OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI

2-08-2009 Sublinieri

“Dorinţa unui semn din cer a fost arătată câteodată şi de popor. Astfel, du­pă minunata înmulţire a celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări, ce cuprindea cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, înşişi-văzătorii [martorii oculari] ai acelei minuni, părtaşii acelei trapeze, îi spuneau Domnului: Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părin­ţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat (In. 6, 30-31). Pentru ei a părut neîndestulătoare minunata înmul­ţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului: ea a fost săvârşită cu linişte, cu sfântă smerenie, de care erau pătrunse toate lucrările Dumnezeu-Omului – în vreme ce ei aveau trebuinţă de spectacol, le trebuiau lucruri de efect. Aveau nevoie ca cerul să fie acoperit de nori groşi, să răsune tunetul şi să scapere fulgerul, să cadă pâini din cer“.

***

icon_christ_loaves.jpg

Meditatie personala la Duminica inmultirii painilor:

Motto:

Tot mai frecvent se întâmplă să auzi convertiţi entuziaşti exprimându-şi dorinţa de a ajunge în centre ortodoxe im­portante, la catedrale şi mănăstiri unde se adună uneori mii de credincioşi, şi pretutindeni auzi vorbindu-se despre chestiuni bisericeşti, şi simţi cât de im­portantă este totuşi Ortodoxia. (Ortodoxia este o picătură într-un ocean, dacă priveşti societatea în general, dar în aceste mari catedrale şi mănăstiri este atâta lume, încât pare că este cu adevărat un lucru foarte important.) Dar adeseori îi vezi pe aceiaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa, întorcându-se din «marile centre ortodoxe» acri şi nemulţumiţi, plini de bârfe bisericeşti şi de judecată, obsedaţi în primul rând de a fi «corecţi» şi «cum se cade» şi plini de înţelepciune lumească legată de politica bisericească. Într-un cuvânt, şi-au pierdut inocenţa, deturnaţi de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii bisericeşti. In felurite forme, aceasta este o ispită care ne pândeşte pe toţi şi trebuie să luptăm cu ea, neîngăduindu-ne să supraevaluăm aspectele externe ale Bisericii, ci întorcându-ne totdeauna la «singurul lucru care trebuieşte»: Hristos şi mân­tuirea sufletelor noastre din acest neam viclean“. (Cuviosul Seraphim Rose)

Episodul evanghelic la care face referire Sfantul Ignatie Briancianinov in primul pasaj de mai sus poate fi considerat unul dintre cele mai socante din viata pamanteasca a Mantuitorului Iisus Hristos. Este stupefiant sa privesti tabloul orbirii si al nerecunostintei absolute ale omului fata de Dumnezeu. Hristos inmulteste in mod minunat painile si pestii, pentru a satura multimile care flamanzisera mergand dupa El si, nu mai tarziu de a doua zi, acestea ii cer socoteala cu obraznicie asupra semnelor si minunilor cu care-Si poate proba in fata lor Dumnezeirea!

In dialogul care are loc intre evrei si Iisus, relatat de Sfantul Ioan Teologul – si completand referatul biblic de la Matei, care se citeste astazi – Domnul le da pe fata iudeilor motivul adevarat pentru care Il cautau, in proportie de masa si cu o  fervoare care, pentru ochii nostri firesti si prea creduli aparentelor, ar fi putut sa fie luate foarte drept dovezi ale unei credinte si ale unei evlavii extraordinare. deci al unui “succes” extraordinar al misiunii Fiului lui Dumnezeu.  “Nu judecati dupa infatisare, ci judecata dreapta judecati!”, ne invata tot Mantuitorul, in aceeasi Evanghelie! Si dupa cum stim si din alt loc, Hristos nu se incredea deloc in om, “pentru ca nu avea nevoie sa-I marturiseasca cineva despre om, caci El insusi cunostea ce era in om”.

