NU STIM NIMIC. Un crampei din lumina lina a smereniei datorat “jurnalului athonit” al lui Mihnea Maruta

14-12-2009 3 minute Sublinieri

Sunset on Holy Mount Athos

“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”

Ne- a atras atentia, ne-a luminat si ne-a incalzit inimile acest “serial” duhovnicesc de pe blogul jurnalistului clujean Mihnea Maruta, care izbuteste miracolul de a transporta in lumea noastra imponderabilul duhului athonit, de a face prezent – in chiar cotidianul nostru imbacsit si in mediul virtual tot mai otravit si mai sordid – un strop din nectarul si din mireasma acelei “alte lumi”; o lume unde inca se mai simte cu putere ca Dumnezeu e aproape, ca e tot prin preajma, se simte cum paseste discret pe pamant,  plimbandu-Se inca alaturi de om; o lume al carei duh te rapeste si te biruie desvarsit, scotandu-te, macar pentru cateva momente, din tulburarea “scarbelor” lumii, vadindu-ti intreaga gaunosenie, drapată in tot soiul de zvarcoliri si fojgaieli interminabile, de inchipuiri si de pretentii care mai de care mai pretioase si amintindu-ti ca, intr-adevar, cu toata desteptaciunea si meta-desteptaciunea noastra mincinoasa, nu stim, de fapt, NIMIC, nu traim NIMIC, nu suntem NIMIC.

Iar cand se va lasa noaptea deopotriva peste rasetele noastre groase si peste incrancenarile noastre ridicole, peste toata larma, viermuiala si mirajul imbatator al zilei, peste toate proiectele si socotelile noastre noastre intotdeauna mult prea importante si indispensabile, cand si tarinile noastre se vor pustii, si boii ne vor imbatrani, si frumusetea femeilor noastre se va ofili, atunci abia vom incepe sa ne amintim ca am fost chemati, candva, la intalnirea cu Viata noastra, dar nu ne-am dus – si cum mai radeam de cei care ne chemau, si ce de scuze ingenioase ticluiam… – si sa intelegem, poate prea tarziu, ca ea, Viata noastra, era, totusi, in alta parte.

6a00d83476d41669e20115708b5a75970b-200wi

Prima zi

[…] Mănăstirea Iviron. Întemeiată de călugări georgieni, acaparată de greci. Mi se zice că grecii, de altfel, pun stăpânire pe orice schit sau mănăstire în care se pierde filonul etnic al vieţuitorilor şi întemeietorilor. Din cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte, doar trei mai sunt ne-greceşti: Zografu (bulgărească), Hilandar (sârbească) şi Sfântul Pantelimon (rusească).

La Iviron se face curăţenie, în curte s-au scos vasele cele sfinte, candele şi alte recipiente. Toate strălucesc. Sus, pe turla bisericii, e legat un drac negru, ca stareţul să nu uite. Ni se deschide paraclisul în care se află icoana Maicii Domnului Portaitissa – Portăriţa, despre care se spune că a venit pe ape, la începuturile vieţii monahale pe Munte. Şi că, la finele vieţii monahale, când totul se va sfârşi, icoana va rămâne ultima şi va pleca la fel, singură, pe ape. Frumos eschaton.

Ar crede omul de acasă aşa ceva? […]

Prima slujbă, de la 5 la 7 seara. E altfel decât într-o biserică din oraş. Mă tem să nu greşesc, să nu scot vreun sunet, să nu tulbur, mă tem să nu mă închin greşit, să nu atrag atenţia. Călugării cu părul şi bărbile albe mă înspăimântă într-un chip frumos. Când stau aşezaţi în strană, cu capetele plecate peste mâini, parcă toată rugăciunea e la ei. Nouă ne rămâne să ne luăm după ei, să încercăm. Când se ridică şi se duc pe rând să se închine la icoanele cele mari, când fac mătănii, devenim nişte intruşi.

Ce înţelegem noi? Un monah bătrân care abia merge, dar care îşi pleacă fruntea la pământ de trei ori în faţa Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa, e peste minţile noastre de oameni lumeşti. El cum poate? Ce ştie? Cum a aflat? Şi noi?

monk_praying_in_church_2

A doua zi

Să te trezeşti la 3 noaptea e un chin. Mă culcasem pe la 10 şi, când am auzit toaca, tot mai aproape, tot mai des, tot mai insistent, apoi clopotul, răscolitor, mi s-a făcut ruşine. Voisem să mai dorm, să mai rămân în pat, să mă lupt cu bătaia din urechi până se stinge.

Dar m-am dus.

*

În biserică sunt aprinse doar candele, la principalele icoane, şi un singur bec, în strană, deasupra subţiraticei măsuţe de unde se citeşte. E un întuneric domolit, cuminţit şi dominat doar de vocea călugărului sau de cea a preotului, din altar. Se face priveghere, iar călugării se roagă pentru noi toţi. Sute de milioane de oameni care dorm sunt ţinuţi în viaţă de rugăciunile monahilor, care nu dorm. Aşa simt.

Abia acum încep să înţeleg. Ne-am trezi noi, oamenii lumii, în fiecare noapte, când e somnul mai dulce, să ne rugăm pentru semenii noştri? Să-i ţină Dumnezeu şi să-i ducă pe calea cea bună? Cât de des înălţăm slavă Preasfintei Fecioare? Nu ne-am ridica din pat noapte de noapte nici pentru o petrecere, darmite ca să priveghem, să ne rugăm, să batem mătănii…

Iar ce mă cutremură mai mult e că se vede că ei nu o fac din vârful buzelor. Citesc din cărţile lor sfinte cu toată însufleţirea, cântă din toată inima imnuri de slavă, nu le e somn, sau nu lasă să se vadă, nu e doar o formalitate, e un ritual trăit, o bucurie, o participare totală. […].

“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”, mi-a spus părintele I., duhovnicul schitului Prodromu. E foarte scund, trecut de 80 de ani, cu sprâncene stufoase şi barbă albă-albă. Are o căutătură înfricoşătoare – mă temeam aseară, luni, să deschid gura; brusc, nu mai ştiam ce să-l întreb, nu mai voiam nimic, doar să-mi spună el ceva, fără să mă mai chinuiesc. (…)

showphoto

A treia zi

[…] Azi-noapte, la slujbă, a fost mai frumos decât ieri. Mă cutremură imaginea unui călugăr simplu, care în timpul zilei se ocupă de treburi gospodăreşti (avea să mă pună la tocat pesmet), şi care a stat vreo două ore nemişcat, în genunchi, cu faţa îngropată în bezna scaunului său din strană. Rugându-se. Asta după ce, înainte, timp de o oră, la lumina mică a unei lumânărele, îi pomenise pe toţi cei trecuţi în nişte foicele de aceeaşi dimensiune, un sfert de pagină A4. Am tras cu ochiul, nu m-am putut abţine – avea zeci de pomelnice, fiecare cu data scrisă deasupra şiragului de nume, vii şi adormiţi.

Departe, în ţară sau unde-or fi trăind, acei oameni nu ştiu, nici nu bănuiesc, habar n-au sau au uitat complet că cineva se roagă în fiecare noapte pentru ei şi pentru morţii lor. Nu ştim nimic […].

L. îmi povesteşte că, odată, l-a întrebat pe părintele N. dacă l-a cunoscut pe un alt monah athonit. “Da, ne-am întâlnit de vreo două ori”, i-a zis. “Şi cum de-l mai ţineţi minte?”. “Păi îl pomenesc în rugăciunile mele. Îi pomenesc pe toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă”.

Unde suntem noi faţă de aceşti oameni? Câtă prăpastie e între o minte care caută să se răzbune sau să întindă capcane şi un suflet care se roagă pentru toţi cei pe care i-a întâlnit vreodată?

athosmonks

  • Cititi integral pe blogul lui Mihnea Maruta:

Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (prima zi)

Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a doua zi)

Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a treia zi)

UPDATE: Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a patra zi)

grecia-athos-halkidiki 924


Categorii

Pagini Ortodoxe

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

12 Commentarii la “NU STIM NIMIC. Un crampei din lumina lina a smereniei datorat “jurnalului athonit” al lui Mihnea Maruta

  1. Minunat! Multumim!

  2. Cita dragoste poate fi in inima unui monah care se roaga sincer pentru toate sufletele !!!

    Doamne, ajuta-i ! Amin !

    mircea

  3. Multumesc pentru aceste ganduri cu adevarat linistite si intaritoare.

  4. “Când se ridică şi se duc pe rând să se închine la icoanele cele mari, când fac mătănii, devenim nişte intruşi.”, am avut si eu sentimentul acesta la manastirea Putna, f.bine spus.

  5. asta am simtit si eu la o vecerine in Romania ,cu ceva ani in urma..cind faceau matanii calugarii!

  6. Asa e si chiar mai mult de atat. Am auzit de la un preot spunand aceleasi lucruri, acelasi semtiment de intrus, de neinitiat, ai impresia ca nu te-ai rugat niciodata cum trebuie. Chiar si slujba de Pasti ti se pare dupa aceea mult prea scurta si usor de dus. Nu stiu ce s-ar putea compara cu o priveghere la Athos!

  7. Dupa 3 zile fara internet , dupa ce am pierdut atat de mult , acum nici macar nu sunt in stare sa scriu cate ceva la “Nu stim nimic” , doar ca-mi vin in minte stancile
    rosietice ale Athosului in amurgul inmiresmat de Rugaciunea
    lui Iisus – din cartea pe care mi-a daruit-o un suflet
    ales :”O noapte pe Sfantul munte” …S-a rupt un cablu , s-au stricat fibrele optice … imi vine sa tip …adineauri am
    incercat asa , aiurea …si am vazut ca s-a reparat …am vazut cate postari am pierdut si de-abia de-acum incolo o
    sa ascult colindele …
    In sfarsit , sunt si prea impresionata de faptul ca “Nu stim
    nimic” …

  8. Nici eu “nu stiu nimic” dar pot sa plang…si nici aceasta nu e de la mine…Bun e Domnul Dumnezeu!…nu stiu eu sa spun…
    Va multumesc!

  9. Pingback: PELERINUL ROMAN LA MUNTELE ATHOS - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  10. Pingback: PELERIN ROMAN LA MUNTELE ATHOS - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  11. Pingback: ATAC LA MUNTELE ATHOS: Cum barfeste un ignar SCHITUL PRODROMU acuzand “PROTOCRONISMUL CLINIC” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare