Derapaj grav al ministrului culturii, Daniel Barbu. “ETICA RESPONSABILITATII”, invocata pentru a SUSTINE DIFUZAREA FILMULUI GAY de la Muzeul Taranului Roman!

Nota noastra:

Ministrul liberal al Culturii, Daniel Barbu, prin acest text sustine, de fapt, decizia veleitarului director al MTR, V. Nitulescu, de a gazdui proiectia filmului gay. Aceasta atitudine in sine, inainte de a trece la fondul argumentelor invocate de Daniel Barbu, il face, la foarte putina vreme de la preluarea mandatului de ministru, similar intru totul unuia din acei intelectuali pe care ii critica de zor – Horia-Roman Patapievici. Patapievici era cunoscut, inainte de a imbraca haina inaltului functionar de stat, drept un intelectual conservator de nuanta libertariana. De indata ce s-a vazut cu “fonctie”, a girat, prin ICR, o sumedenie de expozitii grotesco-scabroase hulitor-blasfemiatoare, acel gen de expozitii pe care te-ai astepta sa le vezi finantate de anticrestinii cu spume la gura. Desi a afirmat ca nu ar afisa astfel de “opere de arta” la el acasa, Patapievici a invocat statutul de neutralitate pe care i-l impune functia publica pentru a justifica sprijinirea unor astfel de proiecte dez-axate.

La fel ca dl conservator Patapievici, Daniel Barbu, care este un greco-catolic devotat, isi refuza ocazia tacerii si sustine, legitimiteaza si “consacra”, prin textul de mai sus, propaganda homosexuala in Muzeul Taranului Roman pe motiv de “etica a responsabilitatii” (!) impusa de statutul “national” (!) al muzeului (si, implicit, al functiei sale ministeriale). Aceeasi dedublare ca la Patapievici, acelasi exercitiu schizoid intre public si privat la doi intelectuali care, altfel, fac caz de convingerile lor. O explicatie mult mai prozaica – si mai realista – a comportamentului celor doi se regaseste nu in sofismele lor, ci in “banala”, dar mult prea grea boala a puterii, a scaunului si a statutului de intelectual “ajuns” care s-a pomenit investit de putere cu functie inalta si privilegii pe masura. O chestiune de vanitate si meschinarie spirituala. Si o proba pe care cei doi au picat-o cu brio.

Spre comparatie, Horia Bernea nu s-a schimbat convingerile, ci le-a “sublimat” intr-un proiect de muzeu etnografic cu care a castigat inclusiv recunoastere internationala – lucru in mod necinstit trecut cu vederea de Daniel Barbu atunci cand minimalizeaza “colajul” realizat de Bernea si “teo-sociologia” care a stat la baza demersului sau “fictional”. Pai da, asa se intampla cand un intelectual nu renunta la convingerile sale ci le transforma in proiect – lasa urme, creatii, muzee, institutii, lucruri publice care constituie bunuri publice. Intelectualii marunti, care sunt buni speculatori de vorbe si idei, lipsiti de anvergura unor proiecte, se leapada pana si de mostenirea celor dintre ei care au avut aceasta vocatie si se dovedesc a fi incapabili sa o pastreze, sa o inteleaga, sa o perpetueze intr-un mod creativ. Sunt buni, eventual, la deconstructie si demitizare.

Trecand la argumentele de fond, punctam urmatoarele observatii:

– echivalarea muzeului cu filmul gay, ambele fiind puse pe acelasi plan, anume al FICTIUNILOR. Echivalarea nu sta in picioare pentru ca cele doua nu sunt fenomene compatibile. Daniel Barbu crede ca se poate spala pe maini de …responsabilitatea asumarii unui punct de vedere etic transant atunci cand evoca faptul ca cele doua constructe nu corespund adevarurilor empirice, masurabile. Dar acesta este un criteriu foarte slab care nu poate servi de argument hotarator intr-o astfel de echivalare. Este un refuz al considerarii fondului fata de care se raporteaza cele doua proiecte si al modului in care se raporteaza la invocata realitate empirica. Muzeul etnografic al lui Bernea, oricat de esentialist ar fi pentru gustul intelectualilor postmoderni sau relativisti, se refera la un trecut, la ceva trait, experiat, la ceva ce a existat in mod real. Bernea nu a INVENTAT figura crestina a taranului roman, ci a considerat ca anume aceasta dimensiune din viata lui (dimensiune incontestabila ca realitate empirica) este REPREZENTATIVA pentru definirea sa ca fiinta cultural-sociala.

Poti sa nu fi de acord cu aceasta operatie de esentializare, de iconografie, insa nu poti contesta originarea sa in realitatea sociala. Poti spune ca taranul e complex si nu se reduce la aceasta figura, poti spune ca taranul roman nu e doar facator de cruci, ci si bautor de tuica, sau ca astazi nu mai e valabila imaginea taranului traditional, insa nu poti contesta ca Bernea s-a inspirat din ceva ce a existat in empirie. In schimb, nimic asemanator in filmul american despre “familia” lesbiana. Acolo totul este creat inginereste, totul este cantarit, scris, gandit, menit sa transmita o anume imagine a cuplului homosexual, anume imaginea unei familii obisnuite ( de altfel inclusiv premierea sau aprecierea filmului are acest caracter artificial, produs al corectitudinii politice). Intr-adevar, aici este vorba NUMAI despre fictiune, despre ceva creat intru totul artificial si, in plus, cu agenda politica in spate (intr-adevar, asa cum observa ministrul, legitimata chiar de presedintele SUA, Barack Obama). Drept concluzie, raportul nu este echivalent. Nu avem de-a face cu doua fictiuni, ci cu o interpretare a unei realitati vs o fictiune cinematografica ce tine de categoria ingineriei sociale. 

– minimalizarea – deja mentionata – a lui Horia Bernea. Muzeul creat de Horia Bernea a capatat nu doar recunoastere nationala ci si recunoastere internationala, europeana. Acest lucru e incontestabil, la fel de incontesabil ca faptul ca interpretarea sa (naratiunea pe care o ofera asupra taranului roman) a avut coresponent in realitatea sociala. Avand in vedere acest lucru, nu poti de-corporaliza MTR de inspiratorul sau de dupa 1989. Practic, tot ce a adus acest muzeu ca prestigiu, castig cultural si material se datoreaza proiectului acestuia. Fara faima data de Bernea, actualii conducatori ai Muzeului ar fi fost ilustri anonimi stapani peste un nimic sau peste o cladire fara identitate certa. Acest lucru fireste ca a impus un canon. Este canonul de neingaduit in cultura? Daca un intelectual neaga ideea de canon, atunci isi neaga propria conditie si propria sa ascendenta asupra publicului larg de a se pronunta cu autoritate (inclusiv ministeriala) asupra oricarui subiect. Si daca nu negam ideea de canon, atunci de ce acceptam canonul propagandei homosexuale si negam canonul traditiei? Cumva pentru ca asa ne spune constiinta sau pentru ca asa ne spune functia? 

– permanenta regandire a muzeului. Daca nu e revolutie permanenta, atunci trebuie sa fie permanenta regandire. Nenorocirea, pentru doritorii de regandire, este ca speta in cauza nu are de-a face cu acest imperativ vag si lipsit de continut. Aici era vorba despre gazduirea unei proiectii incompatibile cu functia si natura muzeului. Acceptarea proiectiei nu aduce nimic creator muzeului, ci reprezinta un act de intruziune agresiva, propagandistica. In spatele ei nu sta vreo idee pe care insipidul Nitulescu ar avea-o cu privire la misia MTR, ci un meschin oportunism politic. In acest sens, cei care vor sa prezerve canonul Bernea la MTR sunt infinit mai creatori si mai legitimi: au decenta de a pastra si transmite o traditie, o idee, un proiect. Cei care vor sa-l schimbe prin alterare sau chiar denaturare fac dovada micimii lor. Proiectul lor e sa strice un Muzeu – in plus, cu prestigiul functiei care exista nu din cauza meritelor lor, ci tocmai din cauza prestigiului obtinut de fondator! – si sa puna la loc ideile politice mainstream. 

– Muzeul ca spatiu public. Si asa ajungem si la ideea de spatiu public. La care public se refera, in cele din urma, Daniel Barbu? La publicul roman? Caci daca s-ar referi la el, atunci ce legatura are un film propagandistic homosexual cu publicul roman sau cu realitatea sociala romaneasca? Nu cumva este vorba despre o tema intru totul artificiala si intru totul importata si implantata artificial intr-un spatiu public ce are cu totul alte coordonate? Pana la urma, este o chestiune de definire a notiunii de public si national. Este public si national orice segment din societate sau e public si national segmentul reprezentativ al societatii respective? In primul caz avem de-a face cu o definitie abstract-universalista a notiunii de public, descarnata de context si de sensibilitate cu privire la realitatile social-culturale locale. In acest sens, notiunea de public invocata de Barbu intra direct in conflict cu notiunea de etnografie si de Muzeu etnografic. Nu pentru ca MTR ar propune o imagine idealizata a taranului, nu pentru ca Bernea ar face, chipurile, teo-sociologie, minimalizeaza Barbu MTR, ci pentru ca neaga (prin atitudinea adoptata in acest text) insasi ideea de cultura locala, de specificitate. A defini publicul si natiunea in acest sens inseamna a transforma STATUL in organism OPUS societatii, nereprezentativ si, finalmente, agresor al acesteia! Responsabilitatea functionarului, fie el si ministru, este, insa, fata de un public concret, nu unul abstract, este inclusiv fata de un public platitor de taxe, care se intampla sa fie crestin-ortodox si destul de refractar la “valorile” homosexualitatii! 

– in fine, nu putem sa nu remarcam o “perla” a ministrului:  “Universul de obiecte sacre plăsmuite de ţăranul român, aşa cum a fost reconstituit de către Bernea, ar avea menirea de a stabili un reper atemporal al normalităţii estetice româneşti. Una nu atât creştină, cât de-a dreptul mistică.” 

Prin urmare, pentru dl Barbu, misticismul si crestinismul sunt doua lucruri destul de diferite. Bizara afirmatie! Asta daca nu cumva domnia sa are o conceptie valaamita asupra crestinismului, caz in care ne-am explica si aversiunea sa subtila fata de ortodoxie pe care o manifesta in cartile sale.