La fel si astazi – sau poate cu atat mai mult astazi – navala uimitoare a oamenilor catre biserici si manastiri, inghesuiala sufocanta de la marile hramuri ori umplerea pana la refuz a arhondaricelor pe timp de vara, cozile imense pentru inchinarea la sfintele moaste sau buluceala anuala pentru Aghiazma de la Boboteaza ar putea fi pentru observatorul superficial semnele unei efervescente religioase mai mult decat imbucuratoare. In general, omul este aplecat sa judece realitatile duhovnicesti dupa criterii exterioare, “trupesti”, lasandu-se pacalit de “imagine”, de ceea ce fura repede ochii, de aglomeratie, de gesticulatie si de zgomot, de tot ceea ce iese in evidenta,  face impresie si creeaza “spectacol”. Ca o exemplificare a acestei amagiri obisnuite, este mai mult decat edificator ceea ce spunea Parintele Justin Parvu in doua interviuri mai vechi, ne-ezitand sa-si contrarieze interlocutorii:

“- Sorin Dumitrescu: Mi se pare impresionant numarul tinerilor stransi in jurul Prea Cucerniciei voastre. Sutanele tinerilor calugari imprima manastirii un aer extrem de energic, o harnicie contagioasa, stenica.

– Pr. Justin Parvu: Este doar o impresie, Domnule Sorin. Multi sunt tineri suferinzi. Foarte suferinzi.

– S.D.: La propriu, Parinte, sau la figurat?

– Pr. J.P.: Spuneti-i cum vreti, importanta este devierea sufleteasca pe care au reusit sa o produca cei cincizeci de ani de comunism. Si, ca sa intelegeti, iata doar un exemplu: Ii spui novicelui: “Du-te, frate, si inalta la locul ei candela, ca astupa chipul Maicii Domnului din icoana”. Iti raspunde, saritor: “Da, Parinte Staret, imediat”. Te intorci dupa o zi si gasesti candela tot cazuta. “Frate, ti-am spus ieri sa o ridici la loc”. “Imediat, Parinte Staret”. Te-ntorci peste o saptamana, candela tot cazuta. O ridici tu si o pui la locul ei. Pana la urma, ajungi sa le faci tu pe toate. Ei, tinerii, te “asista” doar, desigur, plini de bunavointa, dar atat… De fapt, o neputinta de a intreprinde, de a implini lucrul pana la capat.

S.D.: Bine, dar aceiasi tineri au fost cei care au stiut sa moara pe strazi In 1989.

Pr. J.P.: Desigur, dar cum fac eroii; sunt vulcanici, sunt flacari care nu dureaza, se sting usor. Nevointa manastireasca este un alt fel de “eroism”, un “eroism” pe termen lung”. (Sorin Dumitrescu)

Monahii de acum au o mare deficienta in a se supune si nu stiu sa se spovedeasca; nu se spovedesc sincer. Daca ar spune calugarul adevarul la spovedanie, ar muri. Azi iti cere blagoslovenie sa se duca pana la Iasi si el ajunge pana la Constanta, pentru ca … tot era in drum. S-a banalizat si relativizat mult virtutea ascultarii. Calugarii de azi nu mai au puterea sa asculte de mai marii lor ca odinioara. S-a surpat raportul dintre ucenic si povatuitor si de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi”. (“Glasul monahilor”)

La fel ca Mantuitorul Hristos, marii Batrani au resimtit mereu o singuratate si o suferinta coplesitoare (a se vedea si ceea ce marturisea Cuviosul Paisie) pentru ca, in ciuda aparentelor entuziasmante la care se opreau ceilalti, ei aveau viziunea adevarului launtric al lucrurilor, stiau cat de slab si de superficial este omul in credinta lui si ca nu se pot increde in el, oricate rauri de popor le-ar trece pragul zi si noapte, oricate fluvii de evlavie formala s-ar revarsa spre ei. Cam toti duhovnicii din ultimele generatii s-au plans si se plang ca multi ii cauta, si mai multi le cinstesc numele, ii venereaza chiar, dar putini ii inteleg, iar din putinii care-i inteleg in duhul lor, si mai putini ii si asculta si ii urmeaza cu sinceritate intru Hristos.

De ce se intampla aceasta? Din motivul dezvaluit de Insusi Dumnezeu-Omul:

Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.

Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal.

Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!

Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!

 

Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.

 

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor!


In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Cum spuneam si altadata, primejdiile care decurg de aici nu sunt mici, ele putand merge pana la expunerea la cele mai grosolane inselari diavolesti si pana la construirea unui “dumnezeu” propriu si unei Evanghelii “usoare”, dupa chipul si asemanarea noastra. Printr-un astfel de proces ia nastere si ceea ce se cheama “ideologizarea” credintei, transformarea ortodoxiei in ortodoxism, adica in ceva injugat la cele ale lumii acesteia care se termina cu mormantul. Asa ceva se intampla atunci cand Dumnezeu si toate cele sfinte sunt dez-duhovnicite, de-vitalizate, de-personalizate si folosite numai ca referinte abstracte intemeietoare, atunci cand Dumnezeu, Biserica, Sfintii sau duhovnicii devin numai niste “efigii” cultivate ritualistic, niste “mituri” legitimante, niste “etichete” sau “insigne” sacre pe care ni le lipim de frunte sau ni le agatam in pieipt ca sa (ne) amagim ca “avem binecuvantarea” Lor si ca sa ne putem afirma, sub acoperirea lor, propriile agende, omenesti.

Foarte putini inteleg ca Hristos-Domnul, Imparatia Sa si viata intru El reprezinta UNICUL SENS al vietii noastre, iar nu mijlocul sau unealta noastra catre implinirea propriilor scopuri din viata de aici, din societate, etc. Hristos nu poate sa fie transformat in temei ideologic sau intr-un apendice formal pentru o lupta politica sau pentru un scop lumesc, nici instrumentat pentru a gira cu numele Sau cel preasfant o iluzorie imparatie pamanteasca, in spiritul reinviatei rataciri milenariste (hiliaste), din nou foarte la moda astazi. Hristos – Dumnezeul cel Viu nu poate legitima nici lupta pentru “pace”, “fraternitate”, “justitie sociala” sau pentru o “lume noua”, dupa cum nu poate legitima nici razboiul “anti-sistem” dus ca simplu scop in sine sau pentru vreo utopica biruinta pamanteasca ori chiar politica a Ortodoxiei si/sau a neamului. Ca si cum sensul nostru ar fi eternizarea noastra in aceasta “vale a plangerii” sau chiar luarea in stapanire a acestei lumi. Pentru ca nu avem timp sau dorinta sa-L mai intrebam si pe Dumnezeu in Persoana daca ne da voie sa vorbim in numele Lui, sa-L mai intrebam si pe El care este voia Lui pentru noi, cum anume sa lucram sau sa marturisim pentru El astazi si acum; nici nu ne putem impaca (ne-fatalist, dar smerit si realist) cu proorociile sfintilor, de fapt cu dezlegarea pe care Insusi Tatal, precum este scris, o da astazi celui-rau sa-si dezlantuie rautatile si sa dobandeasca stapanire deplina peste fata pamantului:

“Si socotesc ca e perioada asta, pentru ca astazi, ca niciodata, intr-o masura neintalnita altcandva in istoria omenirii, raul se dezlantuie fatis si in toate aspectele lui si poate isi arata fete pe care noi nu le cunosteam ca putea sa le aiba. Si socotesc ca se poate acest lucru numai fiindca Dumnezeu Cuvantul a zis: “Cel ce nedreptateste, mai nedreptatească. Cel ce se spurca, mai spurce“. Socotesc ca Hristos a putut fi prins in gradina Ghetsimani numai fiindca a spus cuvantul: Dar acesta este ceasul vostru si puterea intunericului“. Daca Cuvantul lui Dumnezeu nu ar fi zis asta, ar fi fost total cu neputinta sa Il prinda. Stim cel putin un moment in viata lui Hristos cand au fost trimisi ofiteri sa Il aresteze si n-au putut, fiindca, au zis dupa aia carturarilor si arhiereilor, ca niciodata om nu a grait ca Acest Om. Si pentru puterea cuvantului Lui, n-au putut sa-L aresteze. Ba si in Ghetsimani, cand a intrebat Domnul: “Pe cine cautati?” si au zis “Pe Iisus Nazarineanul” si le-a raspuns Domnul: “Eu sunt” au cazut “de-andaratelea” si… cazuti puteau sa ramana pana astazi. Asa ca daca Cuvantul lui Dumnezeu da voie si se pronunta, se va putea face acel lucru.

Si daca vedem rautatea dezlantuindu-se in lume este pentru ca Dumnezeu are o Pronie pe care nu o intelegem, o Pronie paradoxala (ba intr-o masura si intelegem ceva) prin care, cinstind libertatea omului – libertate care este poate semnul de capatai al asemanarii omului cu Dumnezeu si Dumnezeu Insusi cinsteste aceasta libertate – gaseste un moment in istorie cand da si raului libertate sa mearga; si sa mearga pana la capat! Dar asta nu inseamna ca raul poate birui [vesnic]… (Parintele Rafail Noica)

Ne este greu sa renuntam la bravada, la ambitii si idei fixe, la semetie, la reveriile unui eroism superficial si utopic si sa ascultam de chemarea Duhului, sau sa intelegem vitejia tainica a smereniei si a plansului (“Prin plans se pogoara in sufletul nostru barbatia cea duhovniceasca si omul se pune mai presus de inspaimantari si de frici”, ne invata Sfintii), nici nu putem sa credem ca biruinta Invierii trece numaidecat prin asumarea esecului pamantesc si a strivirii totale sub povara Crucii. Dupa cum spunea acelasi parinte Justin, cu un realism crud pe care iarasi putini il acceptam si-l interiorizam – pentru ca precumpaneste in noi mai mult “vointa de a fi”, pentru ca se revolta inca in noi firea noastra cazuta, glasul clocotitor al sangelui ce nu poate concepe ca Împărăţia lui Hristos nu este din această lume:

“Bineînţeles că nu mai vedem noi o perioadă de strălucire a creştinismului sau alţii, după noi. Dar noi suntem convinşi că biruinţa este a lui Hristos şi a Bisericii Sale, al cărei trup suntem, şi porţile iadului nu o vor birui”.

Cine este Dumnezeu pentru noi, de fapt? Aceasta este intrebarea pe care ne-o provoaca o astfel de Evanghelie. Este El Dumnezeul Cel Viu, prezent si simtit in viata noastra, fara de Care nu putem face nimic? Iubim noi, oare, ceea ce El iubeste? Iubim sa stam de vorba cu El, ne este dor si tanjim dupa gustul si parfumul unei alte lumi si intr-acolo, Sus, ne atintim ochii inimilor? Sau ne-am lipit adanc inimile de lume si de viata pamanteasca, incat nici macar din credinta, din rugaciune, din mersul la Biserica nu mai putem face o punte dinspre “scarbele vietii” catre frumusetea nepieritoare a Cerului? Mai avem Duminici si Sarbatori cu adevarat, traite intru lumina harului si neintinate de rautatile si uraciunile de zi cu zi? Mai ravnim sa aducem macar un strop din mireasma Imparatiei cerurilor in viata noastra si “să fim înainte de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de Sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare?

Iata ce rostea, in acest sens, profetic, Cuviosul Seraphim Rose, in ultima sa predica din timpul vietii, tinuta in ajunul praznicului Schimbarii la Fata, acum 27 de ani:

«Văzând măreţia zidirii lui Dumnezeu, întrezărim o frântură, deşi neclară şi întunecată, din frumuseţea împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu, pentru care cu toţii am fost zidiţi. Trebuie să ne aducem aminte mereu că sălaşul nostru este în ceruri; trebuie să ne scuturăm de toate patimile şi grijile deşarte şi mes­chine care ne ţin legaţi de pământ, de lumea aceasta căzută, care ne împiedică să realizăm ţelul zidirii noastre. Cât de uşor uităm pricina însăşi a existenţei noastre. […] Vremurile de pe urmă au şi sosit; vedem limpede cum se pregă­teşte lumea pentru Antihrist. Creştinii vor avea de înfruntat o încercare fără precedent a credinţei şi dragostei lor de Dumnezeu. Vom fi nevoiţi să ne as­cundem în pustie – pe meleaguri precum cele de aici. Desigur, până la urmă ne vor găsi chiar şi aici. Scopul ascunderii nu este doar păstrarea vieţii noastre pământeşti, ci acela de a câştiga timp spre a ne întări sufletele pentru încercarea finală. Iar aceasta trebuie să înceapă chiar de acum. Deci să începem cel puţin să ne luptăm cu lanţurile patimilor meschine şi să ţinem minte că adevărata noastră casă nu este aici, ci în ceruri. Să ne croim calea spre patria noastră cea cerească, după cum spunea Sf. Gherman… Ad astera! Ad astera!»

Hristos a inmultit painile, ca sa ne invete sa ravnim dincolo de “paine”, dincolo de orizontul acestei lumi, ca sa intelegem religia dincolo de ideologie, ca adevarata viata in Duh, ca sa-L gustam REAL si sa vedem ca El este Painea Vietii, Care ne va da si noua viata vesnica din belsug. Hristos ne-a invatat sa-L iubim nu prin vorbe mari, ci ascultandu-i si implinindu-I Cuvantul; ne-a invatat sa-L urmam pe El in Duh si-n Adevar, ca acolo unde este El, sa fim si noi! Iar daca Hristos pe Cruce a fost rastignit, sa nu ne inchipuim ca putem sa fugim, prin mijloace omenesti, de aceeasi Cruce, sa nu cautam sa ne agatam cu orice pret si cu disperare de aceasta viata si de aceasta lume, ca si cum aici ar fi intregul nostru sens. Sa ne amintim ca “cine va voi sa-si scape viata, o va pierde” si ca “Nu este sluga mai mare decat Stapanul ei”.

A. Maxim

pentru “Razboi intru Cuvant”

(nu poate fi preluata fara acordul nostru)

79919692ixgwvi_fs.jpg

***

Legaturi:


Categorii

Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Inmultirea painilor, Meditatii duhovnicesti, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

35 Commentarii la “OMUL INTRE INMULTIREA PAINILOR SI A PESTILOR SI IMPUTINAREA CREDINTEI

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA? “Dumnezeu este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: IATA MIRELE! Oare noi, astazi, cunoastem vremea cercetarii noastre de catre Hristos, “spre pacea” noastra? SINGURATATEA CELUI MAI NEINTELES DINTRE (NE)PAMANTENI si MUSTRAREA DRAGOSTEI RANITE. “Hristos trece pe lângă noi, întristat, î
  3. Pingback: PÂINEA VIEȚII. “…iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “CREDINCIOSII” FAST-FOOD. Crestinismul lumesc, “relaxant” si turistic: VENIM LA BISERICA SA NE INDREPTATIM SI HRANIM BOALA/ Dragostea si ochiul rau | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PERICOLUL ÎNĂLȚĂRII, PERICOLUL DISPERĂRII. Cuvântul PS Benedict Bistrițeanul la Duminica umblării pe mare și a potolirii furtunii (VIDEO, TEXT): “La ce folos sa fii cinstit de foarte multa lume, cand barca ta sta sa se rastoarne?” | C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate