susţinerea acestor fete, prin purtarea unor cagule multicolore cu aspect sinistru, a urmat o furtună de dezbateri în societatea rusă, despre libertatea religiei, despre sisteme politice şi sociale etc. Miniştri europeni, chiar şi cancelarul Germaniei, au reacţionat condamnând fermitatea măsurilor poliţieneşti din Rusia.

Recent, grupul a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru tulburarea ordinii publice şi ofensă adusă religiei creştine. Urmare a acestei condamnări de drept comun, revolta tinerilor a continuat mai abitir, culminând cu tăierea cu drujba a unei Cruci în Kiev de către un grup feminist radical, violent şi obscen numit Femen.

O primă observaţie trebuie făcută. Biserica este un locaş de cult, în care oamenii vin să se roage, să participe la slujbele dumnezeieşti, este un spaţiu sacru, destinat anume, afierosit cultului divin. Biserica nu este agora pentru manifestarea partipriurilor politice sau sociale, nu este Hyde Park unde orice exaltat îşi poate susţine teoria conspiraţiei, nu este nici măcar platou de media unde poţi veni să-ţi spui părerea de obicei contra despre orice. Biserica este o instituţie de drept public destinată numai celor care doresc să se roage în ea. Altfel, în Biserică am vedea greve ale buldozeriştilor, proteste muncitoreşti, elucubraţii sectare despre eshaton, târguri de muncă la negru etc.

Ceea ce au făcut fetele de la Pussy Riot (numele însuşi cu tentă obscenă este interzis în şcolile din Statele Unite) este o blasfemie la adresa credinţei creştine şi a lui Dumnezeu, o tulburare a credincioşilor care se roagă într-un locaş de cult şi o ofensă adusă societăţii în general, majoritar ortodoxă (în Rusia).

În acelaşi timp, politizarea excesivă a societăţii ruseşti, care a trecut şi prin alegeri prezidenţiale, determină orice gest să fie orientat partinic şi necesar unilateral şi condamnabil de alteritate. Biserica a fost acuzată de către anarhişti că este servilă statului, că este o falangă a dictaturii lui Putin, că este medievală în reacţii, deşi nu preoţii le-au arestat pe fetele dansatoare. Biserica lui Hristos a devenit aşadar ţinta hoinarilor anti-sistem şi a început să fie văzută ca o instituţie represivă şi opresivă chiar.

Cred că mijloacele Bisericii de reacţie în faţa unor asemenea incidente sunt exclusiv spirituale. Nu există poliţia Bisericii, mersul la slujbă nu este obligatoriu, poruncile duhovnicilor nu conţin pedepse pentru nerespectare, totul este duhovnicesc şi îşi are corespondenţele în cer. Canoanele sunt legi spirituale pe care credincioşii le respectă din iubire, nu de frica pedepselor, care nu există pe pământ, ci dincolo la judecată. Preoţii nu sunt cerberi ai harului şi nici păzitori înarmaţi ai sacralităţii, ci dăruitori şi portari ai luminii care izvorăşte din cer şi se revarsă peste univers.

În locul furiei clericilor ruşi, care a determinat o reacţie pe măsură a autorităţilor politice foarte sensibile la portofoliul de influenţă al Bisericii, era mult mai bună o chemare la pocăinţă, o iertare din inimă pentru îndrăzneala de a intra necuviincios în Locaşul cel Sfânt, un apel adresat tuturor la smerenie, bunătate şi iubire de fraţi şi o clemenţă totală pentru păcatul săvârşit. Vigilenţa credincioşilor şi poate o mai bună pază a locaşurilor de cult sunt necesare şi la noi în ţară. Astfel, s-ar fi evitat valul de nemulţumire populară, distorsionarea complexelor sociale către o instituţie a iertării şi binecuvântării, nu a acuzării şi blestemului. Actul de cult trebuie privegheat şi săvârşit în toată sfinţenia şi frica de Dumnezeu, iar păcatul trebuie înfierat, însă păcătosul trebuie iertat de 70 de ori câte 7.

Acum câteva zeci de ani, lângă o mănăstire din Neamţ, o familie învecinată a remarcat că le lipseşte un porc. Au căutat cu atenţie şi au găsit un gard de plasă de sârmă rupt, prin care godacul buclucaş se strecurarase la libertate. După câteva ore de căutare a lui Prikoke, oamenii l-au găsit stând relaxat în biserică, sub o strană. L-au luat de urechi, l-au scos cu chiu cu vai afară şi apoi au mers să ceară iertare de la stareţ. Acesta, bătrân, înţelept şi blând, a zâmbit, a primit scuzele, s-a uitat cu un ochi la porcul cu afinităţi eclesiale şi a spus: „Lasă, fraţilor, nici biserica nu s-a spurcat, dar nici porcul nu s-a sfinţit”.

IPS Teofan: „Să fim precum Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei“

Joi, 30 august, în ziua cinstirii Sfântului Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei, Mănăstirea Bodeşti din judeţul Neamţ şi-a sărbătorit cel de-al doilea hram. Bucuria împreună-rugăciunii a fost întregită de prezenţa Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care a slujit Sfânta Liturghie, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi. […]

În deschiderea cuvântului adresat credincioşilor prezenţi, IPS Teofan, pornind de la Evanghelia şi Apostolul zilei, a vorbit despre vrednicii ierarhi români care au atins culmile sfinţeniei, urmându-L pe Arhiereul desăvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos: „Biserica a vorbit astăzi despre Domnul Hristos în textele Scripturii, numindu-L Arhiereul Cel sfânt şi Păstorul Cel bun. Apostolii şi arhiereii care au urmat Domnului Hristos au fost chemaţi să prelungească în lucrarea lor în interiorul Bisericii aceeaşi arhierie sfântă şi păstorire bună, care în mod desăvârşit a fost împlinită de Mântuitorul nostru. Printre arhiereii de la noi din ţară care au împlinit mandatul dat de Dumnezeu se numără marii păstori de suflete ca Sfântul Sava Brancovici, Sfântul Ilie Orest, Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Iosif de la Partoş, Sfântul Antim Ivireanul, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Iachint de la Vicina, Sfântul Dosoftei, dar şi Sfinţii Ioan de la Râşca şi Secu şi Varlaam, mitropolitul Moldovei, prăznuiţi în această sfântă zi“.

În continuare, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a vorbit despre viaţa Sfântului Ierarh Varlaam, un om al rugăciunii, un mare iubitor de carte, un mare apărător al credinţei şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. „Cum îl putem defini pe Sfântul Varlaam dacă nu om al rugăciunii, pentru că a fost frate şi călugăr al Mănăstirii Secu, iar patru ani, după plecarea din scaunul vlădicesc, s-a retras în mănăstirea de metanie, trăind în linişte şi în reculegere duhovnicească. De asemenea, a fost un mare iubitor de carte, el înfiinţând în Moldova prima tipografie şi prima şcoală de rang înalt din Moldova, anume Academia de la Mănăstirea «Sfinţii Trei Ierarhi» din Iaşi, şi tipărind prima carte în limba română, numită «Cazania lui Varlaam». Sfântul ierarh al Moldovei a fost şi mare apărător al credinţei celei drepte, pentru că a organizat Sinodul de la Iaşi, acum 370 de ani, în anul 1642, cu scopul de a apăra dreapta credinţă, scriind în acest scop şi cartea «Învăţături împotriva învăţăturii calvineşti». A fost şi un mare ctitori de biserici, alături de voievodul Vasile Lupu“, a spus IPS Teofan.

În încheiere, IPS Teofan a arătat că marele ierarh sărbătorit în data de 30 august este model pentru toţi cei care Îl caută pe Dumnezeu: „Să fim precum Sfântul Ierarh Varlaam, iubitori de rugăciune, că fără aceasta nu ne putem înălţa la cer, să fim iubitori de cărţile cele duhovniceşti, prin care ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să fim iubitori de biserici şi de mănăstiri şi să le ajutăm când acestea au mare nevoi şi să rămânem credincioşi în singura Biserică adevărată, Biserica Ortodoxă“.

La final, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei a oferit obştii Mănăstirii Bodeşti „Cazania lui Varlaam“, ediţia profesorului Dan Zamfirescu.