Nu, nu e doar o poveste despre bunici, e o poveste despre… o alta lume, o lume deja aproape disparuta, cu oameni care aduceau bine a ingeri, o lume a NORMALITATII asasinate in masa si care, poate, va mai exista numai in “rezervatia” amintirilor si pomenirilor noastre, ale celor care am avut sansa sa-i fim nedemni mostenitori:
Bunicii mei sunt veniţi din poveşti. N-au cum să nu vină de-acolo, sunt atât de blânzi şi de buni, încât sunt sigură că au fugit dintr-o carte. Mamaie e mică şi subţire şi, până acum câţiva ani, când a ajuns-o mai tare bătrâneţea şi a devenit mai fragilă, era fâşneaţă ca o adolescentă. Toată ziua alerga încolo şi-ncoace. Acum nu mai poate să alerge şi urcă cu greu treptele. Are două trepte mărişoare la intrarea în casă şi mi s-a strâns inima când am văzut că i-a făcut taică-meu o balustradă, ca să nu alunece, Doamne fereşte, şi să cadă, atunci când le urcă. Mamaie a fost iute şi blândă. Blândă mai este şi acum. Nu am văzut-o niciodată, absolut niciodată certându-se cu cineva. Şi am stat cu ea şi cu tataie de la 10 luni la 6 ani, după care în toate vacanţele, până am terminat liceul. Nu am văzut-o nici certându-se şi nici vorbind de rău pe cineva. Am şi întrebat-o, de curând, dacă s-a certat vreodată-n viaţa ei şi, după ce s-a gândit îndelung, mi-a zis că… o singură dată, când era foarte, foarte tânără, s-a certat cu o babă rea din sat. La modul că i-a zis babei că e rea sau ceva de genul ăsta, nu vă imaginaţi vreun scandal cu poalele-n cap.
(…) Cu mamaie s-a purtat toată viaţa ca un domn. Cât e el de mare, n-a bătut un cui şi n-a pus un gard fără s-o consulte. O chema mereu s-o întrebe: “Ia zi, mă, Anicuţo, e bine?”. N-a băut decât pe la câte-o paranghelie, un pahar-două de vin, n-a fumat şi, într-o cultură rurală în care bărbatul e Gigi durul, n-a atins-o niciodată pe mamaie nici măcar c-o vorbă, darămite c-un pai. Niciodată, jur. La ţară, femeile sunt înjurate la greu, bătute şi înşelate, mamaie a fost tratată toată viaţa cu o blândeţe şi o gentileţe extraordinare. Da’ nici ea nu i-a vorbit vreodată urât lui tataie. Îl ceartă doar când se aşează la masă, fiindcă îşi pune mereu ciorbă pe el: “Hai, mă, Niculae, iar ai pus pe tine?!”. Tataie râde ruşinat, iar data viitoare pune din nou pe cămaşă măcar nişte sos, dacă nu ciorbă. Tataie e supergospodar. Şi acum, când are deja peste 80 de ani, se scoală la 4 dimineaţa şi aleargă non-stop. Mă ia cu leşin când dau telefon şi aflu de la mamaie că el e plecat cu măgăruşul la câmp. Când eram eu mică, era încasator la IREB. Mergea prin sate şi aduna banii de lumină. Când venea, seara, ne aducea mereu câte ceva. Ba mere, ba nuci, ba ce mai găsea el de cumpărat pe unde umbla. Apoi, se apuca de socoteli. Făcea tabele cu banii încasaţi şi îi tot aduna. Plăcerea socotelilor i-a rămas şi acum. Dacă-l întrebi câţi ani are, îţi spune în zile: 29.224 zile. Sau câte zile a adunat el la momentul la care-l întrebi. De când a mai îmbătrânit, a devenit şi el bisericos. Îl căra mamaie la slujbe şi-l punea să mănânce de post, ceea ce, pentru mâncăul care a fost dintotdeauna tataie, nu era chiar uşor. Acum, ea nu mai poate merge până la biserică şi se duce doar el.
Acum mai mulţi ani, am întrebat-o pe mamaie despre povestea lor de dragoste. Mi-a zis că a furat-o de-acasă, că, pe vremea aia, aşa se făcea. Puneai ochii pe fată şi apoi o furai cu acordul ei. A furat-o, apoi şi-au făcut cu mâna lor casă. Ei doi, singuri, au ridicat-o. Au făcut doi copii, iar copiii le-au făcut nepoţi.
Când e ziua lui mamaie, tot timpul îi zic lui tataie să aibă grijă de ea. La un moment dat, de curând, Niculae cel morocănos şi blând, care vorbeşte puţin, mi-a zis ceva ce m-a lăsat mască: “Am grijă de ea, cum să n-am grijă!? Ca de-o prinţesă am grijă, că o iubesc şi acum, ce dacă suntem bătrâni? O iubesc de nu mai pot! E lumina ochilor mei”.
Glasuri vindecatoare. Vindecatoare de dor pentru cei ce suntem departe de casa patrie si de timpul nadejdilor din copilarie.
Multumesc celor ce au postat colindele grupului de muzica bizantina Sfantul Ioan Rusul.
Dumnezeu sa va rasplateasca.
Un articol de o rara duiosie care rimeaza minunat cu aceste colinde si cu albul ninsorii de astazi:
http://voxpublica.realitatea.net/freestyle/poveste-despre-bunici-21654.html – de Simona Tache
Nu, nu e doar o poveste despre bunici, e o poveste despre… o alta lume, o lume deja aproape disparuta, cu oameni care aduceau bine a ingeri, o lume a NORMALITATII asasinate in masa si care, poate, va mai exista numai in “rezervatia” amintirilor si pomenirilor noastre, ale celor care am avut sansa sa-i fim nedemni mostenitori:
m-a emotionat pana la lacrimi povestea…e foarte frumoasa.de-as invata ceva din ea 😀
Glasuri vindecatoare. Vindecatoare de dor pentru cei ce suntem departe de casa patrie si de timpul nadejdilor din copilarie.
Multumesc celor ce au postat colindele grupului de muzica bizantina Sfantul Ioan Rusul.
Dumnezeu sa va rasplateasca.
este foatre frumoasa povestea si m-a impresionat mult