Cititi si:

Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.

O data cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se descopera sfintilor.

1

(Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric)

Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru ca se petrece intr-o anumita epoca, pe vremea cand in Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod. Sfintii Evanghelisti insista in accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru ca vor sa arate ca Hristos a fost o personalitate istorica, ceea ce inseamna ca a luat cu adevarat trup omenesc si ca intruparea nu a fost o presupunere sau o inchipuire.

In ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment este o taina. Stim ca exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, dar felul in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea ce s-a petrecut in persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, este un eveniment unic. De aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea sa spuna ca Hristos este “singurul lucru nou sub soare, adica singurul lucru nou dupa zidirea lumii. Aceasta inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului, nimic nu mai este nou in univers, toate se repeta. Nasterea unui om este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” sau “cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si il supuneti” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Om Hristos.

Asadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desfiinteaza caracterul istoric. De Craciun, sarbatorim Nasterea lui Hristos, dar in acelasi timp, traim faptele legate de Nastere si in chip tainic, in inima noastra, pentru ca atunci cand vietuim in Biserica, traim si suntem partasi la toate stadiile sfintei intrupari.

2

(Revelatia Cuvantului in Vechiul si Noul Testament)

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament se regaseste, in faptul ca toate revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelatii ale Cuvantului neintrupat, in vreme ce, in Noul Testament, revelatiile erau ale Cuvantului intrupat. Cel ce S-a descoperit pe Sine lui Moise si tuturor profetilor era Cuvantul lui Dumnezeu, adica cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, insa fara a avea trup.

Prorocii si dreptii Vechiului Testament au fost in comuniune cu Dumnezeu-Cuvantul si au vazut de dinainte intruparea Sa. Tocmai de aceea L-au vazut ca om. Dupa cum este scris in Vechiul Testament, Adam a auzit din Rai pasii lui Dumnezeu, Iacov s-a luptat cu El, Moise a vazut spatele lui Dumnezeu, Isaia L-a vazut ca om sezand pe tron, iar Daniil L-a vazut cu asemanare omeneasca si ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.

Toate aceste revelatii arata ca prorocii Vechiului Testament au vazut intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adica L-au vazut pe Acela Care avea sa Se intrupeze pentru mantuirea neamului omenesc. Faptul ca Moise a vazut spatele lui Dumnezeu inseamna ca el a vazut ceea ce urma sa se petreaca in viitor, adica intruparea Cuvantului. Profetii nu au vazut firea lui Dumnezeu, ci numai forma si imaginea a ceea ce avea sa fie, deoarece, mai intai, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om adevarat, pentru a Se uni cu firea noastra si pentru a Se arata intrupat pe pamant (Sfantul Ioan Damaschin).

In afara de aceste cazuri, in Vechiul Testament mai exista si alte fragmente revelatoare care proorocesc fara putinta de tagada intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, dar si alte fapte concrete, precum Acela ca nu se va strica fecioria Nascatoarei de Dumnezeu, ca Hristos va aduce pace in lume etc.

3
(Pastorii)

In aceste analize incercam sa observam reperele hristologice ale praznicelor imparatesti. Cu toate acestea, putem sa distingem si alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevarul ca Hristos este Mantuitorul lumii. Aceasta vestire nu a fost doar o intamplare, pentru ca respectivii pastori nu s-au invrednicit de o asemenea descoperire numai pentru faptul de a se fi aflat cel mai aproape de Pestera.

Dupa spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui Hristos catre pastori s-a facut din mai multe motive: in primul rand pentru curatia pastorilor, datorata linistii si departarii lor de lume; in al doilea rand, pentru ca pastorii erau pastratori si urmatorii ai randuielii si ai virtutilor patriarhilor Vechiului Testament; in al treilea rand, pentru a se arata ca Hristos va fi adevaratul Pastor al neamului lui Israel si in al patrulea rand, pentru a se vedea limpede ca Hristos nu i-a ales pe carturarii si pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelatiei, ci pe oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar, pastorii nu au fost niste personaje intamplatoare. Toate acestea arata felul in care omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se foloseasca de ea.

4

(Pacea)

De o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cantau ingerii nu era o pace sociala, adica lipsa razboiului, ci intruparea si prezenta lui Hristos. Asadar, ingerii nu au cantat o pace care avea sa vina in viitor, ci pacea care a venit in lume o data cu Nasterea lui Hristos, fiindca, prin intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca in Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca. Dupa cadere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul sau, pentru ca nu se mai inchina la adevaratul Dumnezeu, ci la idoli fara suflet si fara simtire. Acum insa, prin intruparea lui Hristos, omului, ii este oferita posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu si de a Se inchina Lui. In plus, omul a dobandit pacea cu ingerii si cu semenii sai si pacea energiilor sale sufletesti, pentru ca Hristos a facut ceea ce nu reusise sa faca Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu si prin stradania sa personala, sa ajunga la comuniune deplina cu Dumnezeu, adica energiile sale sufletesti trebuiau sa ajunga sa lucreze firesc si suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit de Hristos.

Expresia “intru oameni bunavoire” arata faptul ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, voia lui Dumnezeu se imparte in anterioara si posterioara. Cea anterioara este dupa bunavointa, iar cea posterioara este dupa ingaduinta. Atunci cand se spune ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se intelege ca ea nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a aflat in planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cadere, adica unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o anumita persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic cu cea omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea creatiei. Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om. Asadar, omul nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista Dumnezeul-Om.

5

(Magii si steaua)

Alaturi de pastori, si Magii de la Rasarit s-au invrednicit sa-L vada pe Hristos nou-nascut si sa I se inchine. Important nu este cand s-a petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii L-au gasit pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevarat, ceea ce nu s-a petrecut si in cazul carturarilor sau fariseilor, care formau oranduirea sociala a acelei epoci. Magii nu erau astologi, asa cum ii stim noi astazi, ci astronomi care observau stele cerului si miscarile acestora. In acea epoca, astrologia era considerata stiinta. Astazi, stiinta astronomiei s-a indepartat de astrologie, pentru ca aceasta din urma are legaturi cu metafizica si cu satanicismul si este respinsa de credinta ortodoxa.

Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina cunostintei” si I s-au inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat. Asadar, Magii se aflau pe o treapta duhovniceasca suficient de inalta pentru a-L vedea pe Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin urmare, nu a fost vorba despre o chestiune stiintifica, ci despre curatia sufletului.

Dovada celor spuse aici este faptul ca steaua pe care Magii au vazut-o la Rasarit si care i-a condus pana la Betleem nu era o stea obisnuita, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, era un inger al lui Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezulta din insusirile acelei stele. Mai intai, ea nu se misca continuu, pentru ca uneori se oprea. Atunci cand Magii inaintau, ea se misca, iar cand Magii se opreau, se oprea si ea. In al doilea rand, steaua se misca la un nivel mult mai putin inalt decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a coborat deasupra salasului. In al treilea rand, steaua era atat de luminoasa incat le intrecea pe celelalte (Sfantul Nicodim Aghioritul).

Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o miscare paradoxala, adica dinspre Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a miscat de la Ierusalim spre Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina soarelui.

Prin urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger al lui Dumnezeu, iar dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit in permanenta marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Asadar, Magii erau teologi [adica graitori de Dumnezeu] in sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunsesera la iluminare si dobandisera cunostinta lui Dumnezeu.

6

(Despre energiile lui Dumnezeu)

La nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc. Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu.

Spuneam mai inainte ca, la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem o distinctie clara. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare [adica care misca si poarta de grija] datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare.

Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos au primit energie sfintitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizari trebuiau facute pentru a nu se crea nici o confuzie in privinta impartasirii cu harul lui Dumnezeu.

7

(Numirile Cuvantului)

Vorbind despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, trebuie neaparat sa analizam numirile pe care le atribuim Acestuia, pentru ca ele exprima diferite adevaruri teologice.

Inainte de inomenire, a Doua Persoana a Sfintei Treimi este numita Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. Numele Fiul arata, face cunoscut ca S-a nascut din Tatal, iar “nascut” este insusirea sa ipostatica. Numele Dumnezeu Cuvantul se foloseste nu numai pentru a arata felul nasterii lui Hristos, ci si relatia Sa cu Tatal si statutul Sau fata de Acesta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Teologul. I se spune Cuvant, pentru ca relatia Sa cu Tatal este aceeasi care exista in cazul oamenilor intre cuvant si gand, caci prin cuvant se exprima sensurile si continutul gandului. Asadar, numele Cuvantul Il desemneaza si pe Tatal, pentru ca cel care Il intelege si Il vede pe Cuvantul, Il intelege si Il vede in Cuvant si pe Tatal.

Dupa intrupare sau, mai bine zis, din clipa zamislirii Cuvantului in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, atunci cand a avut loc unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, in ipostasul Cuvantului, El este numit Hristos. Numele Hristos [in limba greaca: uns, sfintit; cel care unge, cel care sfinteste] este nume al ipostasului, care nu are legatura numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor doua firi ale Dumnezeului intrupat. Cuvantul a luat numele de Hristos (uns, sfintit), deoarece firea omeneasca a fost sfintita de Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinteste intelegem si pe Tatal, Care unge, si pe Fiul, Care este uns, si pe Duhul Sfant, prin care se infaptuieste ungerea. Pentru ca firea omeneasca a fost unsa de intreaga Sfanta Treime, la aceasta ungere a participat si Cuvantul. Dumnezeu Cuvantul S-a uns pe Sine, sfintind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar in acelasi timp, ca om, El a fost sfintit (Sfantul Ioan Damaschin).

Prin urmare, numele Hristos desemneaza cele doua firi, adica firea dumnezeiasca si cea omeneasca, ce alcatuiesc impreuna Dumnezeul-Om. Doar in mod exceptional acest nume s-ar putea folosi fie doar pentru a desemna firea omeneasca a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiasca, acest lucru justificandu-se prin faptul ca, dupa unirea in ipostas a celor doua firi, Cuvantul Se numeste Hristos. Astfel, Acela Care, inainte de intrupare, era Fiul lui Dumnezeu, desi dupa intrupare, ramane tot Fiul lui Dumnezeu, El Se numeste acum Hristos, nume prin care se desemneaza unirea celor doua firi.

Cuvantul Dumnezeire se referera la fire, in vreme ce cuvintele Tatal, Fiul si Sfantul Duh se refera la ipostasuri. A sustine ca Dumnezeirea S-a intrupat si ca S-a facut om este o erezie. Invatatura dreapta este ca Dumnezeirea S-a unit cu firea omeneasca in unul din ipostasurile Sale; Asadar, nu S-a intrupat Tatal, ci a doua Persoana a Sfintei Treimi, adica Fiul lui Dumnezeu, Care a fost si este Dumnezeu adevarat (Sfantul Ioan Damaschin).

8

(Nasterile lui Hristos)

In cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri: una a fost o nastere necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de fire, care a fost din Tatal, mai inainte de toti vecii, iar cealalta s-a facut pentru noi, din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, prin “purtare in pantece“, dar “deasupra legii firii purtarii in pantece“, deoarece Hristos a fost zamislit de la Duh Sfant, nu prin samanta.

Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai inainte de timp din Tatal Preacurat, fara de mama, si in timp, din Mama Fecioara Preacurata, fara tata trupesc. Amandoua aceste nasteri s-au facut fara schimbare si fara patimire, fiindca prin ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit vreo modificare, si nici Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a pierdut fecioria.

Amandoua nasterile sunt de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Noi primim adevarul revelat, potrivit caruia Hristos S-a nascut fara schimbare din Tatal si fara de samanta din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, fara sa cercetam in minte aceste fapte, pentru ca, dupa spusele Sfantului Grigorie Teologul, incercarea de a intelege tainele suprationale poate sa duca omul la nebunie. Adevarul este, insa ca cele doua nasteri ofera suficienta certitudine asupra faptului ca omul poate sa se mantuiasca numai prin Hristos, pentru ca Hristos a indreptat greseala lui Adam si l-a indrumat pe om catre tinta pe care ar fi atins-o Adam daca nu pacatuia.

Sfantul Ioan Damaschin face cateva observatii etimologice subtile referitoare, pe de o parte, la cuvintele aghenitos (nefacut, nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care provin de la cuvantul ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu dublu n si care provin de la verbul ghennome (a se naste). Aceste observatii etimologice exprima miezul cel mai adanc al teologiei ortodoxe.

Cuvintele aghenitos si ghenitos (cu un singur n) inseamna nefacut, nedevenit, respectiv facut, devenit. In vreme ce nefacutul nu a fost creat, facutul a fost creat candva. Cu acest inteles, Dumnezeu este nefacut si necreat, in vreme ce facut se refera la creatie. Prin cuvintele aghenitos (nefacut) si ghenitos (facut), ne referim la fire.

Cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut) scrise cu dublu n, nu desemneaza firea, ci ipostasul. Acestea se refera la Dumnezeu si la om. Tatal este nenascut, pentru ca nu S-a nascut din nimeni, iar Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca, este nascut, pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Acelasi lucru este observat si in cazul oamenilor, de vreme ce si omul se naste, cu diferenta ca el este zidit.

Pornind de la aceste premise, Tatal este aghenitos (cu un singur n), pentru ca este nefacut, nedevenit si nu are un moment de inceput, dar in acelasi timp, este si aghennitos (cu dublu n), pentru ca nu S-a nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din El izvoraste Duhul Sfant.

Fiul lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n), pentru ca, fiind Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De asemenea, si dupa firea Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Fecioara Maria in timpul istoric.

Pentru hristologie, aceste lucruri au o mare importanta, deoarece arata Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca dupa nastere Cuvantul Isi pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos (cu dublu n) este trasatura caracteristica a ipostasului si, prin urmare, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut un ipostas alcatuit din doua firi.

9

Intrebarea principala care se naste in legatura cu intruparea lui Dumnezeu Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua Persoana a Sfintei Treimi, si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul Sfant)? Desigur, intreaga Sfanta Treime a participat la intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat fire omeneasca, Tatal a binevoit intruparea Fiului Sau, iar Duhul Sfant a fost impreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul ca Hristos a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca firea omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi. Exista trei motive principale ale acestui fapt.

Primul a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col. 1, 15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui nevointa.

Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Acum insa, prototipul creatiei noastre, adica Dumnezeu Cuvantul, vine si ia asupra Sa cele mai de jos, adica firea noastra, ca sa ne elibereze de stricaciune, sa reinnoiasca vasul care se murdarise si se zdrobise si de asemenea, ca sa ne izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete drumul spre noua viata.

Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii.

Al doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a insusirii, avand in vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului si astfel, insusirea Sa ramane neschimbata.

Al treilea motiv al intruparii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui Dumnezeu, Care ne dezvaluie voia Tatalui. De altfel, El Se arata adesea si in Vechiul Testament, facand cunoscuta voia lui Dumnezeu Tatal.

Asadar, noi dobandim mantuire de la Cuvantul intrupat, prin Care suntem dusi la Parintele Sau, pentru ca El este poarta prin care intram in casa Tatalui. Daca Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfant (Sfantul Simeon Noul Teolog).

10

Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a avut ca scop indreptarea lui Adam si a Evei, dar mai ales indumnezeirea omului. Sfantul Atanasie cel Mare afirma ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca sa il faca pe om dumnezeu. Acelasi lucru este spus si de troparele Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca sa-l faca pe Adam dumnezeu.

Desi caderea lui Adam a avut si consecinte morale, in realitate, ea nu a fost o cadere morala, ci una ontologica, pentru ca a dus la stricarea intregii existente a omului. Prin pacat, omul s-a golit de harul sfant, a pierdut indrazneala in fata lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vietii pline de truda (simbolizata de frunzele de smochin - Facerea 3,7), a pierdut vesnicia, adica s-a infasurat in moarte si in grasimea carnii (simbolizata prin imbracarea cu haine de piele -Facerea 3, 21), a fost exilat din Rai, s-a osandit la moarte si a cazut sub stapanirea stricaciunii. Din mila si din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povatuit pe om in multe feluri, iar in cele din urma, pentru ca moartea sa fie biruita si omul sa fie indreptat spre indumnezeire, Dumnezeu a ajuns Sa Se intrupeze. De altfel, intruparea trebuia sa se petreaca oricum, de vreme ce, dupa cum am aratat si mai inainte, nu exista o alta modalitate ca omul sa ajunga la indumnezeire.

Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul arata bunatatea, intelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu: bunatatea, pentru ca nu a trecut cu vederea slabiciunea fiintei omenesti, ci i-a intins o mana de ajutor; intelepciunea, pentru ca a gasit cea mai buna rezolvare pentru ceea ce parea imposibil; dreptatea, pentru ca dupa cadere, nu a plamadit un alt om care sa lupte cu diavolul si nici nu l-a desprins pe om cu forta de moarte, ci l-a facut biruitor prin faptul ca Dumnezeu Insusi a luat trupul omului muritor si supus patimii; puterea, pentru ca I-a fost cu putinta sa faca toate acestea, adica sa Se faca om, chiar daca a ramas fara incetare Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant (Sfantul Ioan Damaschin).

Prin urmare, indumnezeirea nu este un lux al vietii duhovnicesti, ci este scopul si incununarea vietii omului. Prin Dumnezeu-Om Hristos, de la chip omul poate sa ajunga la asemanare, adica la indumnezeire. Firea omeneasca a fost rascumparata si indumnezeita de Hristos si de aceea, prin unirea cu el, omul poate sa indumnezeiasca si propiul sau ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mantuirii, fiecare om bolnav poate sa il ia si astfel, sa dobandeasca vindecare.

Indumnezeirea omului se mai numeste si tamaduire sau vindecare, pentru ca omul care merge pe aceasta cale se vindeca de stricaciune si de moarte si se izbaveste de asuprirea diavolului. In vechea Biserica existau eretici care invatau ca Hristos a luat sufletul si trupul omului, dar nu si mintea sa. Raspunzand la aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune ca Hristos a luat intreaga fire omeneasca adica trupul, sufletul, mintea si toate celelealte elemente componente ale naturii umane, pentru ca altfel, nu ar putea sa le vindece. Cu alte cuvinte, daca nu ar fi luat si mintea, acesta ar fi ramas netamaduit. Ce nu este luat [asupra sa de Hristos], ramane nevindecat; ce se uneste cu Dumnezeu, se mantuieste“.

Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, la crearea lumii si a omului au fost lasate cinci impartiri, si anume: intre creat si necreat, intre ingeri si oameni, intre cer si pamant, intre Rai (Edenul fizic) si lume si intre barbat si femeie. Primul Adam trebuia ca, prin stradania sa personala si prin harul lui Dumnezeu, sa surmonteze divizarile lasate de Dumnezeu. Ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam, a reusit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea ca fiecare om sa depaseasca toate aceste impartiri prin unirea cu Hristos.

11

(Intruparea – chenoza)

Intruparea se mai numeste si desertare sau chenoza. In acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt uimitoare:

Care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).

Desertarea Cuvantului trebuie interpretata ca bunavointa a lui Dumnezeu: arata bunavointa spre robii Lui printr-o pogorare de nespus si de neinteles” (Sfantul Ioan Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de neamul omenesc luand chip de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie incaput, Isi micsoreaza, Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea, fara insa a inceta sa fie Dumnezeu (Sfantul Grigorie Teologul). In legatura cu aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune:

Plinul se goleste, de slava sa si se face mic, ca prin el, eu sa ma impartasesc din plinire”.

Fiul lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta cu Tatal. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a dobandit-o prin forta. Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El S-a intrupat, luand firea omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea. Hristos isi arata ingaduinta fata de robii Sai, iar “slava Sa nesmerita se smereste fara sa se smereasca(Sfantul Ioan Damaschin). Marea taina a desertarii se poate reda numai prin exprimari negative [apofatice, n.n.].

Golirea lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a nascut sarac, ca a trait intr-o familie modesta, ca a gustat de mic prigoana, persecutia si chinurile, ca S-a confruntat cu ura oamenilor etc., ci in aceea ca a luat firea omeneasca supusa mortii si patimirii. Faptul ca neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea firii omenesti, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeste golire si saracire a lui Hristos.

Deplina indumnezeire a omului nu se putea face fara chenoza. In plus, sfanta desertare a aratat ca iubirea adevarata inseamna saracie, jertfa, daruire si luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cat omul inainteaza spre iluminare si spre indumnezeire, cu atat mai mult se goleste, si invers.

12

(Consecinta a chenozei: Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase)

Consecinta chenozei a fost faptul ca, imbracand firea omeneasca, Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvantul a luat firea omului, El Si-a asumat toate cate apartin omului, afara de pacat.

Atunci cand ne referim la patimile nepacatoase, prin ele nu intelegem patimile care depind de noi, in sensul ca fac obiectul alegerii sau preferintei noastre, ci patimile care au intrat ca urmare a pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, ranirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea ingerilor din cauza slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate, dar sunt consecinte ale pacatului.

Pentru ca a vrut sa biruiasca moartea si pe Diavol, Hristos a luat trup muritor si supus patimii si S-a facut om adevarat, nu o inchipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa si asa-zisele patimi nepacatoase si firesti. Astfel, vedem ca Ii era foame si sete, ca obosea, ca lacrima, ca cerea izbavire de moarte etc.

Insa Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest lucru are legatura cu faptul ca nu a fost zamislit prin samanta, ci de la Duhul Sfant. Firea omeneasca care este in relatie cu instinctul de reproducere este legata de ganduri, de dorinte, de starniri ale carnii etc., insa Hristos nu a avut  niciodata asemenea probleme, pentru ca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus si anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile firesti si nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci cand Hristos era ispitit de Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin ganduri, ci dinafara. “Cel viclean il ispitea de afara, nu din ganduri...”

Hristos a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si “singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile nepacatoase luate de El se miscau si firesc si deasupra firii. Patimile se miscau dupa fire, adica, de exemplu, ii era foame si sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci cand El Insusi voia ca trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om. Cand se supunea trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepacatoase se miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era imposibil ca El sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui Hristos, nu a existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era foame, sete, sau teama numai atunci cand El consimtea, si de asemenea, a murit atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea putere asupra patimilor (Sfantul Ioan Damaschin).

Daca toate energiile trupesti ale omului care atinge pragul indumnezeirii ajung sa se suspende, cu precadere in timpul vederii de Dumnezeu, cu atat mai mult acest lucru se petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a murit numai atunci cand a voit. De aceea, “strigand cu glas mare Si-a dat duhul (Matei 27, 50). Omul epuizat nu poate sa strige cu putere. Hristos Si-a dat sufletul prin voia Lui, strigand cu glas mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins putin cate putin, dupa cum se intampla cu muribunzii in agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13

In decursul acestor analize am spus in mod repetat ca, prin intrupare, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca. In acest moment, este nevoie sa aruncam o privire cat mai amanuntita asupra temei intruparii, pornind de la invatatura Sfintilor Parinti. Desigur, intruparea este o taina si, nefiindu-ne permis demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe invatatura sfintilor nostri purtatori de Dumnezeu care au primit revelatia pentru ca au ajuns la indumnezeire. Daca Profetul Moise, ajungand la vederea de Dumnezeu, a fost initiat in multe taine ale Dumnezeirii, cu atat mai mult acest lucru s-a petrecut in cazul sfintilor indumnezeiti ai Noului Testament.

In vechea Biserica existau diferiti eretici care, prin gandire filosofica, incercau sa inteleaga cum lucrau cele doua firi ale lui Hristos, adica firea dumnezeiaca si cea omeneasca. In acest sens, putem sa distingem doua puncte de vedere principale: cel nestorian si cel monofizit. Potrivit adeptilor lui Nestorie, avand in vedere faptul ca cele doua firi si trasaturile lor caracterisitice sunt total diferite, adica nu sunt de acelasi tip, nu era posibil ca firea dumnezeiasca sa fie unita cu cea omeneasca. Prin urmare, asa cum sustineau ei, firea omeneasca a fost numai o anexa a celei dumnezeiesti, iar unirea a fost intr-un fel ca lipirea a doua bucati de lemn. Dimpotriva, dupa invatatura monofizita, firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca si, de aceea, firea omeneasca si-a pierdut trasaturile ei caracteristice.

Combatand aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, adica Dumnezeu-Om, ca firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul cuvantului si, prin urmare, Hristos are “doua firi fara amestecare, fara schimbare, fara despartire, fara impartire”. Aceasta invatatura se pastreaza intr-un tropar inchinat Maicii Domnului din octoih, scris de Sfantul Ioan Damaschin: “nicicum n-a rabdat osebirea amandurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a pastat propriile sale trasaturi si, astfel, cele doua firi nici nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despartit.

In continuare, va trebui sa ne oprim asupra cuvintelor “fara schimbare, fara amestecare si fara despartire, in conformitate cu invatatura Sfantului Ioan Damaschin, pentru ca in acestea se ascunde taina legaturii dintre cele doua firi ale lui Hristos.

Fara schimbare” arata ca fiecare fire si-a pastrat propriile sale trasaturi. Atunci cand s-au petrecut moartea si invierea lui Lazar, firea omeneasca a lui Hristos a varsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omenesti, in vreme ce firea dumnezeiasca l-a inviat pe Lazar, lucru propriu firii dumnezeiesti. Asadar, in Hristos, ziditul ramane zidit, muritor, descriptibil si vazut, in vreme ce neziditul raamne nezidit, nemuritor, nedescriptibil si nevazut.

Fara amestecare” desemneaza faptul ca nu exista nici o confuzie intre lucrarile celor doua firi. In cazul lui Lazar, viata nu ii este redata de firea omeneasca, iar lacrimile nu sunt varsate de firea dumnezeiasca. Toate minunile au fost facute de dumnezeiesc, dar nu fara trup, si toate cele smerite au fost facute de omenesc, dar nu fara dumnezeiesc. Asadar, adevarul este ca, in Hristos, nu exista amestecare intre lucrarile celor doua firi. Firea dumnezeiasca impartaseste slava, dar ramane pasiva atunci cand trupul patimeste.

Cuvintele “fara schimbare” si “fara amestecare” trebuie sa fie neaparat analizate impreuna cu cel de-al treilea cuvant, care estefara despartire”.

Fara despartire” inseamna ca cele doua firi sunt nedespartite si inseparabile, adica nu se despart niciodata. Fiecare lucrare lucreaza in Hristos “in comuniune cu cealalta”. In exemplul invierii lui Lazar, spunem ca a lacrimat firea omeneasca si ca a dat viata firea dumnezeiasca, dar cele doua firi erau unite in permanenta, datorita ipostasului. Prin urmare, Lazar, a fost inviat de intreaga fiinta a lui Hristos. Atunci cand patimea trupul, Dumnezeirea era unita cu trupul, dar ramanea pasiva, iar cand actiona Dumnezeirea Cuvantului, sfantul cuget al lui Hristos era legat de Dumnezeire, cunoscand cele care se savarseau.

Datorita unirii ipostatice, Hristos nu le savarsea pe cele omenesti ca un om, pentru ca, in acelasi timp, El era si Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeiesti nu le savarsea ca un Dumnezeu, pentru ca era si om. Aceasta este consecinta adevarului ca cele doua firi s-au unit ipostatic, adica s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, astfel incat fiecare dintre ele se misca in comuniune cu cealalta, in ipostasul Cuvantului.

Dupa unirea ipostatica a celor doua firi, a exsitat o singura Persoana intr-un singur ipostas. Prin gandire filosofica, Nestorie a ajuns sa sustina categoric ca fiecare fire isi are persoana sa. El spunea ca, prin unirea celor doua firi, Hristos a luat doua persoane, adica Persoana dumnezeirii si cea a omenescului, si ca astfel, a rezultat o a treia persoana, pe care el a numit-o “persoana iconomiei” sau “persoana legii“. Dupa gandirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifica nici cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu persoana omului; de aceea, atunci cand cele doua firi se separa, aceasta persoana inceteaza sa mai existe.

Si aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserica. Unirea celor doua firi a avut loc in Persoana Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu Cuvantul a devenit ipostas in trup. “Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului“. Hristos este unul, Dumnezeu desavarsit si om desavrarsit, si Se smereste intru totul, in alcatuirea Sa din fire dumnezeiasca si omeneasca. Prin urmare, si trupul primeste inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas in el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este alcatuit din doua persoane si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a format o persoana a legii, pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului, iar firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire in ipostasul Cuvantului.

Mai mult decat atat, cele doua firi ale lui Hristos se intrepatrund fara sa isi piarda caracateristicile. Trebuie insa precizat faptul ca intrepatrunderea se face numai de catre firea dumnezeiasca, pentru ca fiind nezidita, aceasta trece prin toate si nimic nu poate sa treaca prin ea. Asadar, intruparea a insemnat unirea si infasurarea celor doua firi, dar numai de catre firea dumnezeiasca, in acelasi fel in care soarele transmite energiile sale catre noi, dar ramane in afara energiilor noastre.

Desigur, avand doua firi, Hristos a avut doua lucrari si doua voiri. Lucrarile nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totusi de la Persoana comuna, de la ipostasul Cuvantului. Asadar, firile nu lucreaza fara a depinde de ipostasul Cuvantului. La fel se petrece cu lucrarile.

14

Dogma hristologica are o mare importanta, ca este strans legata de eclesiologie, de antropologie si de soteriologie [adica invatatura despre mantuire]. Sfintii Parinti acorda invataturii hristologice o atentie deosebita, deoarece, daca aceasta este denaturata, in mod automat, este denaturata si invatatura eclesiologica, antropologica si soteriologica. Printr-o asemenea denaturare, Biserica s-ar transforma intr-o asociatie omeneasca sau intr-o organizatie religioasa, adica intr-o adunare, iar omul nu si-ar mai afla scopul vietii, de vreme ce ar devia de la drumul si de la mijloacele care duc spre mantuire.

Dezvoltand cateva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie sa ne referim si la discutia iscata pe marginea sintagmelor “fire compusa” si “ipostas compus“, deoarece, la fel ca in trecut, si in prezent are loc o mare dezbatere in legatura cu diferenta dintre acestea.

Monofizitii spuneau ca, prin unirea celor doua firi ale lui Hristos, s-a format o singura fire, pe care ei au numit-o “fire compusa“. Astfel judecand lucrurile, ei sustineau ideea ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca. Punctul de vedere monofizit denatureaza insa caracterul “neschimbat” al unirii celor doua firi. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusa este ceva diferit de cele initiale, ea nu este de o fiinta nici cu firea dumnezeiasca, nici cu cea omeneasca. Pentru a exemplifica acest lucru, el se refera la alcaturea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa, si pamantul. Dupa formare, trupul este ceva diferit, pentru ca nu mai este nici foc, nici aer, nici apa si nici pamant. Prin urmare, daca pentru Hristos am folosi sintagma “fire compusa”, atunci Hristos nu ar mai fi de o fiinta nici cu Tatal, dupa firea dumnezeiasca, si nici cu Maica Sa si cu noi, dupa firea omeneasca. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu, si nici om.

Sfantul Ioan Damaschin, care este integrat organic in Traditia ortodoxa, respinge sintagma “fire compusa” si introduce formularea ipostas “compus“. Desigur, si aceasta formulare trebuie sa fie interpretata in spirit ortodox, pentru ca si este ea susceptibila de a fi denaturata. Sa vedem putin cum putem vorbi despre “ipostas compus” in duhul dreptei credinte.

Inainte de intrupare, ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvantul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevazut neatins, de nedescris, avand tot ceea ce avea si Tatal si diferind numai in modul de existenta, de vreme ce Tatal este nenascut, iar Fiul este nascut. Dupa intrupare, insa, ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul a devenit compus, in sensul alcatuiri din dumnezeiesc si omenesc. Asadar, dupa ce Hristos a luat trup, ipostasul Sau unic, alcatuit din doua firi, este nezidit, dupa firea dumnezeiasca, si vazut, dupa cea omeneasca.

Daca nu primim sintagma “ipostas compus“, cadem fie in nestorianism, pentru ca acceptam doua ipostasuri in Hristos, fie in monofizism, pentru ca suntem de acord cu modificarea si confuzia celor doua firi.

Asadar, cele doua firi ale lui Hristos s-au unit intr-un singur ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne referim neaparat la alcatuirea “din doua firi desavarsite, cea dumnezeiasca si cea omeneasca“.

Desigur, este posibila intelegerea eretica a acestei sintagme, fie prin credinta ca s-ar fi format un ipostas din alte doua ipostasuri, adica cel dumnezeiesc si cel omenesc, fie prin acceptarea existentei unui alt ipostas din doua firi [Adica firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul Cuvantului, dar prin unire, s-a format un nou ipostas, care nu mai este ipostasul Cuvantului]. Sintagma ipostas compus combate asemenea interpretari eretice, pentru ca ea desemneaza un ipostas alcatuit din doua firi si care are doua firi. Cu alte cuvinte, in Traditia ortodoxa, atunci cand vorbim despre “ipostas compus”, nu intelegem numai ca ipostasul a fost alcatuit din “doua firi desavarsite”, ci si ca ipostasul lucreaza si este cunoscut in amandoua firile. In acest fel, se evita atat nestorianismul, cat si monofizismul.

15

In Slava de la laude a praznicului Craciunului se canta:

Pentru aceasta si noi aducem tie, in loc de dar de bani, bogatia teologhisirii celei drept-credincioase“.

Sfanta intrupare nu este oferita oamenilor pentru a le stimula acestora gandirea evlavioasa sau pentru ca ei sa alacatuiasca analize psihologice si sentimentale. Asemenea analize, daca sunt facute la o varsta trupeasca si duhovniceasca corespunzatoare, pot duce la anumite rezultate, dar in cele din urma, taina intruparii trebuie sa fie analizata tot in cadrul atmosferei teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiasca si cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, care este un lucru nou, peste fire si de neconceput pentru mintea omeneasca?

Dincolo de ceea ce am spus pana acum, este necesar sa mai analizam patru aspecte ce infatiseaza o abordare personala a acestei mari sarbatori, care este maica tuturor praznicelor imparatesti.

In primul rand, pestera in care S-a nascut Hristos este intruchiparea Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare este sugestiv in aceasta privinta. El spune ca salasul unde a nascut Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru ca ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfanta Fecioara este tronul, vasele in care se amesteca vinul cu apa sunt sanii, intruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfantul Duh este discul, iar Tatal, Care invalui totul prin puterea Sa, este acoperamantul discului.

Biserica este Trupul teantropic [divino-uman] al lui Hristos, Care a fost zamislit in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si care S-a nascut, S-a schimbat la fata, a patimit, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la ceruri. In timpul Sfintei Liturghii, este savarsita toata aceasta mare taina si ni se da posibilitatea de a ne impartasi din harul lui Dumnezeu. Asa cum Biserica nu este o organizatie omeneasca, nici Sfanta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare dau de satisfacere a simturilor noastre.

In al doilea rand, firea dumnezeiasca este pentru totdeauna unita cu firea omeneasca, fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, si fara impartire in ipostasul Cuvantului. Aceasta inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit si nu se despart niciodata. In prezent, ne putem impartasi din Trupul indumnezeit al Cuvantului, tocmai pentru ca firea omeneasca ramane nedespartita de cea dumnezeiasca, adica Dumnezeu-Om exista pentru totdeauna. Impartasindu-ne din Trupul si din Sangele indumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup si de un sange cu El.

In al treilea rand, pentru ca ne inchinam marii taine a intruparii, dar mai ales pentru ca ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos, trebuie sa il ocolim pe Irod, asa cum au facut si Magii. Sfantul Evanghelist Matei spune ca Magii “luand instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor” (Matei 2, 12).

Cuvantul Irod inseamna in limba ebraica piele si, de aceea, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este nevoie sa ocolim placerile si pornirea carnii. De asemenea, trebuie sa il ocolim si pe diavolul semanator de ganduri, care ne impiedica sa pasim pe drumul mantuirii, pentru a ne intoarce in tara noastra, adica in Rai, pe un alt drum, si anume pe acela al virtutilor.

Aceasta inseamna ca trebuie sa ducem o viata ascetica, in impartasire din sfintele Taine. Cei care traiesc ascetic se invrednicesc ca, prin sfintele Taine, sa se uneasca cu Hristos.

In al patrulea rand, atunci cand omul traieste ascetic si in impartasire din sfintele Taine, adica in duhul Traditiei ortodoxe, el ajunge sa simta in inima si in toata existenta sa faptele sfintei intrupari. Asadar, el nu mai traieste aceste fapte din afara, ci dinlauntrul lor. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca, atunci cand omul isi curata inima si este iluminat, Il primeste in interiorul sau pe Hristos si Ii simte miscarile de prunc. Hristos Se zamisleste in om ca un prunc, dupa care Se naste prin virtuti. In acest fel, omul traieste in existenta sa toate evenimentele intruparii. Desigur, numai in Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca, dar si cel care se indumnezeieste primeste in firea sa harul lui Dumnezeu si se face madular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul intelege miscarile harului din el, dar si sensul chenozei si al indumnezeirii firii omenesti.

Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop indumnezeirea firii omenesti. Insa este necesar ca ipostasul fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci daca nu ne aflam pe drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi intrupat.

Septembrie 1994

(Din: Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Alte legaturi: