MARTIRII COLECTIVIZARII FORTATE. Miscarea de rezistenta taraneasca de la VÂLCELE/ Rascoala din satul-pilot al experimentului colectivizarii si cazul lui ILIE ALEXOAIE, “sabotorul” care s-a ascuns doua decenii de comunisti, intr-o soba (VIDEO)

5-05-2014 18 minute Sublinieri

Valcele.+Sursa+pozelor+-+www.Linia1.ro_480249

“Arde cerul, cade pe noi”, striga o țărancă în iarna lui 1960. Război a fost până la 1 februarie 1961 în comuna Vâlcele din județul Olt. Truditorii pământului n-au vrut să intre în gospodăria agricolă și pentru asta securitarea și miliția au deschis focul asupra lor. Trei oameni au fost uciși pe loc, alți doi grav răniți, în timp ce 25 au primit condamnări totalizând 84 de ani de temniță. Un fiu al satului, Costel Vasilescu, a scris o carte, “La fântâna ‘naltă”, adunând mărturiile celor trecuți prin iad. Sunt 53 de ani de atunci. Dar sătenii își amintesc încă șuierul gloanțelor. Ca și cum ar fi fost ieri.

Ședință mare la Sfatul Popular, în 14 decembrie 1960. Primăria, după limbajul acelor vremuri, din Vâlcele. Au venit activiștii de la regiunea Argeș. Se fac liste cu cei care vor merge la țărani, din casă-n casă. Trebuie lămuriți să se înscrie în colectiv. Localnicii fuseseră încăpățânați. Se făcuse o gospodărie agricolă în comună, încă din 1954. Dar numai de fațadă, cu vreo 20 de membri, cei din conducerea localității și activiștii.

Scânteia care a declanșat lupta

Comuna are în componență trei sate – Bărcănești, Vâlcele și Vâlcele de Sus. Dar mai sunt și subdiviziuni, cătunele Olteni și Bădia aparținând de satul Vâlcele, în timp ce cătunele Măndinești, Dealu Mare și Licești țin de satul Vâlcele de Sus. Atunci, în ziua de 14 decembrie 1960, după ședință, tovarășii au fost trimiși pe teren, în Olteni, Bădia și Bărcănești. să stea de vorbă cu țăranii. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Nepoftiții musafiri sunt întâmpinați de țărani cu ciomegele. Unii sar la bătaie, alții huiduie. Activiștii fug de rup pământul.

Comuniștii se retrag

Vine ziua de 17 decembrie. Comuniștii își încearcă norocul, de data asta, în Licești. Dar nici nu știu ce-i așteaptă. Autorul cărții spune că la Licești a fost centrul rezistenței din comuna Vâlcele. Liceștiul e un sat aparte. Țăranii acționează ca unul. Pentru că mulți dintre ei sunt rude unii cu alții. Asta n-ar fi însă nimic. Zidul rezistenței e întărit mai ales de faptul că oamenii de aici au știință de carte, se trag din familii de țărani mijlocași, gospodari unul și unul. Nu puteau fi amăgiți cu propaganda comunistă despre “avantajele” cooperativizării. Cum ajung activiștii în sat, răsar ca din pământ cel puțin o sută de țărani. Cu bâtele în mână. Cineva din comisia de lămurire scoate o cerere de intrare în colectiv. Iese în față o femeie, Ioana Barbu, ia hârtia și o rupe în fața activiștilor. Atmosfera stă să explodeze în orice moment. Comuniștii fac cea mai bună mișcare pentru ei – se retrag. Pentru moment. Se vor întoarce în zilele de 18 și 19 decembrie. Se formase, între timp, în sat, un grup de rezistență. Activiștii nici nu mai apucă să deschidă gura, să zică ceva de colectiva agricolă, că imediat răsar în jurul lor bâte și pumni încleștați.

Satul transformat în cazemată

Situația este raportată, pe 19 decembrie, la raionul de partid din Slatina. A doua zi, în Vâlcele își face apariția secretarul regiunii Argeș. Merge în satul Licești. Numai că aici lumea era pe picior de război. Țăranii își transformaseră vatra într-o adevărată cetate. Puseseră observatori la drumul mare, la intrarea în localitate, să vadă când se apropie dușmanul. Mașinile comuniștilor sunt văzute de departe. Observatorii dau alarma. Lumea se adună imediat, ca la comandă. Drumul e blocat. Roșii se opresc în fața baricadei umane. Secretarul de la raion se dă jos din mașină și face câțiva pași spre localnici. Iese un țăran mai în față, Florea Stănescu, și-l întreabă ce vrea. “Să stăm de vorbă”, zice comunistul. Răspunsul săteanul vine tăios ca securea. “Noi nu avem ce să vorbim de colectivizare”. Lumea începe să se agite, înjurându-i pe activiști. Ba unii țărani pun mâna pe bucăți de noroi din șanț și aruncă spre hainele spilcuite ale comuniștilor. Trupa roșie se retrage, nu înainte de-a încasa și câțiva pumni.

Manipulare eșuată

Comuniștii nu se lasă și, în 21 decembrie, fac adunare cu țăranii din comună, nu mulți, care se întovărășiseră, încă din 1954. Tactica era cât se poate de parșivă, pentru că se dorea ca nucelul de cooperatiști să meargă la vecinii lor și să le spună ceva de genul – uite ce bine e în gospodăria agricolă. Treaba nu ține deloc, mai ales în satul Licești, unde activiștii încearcă din nou să intre, dar se izbesc de aceleași baricade umane. “Noi vrem pace și liberate, și nu colectiv“, strigă țăranii, agitând bâtele deasupra capului.

Fir direct cu Gheorghiu-Dej

De-acum înainte, comuniștii vor face din satul Licești o țintă. Lucrurile se încing atât de mult, încât la un moment dat se va stabili un fir telefonic, din Vâlcele, direct cu cel mai înalt om în statul comunist român, Gheorghiu-Dej. Dar până atunci să vedem ce se întâmplă pe 22 decembrie. Foarte încărcată această zi, încă de la opt dimineața, când în comună își fac apariția activiști din eșaloanele superioare ale partidului, de la nivel de regiune. Comitetul ad-hoc se valcele.+Sursa+pozelor+-+www.Linia1.ro_480248deplasează în satul transformat în redută. Ca de fiecare dată, toată suflarea se adună la drumul mare, încât roșii să nu pătrundă în localitate. Discuțiile se poartă în mijlocul colbului. Țăranii spun răspicat că nu vor să audă de cooperativizare, ba chiar dau exemple de abuzuri pe care adminstrația le-a făcut, în anii din urmă, asupra lor. Unora le-au fost confiscate diverse suprafețe de teren. Pământurile au intrat cu forța în cooperativă. Spiritele se încing, comuniștii bat în retragere, doi funcționari de la Sfatul Popular sunt prinși la înghesuială și nu le e prea bine.

Cea dintâi confruntare

Furioși peste poate din cauza situației pe care au găsit-o aici, șefii de la raion convoacă, în aceeași zi, o ședință cu membrii comisiei din comună. Sunt muștruliți mai ales profesorii din localitate, pentru că n-au făcut exces de zel în a-i convinge pe țărani ce bun e comunismul. Dascălii sunt amenințați că vor fi dați afară din învățământ, dacă nu-și schimbă atitudinea. Gata discuțiile. Activiștii formează o grupă operativă, din care vor face parte și milițienii din zonă. Este ora nouă seara, pe 22 decembrie, când trupa de șoc se îndreaptă spre Licești. Sătenii observă apropierea dușmanilor și dau alarma. Se trag clopotele de la biserică. Oamenii ies buimaci din case. De data asta, după cum arată documentele, activiștii și milițienii veneau să-i aresteze pe capii revoltei. Dar numărul țăranilor e mult mai mare, în comparație cu cel al comuniștilor. Se strânseseră peste 300 de săteni. Activiștii se retrag cu coada între picioare.

“Nu vrem colectiv!”

Tensiunea crește în 23 decembrie, când în centrul comunei își fac apariția trei mașini sovietice, cu mahări de la București, de la Partid și Securitate, printre ei și Ilie Verdeț. O scurtă discuție la Sfatul Popular, apoi se îndreaptă cu toții spre Licești.

Observatorii din sat văd de departe coloana de mașini, nu numai cele trei GAZ-uri din Capitală, și își dau seama că se apropie o adevărată armată. Ca pe vremuri, când năvăleau turcii sau tătarii, țăranii români trimit acum ștafete, oameni călare, să dea alarma și-n satele vecine, să se apere. Nu trece mult timp și se adună aproape o mie de bărbați și femei, gata de luptă.

Activiștii văd și ei, de departe, mișcările de trupe din Licești. Mașinile se opresc, roșii coboară și preferă să meargă pe jos, câteva sute de metri. Două armate sunt față în față. Țăranii, sus, pe deal, la Fântâna lui Voicu, iar din vale venind coloana de activiști, milițieni și securiști. Sătenii așteaptă. Au bătele pregătite. Truditorii pământului strigă cu toții, ca unul, “nu vrem colectiv”, apoi huiduie și agită ciomegele deasupra capului. Trupa activiștilor s-a apropiat la câțiva pași de săteni. Securiștii își dau haina la o parte, ca să le arate țăranilor că au la brâu pistoale. Dar sare imediat prim-secretarul regiunii Argeș, Matei Ștefan, care le spune că ar face mare greșeală dacă ar folosi armele. Nu se spun prea multe vorbe între cele două tabere. A fost nevoie doar de o scânteie pentru ca bătaia să înceapă. Sătenii dau năvală, activiștii o iau la sănătoasa, căutând să scape care cum poate din fața tăvălugului.

