“CREDINCIOSII” FAST-FOOD. Crestinismul lumesc, “relaxant” si turistic: VENIM LA BISERICA SA NE INDREPTATIM SI HRANIM BOALA/ Dragostea si ochiul rau

18-08-2013 17 minute Sublinieri

impartasirea-apostolilor-1

Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea fiilor și fiicelor duhovnicești asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe.

***

  • Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: Să ne împărtășim mai des?

Am observat o încercare de revenire la tradiția primelor secole, când credincioșii primeau mai des Sfânta Împărtășanie, tradiție, de altfel, aducătoare de nespuse bucurii duhovnicești. S-a vorbit mult în ultimul timp despre acest lucru. În unele parohii se practică împărtășirea mai deasă, în altele, dimpotrivă, preoții au rămas reticenți, rezumându-se în a oferi credincioșilor miridele dumnezeiești doar în cele patru posturi de peste an. În unele mănăstiri duhovnicii recomandă deasa împărtășanie, în altele se manifestă oarecare rezervă. În atare situație ce-i de făcut?  Se impune o scurtă privire în istorie pentru a observa că această nedumerire a planat asupra comunităților de credincioși chiar din primele veacuri creștine.

Așadar, în Biserica primară creştinul se împărtăşea într-o săptămână o dată sau de două ori datorită faptului că, în acele vremuri, singura zi liturgică era Duminica. Cu timpul însă, începând chiar din secolul al III-lea, pe lângă duminică au apărut ca zile liturgice miercurea și vinerea sau chiar sâmbăta. Însuşi Tertulian recomanda celor care ajunau miercurea și vinerea, pentru a nu întrerupe postul, să ia la casele lor Sfânta Împărtășanie (fapt îngăduit pe atunci) şi să se împărtăşească după ce sfârșeau ajunarea. Unii au privit această tradiție drept o „forţare” din partea Bisericii ca membrii ei să fie împărtășiți mai des. De aceea unele grupuri de credincioși au opus rezistență respectivei practici. Cu timpul, regula împărtăşirii la fiecare slujbă a fost învinsă, în practică ajungându-se ca cei prezenţi să se împărtăşească de patru ori pe an: la Crăciun, la Botezul Domnului, la Paşti şi la Rusalii. Restabilirea obiceiului primordial al împărtăşirii în fiecare duminică şi sărbătoare a întâmpinat opoziţia tacită a credincioşilor. Astfel a apărut anafura, considerată un pogorământ făcut celor ce nu se împărtăşesc. Ea semnalează încheierea unui proces pe care, dacă l-am privi cu ochi critic, l-am putea considera, aşa cum o fac unii istorici, ca un început al secularizării creştinului. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează faptul că, deşi la Constantinopol Sfânta 
impartasire femei PatriarhieLiturghie se săvârşea în fiecare zi, credincioşii totuşi nu se prezentau la împărtăşit decât în Postul Mare, la Paști şi la Epifanie, mergându-se până acolo încât unii nu se împărtăşeau decât o singură dată pe an. Aceeaşi situaţie o aflăm şi la Milano, unde-l găsim pe Sfântul Ambrozie dojenindu-şi credincioşii că vin la împărtăşit doar o dată sau de două ori pe an precum procedează „grecii”. Apropierea de Sfânta Euharistie nu mai constituia o practică a întregii comunităţi, în vremea Sfântului Vasile cel Mare. Dintre cei prezenţi la Liturghie, participau la Cina Domnului numai cei deosebit de râvnitori, în timp ce ceilalţi, destul de numeroşi, se abţineau din motive de evlavie. De aceea, dorind a combate această practică, dumnezeiescul Vasile, în 372, scrie patricienei Caesaria: „Este bun şi folositor lucru a te împărtăşi în fiecare zi, primind Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos”.

Din epistola întreagă adresată de Arhiepiscopul Cezareii Capadociei se desprinde ideea că împărtășania zilnică era recomandată doar anumitor persoane, iar nu întregii comunități, probabil în funcție de nevoile duhovnicești ale acesteia, ori spre vindecarea unor patimi sau boli trupești. Fericitul Augustin caracteriza astfel situaţia din acea perioadă: „unii se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului zilnic, iar alţii numai în anumite zile; în unele părţi, nu rămâne nici o zi fără Liturghie, în timp ce în altele se săvârşeşte numai sâmbăta şi duminica”. Străbătând negura timpurilor, întâlnim tulburările produse de mişcarea athonită condusă de Atanasie din Paros, pricinuite de împărtășania zilnică, ce l-au determinat pe Patriarhul ecumenic Teodosie să intervină. Printr-o gramată din anul 1772, dorind să potolească spiritele, el adevereşte faptul că nu există un timp hotărât anume pentru împărtăşire, ci singura cerinţă o constituie pregătirea prin pocăinţă. În anul 1785, Patriarhul Ecumenic Gavriil atrage atenţia monahilor de la Athos printr-un tomos sinodal că

„în ceea ce priveşte timpul împărtăşirii cu Sfintele Taine se recunoaşte ca împărtăşirea mai deasă este de folos numai dacă se face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesară neapărat curăţia nepătată a inimii noastre. Căci timpul de împărtăşire nu-l hotărăşte sărbătoarea şi praznicul, ci conştiinţa curată şi viaţa fără vină, iar dacă cineva vrea să participe la această jertfă, trebuie să se cureţe cu multe zile înainte prin pocăinţă, rugăciune, milostenie, şi prin cugetarea la cele duhovniceşti şi să nu se mai întoarcă la rele. Aşa că, după Sf. Ioan şi după dumnezeiescul Apostol să se cerceteze fiecare dintre noi pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi Potir”.

Așadar, Biserica nu a creat o regulă care să specifice de câte ori are voie să se împărtăşească un credincios, dar a precizat că fiecare se poate împărtăşi de câte ori doreşte numai cu permisiunea duhovnicului său, ce trebuie să-l cerceteze atent la scaunul Sfintei Spovedanii, pentru ca nu cumva acesta, îndrăznind să se apropie de Sfintele Taine, să-şi câştige, în loc de viaţă veşnică, pedeapsă şi moarte veşnică. Astfel, mărturisirea şi pregătirea reprezintă singurele condiţii impuse de către Biserică privind împărtăşirea credincioşilor, căci spunea Sfântul Ioan de Kronstandt: dacă lumea n-ar avea Preacuratul Trup şi Sânge al Domnului, ar fi lipsită de binele de căpetenie, binele vieţii celei adevărate, binele vieţii celei adevărate, n-ar avea decât iluzia vieţii, n-ar avea darul sfinţeniei”.

Concluzionând, aș vedea o ieșire din impas în strădania preoților de a trezi în inimile credincioșilor dorința de a se împărtăși mai des, de a râvni mai mult să se unească cu Hristos prin dumnezeiasca Euharistie. Îndemnul la o împărtășanie deasă fără conștientizarea fiilor și fiicelor duhovnicești asupra importanței Sfintei Euharistii în viața noastră, fără a-i crește duhovnicește ca să-și dorească ei înșiși cât mai des împărtășania, va rămâne un act liturgic exterior, care nu va produce schimbarea mult dorită a întregii lor ființe. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur să ne fie tuturor pilduitoare atunci când dorim să ne împărtășim:

„nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce au inima curată, cei ce au viaţă neprihănită. Cei ce sunt întru acest fel, totdeauna să se apropie; iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată. Pentru ce? Pentru că îşi iau judecată, osândă, muncă şi pedeapsă”.

monahia Teodora Amariei, stareţa mănăstirii Peştera din judeţul Neamţ:

„Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu invesmanteaza inima infranta si smerita…”

[…]

Fericitul Augustin are un aforism folosit din ce în ce mai des: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Cum trebuie înţeles acest îndemn?

monahiateodora_amarieiDacă-L luăm ca model pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vedem că El, ca Dumnezeu adevărat şi ca om adevărat, S-a purtat cu multă delicateţe şi dragoste faţă de făptura Sa. A biciuit viciul, dar nu omul, a mustrat păcatele, dar pe păcătoşi i-a ridicat şi i-a iertat dacă s-au smerit, dacă i-au cerut ajutorul şi iertarea. Doar pe făţarnici i-a mustrat aspru şi fără menajamente. În toate poruncile şi legile dumnezeieşti, se vede clar mila şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, căci toată Legea şi toţi Proorocii se rezumă la porunca dragostei: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceasta este dragostea creştină.

Iată ce spune unul dintre marii isihaşti athoniţi, Gheron Iosif:

Când harul te umbreşte şi suflarea lui Dumnezeu, care este sufletul nostru, se înalţă aprinsă de dragoste, atunci se realizează unirea dumnezeiească. Şi atât de mult se afundă sufletul în Dumnezeu, încât nu se mai cunoaşte şi nu se mai distinge unul de celălalt, ca soarele şi lumina sau ca focul şi fierul înroşit care se unesc cu aevărat”.

Iar Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă:

O, dumnezeiască iubire, unde Îl ţii pe Hristos? Unde Îl ascunzi pe El? De ce L-ai luat pe Mântuitorul lumii şi te-ai depărtat de la noi? Deschide-ne şi nouă nevrednicilor uşa ta cea mică pentru ca şi noi să-l vedem pe Hristos Cel ce a pătimit pentru noi şi să credem că prin milostivirea Lui, nu vom mai muri după ce L-am văzut”.

Avem atâta „nor de mărturii” ale sfinţilor despre această mare virtute pentru că ei au cântat-o, au lăudat-o şi mai ales au practicat-o.

„Să ne rugăm mai mult şi să criticăm mai puţin”

Care este raportul dintre iubire şi dreptate?

Din păcate, omul contemporan este atât de plin de sine, încât nu mai vede frumuseţea din jurul său; el se vede doar pe sine, că este nedreptăţit, că nu este iubit sau ajutat şi nu mai are ochi pentru suferinţele altuia. Foarte puţină lume Îi mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru bune şi pentru rele, cum făcea dreptul Iov. Mereu dorim ca Dumnezeu să ne dea şi cerem multe, dar când vine vorba să ne dăruim lui Dumnezeu trup şi suflet, atunci începem să ne scuzăm şi să aruncăm vina pe societate. Dar de ce nu aruncăm vina şi pe noi înşine, pentru că şi noi facem parte din societatea acestui timp? Nimeni nu are dragoste dacă vedem doar răul celor din jur.

Care sunt mijloacele prin care se poate întări şi înmulţi dragoastea?

Focul dragostei dumnezeieşti se menţine numai şi numai cu rugăciune multă, făcută cu inima şi nu numai cu mintea, făcută cu sinceritate, cu generozitate, cu deschidere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Dacă ne-am ruga mai mult şi am critica mai puţin, atunci vom putea cânta împreună cu marele apostol Pavel cel mai frumos imn de laudă adus acestei măreţe virtuţi:

De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (I Corinteni 13, 1-8).

Marius Iordachioaia: CARTEA ÎNTREBĂRILOR sau REVOLUŢIA CREŞTINĂ ÎN DIRECT

slabanogul„Şi iată, I-au adus un slăbănog…” (MATEI 9, 2)

Cetatea lui Iisus, Biserica de pe pământ, e plină azi de slăbănogi. De o specie paradoxală de slăbănogi: unii care nu mai caută vindecare, ci îşi iubesc boala, care vin la biserică să şi-o cultive, să şi-o îndreptăţească şi chiar să şi-o hrănească. De fapt nici nu o consideră o boală, ci o virtute fundamentală. Se consideră nu paralitici, ci smeriţi. Şi purtarea lor pe targă de-a lungul unei vieţi întregi o socotesc adevărata evlavie. E ca şi cum Evanghelia ne-ar spune, într-o demonică parafrazare, că în cetatea lui Iisus era un paralitic care a fost adus la El ca să primească un pat nou, mai confortabil. La Sfânta Liturghie, pentru mulţi, doar asta se întâmplă: se simt mai bine pe paturile lor.

Boala asta e adusă din lume, din acest ”rai” al duhurilor rele. E duhul cel viclean al confortului, al lenii civilizate. A intrat în biserici şi a renovat nu numai utilităţile, n-a schimbat numai caloriferele, centrala termică şi parchetul, ci şi evlavia credincioşilor. Lupta cea bună a credinţei s-a sfârşit, e pace. Lumea şi Biserica s-au împăcat, au semnat armistiţiul: nu se mai amestecă una în treburile celelalte. Biserica nu mai e Spital duhovnicesc, ci, pentru mulți dintre noi, pensiune turistică. Vin oamenii să se relaxeze… Bisericile noastre nu au fost transformate încă în restaurante, hoteluri şi depozite ca în Occident, ci reţeta distrugerii e alta, mai subtilă: noi, credincioşii, am fost transformaţi, de viaţa noastră „occidentală” (din lume), în clienţi ca de cârciumă, muzeu sau hotel al Bisericii.

Poate unora cuvintele acestea le par şocante ori, cel puţin, exagerate. Atunci cum să socotim cuvintele unor mari duhovnici care spuneau despre creştinismul contemporan că ar trebui reîncreştinat!? Oare ce vrea să însemne asta? Ne va ajuta Evanghelia din duminica a șasea după Rusalii să căpătăm un răspuns. Un răspuns care este vital pentru noi ca şi credincioşi ortodocşi.

Foarte puţini din cei care vin la biserică, vin şi la Iisus. Aşa e şi la cârciumă, muzeu sau hotel: câţi vin acolo pentru cârciumar, ghid sau patronul stabilimentului? Doar cunoştinţele şi prietenii. Restul vin pentru băutură, spectacol şi cazare. Aşa şi cu noi, ”clienţii” Bisericii… Noi nu venim pentru că am auzit chemarea Lui înduioşător de caldă, de familiară. De ce? Pentru că nu am venit din credinţă. Ne motivează alte lucruri, cum ar fi de pildă obişnuinţa sau curiozitatea. De multe ori pentru noi credinţa se reduce la recitarea sacadată a Simbolului (Crezului). Nu e o sete a inimii. Nu ne simţim, lăuntric, nici slabi, nici orfani. De aceea cuvintele lui Hristos, Îndrăzneşte, fiule!, în fapt, nu ne spun nimic, nu au cum să ne atingă. Nu simţim că sunt pentru noi.

În acelaşi mod în care frecventăm Liturghia, frecventăm şi Sfintele Taine. De pildă, Spovedania. Venim să ne mărturisim păcatele. Am auzit că face bine, aşa cum am auzit despre multe alte lucruri. E o achiziţie printre multe altele, unul din medicamentele de pe etajera farmaceutică a vieţii noastre. Face bine la sănătate. Într-o lume obsedată de „starea de bine”, de siluetă și de cure, şi Spovedania a ajuns doar un fel de adjuvant spiritual la terapiile naturiste, o asistenţă religioasă a stării noastre de bine şi de confort. De aceea, din pricina abordării noastre necreștine a Tainei, Spovedania nu deschide calea credinţei. Nu e sfârşitul căii largi a păcatului şi poarta căii celei strâmte a mântuirii, ci e un garaj sufletesc în care se schimbă uleiul şi filtrul maşinii cu care călătorim pe bulevardul larg cât lumea ce duce spre prăpastia morţii veşnice.

Poate că începutul răului acestuia nu e altul decât confuzia între două întrebări: Cine este Iisus Hristos? şi Cine este pentru mine Iisus Hristos? La cea dintâi ştiu să răspundă şi cărţile şi computerul. La cealaltă, însă, numai o inimă de om.

Viaţa veşnică înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa spune El, Cel mai în măsură să o definească. Cu orice altă treabă eşti pe la biserică, ratezi esenţialul. E ca şi cum ai merge la Grădina Botanică să cumperi o pâine. S-ar putea să te întorci încântat şi relaxat de frumuseţea exotică a naturii. Dar pâine nu vei avea. Vei fi tot flămând.

Spovedania şi Postul şi Sfânta Împărtăşanie sunt paşi spre cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu. Am şti cu toţii acest adevăr şi am fi plini de bucurie şi de râvnă în credinţa noastră, ne-am găsi toată desfătarea sufletului în Biserică, dacă credinţa ne-ar fi o relaţie personală cu Tatăl. Când eşti cu adevărat în Hristos, în Biserică, ai o îndrăzneală de fiu spre Tatăl ceresc. Acesta este harul, darul filiaţei pe care ţi l-a dat Iisus, când te-ai făcut una cu El prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie. De aceea singura rugăciune pe care ne-a lăsat-o Iisus este Tatăl nostru. Te-ai unit cu Hristos şi inima ta nu strigă AVVA, adică TĂTICULE? Aceasta e o întrebare esenţială. Altele, poate la fel de importante sunt: Crezi în Hristos dar nu simţi nevoia să te apropii de El şi să-L cunoşti mai bine? Vii la biserică şi pleci tot pe patul confortului şi „binelui” tău lumesc? Ai fost iertat de păcate şi nu te interesează puterea de a te ridica şi umbla?

Dacă Evanghelia îţi este o Carte a Întrebărilor fundamentale te poate învia din morţi. Mintea icoane-ortodoxe-cristo-in-trono-04-1onestă poate deveni, prin Evanghelie, cunoscătoare de Dumnezeu. Evanghelia dă inimii care se deschide cuvintelor sale puterea de care se mirau oamenii din cetatea lui Iisus atunci când Domnul l-a vindecat pe slăbănog: puterea unei dorinţe vii, pătimaşe, de a fi iertat, ridicat şi făcut în stare să umbli în legea lui Hristos, în harul luminos şi dulce al iubirii dumnezeieşti. Şi nu în ultimul rând, puterea de a te uimi de Iisus, la fiecare Liturghie, atunci când preotul citeşte Evanghelia. Căci aceea e singura putere care îţi poate deschide inima şi care sărbătoreşte cu inocenţa unui copil vestea cea bună a mântuirii. O adevărată lectură a Evangheliei este o revoluţie creştină în direct, o suavă invazie a luminii necreate în mintea şi inima noastră, un fir tot mai consistent de apă vie, prin care se întoarce, în noi, Adevărul. E o Revoluţie a Adevărului care izgoneşte minciuna din lăuntrul nostru. Şi odată cu ea şi moartea. Un Adevăr strălucind de iubire, care uneşte, cu razele sale, mintea şi inima.

Evanghelia vindecării slăbănogului din Capernaum ne arată lucrarea mântuitoare a lui Hristos: iertare, ridicare din mocirla păcatului şi puterea de a umbla după rânduiala vieţii veşnice. Mântuirea nu e vindecare de o boală, ci de o viaţă. Dumnezeu ne vindecă de viaţa noastră, dându-ne viaţa Lui. Dacă vom credem în această Evanghelie, atunci harul acestei lucrări ne va invada, pe măsura credinţei noastre, mintea şi inima. Şi nu va micşora doar spaţiul pustietăţii lăuntrice, ci şi pe cel dintre noi şi aproapele.

Dacă Evanghelia nu e, în primul rând, o Carte a Întrebărilor, ci rămâne o carte a răspunsurilor pe care nu le-am cerut, atunci cuvintele lui Dumnezeu nu vor pătrunde în lăuntrul nostru şi nu vor schimba nimic în gândirea şi simţirea noastră. Întrebările sunt rănile inimii, singurele însetate de cuvintele lui Dumnezeu ca de vindecare. „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului” (Evrei 4, 12), adică până la ascunzătoarea lăuntrică a duhurilor fariseilor cârtitori din Evanghelie, care nu s-au scoborât cu vremea în adâncul istoriei, ci în bezna cea mai adâncă din lăuntrul nostru.

De acolo ne vine nefericirea, lipsa de bucurie de a fi creştini. Care e cea mai subtilă formă de hulă… Suntem păcătoşi până în măduva oaselor şi până acolo trebuie să fim iertaţi. Suntem, de asemenea, slăbănogi până în miezul inimii, şi până acolo trebuie să fim vindecaţi. Să ne ajute Dumnezeu ca până acolo să fim pătrunşi de cuvântul Evagheliei! Amin.

N-ar fi prima oară când îmi pun întrebarea ce caută sute de mii de români nevrednici în Biserică. Ce legătură au ei cu Dumnezeirea neprefăcută, nepervertită, în timp, de lăcomia unui număr mereu mai important de preoţi, care şi-au uitat menirea de dascăli, de sfătuitori, de părinţi, de clăditori în conştiinţe a Cuvântului lui Dumnezeu.

Câţi dintre “creştinii de bairam” au deschis, primeniţi la suflet, Biblia?! Câţi au auzit adâncul suferinţei şi al durerii?! Câţi au buchisit Învăţătura? Câţi şi-au spălat tălpile care îi umblă, necurate, prin tina curţilor mănăstireşti, ori ochii cu care închipuie crucea?

Puţini, de vreme ce puhoi de rătăciţi aprind grătare, sfârâie grăsimi de porci peste jarul aprins, dănţuie manele, jucând în picioare mormintele liniştii şi ale sfinţeniei.

Sărbătoarea bisericească, taina, ruga, evlavia ei, scoborârea în tăcere, au fost înlocuite, de la un an la altul, cu inepţia transformării meditaţiei în halimai, în chiot, în abjecţia maţului umflat.

Mare de oameni adastă, în umbra bisericii, izbăvirea. Cei mai vrednici se târăsc pe genunchi, nicula_7b46d5e1d6îşi descărnează coatele, uscându-şi buzele în penitenţă şi înălţarea rugii către Preacurata. Mintea lor, credinţa, puterea din suflet, toate se luptă cu răul, cu boala, cu durerea din trupurile celorlalţi, din casele copiilor, din viscerele lor.

Alături, vieţile jalnice, lepădate de bun simţ, de Dumnezeul pe care îl stâlcesc în vorbe şi înjurături, degustă carnea şi vinul.

După ani de jalnică mărinimie preoţească, în sfârşit, un mirean a fost în stare să pună în rândul ei credinţa. Cristian Soare, prefectul judeţului Argeş, a emis un ordin – cu acordul Arhiepiscopului Argeşului şi Muscelului, IPS Calinic -, conform căruia, “în preajma sărbătorii Adormirea Maicii Domnului va fi interzisă camparea în curtea Mănăstirii Curtea de Argeş”, după ce în ultimii ani, mii de oameni veniţi din toată ţara şi din străinătate la slujba de Sântămaria Mare şi-au petrecut noaptea în curtea mănăstirii, făcând fripturi, dansând şi ascultând muzică.

Sigur, mulţi dintre pelerinii de fast food, evacuaţi  de autorităţi din curtea mănăstirii, dupa slujba de Vecernie, s-au îmbăţoşat, s-au revoltat, au cârtit: “Eu am venit din Spania şi acum suntem daţi afară din curtea mănăstirii. Am făcut atâta drum ca să vin cu familia la Curtea de Argeş, şi uite cum se poartă, ne dau afară din curte şi nu ne lasă acolo peste noapte. E urât ce se întâmplă” a spus unul dintre “credincioşi”.

Un sondaj recent arată că au rămas puţini români departe de Biserică. Nu ne spune însă procentul acelora dintre ei care se bat pe burtă cu Dumnezeu; care vin în Biserică să bea un şpriţ cu Maica Domnului; care disting în fumul grătarului bunăvoinţa Duhului Sfânt; care, în fine, n-au nimic de-a face cu credinţa în Dumnezeu – se îndoapă pe treptele bisericii cu hrana burţilor, niciodată cu aceea a spiritului.

Dumnezeu a făcut să mă nasc astăzi, de Sfânta Maria Mare, în urmă cu ceva ani. O naştere în linişte şi cuminţenie. Mă bucur de lumina limpede a zilei ăsteia liniştit, în înţelegerea spuselor mamei: “Când te-ai născut, clopotele băteau mai tare decât puteai tu să ţipi”.

Nici vorbă, atunci, de manele, chiote şi bairam.

De curând a apărut, cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Părintelui Patriarh Daniel, o nouă ediţie a Molitfelnicului, acea carte de cult ce cuprinde rânduiala săvârşirii Sfintelor Taine – cum sunt Botezul sau Cununia, a ierurgiilor – cum sunt înmormântările şi sfinţirea apei, a altor slujbe şi rugăciuni necesare pentru ca să se poată sfinţi întreaga viaţă a omului, inclusiv cele cu care el interacţionează, într-un fel sau altul. Deşi nu am reuşit să o parcurg decât punctual (are 828 de pagini), se poate lesne sesiza o îmbunătăţire faţă de ediţiile anterioare. Mai întâi, se poate observa că au fost îndreptate unele greşeli, dintre care unele extrem de grave. Spre exemplu, la rugăciunea numită în limbaj popular şi “dezlegarea mare”, apărea până acum: “ori la rugăciune şi la cântare stând, mintea lor s-a abătut la alte (subl. m.) viclenii şi deşertăciuni lumeşti”. Firesc, acel “alte” a fost înlăturat. Sau, la rânduiala îmbisericirii pruncului (la 40 de zile), se face acum moliftelnicprecizarea că ea se săvârşeşte “indiferent dacă pruncul este sau nu botezat”. Până acum se mergea pe ideea că îmbisericirea se face doar după botez, chiar dacă botezul se săvârşea, spre exemplu, la trei luni de la naşterea copilului. E un prim pas spre a îndrepta această rânduială, unele voci autorizate în materie de teologie liturgică susţinând chiar că îmbisericirea se face doar înainte de botez (precum la catehumenii de odinioară), fiind o anomalie a îmbiserici pe cineva care este deja în Biserică, fiind botezat, miruns şi chiar împărtăşit!

Suplimentar faţă de ediţiile anterioare, apar o serie de rugăciuni care vin în întâmpinarea unor nevoi reale ale credincioşilor, sesizându-se, din acest punct de vedere, o mai firească adecvare a acestora la contextul vieţii de azi. Spre exemplu, avem, în noua ediţia a Molitfelnicului, rugăciuni la binecuvântarea unui monument, la încheierea anului şcolar, la începerea unei lucrări de folos obştesc (sau a unei lucrări particulare), la binecuvântarea stupilor, la deschiderea unei reuniuni sau la deschiderea unei tabere pentru tineri creştini. Între aceste “noutăţi” se numără şi rugăciunea pentru binecuvântarea unui vehicul, care a făcut oarecare vâlvă în presa noastră. Dar reacţiile nu au fost de genul: “Ce bine că s-a gândit Biserica să vină cu o rugăciune specială pentru mijlocul de transport cel mai răspândit, evitând a mai adapta acea rugăciune de binecuvântare a corabiei/ luntrei!”. Nu, dimpotrivă, s-au găsit să critice introducerea acestei rugăciuni pe motiv că ar fi fost “inventată” din raţiuni financiare, ca “să mai facă popii un ban”. Puţini s-au sinchisit a consemna că binecuvântarea maşinii nu este o noutate, doar că acum există o rânduială specială pentru asta.

Din răutate, din neştiinţă sau doar din dorinţa de a manipula opinia publică, se insistă, în continuare, pe ideea că tot ceea ce face Biserica are o conotaţie comercială. Fie că Biserica solicită sprijin financiar, fie că se implică spre a-şi asigura, din activităţi economice, veniturile cu care să-şi susţină activitatea specifică, fie că Biserica s-a retras (de nevoie) în “ghetoul liturgic”, fie că are deschidere spre activităţile sociale, culturale sau din învăţământ, fie că insistă pe nealterarea învăţăturilor de credinţă bimilenare, fie că îşi adaptează limbajul şi discursul la realităţile lumii contemporane, Biserica este taxată şi blamată de cei ce sunt “critici de serviciu”. Pe de altă parte, este foarte adevărat că puţini dintre cei aflaţi în afara Bisericii înţeleg când şi cum este posibil ceva nou în Biserică. Prilej, pentru mine, spre a relua o serie de gânduri exprimate, de-a lungul anilor, pe temacreativităţii în Ortodoxie.

În genere, în spaţiul secular (adică din afara Bisericii), se vehiculează idei care creionează o anumită “înţepenire” a Ortodoxiei. Săgeţile îndreptate asupra celor care mărturisesc dreapta credinţă sunt muiate în cerneala otrăvită a unor afirmaţii de genul: “în Ortodoxie alţii au gândit pentru tine, iar tu trebuie să accepţi dogme stabilite cu sute de ani în urmă”; “în Ortodoxie te rogi după rugăciuni scrise de alţii cu mult înainte de a te fi născut tu (de autori cum ar fi Sfântul Vasile cel Mare)”; “în Ortodoxie slujbele sunt stabilite deja demult şi nu mai poţi aduce nici o contribuţie”... În fine, în Ortodoxie, în general, totul este deja făcut, gândit, scris, drept pentru care credincioşii sunt un soi de soldăţei care execută “ordine” primite cu mult înainte ca ei să se fi născut.

Cu alte cuvinte, se pune întrebarea: este ortodoxul o persoană care are posibilitatea de a se manifesta în mod creator în cadrul credinţei sale sau este doar o simplă curea de transmisie a Tradiţiei de-a lungul veacurilor? Şi ortodocşii au, ca toţi oamenii, anumite talente de ordin artistic, literar, arhitectural etc. Au ei şansa de a le folosi în Ortodoxie sau spaţiul secular este singurul în care se pot manifesta?

Dincolo de prejudecăţi

În primul rând, e bine să precizăm că până şi limbajul Sfintei Scripturi (al cărei conţinut, revelat fiind, nu poate fi schimbat niciodată!) este în continuă adaptare. Există numeroase versiuni ale Vechiului şi Noului Testament care au fost, la vremea lor, diortosite – adică îngrijite de teologi cu solide cunoştinţe filologice, limba Scripturii îmbrăcând de fiecare dată haina veacului respectiv. În slujbele ortodoxe s-a petrecut acelaşi lucru: textul nu a fost schimbat în esenţa lui, dar a fost în permanenţă adaptat, existând, spre exemplu, numeroase versiuni succesive ale Liturghierului… Bun, se va spune, până aici nimic nou, în sensul că dacă se poate aduce o contribuţie, ea este legată de un conţinut existent, care trebuie în permanenţă adaptat. Ceea ce am vrut să scot în evidenţă, prin exemplele de mai sus, este că până şi în cult sau în cazul textelor scripturistice este nu posibil, ci chiar necesar un aport creator al fiecărei generaţii pentru ca textul să fie pe înţelesul tuturor.

Dar sunt şi nenumărate situaţii în care se poate crea “de la zero”. În cult sunt acatiste şi slujbe ale unor sfinţi care sunt scrise pornind de la “coala albă” (a se vedea cazul sfinţilor români canonizaţi după 1990), creaţii care presupun nu doar stăpânirea limbajului teologic, ci şi talent poetic. Aici putem aminti şi numeroasele rugăciuni scrise pentru situaţii care nu existau acum câteva secole (deja amintitele rugăciuni pentru cei ce călătoresc cu maşina fiind completate de cele pentru binecuvântarea călătoriilor cu avionul sau, ca să schimbăm registrul, de rugăciuni pentru anumite momente, cum sunt cele dedicate zilei internaţionale a copilului).

Tot de creativitate se poate vorbi şi în cazul picturii şi arhitecturii bisericeşti. Există un stil ortodox de a ridica biserici, dar rareori vei întâlni două care să semene perfect, până la amănunt, între ele. Monotonia şi repetiţia nu-şi au locul aici, creativitatea arhitecţilor, a meşterilor, a preoţilor care coordonează lucrările de ridicare a unui lăcaş de cult rodind deseori în adevărate bijuterii ale artei sacre. În pictură se întâmplă acelaşi lucru ca în arhitectură: chiar dacă erminia îi indică iconarului cum trebuie zugrăvite anumite scene sau anumiţi sfinţi, nu vei găsi picturi “trase la indigo”. Creaţiile lor sunt diferite, au şi o notă personală, după cum diferite sunt şi talentul sau viaţa duhovnicească a fiecăruia.

S-a mai spus că, în Ortodoxie, toate învăţăturile sunt deja gândite de către alţii, dogmele fiind stabilite cu sute de ani în urmă. Atunci cum se face că a fost nevoie ca Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) să mai scrie o Teologie Dogmatică Ortodoxă, de vreme ce exista, spre exemplu, Dogmatica unui mare sfânt cum este Ioan Damaschinul (645-749)? Ba, mai mult, Părintele Stăniloae are şi o contribuţie personală prin aprofundarea gândirii Sfinţilor Părinţi, îmbogăţind gândirea teologică ortodoxă (lucru recunoscut şi de ortodocşii greci, sârbi etc.).

Şi exemplele pot continua pe multe pagini. Ortodoxia întâlneşte, de-a lungul veacurilor, atâtea provocări încât nici o generaţie nu se poate considera “liniştită”, hrănindu-se dintr-o moştenire la care să nu aibă nimic de adăugat. Primim în Ortodoxie o zestre spirituală şi materială pe care avem şi dreptul, şi datoria de a o spori. Moştenirea nu e o povară, ci un dat, un cadru care îţi oferă toate condiţiile pentru a creşte duhovniceşte, pentru a te apropia de Dumnezeu. A avea pretenţia să o iei de la zero cu fiecare generaţie e ca şi cum fiecare familie nou întemeiată ar pleca în mijlocul naturii pentru a redescoperi, prin efort propriu, civilizaţia. Ar fi o atitudine şi păgubitoare şi (cu adevărat) retrogradă.

Concluzia e, pentru unii, oarecum paradoxală: Ortodoxia nu numai că e conservatoare, fiind bine ancorată în trecut şi moştenind bunuri transmise din generaţie în generaţie, dar e şi într-o permanentă căutare a adecvării, fiind şi confesiunea care în permanenţă adaugă ceva nou. Dar, pentru a sesiza corect acest specific al Ortodoxiei, trebuie mai întâi să te scuturi de prejudecăţi şi de spiritul acestui veac, care este tentat să anuleze tot ce înseamnă tradiţie, având pretenţia că numai înlăturând orice temelie turnată anterior de înaintaşi poţi construi ceva cu adevărat “modern”. Or adevărata înţelepciune este să ştii să păstrezi şi să adaugi, să îmbogăţeşti mereu patrimoniul moştenit, de orice natură ar fi el, cultural, spiritual, edilitar etc.

slujba-de-sfintire-a-masinii

Legaturi:


Categorii

Arhimandritul Mihail Daniliuc, Articolele saptamanii, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Parintele Constantin Sturzu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

29 Commentarii la ““CREDINCIOSII” FAST-FOOD. Crestinismul lumesc, “relaxant” si turistic: VENIM LA BISERICA SA NE INDREPTATIM SI HRANIM BOALA/ Dragostea si ochiul rau

  1. Trupescul si grosolania au patruns atat de mult in noi, s-au inchegat atat de tare, incat au ajuns si in curtea bisericii, ba chiar si la Potir. Credinta e doar un paravan al nesimtirii, o superstitie ieftina: vin si la biserica sa nu ma traznesti.
    Dar articolul despre Impartasanie imi pare ca are un neajuns. Nu ca ar fi rau scris, ci disputele mentionate chiar de autor au trecut de necesitatea “pregatirii” dinainte de impartasire. Problema pe care o vad este ca Impartasania poate deveni un zaharel in loc de Taina. Imboldirea cu Sfintele Taine pentru a stimula pocainta induce o pocainta negustoreasca, nu dezinteresata, exterioara si nesincera, neduhovniceasca. Este o duhovnicie de fatada faptul de a te lasa de pacate ca sa te impartasesti. Le lasi doar pana la Potir, dar nu din inima, nu prin despatimire.
    La noi, in Romania, a existat intotdeauna o traditie buna, macar in manastiri, de a constientiza pe oameni sa accepte ca nu e bine sa se impartaseasca cu nevrednicie. Pe cand acum, mai ales din Grecia, dar si din practicile marginale de la noi, se incearca justificarea impartasirii dese cu cerinte minimale. Tocmai acest zor la impartasire este periculos si dubios.
    Nu doar pregatirea temeinica si autentica este necesara, ci si rabdarea si smerenia. O pocainta grabita va da lastari fara radacini din pamant nearat, pietros. Seamana foarte bine cu mancatul micilor in curtea manastirii, dar la un alt nivel, care perverteste nu cuviinta exterioara, ci viata duhovniceasca, luminarea mintii si curatia duhului, impartasirea nemincinoasa de Duhul.

  2. Frumoase textele alese, iar cel al lui Marius Iordăchioaia e chiar foarte adânc! Doar ţin să subliniez şi eu cât de important e preotul duhovnic şi râvna lui de a-l trezi pe credincios, de a-i arăta un alt mod de gândire, de acţiune, de înţelegere a lumii. Şi cât de mult îl poate duce spre formalism o viaţă duhovnicească superficială a preotului. Pe de altă parte, e adevărat, oricât de trăitor şi de înţelept ar fi duhovnicul, dacă omul nu vrea să iasă din obiceiurile sale, nu poate fi obligat…

  3. Foarte folositor…cine este Marius Iordăchioaia ? A inteles smecheriile lui Azazel…

  4. Sau venim la Domnul Iisus ca la un tonomat al dorintelor noastre fie ele si confortul spiritual (sa-l citez pe un parinte astazi la predica). Nimeni nu mai vrea astazi sa-L urmeze pe Golgota, pana la cruce….

  5. Este total gresit sa pui problema impartasirii la o anumita perioada, chiar si in viata unui singur credincios, pocainta fierbinte oscileaza uneori si se preschimba in cadere, deci nu are rost ca cineva sa se gandeasca ” eu trebuie sa ma impartasesc odata la atatea zile sau luni “. Este din start gresit pusa problema. Fiecare crestin trebuie sa caute sa se impartaseasca cat mai des, dar cu pregatirea necesara, cu pocainta adevarata si lasarea oricarui pacat, mai ales cele de moarte care inseamna oprire de la cele sfinte.
    ” Dintre cei prezenţi la Liturghie, participau la Cina Domnului numai cei deosebit de râvnitori, în timp ce ceilalţi, destul de numeroşi, se abţineau din motive de evlavie. ” A gandi astfel, ca din motive de evlavie nu te impartasesti, este un nonsens, caci cei care nu se impartasesc nu fac altceva decat ca insulta pe Dumnezeu, insulta jertfa lui pe Cruce, chiar si daca participa la dumnezeiasca Liturghie. Spunea sf Ioan gura de aur, ca cei care participa la liturghie dar nu se impartasesc se aseamana cu cei care se aseaza la masa unui imparat si sunt invitati sa manance, dar nu se ating de mancare, dispretuind invitatia imparatului. Adica vii la masa dar nu mananci. De ce ? Pentru ca nu iti place mancarea ? Pentru ca ai mancat acasa si acuma esti satul ? Asta inseamna jignire, insulta. In cazul liturghiei este si mai grav, caci refuzam nu o mancare trecatoare, pamanteasca, ci pe Insusi Dumnezeu. Deci nu exista ” nu ma duc la impartasanie din motiv de evlavie “, decat afara de cazul ca nu sunt vrednic din cauza pacatelor de moarte in care am cazut, si in consecinta sunt oprit.
    Inca o remarca : cei din vremea apostolilor nu se impartaseau duminica, pentru ca numai atunci era sarbatoare si liturghie, ci se impartaseau zilnic. Asa scrie in Faptele sf Apostoli.
    ” Imboldirea cu Sfintele Taine pentru a stimula pocainta induce o pocainta negustoreasca, nu dezinteresata, exterioara si nesincera, neduhovniceasca. Este o duhovnicie de fatada faptul de a te lasa de pacate ca sa te impartasesti. ” Imi pare rau sa va contrazic, dar scopul lasarii pacatelor este tocmai unirea cu Dumnezeu care se face numai prin sf Impartasanie. Deci aici ati spus exact ce nu trebuia sa spuneti ( sau ati rut sa spuneti altceva dar nu v-ati exprimat tocmai explicit si corect ). Daca omul se lasa cu adevarat de pacate, cum de trageti concluzia ca nu se despatimeste. Aici eu pot vedea mandria unor preoti, care considera ca, chiar daca exista si simpli credinciosi care se lasa de pacate si se fac prin asta vrednici de impartasire deasa ca si preotii, totusi ” ei tot sunt mai mici decat preotii si deci nevrednici de impartasire deasa, pentru ca oricum ar fi, chiar daca se lasa de pacate totusi la mireni nu poate fi vorba despre o despatimire adevarata ci doar de fatada, chipurile ca se impartaseasca mai des ” ! Este un nonsens. Caci daca se lasa de pacate atunci sunt vrednici, si faptul ca se lasa pentru a se uni cu Dumnezeu este chiar cel mai inalt scop dintre toate scopurile care pot exista. Imi pare rau ca folosesc cuvinte cam aspre si directe, insa eu pot vedea in asta o mandrie a preotului ” ca el oricum ar fi tot este mai presus de mirenii pana acolo incat trebuie cu orice chip sa se impartaseasca mai des “. Preotul este in realitate mai mare doar in rang, nu si in cat de des se poate impartasi. Am intalnit preoti care chiar pe fata iti spun ca ” eu sunt preot si merit sa ma impartasesc mai des decat un mirean “. Sunt in dezacord cu asa ceva.
    Daca cineva se lasa de pacate ca se impartaseasca mai des, fara a constientiza ca prin asta se uneste cu Dumnezeu, atunci intr-adevar ar fi o problema, caci nu ar fi cu credinta. Insa eu zic ca un credincios care se lasa de pacate, in general, are si credinta ca in sf Impartasanie este Insusi Dumnezeu. Sfintii nu au pus problema ca cineva care se lasa de pacate si vrea sa se impartaseasca mai des, sa nu aiba voie, caci daca este cu credinta ca se uneste cu Dumnezeu atunci e foarte bine. E cel mai bine. Si nu cred ca exista smerenie in afara pocaintei si a impartasirii cat de dese posibil. O altfel de smerenie este o falsa smerenie, fara harul lui Dumnezeu.
    Societatea insa face presiuni asupra noastra ca smerenia sa o intelegem in sens lumesc, adica cum spunea si un parinte sfant roman ( nu mai dau numele sa nu fiu interpretat gresit 🙂 ), la noi este o inflatie de smerenie, dar care nu este smerenie in fata lui Dumnezeu ci in fata lumii.
    Pe de alta parte insa, poate ca unii se lasa de pacate pana la Potir, ca sa se impartaseasca des, si apoi se apuca voit iar de pacate. Asta intr-adevar nu este pocainta reala. Poate asta ati vrut sa spuneti mai sus. Nu trebuie sa existe niciodata duplicitate de genul acesta ” acuma o perioada ma pocaiesc si ma impartasesc mai des, iar mai apoi o sa pacatuiesc iar si o sa fac o pauza cu impartasirea, dupa care o sa fac canonul si dupa aia o sa urmeze iar o perioada de impartasire deasa “. Cine gandeste asa si-a taiat craca de sub picioare, caci face pacat impotriva Duhului Sfant, si prin asta nu este vrednic a se impartasi niciodata, pana nu se va lasa de acest pacat grav inclusiv. Deci a planifica astfel perioade viitoare de impartasire deasa altrnativ cu perioade de pacatuire urmate de canon si apoi iar impartasire deasa, este o duplicitate pacat impotriva Duhului sfant, care are drept consiecinta oprirea de la sf Impartasanie.

  6. @Emanuel
    “Unirea cu Dumnezeu se face numai prin sf Impartasanie”. In veacul viitor tot prin Impartasanie se va face unirea cu Dumnezeu? Eu ma indoiesc; mai bine zis, cu siguranta nu va fi asa. Deci ce este unirea cu Dumnezeu? Ceata totala. De aici vad eu divergenta. Vorbim paralel.
    Dupa cum pomeneam mai sus, astfel se perverteste conceptia despre luminarea mintii, se confunda harul, se ajunge la o pace a constiintei amagitoare. Sfintele Taine sunt o tema de sfintenie, nu de abordare in termeni de des sau rar. Cresterea duhovniceasca este sinuoasa si greu de cuantificat. Dar usuratatea spre pacate mai mici este un semn al robiei launtrice si e bine sa fie sanctionata printr-o impartasire mai rara tocmai pt constientizare si smerenie. Cine este foc, acela arde mereu, primeste si doreste mereu dupa lumina. Dar cine e inca vreasc mai are de lucrat. Altfel cade in indrazneala semeata si nesimtirea pacatelor proprii. Nici sfintii nu au toti aceeasi slava, darmite cei inca rosi de molia patimilor.
    Cu iertare si mai multa atentie!

  7. Completare: am raspuns doar partial la provocare. Mai sunt si alte lucruri. Dintre care: in vremea apostolica se adunau la Liturghie duminica (asa scrie in Faptele Apostolilor). Si nu polemica este importanta, ci conceptia sanatoasa. Daca te raportezi mai bine decat altii (chiar si preoti) si esti mai bine documentat decat ei nu inseamna ca ai dreptate in toate. Si nici ca poti cataloga pe toti dupa greselile unora.

  8. Daca ar trebui sa se impartaseasca numai cei care “se lasa de pacate”, cred ca nici unii preoti sau ierarhi nu ar mai putea sa se impartaseasca, dara-mi-te mirenii…
    Fiecare duhovnic isi cunoaste fii duhovnicesti, stie ce le este de folos sau nu, stie unde sunt pe “scara” si ii desleaga sau nu la Impartasanie deasa sau rara.
    Cred ca acest subiect este atat de delicat si de particular, de la caz la caz, incat discutarea lui publica il minimalizeaza si este tributara unor frustrari sau orgolii personale…

  9. Impartasirea cu Sfintele Taine este un lucru mare si trebuie facut cu foarte mare grija.

    “Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.
    Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!
    Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.
    Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorât pe vrăjmaşul Domnului.

    (Viata Sfantului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului)

    “Mult mai concret, canoanele, care au fost instituite începând de la Apostoli, prevăd oprirea de la împărtăşire pe diferite perioade de timp a celor ce au păcătuit. Ele sunt normative pentru toţi duhovnicii. Logica lor este incontestabilă: păcatul depărtează de Împărtăşanie şi se tămăduieşte prin pocăinţă şi primirea unui canon.
    Nu toleranţa vindecă, ci, dimpotrivă, asprimea faţă de greşeală. În acest sens este elocvent şi îndemnul Sfinţilor Părinţi adresat preoţilor de a nu împărtăşi pe cei ce au păcate învederate, chiar de-ar fi vorba de împăraţi. Bunăoară Sf. Vasile cel Mare poruncea preoţilor:

    „Vezi să nu cazi de frica oamenilor! Nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici! Nu te teme în acel ceas de careva din cei slăviţi ai pământului, nici de cel ce poartă coroană! Celor care sunt vrednici de dumnezeiasca Împărtăşanie să le-o dai în dar, precum şi tu însuţi ai primit-o!”.

    Deci există o rigoare de netrecut în privinţa împărtăşirii, o cernere, nu o îndemnare neîntemeiată.”

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/12/21/taina-sfintei-impartasanii/

    Parintele Arsenie Boca spunea ca, cei ce se apropie de impartasanie cu nevrednicie, comit un pacat, iar acea impartasire le va fi lor spre cadere si nu spre inaltare.

  10. Deci ca sa clarific : cine crede ca daca se impartaseste rar are smerenie mai multa, sau ca face asta pentru smerenie, greseste, caci smerenia nu este pur si simplu intristarea, sau invinuirea de sine, sau autocritica. Asta este smerenia incepatorului, si exista trei trepte : curatre, luminare, desavarsire. La incepator smerenia apare ca o intristare, la cel luminat smerenia apare ca o asteptare a unei rasplati, iar la cel desavarsit, smerenia apare ca o dreapta socoteala in toate gandurile, cuvintele si faptele. Dreapta socoteala nu dupa socoteala proprie, ci dupa socoteala sfintilor, si in primul rand a canoanelor, dar si mai presus de nivelul canoanelor. Caci a respecta doar canoele nu inseamna desavarsire.
    Insa incepatorul confunda smerenia de multe ori cu deznadejdea, cu intristarea exagerata. Atunci incepatorului poate sa i se para ca impartasirea rara poate duce la smerenie, insa este fals. Impartasirea rara este prin ea insasi mandrie, sau definitia mandriei. Adica doreste cineva indumnezeire fara Dumnezeu, indumnezeire dupa mintea proprie. Sunt multi cei care cred ca prin impartasire rara au dreapta socoteala, si acumuleaza smerenie, dar e gresit. Smerenia este impartasirea zilnica cu vrednicie, si prima conditie este respectarea canoanelor, dar si pocainta de gandurile rele care nu sunt pacate de moarte.
    Cel de pe treapta luminarii confunda smerenia cu entuziamsul, cu bucuria, insa si el greseste de multe ori. Caci abia cel desavarsit stie ca si in intristare si in bucurie trebuie sa fie o dreapta socoteala si o masura la orice gand si lucru.
    Deci putem confunda smerenia cu intristare de pacate dar si cu bucuria duhovniceasca, dar nu este nici una, ci amandoua fac parte din smerenie, fiecare cu masura ei. Si daca prelungim in mod exagerat intristarea pentru pacate, asa zisa pocainta, pacatuim, se numeste deznadejde. Deznadejdea poate ajunge si la cote de pacat de moarte, deci sa devina opritoare de la impartasire. Iar a spune ca ma impartasesc rar ca sa acumulez smerenie este de fapt o deznadejde. Smerenia spune altfel : sa ma pocaiesc ca sa devin vrednic de impartasire cat mai deasa. Nu la asta ne indeamna toti sfintii ? Impartasirea rara nu poate aduce smerenie, decat in cazul in care nu ma pot impartasi pentru ca am o mare mandrie, ajunsa la nivel de pacat de moarte. Atunci este smerenie sa nu ma impartasesc, insa nici atunci nu pot spune ca ma impartasesc rar, ci doar ca nu ma pot impartasi pana nu ma las de mandria mare in care sunt.

  11. @Emanuel:

    Fa-ti mila cu parintele si cu noi toti si scrie si tu omeneste. 🙂 Adica mai scurt si mai la obiect.

  12. Da, in sfarsit aduce cineva in discutie si Sfintele Canoane caci, pana la urma, la ele ar trebui sa ne raportam macar pt. a ne da seama cat de cazuti am suntem, daca nu suntem in stare chiar sa le si urmam.

    Spre exemplu:

    Acela care ar ocărî, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei si lepădat de la Biserică ca unul ce s-a îndepărtat de Sfânta Treime si la un loc cu Iuda va fi partea lui si 2 ani să nu se împărtăsească, chiar de l-ar lerta preotul, căci zice Scriptura: “Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbesti de rău”.

    Deci …

  13. @Emanuel
    Totul mi se pare halucinant din ce ai scris. Nu ştiu unde ai citit sau de unde stii chestiile alea, dar… foarte alambicate. Cam strengaresti si psihologice. Si o graba nejustificata: “sa ma pocaiesc ca sa devin vrednic de impartasire cat mai deasa”. Cum poti sa te smeresti cu gândul la cat mai mult? Eu stiu altfel: “ales-am a fi lepadat in casa lui Dumnezeu mai degraba decat a locui in locasurile pacatosilor”(Ps. 83,11).
    Este o pilda in Pateric foarte interesanta pe care o redau din amintire. A venit un oarecare Parinte la Avva Pimen (parca) si a vrut sa vorbeasc cu el despre ingeri si alte lucruri inalte. Iar Avva n-a deschis gura. A iesit intristat si ucenicii l-au intrebat ce a vorbit. Atunci i-au zis sa-l intrebe de patimi, nu de ingeri. Si Avva a vorbit bucuros cu el. Sa constientizam ca suntem plini de patimi si fara bataie ne umfla mereu mandria. Chiar daca ni se pare ca suntem tot mai smeriti prin impartasire cat mai deasa.
    Noi vorbim de pacate mici, dar s-ar putea sa fie foarte mari si greu de curatat, adanci. Poate chiar multe vadite. Si atunci… ?
    Da, pentru cei desavarsiti, cu pacate nesemnificative (daca stim ce e aia…), este buna Impartasania deasa, cu lacrimi si umilinta.

  14. @ Admin, o sa incerc ( dar nu o sa reusesc ), dar daca tot m-am chinuit sa scriu comentariul de mai sus aveti si voi mila de mine si publicati-l ( insist, daca nu o sa ma apuc sa scriu toata cartea sf Nicodim ca sa vedeti ca problema necesita mai multe lamuriri decat am scris eu 🙂 – am glumit ). Si nu degeaba le-am scris, ca problema este mai complicata decat pare, si sunt multe nelamuriri.

    @ Lucian, ti se pare ca pentru faptul ca am aparat impartasirea deasa ma incadrez la barfirea preotilor ? Iti recomand si tie si oricui sa citeasca cartea sf Nicodim Aghioritul. Acolo veti gasi cam tot ce am scris eu plus multe alte argumente si clarificari despre imapartasirea deasa. Argumente necesare, pentru toate interpretarile gresite care ne fac sa intelegem smerenia si evlavia in mod gresit. In cartea respectiva poate sunt folosite cuvinte si mai aspre, daca eu am fost aspru, insa nu cred ca am fost. Este o carte de zeci de pagini, nu mi se pare ca eu am scris mult, caci tema asta necesita multe clarificari, dar in primul rand si multa bunavointa ( bunavointa de a intelege invatatura sfintilor parinti nu altceva ), altfel nu are rost sa discutam. Deci recomand foarte cartea respectiva, ca este cel mai complet studiu al problemei ( ba inca nici cartea respectiva nu trateaza absolut toate probleme legate de impartasire, dar e suficient de explicita ).

    @ Parinte, ” Da, pentru cei desavarsiti, cu pacate nesemnificative (daca stim ce e aia…), este buna Impartasania deasa, cu lacrimi si umilinta. ” … Asta am zis si eu ( ei au pacate nesemnificative din punctul de vedere al celor cu pacate mari, nu din punctul lor de vedere ). Iar cand vorbim despre impartasire zilnica, nu vorbim despre ingeri si vedenii, parinte, ci despre o necesitate pamanteasca in lupta cu patimile. Nu poti birui patimile fara sfintele Taine, si in primul rand sf Spovedanie si sf Impartasanie.

    Dar daca te gandesti cum ati spus dumneavoastra ” Chiar daca ni se pare ca suntem tot mai smeriti prin impartasire cat mai deasa. ” – in sensul ca ai ajuns la o mare smerenie, atunci intr-adevar ai mandrie ca esti cineva prin impartasirea zilnica, insa in realitate nu este un lucru atat de ceresc pe cat pare, sau dovada de sfintenie. Deloc. Nu trebuie sa stam sa ne gandim mereu ca sutem mai smeriti si mai sfinti cu cat ne impartasim mai des, ci trebuie sa ne impartasim des in mod firesc, fara a ne gandi ca facem ceva impresionant, sau special, sau lucru mare. O faci in mod firesc si simplu fara a te gandi la masurile tale. Te gandesti ca asta iti este de folos in lupta cu patimile. In fond asta e traditia crestina, si datoria noastra.

    « Eu stiu altfel: “ales-am a fi lepadat in casa lui Dumnezeu mai degraba decat a locui in locasurile pacatosilor” ». Asta se interpreteaza altfel : nu sunt lepadat in casa lui Dumnezeu prin faptul ca ma impartasesc rar, ci prin faptul ca ma simt eu ultimul dintre toti, in ciuda faptului ca ma impartasesc zilnic. Adica nu judec. E chiar foarte simplu : eu cand ma impartasesc mai des, ma simt mai dedesuptul tuturor, asta e efectul Impartasaniei asupra mea de fiecare data. Asta este interpretarea corecta. Caci daca o luam dupa logica care ati folosit-o dumneavoastra, atunci pot spune si asa : aleg sa fiu ultimul din biserica, adica un lepadat, facand pacate mari. In fond, daca tot ma opresc eu singur de la impartasirea deasa, hai sa fac si niste pacate de moarte ca sa am si o logica in demersul pe care il fac, hai sa facem niste hotii, niste barfiri, niste malahii sau onanii, chestii din astea ( de exemplu daca tot am ales sa ma impartasesc peste doua luni, hai sa fac intre timp un pacat care sa aiba canon de oprire doua luni, o onanie ceva, si tin post 40 de zile ). Totul ca sa fim lepadati. Caci a te opri de la impartasanie fara sa ai pacat opritor, este pacat de moarte ( te afurisesti singur, caci oprirea de la impartasire nu este altceva decat afurisanie – deci esti lepadat in casa lui Dumnezeu in sensul ca esti afurisit, Doamne fereste ). O spune asta sf Nicodim in cartea care v-am recomandat-o, se numeste aversiune de impartasanie. Este pacat chiar de moarte. Deci in duhul asta, ca aleg sa fiu lepadat in biserica prin a face pacate de moarte, hai sa facem orice pacat de moarte ca sa ma smeresc, sa fiu lepadat. Asta este o erezie care a fost anatemizata de biserica in secolele trecute. Caci era un calugar din Rusia care facea astfel, se smerea prin pacate de moarte, intentionat facute. Si nu este smerenie, ci inselare, caugarul respectiv a sfarsit prin anatemizare, caci raspandea o erezie.
    ” Cum poti sa te smeresti cu gândul la cat mai mult? “. Da, te smeresti. Caci nu vorbim de mai multi bani, sau mancare, sa adun averi. Ci vorbim de harul lui Dumnezeu, care trebuie sa fie cat mai mult ( trebuie, dar tu nu te gandesti ca ai ajuns la o masura mare ). Cu cat mai mult e cu atata e mai multa si smerenia ( dar totusi inca mica ). Dar nu te gandesti ca prin impartasirea zilnica ai ajuns la o mare smerenie, la mult har, sau ca asta se cunvine la cei desavarsiti, ci gandesti ca asta nu e nici inceputul ( asa cum sf Sisoe spunea la moarte cand avea vedenii ca nu a ajuns inca la inceputul pocaintei ). Nu gandesti ca tu aduni mult har si nu stiu ce, ca asta e mandrie. Te gandesti odata ca asa ajungi sa rezisti mai bine la patimi si e suficient, nu stai tot timpul sa reflectezi ca ai ajuns la nu stiu ce masuri, nu stai deloc ( sa zici de exemplu saptamana asta am reusit sa ma impartasesc zilnic, e lucru mare, am ajuns departe ). Realitate e alta : cine se impartaseste zilnic, nu a pus inca inceput bun pocaintei. Nu inca, caci nu e de ajuns sa fii smerit in fata sf Potir, ci sa fii smerit in fiecare moment al zilei, si nu doar smerit ci desavarsit in toate. Sunt masuri mult mai mari decat impartasirea zilnica.
    Practic eu cand ma impartasesc rar, ajung sa judec pe toti tot mai tare, si cand ma spovedesc si ma impartasesc, de fiecare data ma simt mai dedesuptul tuturor, si nu mai judec. Si daca ma impartasesc des, am starea asta mai des. Asta e bine, nu e rau. Cu cat ma impartasesc mai rar cu atat cad mai tare in pacate.

  15. Ce-or fi alea pacate mici ? … Ma indoiesc ca exista asa ceva.

  16. Smerenia este impartasirea zilnica cu vrednicie, si prima conditie este respectarea canoanelor, dar si pocainta de gandurile rele care nu sunt pacate de moarte.

    Smerenia spune altfel : sa ma pocaiesc ca sa devin vrednic de impartasire cat mai deasa.

    Nu ma pricep dar cred ca smerenia, daca e sa spuna ceva, spune “nevrednic sunt, Doamne, fa-ma vrednic“. Sa cred ca, din pricina a ceea ce am facut eu, sunt vrednic, ma tem ca e o inselare.

    Citisem pe undeva un cuvant frumos despre impartasanie, cuvant al lui Kallistos Ware, poate stie cineva sa il reproduca pentru ca nu reusesc sa imi aduc aminte unde l-am citit si n-as vrea sa incerc o rememorare personala (posibil sa fi fost in ceva articol, aici, pe site, sau intr-una din cartile pe care le-am rasfoit recent – poate in Puterea duhovniceasca a desnadejdii? Nu mai stiu…).

    Posibil totusi sa intelegem fiecare altceva cu privire la sensul cuvantului vrednic/nevrednic, in context.

    Altfel, nu trebuie neglijata persoana in relatia cu duhovnicul si cu Dumnezeu. Si nici nu cred ca trebuie oarecum separata Taina Impartasaniei de restul vietii persoanei respective. Ar fi mai multe de zis dar e tarziu si eu nu ma prea pricep.

    „Nu trebuie să nu primim Sfânta Împărtăşanie fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici… să căutăm şi mai multe leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi nepătaţi şi nu mai degrabă pentru ca această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de acele Sfinte Taine, s-o primim ca pe un medicament al tristeţii noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşartă trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine.” – Sfantul Ioan Cassian

  17. @Emanuel
    Of, of. Sincer, mi-e grea discutia. Oare e bine sa fie scoasa din minte maretia reala a Impartasaniei? Si sa ma impartasesc fara sa ma gandesc la ea? Asta ca sa nu ma mandresc. Frumos spus, dar cam atat. Daca ma leg la ochi, asta nu inseamna ca sunt smerit, ci orb.
    Eu prefer o impartasire mai rara care sa-mi sanctioneze real ticalosia mea decat una deasa si sa zic in sinea mea ca nu conteaza desimea. Apoi nu cred, pe cercate, ca Impartasania aduce o astfel de smerenie de care pomeneai in cei slabanogi duhovniceste. Dimpotriva. Sf. Simeon al Tesalonicului aseamana pregatirea de impartasire cu pregatirea lui Moise si a poporului evreu pt primirea Legii si apropierea de Sinai. Pt cei mai multi aceasta este situatia, ba chiar cu mult mai rau. Exista si unii silitori carora le face bine o indesire. Dar cei mai multi nici catehizati bine nu sunt.
    Ca tot veni vorba de canoane, Sf. Vasile are canoane pt calugari pt pacate mici, oprire cate o saptamana sau doua. Sf. Ioan Postitorul spune ca insotirea cu pacatul este condamnabila. Sf. Nicodim nu a avut trecere la Sf. Paisie de la Neamt pe tema desei impartasiri, dimpotriva.
    Capcana pe care o sesizez in legatura cu deasa impartasire este transformarea vietii duhovnicesti in psihologie si smerenie din condei.

  18. Mie mi-a ramas in minte un cuvant al unui parinte (dat ca replica celor care sustineau ca refuza Impartasania pt ca sunt nevrednici – culmea! chiar si cand duhovnicul le spunea sa se impartaseasca!:)) ):

    “Luati aminte: Sf. Impartasanie nu e intotdeauna RASPLATA, ci si MEDICAMENT.”
    Mare cuvant!

    Pare logic: in fond, Domnul a venit sa-i vindece pe cei pacatosi, nu pe cei drepti…nu?

    @Emanuel:

    personal, de acord cu tot ce spui. Bineinteles ca Impartasania nu poate fi luata programat, ca nu e regim sau dieta – oscilatiile sufletului sunt cele care ar trebui, banuiesc, sa fie reper pt duhovnic. Si f. interesant despre treptele smereniei… In general, f interesante postarile. Eventual, defalca textul in “calupuri” mai scurte – ar fi pacat sa nu fie citit cu atentie!

    Mi-a placut aia cu : “la noi este inflatie de smerenie, dar care nu e smerenie in fata lui Dumnezeu, ci a lumii.” Excelent! :)) Totusi, aminteste-ti pls, cine a zis-o?

  19. ps: totusi, impartasirea zilnica mi se pare cam mult… aici nu mi-a fost f clar. Emanuel, da, e clar ca e bine sa sistematizezi textul ca sa putem decanta mai bine :).

    Pana la urma, cum zicea si Alin, relatia cu duhovnicul cred ca e esentiala. Stiu ca par. Rafail Noica spunea ceva f interesant (pt mine, cel putin, mie atunci mi-a picat fisa): ca trebuie ca atat duhovnicul sa se roage sa il lumineze Domnul, dar si NOI sa ne rugam pentru duhovnic sa fie luminat astfel incat sa ne graiasca Dumnezeu prin el la Sf. Spvedanie. Cred ca aceasta rugaciune conjugata poate aduce f mult, il poate ajuta mult pe duhovnic in delicata sa lucrare astfel incat sa gaseasca de fiecare data solutia cea mai buna pt sufletul respectiv.

    Eu una am vazut ca de cand aplic “regula” parintelui Noica, comunicarea cu parintele meu a devenit extraordinara, iar el gaseste niste “leacuri” uimitoare!

  20. Interesant ca apar comentarii in contradictoriu de fiecare data cand se publica un text legat de impartasanie. O fi bine sau o fi rau? Nu stiu, dar cred ca diferitele discutii de mai sus sunt dificile pentru ca incet incet au dus la formularea unei retete de impartasanie valabila pentru toata lumea. Sau, mai bine zis, comentariile s-au focalizat pe gasirea unui adaus la textul publicat, adaus care sa fie cat mai inteligent si atot-cuprinzator.
    Ori aici nu este vorba de reteta ci de o abordare personala prin excelenta. Deci, propun sa ramanem la textul publicat, care este destul de clar din punctul meu de vedere.

  21. Si inca ceva, daca permiteti: Impartasania nu este nici rasplata nici medicament nici nimic altceva. Este Hristos.

  22. @ Mircea

    Asa este. Dar Acelasi Hristos ii bucura vesnic pe drepti in rai si ii arde vesnic pe pacatosi in iad. Iar asta doar cu prezenta Lui, in functie de starea fiecarui suflet in parte.

    Oare nu acelasi lucru se intampla si cu Sfanta Impartasanie care este, intr-adevar, Hristos ?

  23. Pingback: PARINTELE CIPRIAN GRADINARU (Namur, Belgia) – sau RAVNA PENTRU “RAIUL” FRATIETATII INTRU HRISTOS in vecinatatea “Fiarei” europene. Model si inspiratie pentru regasirea COMUNITATII ORTODOXE AUTENTICE, astazi prea-uitate…
  24. Pingback: ARHIMANDRITUL TIHON: “Adu-ti aminte de dragostea ta dintai!”. Interviu exploziv despre OBOSEALA DE VIATA DUHOVNICEASCA, NECREDINTA “CREDINCIOSILOR” SI… CINISMUL ORTODOCSILOR “PROFESIONISTI” -
  25. Pingback: SFANTUL PROROC ILIE si SLABANOGUL VINDECAT SI IERTAT. Predici, talcuiri si meditatii duhovnicesti (si VIDEO, AUDIO): “Iisus nu doreste sa impresioneze, El doreste sa ne schimbe” - Recomandari
  26. Pingback: NASTEREA MAICII DOMNULUI, inceputul “lumii celei noi” a zilei a opta/ INIMA DE MAMA SI CHEMAREA ACASA/ Cum se serbeaza crestineste ONOMASTICA? Ziua Sfintilor sau ziua noastra?/ CRIZA LUMII SI RASPUNDEREA CEA MARE A ORTODOCSILOR | Cuvântul Ort

Comentariile sunt inchise.

Formular comentarii

Carti

Documentare