CRĂCIUN NEFERICIT pentru copiii familiei Smicală

25-12-2017 16 minute ~~Sublinieri~~

Concertul de colinde al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei “NAȘTEREA DIN NOU” – 2017

Ediția din acest an a tradiționalului Concert de colinde este încununarea anului omagial 2017 dedicat sfinților din închisori. Crăciunul acestor oameni, care și-au schimbat viața și au ales să se „nască din nou” mărturisindu-L pe Hristos, a fost o premiză pentru libertatea de după 1990 dar și pentru o libertate lăuntrică a Bisericii ale cărei roade încă le mai culegem la 70 de ani după momentul istoric al mărturiei lor.

Vor concerta:
Corul Mănăstirii Diaconești
Corul „Cuviosul Iosif” de la Mănăstirea Văratec
Corul Mănăstirii Paltin – Petru Vodă
Corul academic „Byzantion”
Corul „Iosif Naniescu” al Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași

EVZ:

Crăciunul în temnițele comuniste (I): Cântecul de leagăn al mamelor pentru copiii de acasă

Se împlinesc șapte decenii de când a început exterminarea sistematică a elitelor poporului român de către regimul comunist.

Oamenii milostivi și buni creștini din Suceava și satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbăta și la sărbători mari să vină la poarta închisorii să aducă deținuților tot felul de alimente și îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se umple cu noi, cei arestați la 15 mai, acești pioși creștini au venit la poartă cu alimente.

De sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, orașul fiind plin de creștini de prin împrejurimi, ba chiar din Maramureș, au încercat mulți să aducă mâncare deținutilor.

Slugile satanei însă, care-i înfometau pe cei arestați, i-au alungat cu vine de bou, răsturnându-le coșurile cu mâncare, înjurându-i și lovindu-i. Acești fideli creștini s-au adunat apoi pe terenul târgului de vite unde aveau căruțele, făcând semne deținutilor, arătându-le cum li s-au răsturnat coșurile de alimente. Scena a fost văzută de altfel și de deținuții de pe latura cu poarta închisorii, ca și de cei de la primul etaj. Multe femei plângeau de ceea ce li se întâmplase.

Pe la sfârșitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpați întregi din torturi își adunau gândurile, pregătindu-se sufletește pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

Nu voi uita niciodată clipele de duioșie și înălțare sufletească, când din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui și până la stingere, ocupantele ieșeau pe rând la geamul celulei și cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălțător spre cer decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toți arestații de pe acea parte a închisorii erau cântecele de leagăn, pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai știau de ele.

De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru.

Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simțit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava.

Crăciunul și Anul Nou le-am petrecut în frig, foame și tristețe. Lua atunci ființă cea mai odioasă poliție secretă, Securitatea, iar pentru noi începeau înscenările de procese, cu anii grei de închisoare la care aveam să fim condamnați.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

Crăciunul în temnițele comuniste (II): „Liturghia” SATANICĂ a lui Țurcanu. RĂSTIGNITUL de pe peretele celulei

Se împlinesc șapte decenii de când a început exterminarea sistematică a elitelor poporului român de către regimul comunist.

S-a lăsat o tăcere apăsătoare până ce s-a deschis uşa şi cineva a fost împins înăuntru cu lovituri şi înjurături:

– Banditule, altădată ai să mori în beci!

Aşa a apărut Ion, colegul de pat care-mi vorbise azi noapte despre torturile din camera 4 Spital. Înscenarea era de prost gust şi nimeni n-a crezut-o. Ion a aşteptat seara şi mi-a povestit acestea:

– M-au dus la comitetul de reeducare unde-mi făcusem autodemascarea. Trebuia să le dovedesc sinceritatea. Mi s-a dat nişte hârtie ca să scriu tot ce am auzit şi am văzut aici. Ar fi trebuit să fiu readus într-o oră, dar s-au petrecut evenimente mari, neprevăzute, care m-au ţinut acolo până târziu. În timp ce scriam s-a auzit un zgomot puternic. Am fost îmbrâncit în camera 4 Spital. Pe sală am văzut un inspector înconjurat de o gardă puternică.

Priveau prin vizorul camerei cele ce se peteceau înăuntru. Pe un perete era spânzurat cu curele, de două cuie, un tânăr care fusese torturat împreună cu mine, dar refuzase orice colaborare cu „reeducarea”. Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spunea:

– Ca pe Hristosul mă-tii, mă banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să înviezi, învia-l-ar mama dracului de mincinos, că de la el se trag toate ororile săvârşite de legionari… din „spirit de sacrificiu”, ca el, nu?! Bine, o să fiţi ca el… dar nu, n-o să fiţi ca el, o să fiţi ca nimeni în lume! Bă, nu te lăsăm până nu vei spune cu gura ta că Hristos a fost un şarlatan care a înşelat lumea! Şi nu numai atât, bă, va trebui să-ţi răstigneşti singur prietenii, ca să le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi! S-a terminat cu jertfa! Aici vă facem oameni, bă, oameni, nu bandiţi, nu mistici!

Acum Genu (Eugen Țurcanu) privea triumfător spre perete. Cu glas liniştit a zis:

– Astăzi e Crăciunul. Bine… Să-l sărbătorim şi noi cum se cuvine!… Hei, tu, ăla, dezbrăcarea! a ordonat unui tânăr.

Acela, tremurând s-a dezbrăcat şi era tot trupul lui vânăt şi însângerat.

– Tu eşti fecioara cea prea…, a zis Genu. Aşează-te în poziţie de născătoare! N-ai mai fătat tu până acum, dar acum ai s-o faci şi pe asta!

Tânărul s-a aşezat pe duşumea. (…)1 Asistenţa scotea strigăte ce semănau cu scheunatul câinilor bătuţi. Actul s-a săvârşit. Genu a continuat:

– Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic! Şi o să vă iasă Dumnezeu şi din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricaţi! (…) Apoi să treceţi, pe rând, să vă cuminecaţi. (…) Dacă nu vă ajunge, avem tineta plină! Atenţie, Dumnezeu e de faţă, totul să se petreacă după voia mea şi toţi să-mi cântaţi slavă şi osanale.Executarea! a ordonat Ţurcanu.

Şi a început un ritual dement, condus de fantezia lui Genu, care părea inepuizabil. Când jocul macabru şi fantastic era în toi, careva a strigat:

– Dom’, dom’, dom’, … a… a murit…

– Cine, bă, a murit?

– Hristos cel răstignit! Şi a arătat spre peretele pe care era tânărul crucificat.

S-a făcut linişte o clipă. Genu s-a apropiat de cel răstignit. I-a tras un pumn în ficat, altul în burtă, dar acela n-a mai înviat, n-a mai mişcat.

– Am scăpat de umbra aceasta care a luat soarele oamenilor! a zis Genu.

L-au dat jos de pe perete. L-au tras spre uşă, au bătut şi Genu a spus:

– I-a cedat inima. Luaţi-l domnule sergent major! Hei, tu, Şerbule, du mortu’ asta unde-ţi zice domnu’ sergent.

Şerbu l-a prins de picior şi îl târa pe coridor. Când a ajuns în dreptul scărilor, s-a aruncat în gol şi a căzut mort tocmai la subsolul penitenciarului. Temnicerul a dat alarma. Uşile s-au zăvorât imediat. A apărut inspectorul însoţit de gardă. A chemat şi pe doctor. Au înconjurat mortul şi inspectorul, lovindu-l cu piciorul a zis:

– Scrie doctore: sifilis terţiar!

Apoi către director:

– Dispoziţiile partidului şi guvernului sunt de perfectă legalitate şi umanitate. Să nu aud că aici se petrece vreun abuz, că intraţi toţi la puşcărie!

Vorbea tare, ca să fie auzit de deţinuţii care ciuleau urechile să înţeleagă ce se petrece pe coridor. După ce s-a terminat cu cei doi morţi, s-a trecut la inspecţia propriu-zisă. A început chiar la camera 4 Spital. Genu (cum era numit Ţurcanu de ai săi) ne-a aşezat pe toţi pe două rânduri. Inspecţia a ieşit perfect. Nimeni n-a raportat nimic, nimeni n-a protestat.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti 2006, pp. 270-273)

[1] Autorul relatează în amănunt o scenă greu de închipuit pentru o minte normală. Întreaga taină a Întrupării Domnului a fost blasfemiată după un scenariu diavolesc elaborat de Ţurcanu, în care orgia şi coprofagia au umilit până la limita nebuniei pe „bandiţi”, cu scopul de a-L scoate definitiv pe Dumnezeu din mintea şi inima lor. Deşi Ioan Ianolide precizează că a descris aceste blasfemii tocmai pentru a-i trezi pe oameni şi a-i face să înţeleagă că diavolul însuşi se ascunde în spatele ideologiilor umaniste (fie ele comuniste ori democratice), totuşi, din evlavie faţă de Maica Domnului şi de taina Întrupării Mântuitorului, nu redăm aici decât frânturi de fraze, din care cititorul poate intui singur cele ce s-au petrecut. (n. Ed. Christiana.)

BESTIALITATEA INCREDIBILĂ a Crăciunului din 1949. Declanșarea EXPERIMENTULUI PITEȘTI. Exclusiv EVZ

Se împlinesc nu mai puțin de 68 de ani de la dezlănțuirea abominabilului ”Experiment Pitești”, declanșat în camera 4 Spital, chiar în ziua de Crăciun a anului 1949. Până în septembrie 1952 – când Securitatea a regizat mascarada condamnării Lotului Țurcanu, pe fundalul îndepărtării grupării coordonate de criminala Ana Pauker, dar și de alți corifei ai agenturii NKVD la București –, Experimentul avea să depășească în teroare orice alte rețetare ale torturii brevetate în marele lagăr bolșevic, care înghițise, cu viteza unui incendiu devastator, jumătate din Europa.

Nici ipoteza importării Experimentului din hăurile Asiei comuniste – precizăm că reeducarea de la Pitești s-a derulat, ce-i drept, aproximativ în aceeași perioadă cu reeducările din China lui Mao, dar a ținut mai puțin și, comparând mărturiile existente, s-a dovedit cu mult mai bestială, mai agresivă decât versiunea asiatică, atingându-și paroxismul la începutul tenebroșilor ani 1950 – nu reprezintă, nici pe departe, o certitudine, în condițiile în care nu există probe în acest sens.

Într-o discuție cu autorul acestor rânduri, fostul deținut politic Ion Varlam (descendent al unor familii boierești) lansa ipoteza că rădăcinile reeducării de la Pitești se găsesc tot la Kremlin, în hrubele unde au fost torturați și asasinați pe capete exponenții aristrocrației țariste, după puciul bolșevic din 1917. Cu prilejul unui interviu acordat autorului, scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor (supraviețuitor din ”Casimca” Jilavei, sector carceral total izolat destinat exterminării ”piteștenilor”, pe care părintele-disident Gheorghe Calciu-Dumitreasa avea să-l boteze ”Corabia morții”) a explicat că implicarea Moscovei a fost totală în ceea ce privește premeditarea și desfășurarea Experimentului Pitești (exportat la Canal și Gherla prin intermediul brigăzilor de reeducați), întrucât torturile au fost coordonate și supravegheate de oamenii Kremlinului din Securitate, iar călăul Eugen Țurcanu a fost instruit temeinic chiar în biroul securistului genocidar (via NKVD) Alexandru Nicolski, supranumit ”Omul șobolan”. De altfel, această versiune a fost susținută de marea majoritate a victimelor reeducării, operațiune menită să mutileze, să întineze și să frângă elitele studențimii românești.

”Evenimentul zilei” vă prezintă mărturia fostului deținut politic Aurel Vișovan, supraviețuitor al Experimentului Pitești și ”călător” pentru aproape 17 ani prin temnițele iadului comunist. Pasajele citate sunt preluate din cartea ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”, unde Aurel Vișovan (între timp plecat la Domnul) a zugrăvit pentru posteritate cumplitul ”desfășurător” al Crăciunului din 1949. Facem precizarea că Vișovan a fost arestat în ’48, când era student al Facultății de Drept și profesor suplinitor la Liceul Dragoș Vodă. Deși avea doar 22 de ani, a fost condamnat exemplar (ca ”șef” al primului lot de deținuți politici din Maramureș) la 10 ani de temniță grea și muncă silnică, la care s-au adăugat încă 25 de ani, în 1958. A executat 17 ani de detenţie.

Închisoarea Pitești, 1949. Țurcanu și bestiile lui

”Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste. Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii… Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile. În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment. Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem – dacă putem – că mai era nevoie de încă un loc pentru Ţurcanu… Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi, Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere. După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă, celor din partea opusă, ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos – viitorul comunist – şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere. Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Baie de sânge în ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) și a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949…

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun.

Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:

-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…

Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?

Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiților! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ?…

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte”. (Aurel Vișovan, ”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”)

Rapsodie pentru luptătorii din munți

Facem precizarea că Aurel Vișovan (poet și prozator al închisorilor comuniste) a compus ”Rapsodia Maramureșului” în perioada ’48-’49, când a fost întemnițat la Sighet și la Cluj. Rapsodia evoca rezistența armată din Munții Maramureșului, fiind cântată și răspândită (cu toate riscurile de rigoare) în numeroase închisori. La cel de-al doilea proces, din 1959, procurorul solicitase (nici mai mult, nici mai puțin!) condamnarea la moarte a lui Aurel Vișovan, unul dintre capetele de acuzare fiind compunerea Rapsodiei! În pofida neîncetatelor toruri, bătăi și abuzuri (ombilicale regimului de exterminare a ”dușmanilor de clasă”, care presupunea înfometare și frig), Aurel Vișovan a rămas o pildă de moralitate și rezistență, nefiind niciodată frânt de călăii Securității.

ActiveNews:

Crăciunul în temnițele comuniste. Colindele lui Radu Gyr, redescoperite de români

„Linu-i lin ca dalbe flori/ Pe ferestre de-nchisori/ Dalbe, dalbe flori”. Colindul fredonat, murmurat, la zăbrelele celulelor închisorilor comuniste, era îngânat ca un cântec de leagăn. Pentru cei aflați în temnițele comuniste de Sărbătoarea Nașterii Domnului, colindul se împletea cu suferința, lacrimile și dorul de cei dragi, dar era și dătător de speranță.

Scrise în închisoare de poetul Radu Gyr, colindele au aceeași bucurie a Nașterii Domnului, dar cuprind și toată amărăciunea și durerea celor care sufereau după gratii pentru convingerile lor religioase.

Întreaga literatură din închisorile comuniste, care include și colindele, rămâne un fenomen unic în istoria culturii românești. Pentru că pentru mulți deținuți politici, poezia a fost leac în fața suferințelor, dătătoare de speranță în clipele de cumpănă și salvatoare pentru cei deznădăjduiți.

Un grup de copii ortodocși din Rwanda cântă „Steaua sus răsare”: „Pentru mulți români, prezența ortodoxă în Africa este încă surprinzătoare, însă trebuie să știți că Ortodoxia se împrăștie cu repeziciune pe tot cuprinsul Africii”

Un grup de 100 de copii ortodocși din Rwanda participă până marți, 26 decembrie la o tabără organizată de Episcopia de Burundi și Rwanda în orașul Rwamagana din estul țării.

Tabăra, inspirată de ITO Iași 2017 unde Rwanda a avut o delegație de 6 tineri, este prima tabară ortodoxă organizată în această țară unde Biserica Ortodoxă a început să se organizeze în anul 2013.

Tabara a fost posibilă în principal cu sprijinul financiar al credincioșilor Parohiei Tălpălari din Iași, dar și a altor credincioși din România prin intermediul Asociației „Love Africa”.

Silviu Andrei Vlădăreanu, președinte „Love Africa” ne-a declarat: „Pentru mulți români, prezența ortodoxă în Africa este încă surprinzătoare, însă trebuie să știți că Ortodoxia se împrăștie cu repeziciune, ajungând până în sate îndepărtate și izolate de pe tot cuprinsul Africii. Putem și avem datoria să fim alături de frații noștri ortodocși din Africa. Cu foarte puțin, în Africa se poate face foarte mult! De aici, din Rwanda și eu, și colegul meu Raj Bostan, și toți copiii din tabără vă urăm tuturor un Crăciun fericit! și La multi ani! și vă rog să îi lăsați pe copiii din Rwanda să vă colinde.”

CRĂCIUN NEFERICIT pentru copiii Smicală. Oare MAE și Președinția vor trimite felicitări? Români, redați-le zâmbetul de sărbători!

„Când toți vă pregătiți de Crăciun,vreau să vă spun că Mihai și-a pierdut orice speranță că România îi va scoate de acolo. Sunt disperați, și eu cu ei.” – Camelia Smicală

Copiii doctoriței Camelia Smicală sunt chinuiți de sistemul finlandez și la sfânta sărbătoare a Nașterii Domnului. Ei au fost siliți să-și „sărbătorească” Crăciunul anticipat și separat, pentru doar o foarte scurtă perioadă de timp alături de mama lor. Ar fi fost minunat ca de Crăciun președintele Finlandei să fi primit o cerere colegială de la Cotroceni pentru a se arăta o umbră de umanitate din partea sistemului finlandez, prin reîntregirea familiei Smicală, măcar de Crăciun. N-a fost să fie. Nici de la MAE n-am auzit să se fi deplasat cineva în celulele finlandeze pentru a le aduce un zâmbet și un cozonac celor doi copii, Mihai și Maria, și a le lumina astfel sărbătorile întunecate. Sau măcar să li se trimită un porumbel călător cu o felicitare. Nici acum nu-i timpul pierdut, din partea celor două instituții, dar și a noastră. Români, dacă vă pasă de soarta acestor doi copilași, rupeți-vă un minut din sărbătorile pe care le petreceți alături de cei dragi și trimiteți-le copiilor Smicală cel mai mic semn de solidaritate și dragoste: o felicitare de Crăciun. Rugați-i și pe copiii Dvs să le deseneze ceva. Adresa, așa cum apare în primul Protest al mamei, este: Nestorinkuja 6D, 33710, Tampere, Finland. De asemenea, vă puteți trimite mesajele de solidaritate, colindele cântate de voi pentru cei doi, fotografiile sau desenele și la adresele de pe Facebook, Solidaritate pentru Dr. Camelia Smicală și copiii ei și cea a mamei, Camelia Smicală. La următoarea întâlnire, din ianuarie, aceasta le va arăta copiilor. Măcar astfel să le redăm speranța pierdută că România îi va ajuta. La urma urmei, noi suntem România. Să fim români pentru români. Să le aducem un zâmbet celor doi micuți odată cu îmbrățișările noastre virtuale și urările de Crăciun fericit!

Iată ce reclamă pagina Solidaritate pentru Dr. Camelia Smicală și copiii ei:

„Sinistrul Lastensuojelu (echivalentul finlandez al Barnevernet-ului norvegian) le-a interzis Mariei și lui Mihai să se bucure de sfânta sărbătoare de Crăciun la timpul potrivit, cu familia lor.
Vineri 22 decembrie, Camelia Smicală a „sărbătorit” cu ei Crăciunul pe rând, câte o oră și jumătate.

Lastensuojelu nu dă semne că ar intenționa să demareze procesul de reintegrare a copiilor în familie, dar are în continuare în vedere “interesul superior al acestora”.

De pe saitul oficial al Lastensuojelu: „Este dificil să se definească interesul superior al copilului, deoarece oamenii pot avea idei foarte diferite despre ceea ce ar fi benefic pentru copil. … Opinia copilului este importantă atunci când se cântărește interesul său, dar opinia copilului și interesul lui superior nu sunt neapărat același lucru.”

Deci observăm că noțiunea de interes superior nu poate fi definită pentru că oamenii au idei diferite. Cu alte cuvinte, suferința copiilor poate fi apreciată ca pozitivă dacă este privită din perspectiva unui birou al Lastensuojelu. În plus, înțelegem că cel mai mare dușman al fraților Maria și Mihai, este chiar interesul lor superior, așa cum a fost cântărit și stabilit chiar de cei care nu sunt capabili a defini această noțiune.

Reamintim ca pe data de 16 mai 2015, Maria și Mihai au fost ridicați din familia lor ca doi infractori periculoși. (Scena pare desprinsă dintr-un film de groază…de fapt este un film de groază)

S-au bucurat de ,,protecția” serviciilor sociale până pe 21 decembrie 2015, când au fost returnați familiei, sub motivația oficială – pe scurt – că acasă este cel mai bun loc pentru ei.

Pe 16 mai 2016, copiii au fost din nou luați în custodia Lastensuojelu, o nouă surpriză oferită cu forța, de data aceasta în fața școlii, în văzul profesorilor și al colegilor. La scrisorile și plângerile formulate de profesorii consternați de această măsură, Lastensuojelu oferă un răspuns scurt și categoric prin transferarea copiilor în alte școli.

Deși există nenumărate dovezi care arată că Maria și Mihai sunt extrem de afectați de separarea de familie, Lastensuojelu continuă să-i țină izolați, arată o incredibilă lipsă de receptivitate față de nevoile lor afective, de dorințele lor, și refuză să ia în considerare faptul că Maria și Mihai vor suferi pe viață ca urmare a supunerii la prea multe și îndelungate emoții negative, la vârste atât de fragede.

Lastensuojelu susține că acționează în conformitate cu principiul numit ,,interesul superior al copilului”, iar copiii sunt beneficiari ai sistemului. Noi, după ce am dat la o parte perdeaua de catifea pe nume ,,confidențialitate asupra cazului” , am constatat că Maria și Mihai sunt pur și simplu victime, iar interesul lor este ultimul pe lista de interese pe care eminențele cu putere de decizie din Lastensuojelu, înțeleg să-l servească.

Crăciun fericit tuturor!

Craciun fericit, Lastesuojelu Tampere!

Nu uita să scrii în rapoarte că Maria și Mihai în continuare nu vor să trăiască la casa de copii, deoarece au o familie iubitoare și un cămin care îi așteaptă; că nu s-au acomodat, ci doar fac eforturi să reziste.

Nu uita să scrii în rapoarte că se revitalizează la fiecare întâlnire pe care o au cu mama și sora lor, și că energia cu care își încarcă bateriile este speranța că vor merge acasă, însoțită de credința în Dumnezeu, chiar dacă nu-i lași să meargă la biserică. Nu uita să scrii că seara, amândoi adorm spunându-și rugăciunile în limba lor maternă, limba română.

Nu uita să scrii în rapoarte că în ciuda eforturilor tale, ei se încăpățânează să se iubească și să fie uniți!

Nu uita să scrii că adesea sunt deprimați și asta se reflectă în privirea lor, în notele de la școală și în starea lor generală.
Nu uita să scrii că motivul pentru care nu evadează, ar putea fi acela că le este teamă că îi vei hăitui și recupera cu poliția, așa cum s-a întâmplat cu alți copii – dragii de ei -, și că ai putea suspenda întâlnirile cu mama lor!

Nu uita să menționezi că viitorul lor nu se află pe lista ta de interese, că Maria nu va ajunge niciodată medic ca mama și bunicul ei, nici Mihai judecător, așa cum visau. Deoarece, înafară de profitul pe care îl aduc, ei nu au nicio valoare pentru tine, iar pachetul pe care îl oferi cu forța, cuprinde un acoperiș deasupra capului, hrana zilnică, dreptul de a privi la televizor și nimic mai mult: un all inclusive de pușcărie!

A propos, nu uita să-i faci lui Mihai programare la judecător, pentru că pe 6 ianuarie împlinește 12 ani, și are dreptul în mod legal să spună unde dorește să locuiască!

Deci, Craciun fericit Lasensuojelu, sărbători fericite, îți dorim multă sănătate, o minte limpede, o conștiință curată, și dacă mai este posibil, poate un strop de omenie!

La mulți ani, România! Maria și Mihai, copiii tăi, așteaptă să fie eliberați!

„Nu ne vom lăsa până nu vor elibera copiii! Noi considerăm această acțiune răpire de copii.”(Doru Coliu, Presedinte Organizația PMP Diaspora)
,,Oare autoritățile României nu știu că umilirea unui singur membru al nației umilește întreaga națiune?… Noblețea și demnitatea Mareșalului Mannerheim s-a stins în Finlanda. Omenia a apus.”(Victor Roncea, jurnalist)

,,Finlanda trebuie să înțeleagă că Mihai și Maria Smicală sunt și copiii noștri, ai României, și nu vom permite să fie tratați injust, în disprețul normelor internaționale și al elementarului bun simț omenesc. Libertate pentru Maria și Mihai Smicală!“(Constantin Codreanu, președintele Comisiei pentru Românii de Pretutindeni)

„Nu văd nici un motiv pentru care acești copii să rămână departe de mama lor și separați între ei”(Preasfințitul Părinte Episcop Macarie Drăgoi).

,,Tot mai des se distorsionează noțiunea de „interes superior al copilului” pretinzându-se, prin sfidarea inteligenței umane, că ar fi în interesul copiilor să crească în orfelinate-închisori și nu în familia lor…Chiar dacă luarea copiilor din familie s-ar fi făcut în baza unei hotărâri judecătorești, atunci când ea s-a dat cu încălcarea Convenției ONU, și chiar a legislației interne a Finlandei care trebuie să respecte Convenția, adică nelegal, tot răpire de copii se cheamă!”(Avocat Maria Bornea)

,,…drepturile acestor copii prevalează în fața oricăror legi și decizii… Avem de-a face, din păcate, cu un exemplu al faptului că autoritățile finlandeze refuză în continuare dialogul deschis pe marginea acestui caz.“(din Comunicatul de presă al secretarului executiv al PNL și co-președinte al Comisiei de politică externă, Radu Carp, și al senatorului și vicepreședintelui PNL, Ben-Oni Ardelean, privind abuzul autorităților finlandeze în cazul doamnei Smicală).

,,Trebuie, în fiecare moment, să ne gândim la binele minorilor” (Andreea Păstârnac, ministru).

,,Foarte multe dispoziții legale și convenționale care sunt uluitor desconsiderate în această cauză. Nu este doar un coșmar emoțional…un băiețel care în fiecare zi scrie memorii, și o fetiță care nici să roage nu mai are putere…Noi, românii, când e vorba de copiii noștri, suntem mai uniți decât oricând.”(Avocat Ana – Corina Săcrieru).

,,Acești doi copii frumoși, cetățeni ai României, au fost confiscați de o agenție specializată în furtul de copii, numită pe nedrept „protecția copilului”, a cărei scop suprem nu este protejarea copiilor, ci distrugerea familiei.”(Pastor Samy Tuțac, președintele Comunității Baptiste Timișoara)

,,Prin prezența noastră aici vrem să arătăm că ne pasă, că suntem alături de ei, că ne rugăm pentru ei și mai ales că cerem atât statului finlandez, care trebuie să reunească această familie, cât și statului român să facă un pas decisiv pentru rezolvarea acestui caz.”(Mihai Gheorghiu, Președintele Comitetului de Inițiativă al Coaliției pentru Familie).

,,Comisia trebuie să solicite autorităților finlandeze să redea copiii mamei!”(Maria Grapini, europarlamentar).

,,Aș transmite un mesaj Finlandei cu această ocazie: Nu urma drumul pe care Norvegia vrea să il deschidă si să îl dea ca exemplu altor națiuni, prin distrugerea familiei!”(Marius Bodnariu).”