Stare de asediu

Autoritățile vor transforma comuna într-o zonă sub asediu. Milițienii patrulează pe ulițele satelor, iar țăranii nu mai au voie să se adune în grupuri. Se dă ordin de stingere în fiecare seară, la ora opt. Securitatea începe să strângă informații, mai ales de la informatorii locali, făcându-se o listă cu țăranii care și-au instigat consătenii la revoltă. Ajungem cu povestirea în ziua de 14 ianuarie 1961, atunci când comunitatea intră din nou în fierbere. Alta era acum pricina. Pentru că, în anii din urmă, sătenii din Vâlcele, alții decât cei din Licești, semnaseră cererile de înscriere în colectiva agricolă. Numai că, văzând îndârjirea Liceștiului, s-au răzgândit. Nu mai doreau, nici măcar de formă, să aibă de-a face cu organizarea de tip comunist a muncii pământului. Țăranii vor cererile înapoi. Au mers peste activiști, la Primărie, i-au luat de guler, întrebând de cereri, cum s-a întâmplat în satul Izvoarele, unde dulapul cu arhiva e spart, iar mașina activiștilor, răsturnată. Dar și din alte sate coboară țăranii, cu bâtele, spre Sfatul Popular, căutând cererile pentru cooperativă, să le distrugă. Cum le iese un activist în cale, o și pățește. A rămas înscris în documente dialogul purtat între ofițerul de serviciu de la Securitatea din Drăgănești-Olt și ministrul Internelor din acea perioadă. Alexandru Drăghici. Ofițerul raportează că în Vâlcele e “revoluție”, la care Drăghici tună și fulgeră – “bă, revoluția am făcut-o noi, asta e contrarevoluție”.

Primele victime

Revoluționara localitate va fi înconjurată de trupe ale Securității și Miliției. Se văd peste tot camioanele care i-au adus pe soldați. Curge sânge, pentru prima oară, în noaptea de 14 spre 15 ianuarie. Se făcuse planul de arestare a instigatorilor din Licești. Soldații merg să îndeplinească ordinul. Vremea e câinoasă, plutoanele înaintează cu greu prin șuvoaiele de noroi de pe ulițe. Liceștiul se trezește ca la un semnal, de data asta din cauza rachetelor de semnalizare trase peste sat. A început vânătoarea. Prima victimă e Liciu Marin, împușcat în cap. N-are nicio șansă de scăpare. Se aude apoi vuietul atacului țăranilor. Au fost peste o sută de oameni care n-au mai ținut cont de gloanțe. N-aveau decât bâtele în mână, dar așa au reușit totuși să bage spaima-n milițieni.

Ultimul asalt

Se făcuse moarte de om, iar sângele a trezit din amorțire toate satele Vâlcelelor. Milițienii și securiștii formează cordoane, încercând să țină piept puhoaielor care vin din Bădia și Măndilești, din Licești și Dealu Mare, dar și de la Bărcănești. Centrul comunei ajunge astfel în situația de-a fi asediat, cu tot cu trupele de represiune, de țăranii revoltați, mai mult de 1.000 la număr. Asta era atmosfera în ziua de 15 ianuarie 1961, la șase dimineața.

E dat ordinul pentru deschiderea focului. Se aud rafale, dar în aer, pentru intimidare. Sătenii pun mâna pe pietre și aruncă spre baricadele în uniforme. Trupele rezistă, dar numai până la un punct, atunci când țăranii se împart în grupuri, fiecare cu un conducător. Atacul se dă și direct, dar și prin învăluire. Semn că talpa țării își amintea de vremurile când participase la războaiele propriu-zise, iar tactica militară nu fusese uitată.

Soldații deschid acum focul în plin. Truditorii pământului se ascund în șanțuri, apoi trec din nou la asalt. Zidurile caselor tremură de la răpăitul mitralierelor. Altă victimă din tabăra sătenilor, Ionel Brăileanu. A căzut la ora șapte, aproape de clădirea căminului cultural. Altcineva e atins, în scurt timp, Pavel Răduț. A mai trăit câteva ore, dus la spital, întors fără suflare. Armele sunt mai presus de bâte și pietre. A fost împușcat și Marin Taifas, în șira spinării, iar Dina Nicolae, în picior. Așa s-a terminat lupta de la Vâlcele, cu trei morți și doi răniți, din rândul țăranilor. Comunismul fusese rănit doar în orgoliul regimului care credea că deja câștigase lupta cu poporul român, pentru agricultura de tip sovietic. Cu atât mai mult cu cât țăranii obținuseră ce și-au propus, cererile de intrare în colectiv, pe care le-au distrus. A fost doar o victorie de moment.

Anchete și izolare totală

Arestările încep pe 17 ianuarie. Sunt luați din casele lor instigatorii revoltei. Dar nu numai ei. Toată comuna e răscolită de milițieni și securiști, ulițele împânzite de camioane și mitraliere. Până la 1 februarie se termină întreaga operațiune. Doar strânși cu ușa, țăranii au acceptat să renunțe la pământul și la animalele lor și să se înscrie în gospodăria agricolă colectivă. Țăranii arestați au fost duși la sediul Securității din regiunea Argeș, anchetați în următoarele trei luni, puși la izolare totală. Se știe că 25 de oameni au primit apoi pedepse însumând 84 de ani de temniță grea, majoritatea fiind duși la Periprava.

Altfel de amintiri din copilărie

Să fii copil și să vezi toate grozăviile astea, e și mai cumplit. Toată viața i-au rămas întipărite în minte și suflet acele imagini, spune Costel Vasilescu. Doar s-a născut în comuna Vâlcele, opt ani având în 1961. “Adunau copiii tuburile folosite de la cartușe cu pumnul, de prin șanțuri. Asta este o imagine relevantă pentru cât de mult s-a tras în acele zile“, exclamă bărbatul de acum, cu gândul la copilul care a fost și el, atunci, demult. La școală, elevii înfipseseră moartea, din joacă, în vârful creionului. Cu tuburile metalice și-au decorat ustensilele de scris. Alții priveau cu ochi surprinși la mulțimea de soldați și camioane, fără să le înțeleagă rostul. “Tot timpul scrierea acestei cărți m-a urmărit“, definește Costel proiectul care a prins contur încă de acum cinci ani, de când a început să stea de vorbă cu oamenii din comuna lui. Grea întreprindere, la care a contribuit și propria-i fiică, Sabina Elena. “Oamenii au fost foarte deschiși. Au rememorat cu atât de multe amănunte, clipă de clipă, de parcă faptele acelea s-ar fi întâmplat ieri. Nimeni nu a uitat nimic”, înțeleg emoția din glasul tremurând. Au adunat mărturii de la vreo 50 de persoane, limitându-se la cei care au trecut prin iadul colectivizării și al rezistenței din Vâlcele. Nimic de genul “am auzit că”, ci numai “am fost în fața morții”.

Prin arhivele CNSAS

Autorul cărții a mers mai departe, săpând în dosarele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, de unde a scos la lumină peste 10.000 de pagini. O sursă foarte interesantă de informație a fost și cea legată de scrisorile pe care sătenii din Vâlcele le-au trimis rudelor sau prietenilor, de-a lungul anilor, pentru că din frânturi puteai reface tabloul iernii 1960-1961. Securitatea interceptase și îndosariase nu mai puțin de 42.000 de epistole. “Noi, românii, suntem corigenți la istorie, crede Costel Vasilescu despre un popor care încă nu-și cunoaște pe deplin trecutul, nici măcar ceea ce s-a întâmplat cu câteva zeci de ani în urmă. Omul din fața mea a fost maistru militar, pasiunea pentru istorie purtându-l pe treptele unei facultăți de profil, în anii din urmă, “la bătrânețe”, cum zice el, deși nu-și arată deloc anii. “La fântâna ‘naltă”, simbolizând un loc din Vâlcele, cu apa cea mai bună, dar și cu îndârjirea cea mai mare împotriva colectivizării, nu e doar monografia însângerată a unei localități, ci și șansa unui întreg popor de-a lua notă de trecere față de propriu-i trecut.

Istoria unei minciuni

Circula o vorbă la noi în anii ’50, lansată de conducerea comunistă de la București, anume că “de moarte și de colhoz nu scapi”. Ceea ce s-a scos în relief, la Plenara Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, era că victoria socialismului nu putea fi înfăptuită în condițiile proprietății private în agricultură. Cu atât mai mult cu cât 70% din populația României trăia atunci în mediul rural. Dar ce s-a început în 1949 a devenit repede o nebuloasă, pentru că așa-zisele întovărășiri ale țăranilor erau, cum spun istoricii, doar niște “forme fără fond”. Se trage linie în 1955, la al doilea Congres al PMR, constatându-se că treaba mersese greu. Mai clară e situația în 1960, când se vede că numai 20% din suprafața arabilă a țării fusese cooperativizată. Statele din “lagărul socialist” au abordat problema în mod diferit, după moartea lui Stalin, în 1953, dar cu precădere în urma revoltei anticomuniste din Ungaria, în 1956. Iugoslavii renunță în mare parte la idee, în timp ce țăranii din Cehoslovacia, Bulgaria și Germania de Est devin salariați în gospodăriile agricole. Cu totul altceva se întâmplă în România și Albania, unde regimurile comuniste vor să-l întoarcă pe țăran la arhaicul statut de iobag. Ce te faci însă cu îndărătnicia țăranului român? Partidul trece la acțiuni radicale. Așa se explică măcelul produs în satele noastre. Unul dintre exemple e legat de comuna Vâlcele, în cumplita iarnă 1960-1961. Forța armelor, duritatea pumnilor și gratiile închisorilor au stat la baza încheierii cu “succes” a cooperativizării românești, în 1962.

Troița – ca o lecție pentru generațiile viitoare

“A fost odată” nu ar trebui să însemne ceva îngropat, de care să nu ne mai amintim. E și motivul pentru care Costel Vasilescu s-a zbătut și a reușit să capaciteze autoritățile din comuna Vâlcele în proiectul ridicării unei troițe în centrul localității, acolo unde s-a murit pentru pământ, în 1961. Și unde s-a adunat toată suflarea, pe 12 aprilie 2014, întru cinstirea eroilor. Au fost chemați, în primul rând, cei care au trăit acele vremuri, dar și copiii și nepoții lor. Nimeni nu uită. Asta a vrut, prin cartea sa, fiul satului. Și a obținut.

Drama trăită de fii comunei Vâlcele în perioada comunistă, mai cu seamă în anii colectivizării forţate nu cunoaşte limite. Poate că mulţi dintre olteni nu cunosc cu adevărat însemnătatea evenimentelor petrecute în anii ’60-’61 la Vâlcele, fapt pentru care scriitorul Costel Vasilescu, împreună cu fiica sa, Sabina Elena Vasilescu au pus cap la cap informaţii preţioase, le-au legat între ele cu trăiri şi sentimente de amărăciune pentru suferinţele vâlcelenilor şi astfel s-a născut volumul „La fântâna ‘naltă”. […]

valcele-costel-vasilescu„Costel şi Sabina Vasilescu aduc la lumină suferinţele şi umilinţele pe care le-au îndurat locuitorii vâlceleni pentru pământul din spatele casei şi pentru care au murit veacuri la rând. Ei aduc din istoria zbuciumată a acelor vremuri chipuri şi icoane ale satului, care au plătit cu viaţa şi libertatea, refuzând să renunţe la crucea-pământ pe care s-au răstignit de atâtea ori şi atâtea veacuri”, a scris în prefaţă Tudoriă Mihalache, membru activ al Uniunii Scriitorilor şi preot la Parohia „Ungureni” din Craiova. În semn de recunoştinţă pentru ţăranii care au făcut zid în faţa securiştilor, a armelor şi chiar a tunurilor pentru a-şi apăra pământul, primari comunei Vâlcele, Alexandru Taifas, va comemora eroii localităţii, cei care au plătit cu viaţa pentru nesupunere. „«La fântâna ‘naltă» este, de fapt, o carte de istorie, cu reverberaţii la scară naţională. Ea lămureşte multe din neştiutele acelor vremuri, iar efortul prin arhive şi printre oameni face din cele ce s-au petrecut, din Vâlcele, o capitală a rezistenţei ţăranului român”, a mai scris părintele Mihalache. Totodată, sâmbătă cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la emiterea decretului de eliberare a tuturor deţinuţilor politici din România, va fi lansată şi cartea „La fântâna ‘naltă”, în comuna Vâlcele.

„Eu sunt originar din Vâlcele, iar ideea scrierii acestei cărţi a fost o necesitate, din punctul meu de vedere, o necesitate istorică pentru localitatea mea ca om care sunt pasionat de istorie. Evenimentele care au avut loc în comuna Vâlcele, în 1960 – 1961, au fost prea importante pentru istoria naţională, pentru tragismul lor, pentru semnificaţia lor istorică, dacă vreţi, în context naţional, pentru a nu fi lăsate memoriei urmaşilor (…). O asemenea carte numai despre Vâlcele putea fi scrisă. De ce vorbesc despre semnificaţia fenomenelor de la Vâlcele? Pentru că la Vâlcele s-a petrecut cel mai dramatic moment al colectivizării forţate faţă de întreaga Oltenie şi Muntenie. Nicăieri, în nicio localitate a judeţului Olt, a Olteniei şi a Munteniei, nu au mai fost morţi. La Vâlcele au existat oameni împuşcaţi în faţa Căminului Cultural, unde o să aibă loc, sâmbătă, evenimentul cultural”, a mărturisit Costel Vasilescu, autorul cărţii. Faptele devin din ce în ce mai grave şi mai dureroase pe măsură ce paginile se împuţinează. Documentele publicate în carte nu fac decât să întărească cuvintele aşternute fantanape foaie de mâna scriitorului. Martirii colectivizării din comuna Vâlcele a anului ’61, cei care au stat unul lângă altul în faţa gloanţelor, se regăsesc astăzi în paginile volumului. În antetul paginii în care sunt enumeraţi morţii, răniţii dar şi condamnaţii vremii stă scris, ca o piatră funerară, citatul: „Eoii mor pentru o idee, iar martirii se jertfesc pentru un crez!”.

„La Vâlcele au fost aduse trupe de securitate, peste 400 de miliţieni, toată securitatea regiunii Argeş, toată Şcoala de Miliţie de la Drăgăşani, la Vâlcele au fost masate forţe de represiune ale partidului, până la Vâlcele au fost aduse şi tancuri, şi tunuri, legate de maşini. La Vâlcele au existat 30 de oameni arestaţi, a căror pedeapsă însumează peste 120 de ani. Atunci au fost cinci împuşcaţi şi patru morţi. Trei pe loc şi unul a murit ulterior, în puşcărie, la Periprava (…). Cartea nu este o carte de destăinuiri personale ale autorului, ci mai mult este o cronică a evenimentelor. Se face un istoric al colectivizării forţate în România, cu punctualitate spre localitate Vâlcele, dar descriem cititorului şi modul cum a decurs colectivizarea încă din anul 1945 (…)”, a spus autorul cărţii.

Comuna Roma din judeţul Botoşani a fost aleasă, alături de alte cinci localităţi cu pământ fertil din ţară, pentru a da startul procesului de colectivizare din România. Comuniştii au venit aici, în 1949, însoţiţi de jandarmi şi de tovarăşi ruşi, pentru a le explica oamenilor de ce era mai bine să-şi dea pământurile statului.

Pe 12 iunie 1949, toţi sătenii din Roma au fost chemaţi în centrul satului, la Primărie, unde tovarăşii le-au spus că trebuie să-şi dea pământurile statului pentru a înfiinţa Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC). Când au auzit că sunt obligaţi să-şi dea loturile comuniştilor, oamenii au pus mâna pe pari şi pe coase.  

Cei 500 de gospodari chemaţi la Primărie i-au fugărit prin tot satul pe activiştii de partid şi pe jandarmi. Mulţi dintre aceştia au încăput pe mâinile sătenilor furioşi care i-au bătut cu parii şi cu pumnii. Chiar şi pe jandarmii care încercau să îi aresteze. Conflictul a luat amploare, iar în mica localitate din nordul Moldovei a sosit şi Armata.

FUGAR PE CÂMPURI

Printre „revoluţionarii“ din centrul satului se afla şi Ilie Alexoaie, un tânăr de 19 ani, alături de de tatăl său, Dumitru. Tânărul şi-a apărat părintele de jandarmi şi a împărţit câţiva pumni comuniştilor. A culcat la pământ un activist şi o tovarăşă. Când a venit Armata în sat, fiecare a fugit pe unde a putut. Ilie s-a ascuns iniţial pe câmpuri şi prin căpiţe. Se hrănea cu ce apuca, inclusiv cu rădăcini. 

„Nimeni nu a mai stat să vadă unde şi cum. Cu ce aveau pe ei, au ţâşnit pe fereastră unii, alţii s-au ascuns prin beciuri. Tata a stat pe câmpuri aproape o lună. A avut noroc că era vară“, povesteşte Anca Coler (32 de ani), fiica lui Ilie Alexoaie. După ce s-a retras Armata din sat, Ilie s-a furişat acasă. Securiştii încă mişunau prin localitatea care fusese împrejmuită cu gard de sârmă ghimpată. Toţi erau bănuiţi. 

Tânărul de 19 ani era considerat un element periculos care a încercat să „răstoarne ordinea de stat“. Era singurul care scăpase dintre „revoluţionari“. Când a ajuns acasă, a aflat că tatăl său a fost ridicat şi băgat la puşcărie. A pus din nou mâna pe par. „L-a convins mama lui să se potolească. Îşi iubea enorm mama şi nu voia să o facă să sufere. I-a spus: «Măi, băiete, tu mi-ai mai rămas, dacă mă iubeşti, te ascunzi!». Şi s-a ascuns 22 de ani“, spune Elena Alexoaie (74 de ani), cea care i-a devenit soţie lui Ilie.

Omul şi-a săpat la repezeală un ascunziş sub sobă. Acolo stătea toată ziua. În tot acest timp, comuniştii l-au căutat.„Mama lui le-a spus că băiatul e mort. L-a declarat mort şi la Primărie. Le-a spus că atunci când a fugit, s-a dus departe şi ştie ea că el s-a înecat. Nu au crezut. Securiştii o întrebau pe soacra mea unde stă, dar nu se atingeau de ea. Le era frică. Ştiau că dacă Ilie se ascunde şi ei îi fac ceva maică-sii, îi omoară ca pe câini“, completează soţia lui Ilie Alexoaie.

Ieşea doar noaptea şi atunci îşi ajuta mama la treburile din gospodărie. Se îmbrăca în haine femeieşti şi se apuca de treabă: crăpa lemne, strângea fânul sau repara ce era de reparat prin gospodărie. În sobă, învăţase să coasă şi, când nu dormea, făcea straie populare. „Făcea nişte straie foarte frumoase. Ne-au rămas şi nouă câteva rânduri. Când a murit, în 2008, l-am înmormântat în haine făcute de el. Sunt convinsă că erau oameni care ştiau de el. Dar nimeni nu l-a trădat. Iar comuniştilor nu le-a venit ideea să caute în sobă. Acesta a fost norocul tatălui meu“, spune Anca, fiica lui Ilie Alexoaie.

ELIBERAREA

După 22 de ani petrecuţi în propria temniţă, în 1971, au venit din nou securiştii să răscolească locuinţa. Ilie Alexoaie avea 41 de ani şi a fugit din nou pe câmpuri. Zilele s-au transformat în săptămâni. Iar după aproape o lună şi jumătate, când s-a întors, a găsit multă lume la el acasă. Murise mama lui. În acel moment, Ilie Alexoaie, pe care aproape nimeni nu îl mai recunoştea după atâţia ani, a decis să renunţe la ascunzătoare. 

„La priveghi, am stat toată noaptea de vorbă cu el. Era tare slăbit, el care fusese un zdrahon! Nu îl mai recunoşteau nici comuniştii. Eu l-am îndrăgit de mică şi l-am aşteptat pe el. A suferit mult la moartea mamei lui“, îşi aminteşte Elena Alexoaie. A doua zi după ce şi-a îngropat mama, Ilie a pus mâna pe topor şi a plecat spre Primărie să îşi ceară pământul înapoi. 

ilie-alexoaie-1„Am mers după el şi i-am spus că îl împuşcă dacă face asta şi măcar de dragul meu să stea liniştit. Am vorbit câteva ceasuri şi l-am convins. A mers imediat la tata şi m-a cerut de nevastă. El s-a sacrificat pentru cei dragi lui. S-a bătut în 1949 pentru pământul familiei şi pentru tatăl lui, a stat ascuns pentru mama lui, iar pentru mine a strâns din dinţi şi a acceptat jugul comuniştilor. Ca să ne hrănească şi pe mine, şi pe copil. Nu îi suporta, nu putea să îi vadă, i-ar fi strâns de gât, dar pentru noi, îndura. L-am iubit pentru că a fost un om bun şi curajos“, spune Elena Alexoaie.

După ce a cerut-o de nevastă pe Elena, cu 10 ani mai tânără decât el, Ilie Alexoaie s-a dus la Miliţie şi s-a predat. Mulţi dintre comuniştii care au trăit momentul 1949 la Roma plecaseră sau muriseră. Ilie nu mai era o ameninţare. A fost, totuşi, bătut şi ţinut în arest câteva zile. 

ÎNCHISOAREA DE AFARĂ

După ce a fost eliberat, s-a întors să muncească pământul. A acceptat să lucreze la CAP. Era agricultor şi trebuia să-şi întreţină familia. În 1981, soţia lui a născut şi un copil, o fată. Alexoaie a strâns din dinţi, s-a supus şi a respectat tot ce voiau comuniştii de la ei. Ca o ironie a sorţii, gardul cu sârmă ghimpată care înconjura satul, pus de comunişti ca să nu se fure de pe ogoare, trecea chiar prin faţa casei lui Ilie.„Tata, când vedea gardul, spunea că a stat ascuns 22 de ani degeaba. Că tot în închisoare se află. S-a supărat odată şi i-a venit să-l dea jos cu toporul. Tot pentru noi s-a liniştit“, povesteşte Anca Coler.

GLASUL PĂMÂNTULUI

După 1990, şi-a primit pământul înapoi. S-a plimbat ore întregi pe ogor şi a mângâiat brazdele pentru care a suferit atâta. A continuat să îşi lucreze pământul la Roma, să îşi ajute familia şi a refuzat să vorbească despre ceea ce a trăit. Nici casa părintească în care s-a ascuns nu mai există.

În anul 2008, luptătorul anticolectivizare de la Roma s-a stins, la vârsta de 79 de ani. Tata a fost un om care a suferit mult, dar nu s-a plâns niciodată. Mie mi-a mai povestit şi câte ceva mamei. În  rest, nimic. A îndurat la CAP ca să ne hrănească. Autorităţile nici măcar nu l-au băgat în seamă, măcar să-i fi strâns mâna… El a rămas doar un om cu amintiri înfiorătoare din comunism“, spune Anca Coler. 

Elena Alexoaie şi Anca Coler merg zilnic la mormântul lui Ilie Alexoaie şi îi aprind o lumânare. Soţia lui, cea care l-a iubit din copilărie, îi vorbeşte. Peste tot în cimitirul din Roma se află mormintele luptătorilor anticomunişti de la revolta din 1949.

De fapt, mormintele celor ale căror familii au avut „norocul“ să le fie trimise acasă trupurile celor care au sfârşit în puşcării. Elena Alexoaie îşi mai aduce aminte de numele lor: preotul Ioniţă, Ion Anuţei sau Tiliuţă. Ea este printre puţinii din sat care mai trăiesc din acele vremuri. În cimitirul din comună nu se găseşte niciun monument dedicat acestor eroi ai luptei anticomuniste din 1949. 

 A TREIA REVOLTĂ DIN 1949

În şedinţa Plenară a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR) care a avut loc în martie 1949, Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR, anunţa declanşarea „transformării socialiste a agriculturii“, de fapt, începutul procesului de colectivizare. Răscoala ţăranilor din Roma a fost cea de-a treia împotriva colectivizării. Pe 19 aprilie 1949, s-au revoltat sătenii din comuna Siliştea Crucii, judeţul Dolj, iar pe 5 şi 6 mai, cei din comuna Lunca, judeţul Bistriţa-Năsăud. În total, în anul 1949 au avut loc 11 revolte, în nouă judeţe: Dolj, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Timiş, Bihor, Sibiu, Arad, Suceava şi Satu Mare.

”SOLDAŢII” REGELUI ÎNGENUNCHIAŢI DE COMUNIŞTI

Localitatea botoşăneană Roma, întinsă pe şapte coline şi botezată în 1926 de un arhitect pasionat de istoria antică tocmai după capitala Imperiului Roman, a fost împrejmuită cu gard de sârmă ghimpată din 1950 până în 1970. Rămăşiţe ale gardului se mai găsesc şi astăzi la marginea comunei. Aşezarea datează încă din vremea lui Ştefan cel Mare, sub numele de Cotârgaci, sat care există şi astăzi. Oamenii de aici au lucrat pământurile boierilor din generaţie în generaţie. Abia în 1923, după Legea Agrară, sătenii, majoritatea veterani din Primul Război Mondial sau chiar de la cel din 1877, au fost împroprietăriţi de către regele Ferdinand I. Acestor oameni, care s-au bucurat doar o generaţie de loturile lor agricole, comuniştii le-au cerut în 1949 pământul. În acest context, a izbucnit răzmeriţa din iunie de la Roma. 

PRINTRE PRIMELE REVOLTE ANTICOMUNISTE

Istoricii spun că revolta ar fi fost printre primele forme de luptă anticomunistă din ţară. „Mulţi ţărani au luptat în armata regelui în războaie. Cei mai mulţi erau gospodari în toată regula şi nu îi sufereau pe comunişti. Culmea, aici, în acest sat de «soldaţi» ai regelui, comuniştii au vrut să facă printre primele «colective agricole». Bineînţeles, s-a iscat o revoltă în toată regula. A fost printre primele revolte de acest gen din ţară. I-au alungat pur şi simplu pe comunişti din sat“, spune şi istoricul Gheorghe Median, din Botoşani.

Elena Alexoaie, soţia lui Ilie Alexoaie, deşi pe atunci avea doar 9 ani, îşi aminteşte dimineaţa aceea de 12 iunie. „Eu l-am văzut dimineaţa pe tata. Era supărat. Şi-a luat la revedere de la maică-mea, nu a vrut să mă ia cu el. A pus numai mâna pe coada de la topor şi a plecat la Primărie. M-am strecurat cu alţi copii pe după garduri şi am văzut cum i-au luat la bătaie pe jandarmi. I-au bătut şi pe ruşi. Întâi, oamenii i-au refuzat frumos, dar când comuniştii i-au ameninţat şi le-au spus că or să aibă de suferit toţi ai lor, s-a încins bătaia. I-au fugărit din sat“, povesteşte Elena Alexoaie. Cu toate acestea, comuna Roma a fost printre primele localităţi din ţară care au fost colectivizate.

CUCERITĂ CU TANCURILE ŞI TRANSFORMATĂ ÎN GULAG

După revolta din centrul satului, două zile la rând, jandarmii au încercat în numele activiştilor de partid, care nu mai îndrăzneau să vină la Roma, să „cucerească“ ilie-alexoaie2localitatea. Ţăranii au rămas pe poziţii. Cei mai mulţi erau veterani de război, iar jandarmii nu au reuşit să îi „dovedească“.

A treia zi a venit însă Armata. 

Satul a fost „cucerit“ cu tancuri şi cu trupe înarmate ca pentru război. A urmat prigoana celor care au participat la revoltă. Cu oamenii recrutaţi din sat şi transformaţi peste noapte în activişti şi informatori, Roma a fost scotocită în căutarea „instigatorilor“ şi a „sabotorilor“ Republicii Populare Române. „Stăteam închişi în casă şi mergeau soldaţii pe străzi şi, împreună cu jandarmii, ridicau oamenii. Pe cei care s-au bătut la Primărie şi nu i-au lăsat pe comunişti să le ia pământul. Tata a scăpat, pentru că nu a apucat să bată pe nimeni. Şi l-au lăsat în pace şi informatorii de la Securitate. A fost o minune, pentru că nu ştiam ce făceam fără el. Au venit cu tancurile în sat şi au ţinut tot câmpul înconjurat cu tancuri trei zile“, povesteşte Elena Alexoaie.

REPRIMAREA

Ţăranii care au fost ridicaţi au fost apoi judecaţi în pripă şi trimişi la temniţă. Bătuţi, înfometaţi şi puşi la muncă grea, niciunul nu s-a mai întors să povestească. Au reuşit să trimită câteva scrisori acasă rudelor, dar după aceea, doar tăcere. „Comuniştii aveau metodele lor de a-i pedepsi. Era clar că nu voiau să se mai afle şi prin alte părţi, sau măcar să rămână consemnat pentru posteritate ce s-a întâmplat la Roma. Era o sfidare a regimului şi aşa ceva nu era acceptat“, spune Gheorghe Median.

Acest reportaj a apărut în ”Weekend Adevărul”, vineri,2 mai.

Adrian Ursu a prezentat, în ediţia de duminică a emisiunii “Secvenţial”, povestea incredibilă a unui român din Botoşani care s-a ascuns de comunişti, timp de peste 22 de ani, într-o ascunzătoare făcută în soba casei părinteşti.

Ilie Alexoaie din localitatea Roma, Botoşani, s-a opus colectivizării şi, ca urmare a împotrivirii sale, a fost nevoit să-şi ducă zilele într-o groapă săpată în pământ, pentru a nu fi prins de comunişti şi aruncat la închisoare. 

Noaptea ieşea din ascunzătoare şi îşi ajuta mama în gospodărie, ziua, cosea şi croşeta costume naţionale şi carpete.


EROII COLECTIVIZARII. Taranul care a stat… de medialert


Categorii

1. DIVERSE, Eroism, omenie, Inchisorile comuniste/ Crimele comunismului, Video

Etichete (taguri)

, , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “MARTIRII COLECTIVIZARII FORTATE. Miscarea de rezistenta taraneasca de la VÂLCELE/ Rascoala din satul-pilot al experimentului colectivizarii si cazul lui ILIE ALEXOAIE, “sabotorul” care s-a ascuns doua decenii de comunisti, intr-o soba (VIDEO)

  1. O emisiune a Eugeniei Voda cu Sorin Lavric, care vorbeste de despre martiriul lui Valeriu Gafencu si multi multi ati intelectuali care ar putea fi laute ca repere astazi dar sunt ignorati voit
    http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/litere-si-filosofie/sorin-lavric

  2. Pingback: SATUL ROMANESC IN MOARTE CLINICA. Pictorul Stefan Caltia a evocat COLECTIVIZAREA SATELOR [Video] - Recomandari
  3. Ma intreb cum mai arata un manual de istorie de liceu? Cum este presentata perioada comunista? Sint aceste episoade de rezistenta ale taranilor macar mentionate? Invata liceienii despre rezistenta si incarcerarea intelectualilor, a preotilor, despre Gropile comune etc? Stie cineva?

  4. @ Emma,

    Cu siguranta, ca nu invata despre aceste fapte eroice ale neamului nostru ; insa invata despre Andreea Esca…

  5. Da, pacat! Cum vor stii liceienii–noua generatie despre istoria neamului lor, daca nu invata la scoala? Ca dupa aia majoritatea sint cu Ochii in iPhones si samsunguri si isi irosesc vremea cu alte prostii. Mare pacoste si cu mijloacele astea tehnice!

  6. Pingback: PARINTELE DUMITRU STANILOAE – OMUL, PREOTUL SI TATAL DESAVARSIT, in amintirea fiicei sale, LIDIA. Sfarsitul lumii paradisiace a satului romanesc si inceputul “vremurilor absurde, de cosmar”… care bat din nou la usa si azi | Cuvânt
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare