DIN MAINILE VALAHILOR SCHISMATICI. File de istorie despre prigonirea ortodocsilor de catre imperialismul papisto-ungar

17-07-2014 20 minute Sublinieri

valahilor-schismatici

Redam cateva fragmente din cartea lui Ioan-Aurel Pop, “Din mainile valahilor schismatici”, legate de influenta noii linii a papismului asupra vietii in zona Transilvaniei, dar si in alte parti. Regasim aici o justificare cu iz religios a procesului de instapnire si praduire a romanilor ortodocsi din Transilvania. Radacinile acestui proces provin, insa, inca din perioada Cruciadei a IV-a, cand toti rasaritenii sunt supusi unui regim de ocupatie si spoliere, precum si de convertire fortata, de catre apusenii catolici. In carte sunt multe alte sectiuni foarte interesante, legate de istoria Tarilor Romanesti si de cea a Ungariei in expansiune din “binecuvantare” proprie si papala. Regatul Ungariei avea un rol strategic bine determinat pentru imperialismul papal – acela de a catoliciza cu forta sau, daca nu, de a scapa de “schismatici”, adica de ortodosci printre care se numarau, fireste, si romanii (valahii). Cei interesati pot cumpara aceasta carte remarcabila, care surprinde aceasta latura a istoriei dintr-un punct de vedere academic.

“Din mainile valahilor schismatici” – Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII – XIV)

Introducere

[…] Termenul de “schismatic”, folosit in lumea catolica, a avut de la inceput un astfel de sens, de dispret si desconsiderare, pe cand cel de “valah” (cu variante), folosit de mai toti strainii, a dobandit un astfel de sens treptat si numai in imprejurari istorice. Intreaga expresie pusa intre ghilimele in titlu – desprinsa dintr-un sir de inscrisuri latine din 1377, comentate mai la vale – sugereaza rapirea unei avutii (materiale, morale, spirituale, etc) aflate in patrimoniul romanilor ortodocsi. Consideram ca acest gen de rapiri, de despuieri, de frangeri sau smulgeri – de la tari, mosii, paduri, sau sate pana la credinte si visuri – au pecetluit pentru multe secole soarta romanilor. Toate acestea vor fi explicate pe indelete in lucrare.

Partea a doua a titlului este mai clara, dar si ea presupune mici comentarii. Despre care romani este vorba? Evident despre cei cuprinsi, intr-o forma sau alta, in Regatul Ungariei, dar, in sens mai larg, despre toti romanii nord-dunareni, fiindca toti s-au aflat in legatura cu Ungaria medievala, cu voia ori fara voia lor. Cum se prezentau romanii nord-dunareni pe la anii 1200-1300? Cati erau ei si cum erau organizati? Sunt intrebari la care este greu de raspuns ferm si precis, dar, pe parcursul cartii, vom incerca sa le dam dezlegari, in functie de cunostintele actuale. Oricum, romanii sunt astazi cel mai numeros popor din sud-estul Europei si nu avem motive sa credem ca la inceputurile mileniului al II-lea erau, pastrand proportiile, mai putini romani in raport cu altii. Romanii erau mostenitorii incontestabili ai romanitatii orientale si erau perceputi ca atare, in mod direct sau indirect, de popoarele din jur, de insitutiile acestora, de diferiti autori ai vremii. Mostenirea romana era insa relativa, dupa secole de invazii ale neamurilor migratoare, de amestec si de convietuire cu slavii si apoi cu alte neamuri ale stepei (pecenegii, uzii, cumanii).

[…] La nord de Dunare, romanii erau cuprinsi atunci in structuri politico-statale diferite, de la cele proprii, organizate de ei insisi, pana la cele mixte sau ale altor popoare, intre care si Regatul Ungariei. Sunt atestate structuri politice romanesti de tipul cnezatelor si voievodatelor (numite uneiri si altminteri: tari, districte, etc.), precum si organisme bisericesti bizantine (ale acestor romani) de rangul episcopiilor. Pe la 1200, romanii de la nord si vest de lantul Carpatilor erau inclusi prin cucerire in Regatul Ungariei (in jurul anilor 1190-1200, controlul efectiv al Ungariei ajunsese pana pe culmile muntilor), iar cei aflati in Oltenia, Muntenia si Moldova cunosteau anumite presiuni de imopunere a dominatiei ungare, cu rezultate variabile si incerte. Cuprinderea in Regatul Ungariei nu a insemnat de la inceput o schimbare substantiala de statut pentru romani si nici pentru alte populatii aflate in aceeasi situatie. Treptat insa, cum se va vedea, destinul de popor cucerit si supus cu forta, alaturi de componenta sa bizantino-slava si de credinta rasariteana, avea sa-i conduca pe romani spre o anumita marginalizare, spre o situatie de inferioritate, reflectata si in mentalul colectiv. Statutul acesta a dat nastere si unui sentiment de nemultumire, de frustrare, accentuat mai ales dupa 1204, cand romanilor “schismatici” li se rapesc “tari”, pamanturi, paduri, biserici, li se cer dari in plus, li se incalca drepturi, etc. Ce au atunci romanii cu puterea oficiala din Ungaria si de ce apare cuvantul “putere” in titlu? Ideea ca romanii nu au participat la exercitarea puterii in Transilvania si Ungaria este in mare masura un cliseu, o generalizare nepermisa si necesita numeroase explicatii si corecturi. Ungurii nu au promovat de la inceput si nici nu au puttu sustine o politica exclusivista pe vastul teritoriu cunoscut sub numele de Ungaria medievala, fie si pentru simplul motiv ca erau prea putini pentru a conduce si stapani singuri. […] Cu alte cuvinte, si romanii, in chip de comunitate distincta, au participat temporar la exercitarea puterii centrale (in Transilvania) si locale (in Transilvania si in regiunile vestice). Cum, unde, in ce forme si cat timp, vom vedea mai la vale. Trebuie subliniat apoi ca de la o vreme – dar nu brusc – mentionata conceptie ungara despre diversitate s-a schimbat si odata cu ea si soarta romanilor. Cartea de fata isi propune sa surprinda tocmai aceasta schimbare, derulata pe parcursul a circa doua secole, dupa care statutul romanilor ca entitate s-a deteriorat tot mai mult, conducand la situatia de popor exclus dintre stari sau natiuni si “rabdat” sa existe in Principatul Transilvaniei “pana avea sa dureze bunul plac al principilor si cetatenilor” (dupa cum se consemneaza in inscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII-lea).

[…]

Cruciada a IV-a (1203-1204) sau metoda occidentala de eradicare a “schismei”

Eugene Delacroix: alungarea ortodocsilor din Constantinopol (A IV-a Cruciada)

[…]  La 17 iulie 1203, cruciatii (cavalerii) apuseni erau prezenti in Constantinopol (chemati chiar de o partida politica locala), iar incepand cu 13 aprilie 1204, capitala lumii rasritene se afla sub stapanirea “latinilor”. De atunci s-a impus in constiinta publica denumirea de “greci”, uzata de apuseni pentru bizantini si ortodocsi in general, si aceea de “latini”, folosita in Europa de Est pentru apuseni. Ambele au avut in epoca inteles injositor si chiar injurios, atunci cand erau utilizate de partea adversa. […]

Imperiul Bizantin nu si-a mai revenit niciodata pe deplin dupa aceasta lovitura, chiar daca la 1261 “aventura latina” s-a incheiat. In schimb, cucerirea apusenilor a produs ceea ce istoricii actuali numesc nationalismul grecesc medieval. In timpul stapanirii “latine” s-a declansat “rezistenta nationala” contra cuceritorilor, mai ales in Despotatul Epirului. In fine, cucerirea “latina” a Constantinopolului a asigurat Romei un cadru ideal pentru indeplinirea unui obiectiv de baza – unirea celor doua biserici crestine sub egida sa. Cucerirea Constantinopolului si a unor mari parti din Imperiul Roman de Rasarit (Bizantin) – adica a nucleului lumii crestine orientale – de catre cavalerii crestini apuseni numiti cruciati a facut ca aceasta actiune din anii 1203-1204 sa fie chemata si “cruciada deviata”. Efortul cruciat nu s-a mai indreptat, precum odinioara, spre “paganii” socotiti profanatori ai Locurilor Sfinte, ci spre alti crestini. “Devierea” aceasta initiala a condus apoi spre alte “devieri”, care au proliferat pe suprafete mari din Europa Sud-Estica, Centrala si Rasariteana.

Programul Sfantului Scaun de refacere a unitatii bisericesti

Papa Inocentiu al III-lea, animat de ideea refacerii unei singure biserici, asa cum era ea inainte de schisma, a alcatuit un program unitar de guvernare a bisericii si a societatii. Suveranul pontif se considera acum pe sine loctiitorul lui Hristos, adica ‘vicarius Christi’ (si nu doar loctiitorul lui Petru, adica ‘vicarius Petri’), si capul Bisericii Universale (‘Universalis Ecclesia’), prin care se intelegea intregul organism al lui Iisus, pamant si cer, biserica si crestini, preotime si regalitate. Autoritatea celorlalti episcopi era socotita doar “delegata” de “episcopul Romei” (papa) sau “asociata” celei supreme a suveranului pontif. Papa avea deplinatatea puterii intru cele spirituale (‘spiritualium plenitudo’) si temporale ori lumesti (‘temporalium latitudo’) sau, cu alte cuvinte, avea puterea completa (‘plenitudo potestatis’). Puterea spirituala, de origine divina, este privita oricum ca fiind superioara celei laice, preocupata de chestiuni terestre. Prin urmare, sacerdotiul (calitatea de preot si prelat sau ierarh) este superior regalitatii. Aceasta este formula noii teocratii pontificale, reactualizate si largite de Inocentiu al III-lea. Ea nu insemna doar negarea sau neacceptarea conceptiei Rasaritului, ci si promovarea unui urias efort de “reintegrare” a bisericii bizantine in “unitatea restaurata” (la 1204) a lumii crestine in ansamblu. Cu alte cuvinte, conceptia bisericii rasaritene, care “dadea Cezarului ce era al Cezarului si lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu”, despartind intr-un fel puterea religioasa de cea lumeasca si prevazand, atunci cand era cazul, supunerea ierarhului in fata monarhului, era negata (respinsa). In plus, aceasta biserica a Rasaritului urma sa fie supusa Romei.

Perceptia actului de la 1204 in mentalitatea publica bizantina

Cruciada a IV-a, “cruciada deviata”, a fost vazuta de unii istorici ca o manifestare a politicii de forta a Venetiei, dornica sa domine fara niciun obstacol comertul rasaritean. In plan mai larg, acest asalt asupra lumii bizantine a fost privit drept cea mai evidenta manifestare a superioritatii politice si militare a Apusului in comparatie cu ceea ce mai reprezenta Bizantul in declin. Momentul 1204 a deschis perioada celei mai puternice actiuni a lumii “latine” asupra Europei Centrale si de Est (Sud-Est), unde predomina ortodoxia. Este inceputul marii “misiuni” catolice in Rasarit, perceputa in zona ca un act de presiune si de convertire si caracterizata ulterior drept prozelitism, fiindca aceasta actiune ii va afecta nu numai pe “pagani”, ci si pe “schismatici”. S-a produs astfel o ciocnire intre cele doua lumi crestine – civilizatia Apusului si cea a Rasaritului -, constientizata pana la nivelul comunitatilor, al vietii cotidiene.

Pentru multi istorici rasariteni, adevarata “schisma”, cu manifestarea consecintelor sale adanci, s-a produs nu in 1054, ci in 1204 si in anii care au urmat. Prin urmare, conceptia teoretica (pusa partial in practica) a Sfantului Scaun, privind crearea in 1204 a cadrului favorabil de unire a celor doua biserici sub egida Romei, nu s-a putut transpune in realitate. Actul de la 1204, perceput de bizantini ca unilateral, a promovat o adanca ruptura sau separatie intre ceea ce se va numi ulterior Apusul catolic si Rasaritul ortodox. Separatia s-a datorat nu atat atacului crestinilor asupra Constantinopolului (in alte ocazii, au mai fost si alti crestini care au dus razboaie contra orasului lui Constantin cel Mare), cat organizarii unei actiuni “cruciate” impotriva uneia dintre capitalele crestinatatii traditionale, parte integranta a pentarhiei. Era profund lovita si contestata pentarhia (“puterea celor cinci”), adica vechea conceptie a autoritatii egale a celor cinci mari scaune patriarhale, anume Roma, Constantinopol, Ierusalim, Alexandria si Antiohia. Fireste, ca si asedierea Zarei (azi Zadar, in Croatia, alt oras crestin cucerit de aceiasi “cruciati”, in 1202), patrunderea cavalerilor apuseni in Constantinopol era considerata de apuseni un episod trecator (legat de reimpunerea pe tronul Bizantului a mostenitorului legitim, Isac al II-lea Anghelos), inaintea eliberarii Locurilor Sfinte. Numai ca episodul s-a permanentizat si a condus la destramarea Imperiului Bizantin. De aceea, reprosurile istoriografiei grecesti si rasaritene nu se leaga atat de patrunderea “latinilor” in orasul lui Constantin cel mare, cat de impunerea dominatiei apusene (laice si ecleziastice) in Bizant.

Politica lui Inocentiu al III-lea (si a succesorilor sai): punerea bisericii Rasaritului sub egida bisericii romane

Politica papei Inocentiu al III-lea fata de biserica bizantina (rasariteana in general), la inceputul secolului al XIII-lea, a fost elaborata in mod gradat, pe masura derularii faptelor. Initial cruciatii, aproape rebeli (…), au fost blamati si excomunicati, fiindca incalcasera cu buna stiinta ordinele suveranului pontif. Era revoltator pentru acela care se socotea si era efectiv, in multe privinte, capul Bisericii Universale sa constate atacul violent al crestinilor apuseni asupra crestinilor rasariteni, asupra centrului si simbolului lor –

delacroix

Eugene Delacroix: alungarea ortodocsilor din Constantinopol (a IV-a Cruciada)

Constantinopolul. Cu alte cuvinte, papa constientizeaza si el faptul ca unii crestini, veniti cumva in numele lui, cucerisera cu violenta alti crestini, prilejuind o adanca rana in trupul Bisericii Universale. Pe de alta parte, noul patriarh venetian fusese instalat la Constantinopol fara acordul papei, ca un instrument al dominatiei Venetiei. In fata acestei grave situatii, aceiasi cruciati s-au cait si au declarat ca promoveaza unirea celor doua biserici crestine. Ca urmare, papa Inocentiu s-a vazut nevoit sa accepte cucerirea Bizantului ca pe un fapt implinit si sa caute interpretarea sau motivarea cea mai potrivita. Ceea ce se facuse nu mai putea fi indreptat. Era pana la urma o buna ocazie de a regla toate chestiunile bisericii rasaritene dinspre Occident, adica de la Roma, de catre papa si de a pune realmente in mainile acestuia puterea suprema asupra tuturor crestinilor. Era clar – in ochii Sfantului Parinte si ai liderilor politici apuseni – ca autoritatea “latina” la Constantinopol facea “schisma” fara obiect, fara sens, deopotriva in Bizantul ingenuncheat si in toata lumea Rasaritului. Calea suprimarii “schismei” – in viziunea acelorasi factori de putere – parea sa fie “latinizarea”, la nevoie chiar si prin forta, a bisericii si societatii rasaritene. Din momentul 1204, polemicile teoretice dintre Roma si Bizant legate de pentarhie si de ierarhia primelor cinci scaune “patriarhale” ale bisericii sunt inlocuite cu ideologia “unirii”, adica a punerii, intr-un fel sau altul, a bisericii Rasaritului sub egida bisericii romane.

De ce trebuia eradicata ‘schisma” (in viziunea lui Inocentiu al III-lea)

Sfantul Parinte stia bine ca folosirea fortei armate si a silniciei impotriva unei biserici si societati crestine (la fel de veche ca si biserica si lumea romana) nu era acceptata de canoanele bisericii si de morala crestina. Biserica Rasaritului, desi privita in Apus ca “schismatica”, era una autentic crestina, iar politica de forta dusa contra sa era fara precedent. De aici vine si preocuparea insistenta a papei de a oferi opiniei publice, mai ales criticilor sai, o motivatie cat mai adecvata a trecerii Bizantului din maini crestine in alte maini crestine. Ideea generala a Romei si a Apusului, cristalizata dupa modificarea punctului de vedere papal fata de cruciati, era ca luarea violenta a Bizantului a fost rezultatul natural al “pacatului schismei”. Acest “pacat” ar fi lipsit biserica si statul bizantin de legitimitate, ceea ce ar fi determinat in chip firesc transferul imperiului de la “greci” la “latini”, prin vointa lui Dumnezeu. Numai ca “pacatul schismei” – termenul “schisma” insemnand doar ruptura, frangere, si nu abatere de la adevarata credinta – nu justifica el singur o asemenea pedeapsa pentru “greci”. Stiind acest lucru, finul teolog, ideolog si diplomat care era Inocentiu al III-lea a condus rationamentul mai departe: fiindca “grecii” (rasaritenii) resping dogma esentiala a purcederii Sfantului Spirit (Duh) si de la Fiul (Filioque), ei inceteaza de a fi doar “schismatici” (sau rupti de Roma); abaterea de la dogma transfera tacit “eroarea grecilor” de pe taramul schismei pe acela al ereziei. Natural, erezia (doctrina contrara normelor bisericii oficiale) este mult mai grava si presupune sau incumba pedepse mai aspre. Aceasta interpretare a schismei reiese dintr-o scrisoare emisa de papa Inocentiu al III-lea la 7 octombrie 1207 si adresata clericilor si mirenilor din Rusia Apuseana. Rusii erau invitati ferm sa accepte suprematia Romei pe baza principiului unitatii bisericii. Spre a le forta decizia, papa aminteste soarta grecilor, care, datorita “rebeliunii” si “neascultarii” fata de Roma, “au fost dati spre jaf si prada” (‘dati fuerint in direptionem et praedam’). Dar, conform canoanelor, “darea spre jaf” sau confiscarea bunurilor era una dintre pedepsele obisnuite pentru eretici (alaturi de inchisoare si moarte). Fireste, aceste judecati au ramas la nivelul teoriei in ambianta Sfantului Scaun. Dar puterea laica apuseana, cum s-a observat dupa Cruciada a IV-a, a tins, cel putin o vreme, sa amalgameze “schisma” si “erezia” si sa le trateze in acelasi fel, sa le aplice acelasi regim. Prin aceasta, proprietarii de pamant (si alte bunuri) “schismatici” puteau fi “legal” considerati si declarati ‘iniusti possessores’ (stapanitori pe nedrept) si supusi deposedarii, chiar si prin forta (prin cruciada, prin bratul secular, adica prin armatele statelor laice), daca era necesar.

Aceasta ideologie a fost creata ‘post factum’, pentru a justifica transferul violent de bunuri din mainile proprietarilor legitimi – grecii – in mainile cuceritorilor “latini”, in 1204 si in anii ce au urmat, din Constantinopol si din Bizant in general. In anumite circumstante insa, acest esafodaj de idei a fost aplicat si in lumea rasariteana din afara Bizantului, mai ales in secolele XIII-XIV, ceea ce a avut adanci consecinte pentru accentuarea separarii celor doua parti ale continentului.

[…]

Politica religioasa din regiunile estice dominate de cruciatii “latini”

In aceste regiuni a fost impusa treptat o noua ierarhie ecleziastica, subordonata Romei. Ierarhii greci care au acceptat autoritatea papei si au depus juramant personal in acest sens au fost mentinuti, iar ceilalti au fost inlocuiti. Mai tarziu, Conciliul al IV-lea de la Lateran, din 1215, a stabilit ca episcopii latini din Est sa trimita numai preoti latini in bisericile care mai urmau ritul grecesc. In unele locuri a fost schimbata chiar si organizarea ecleziastica (intinderea teritoriala a unor eparhii, etc.). Clericii catolici au obtinut pamanturile care apartinusera bisericii rasaritene, inclusiv imensele averi ale manastirilor grecesti. Aceste bunuri erau ravnite deopotriva de liderii “latini” laici, ceea ce a determinat o competitie intre biserica si mireni. S-au produs si abuzuri, ceea ce a condus la o anumita rezistenta in randul grecilor. O serie de biserici au fost inchise, iar unii preoti sic alugari au fost pedepsiti. Principalele pedepse erau confiscarea bunurilor, inchisoarea si uneori chiar moartea, adica exact pedepsele aplicate si ereticilor. Tot ca o marca a noii autoritati “latine”, s-a impus oficial pentru intreaga populatie decima ecleziastica (a zecea parte din produse, adica darea catre biserica, inexistenta in lumea bizantina), ceea ce a cauzat noi opozitii, urmate, de asemenea, de confiscari de bunuri si de pedepse capitale. In 1213, imparatul Henric, in urma unor petitii a aristocratilor greci din capitala (care cereau libertate religioasa), a acceptat sa fie mai tolerant cu populatia locala.

Politica Romei privind biserica si populatia rasariteana din Regatul Ungariei

La nasterea Regatului Ungariei au contribuit Sfantul Scaun -in plan religios- si Imperiul Romano-German -in plan politic, secular. Mai mult, Roma socotea Ungaria chiar inclusa in “Patrimoniul Sfantului Petru”, ca un “madular” pontifical aflat la dispozitia sa, daruit cu titlul de “regat apostolic”. Cu alte cuvinte, Ungaria era in “prima linie” a apararii, consolidarii si extinderii posesiunilor papale si a credintei apusene spre sus si sud-est. Dupa formarea Imperiului Latin de Rasarit, importanta strategica a Ungariei a crescut si mai mult. O marturie a importantei Regatului Ungariei pentru Sfantul Scaun, in vedera atingerii unitatii religioase crestine dupa preluarea de catre “latini” a Constantinopolului, este o scrisoare din 14 noiembrie 1204, adresata de Inocentiu al III-lea regelui ungar, caruia i se impun masuri de subordonare a popoarelor si populatiilor necatolice (“toti neascultatorii Bisericii Romane din tara ta”) Romei. Papalitatea vedea succesul politicii sale in Rasarit prin corelarea frontului sudic din balcani (reprezentat de Imperiul Latin) cu cel nordic (intruchipat de Ungaria). Politica Sfantului Scaun fata de adeptii bisericii Rasaritului din Ungaria si din vecinatate era sustinuta de forte importante, precum regalitatea arpadiana, biserica locala si ordinele monastice si militare. De multe ori Roma formula doar linia generala in privinta tratamentului ce trebuia aplicat “schismaticilor” iar fortele locale din Ungaria foloseau aceasta orientare pentru indeplinirea propriilor scopuri. Aducerea in Ungaria sau in anumite teritorii aflate sub controlul acesteia a unor ordine militaro-calugaresti, precum erau teutonii si ioanitii, intra in strategia Romei de prindere a lumii schismatice de aici intr-o retea de forte care sa asigure succesul lichidarii “schismei” in plan general. […]

In jurul anului 1200, in Ungaria traiau foarte multi adepti ai ritului bizantin (ruteni, romani, sarbi, bulgari, unguri s.a.), mai ales in partile sudice si estice ale regatului. Unii istorici vorbesc chiar de o majoritate a credinciosilor rasariteni, cel putin in acele zone. […] In timpul primelor doua secole de existenta a Regatului Ungar, bisericile apuseana si rasariteana au evoluat relativ pasnic, iar locuitorii de rit bizantin erau liberi sa-si aiba bisericile, parohiile, episcopiile lor si, dupa unele marturii, chiar un scaun mitropolitan. Nu trebuie uitat ca unii conducatori unguri au primit botezul la Bizant, ca au fost in relatii stranse cu imparatii constantinopolitani si ca au avut chiar regine bizantine. Mai mult, s-a apreciat ca pana la invazia mongola (1241), sunt consemnate in Ungaria circa 600 manastiri rasaritene, in comparatie cu cele 170-180 de manastiri ale ordinelor apusene (dintre care doar 11 au documentul de fondare pastrat pana azi, iar 60-70 nu se pot atribui unui ordin anume). …

Concluzii

Apogeul politicii de forta, promovate de un segment al lumii apusene fata de Bizant, si fata de biserica Rasaritului, s-a consumat imediat dupa Cruciada a IV-a si sub pontificatul lui Inocentiu al III-lea, adica intre anii 1204 si 1216. Totusi, masurile de “unire” sub egida romana sau de pedepsire a celor care “persistau in schisma si erezie” s-au desfasurat vreme de cateva decenii, cel putin atat timp cat a fiintat Imperiul Latin de Rasarit (1204-1261). Aceasta politica a fost diferita de la regiune la regiune si s-a adaptat specificului local si fortelor de care dispunea Sfantul Scaun in diverse locuri. In timp ce in Bizantul cucerit de “latini” si in regiunile cu populatie rasariteana dominate de puteri catolice s-a putut folosi chiar si forta (prada, confiscarea bunurilor, detentia sau chiar pedeapsa cu moartea) -asimilandu-se uneori “schisma” cu erezia-, in statele ortodoxe (din ‘Commonwealth’-ul bizantin) s-a operat cu mijloace diplomatice (daruri, solii, indemnuri, promisiuni, amenintari, etc.). In aceste din urma state, erau vizati mai ales liderii, capetele incoronate, inaltii ierarhi, in timp ce in teritoriile controlate direct de “latini” erau afectate comunitatile, liderii mai marunti, posesorii de bunuri, parohiile, manastirile.

Pana la urma, masurile initiate de Roma, dar mai ales de auxiliarii sai dupa 1204, au tensionat si mai mult atmosfera dintre Apus si Rasarit. Trecera violenta a Bizantului in maini “latine”, rivalitatile dintre cuceritorii apuseni, presiunile in vederea impunerii autoritatii bisericii romane, lipsa de respect pentru valorile rasaritene, actele de silnicie practicate, etc. au slabit civilizatia europeana in ansamblul sau, netezind calea marii invazii tataro-mongole. Diversiunea cruciata de la 1204, conjugata cu politica de forta a republicilor maritime italiene (mai ales a Venetiei), a slabit Imperiul Bizantin mai mult decat orice alt factor extern si a usurat ulterior sarcina distructiva a otomanilor. Pe de alta parte, increderea rasaritenilor in propunerile de “unire” bisericeasca venite dupa 1204 din partea “latinilor” s-a diminuat mult, ideea de “unire” fiind mereu de-acum asociata cu forta si violenta. Raspunsurile bizantine la chemarile unioniste au devenit pur formale si au fost date mai ales de factorii politici laici, care promiteau nesincer unirea, numai pentru a obtine ajutorul militar salvator al Apusului. Acest ajutor nu a mai venit decat cu intermitente si a fost insuficient. Prin urmare, in Rasarit, Cruciada a IV-a si masurile ce i-au urmat au fost percepute ca acte de “perfidie” a apusenilor si de consacrare a Marii Schisme de la 1054. Prin asaltul “latin” asupra Constantinopolului, inspirat in parte chiar de unii bizantini, “schisma” a devenit efectiva, perceptibila, inclusiv la nivelul populatiei de rand. Cu aceasta, constiinta diferentei si separatia dintre cele doua entitati ale Europei crestine s-au impus definitiv.

[…]

Romanii fata de biserica apuseana si biserica apuseana fata de romani

[…] Orice credinta are, pana la un punct, tendinta de a atrage noi adepti, adica are ceea ce se cheama, din vremurile mai noi, o componenta prozelita. Lumea antica romana si lumea medievala au fost insa, de cele mai multe ori, la nivelul comunitatilor locale, destul de tolerante din acest punct de vedere. In Evul Mediu, asa cum s-au respectat cutumele fiecarei comunitati -de la limba proprie pana la legea sau principiile juridice ale fiecarei “natiuni”- tot asa s-a procedat si in privinta credintei. Finele Evului Mediu european -corespunzand organizarii mai temeinice a bisericii, intaririi Imperiului Romano-German si, mai ales, impunerii principiului ‘plenitudo potestatis’- a adus cu sine un anumit exclusivism religios, care a degenerat apoi in forme grave de discriminare.

[…]

“Mai mult de a treia parte a tarii era patrunsa de obiceiul cel sfant” sau proportia catolicilor din Ungaria

[…] Oare cati erau “latini”, cati “schismatici” si cati necrestini in Ungaria pe la 1270-1300? Oare cati erau maghiari si cati erau ceilalti? Fireste, unele din aceste intrebari tin de mentalitatea noastra moderna, de felul contemporan de a pune problemele. De altminteri, nici nu se poate raspunde decat partial si vag la ele.

“Primejdia schismatica” a ramas o constanta in Regatul Ungariei, fiind mereu invocata, impreuna cu “multimea schismaticilor”, situati cu precadere in estul, sudul si nord-estul tarii. Din pacate nu exista, pentru aceste perioade timpurii, date statistice, dar exista unele estimari care se pot face in functie de anumite izvoare. Astfel, de la anul 1000 (crestinarea ungurilor si formarea Regatului Ungariei) pana la 1241-1242 (marea invazie mongola), sunt atestate pe teritoriul tarii circa 600 de manastiri rasaritene (ortodoxe), fata de circa 170-180 ale ordinelor apusene, ceea ce nu arata neaparat proportiile reale ale credinciosilor celor doua arii spirituale, dar arata fara putinta de tagada, amploarea prezentei “grecilor” in Ungaria. De altfel, in acele vremuri si unii dintre unguri, impreuna cu unele regine ale Ungariei si cu suitele lor, erau de confesiune bizantina. Iar originile indepartate ale celei de-a doua arhiepiscopii a Ungariei -cea de la Kolocsa- conduc spre Constantinopol si spre Marea Biserica de acolo, in scriptele careia arhidioceza aceasta apare (in secolul al XI-lea) cu numele “mitropolia Tourkiei” (dupa numele de “Tourkia” dat Ungariei timpurii de unele surse bizantine). In registrul de dijme papale din anii 1332-1337, sunt mentionate 954 de localitati cu parohii catolice din Transilvania, Banat si regiunile vecine, in vreme ce pana la 1340 fusesera atestate in aceleasi regiuni cam 2100-2200 de localitati. Fireste, unele dintre aceste asezari disparusera intre timp iar altele, desi existau, nu intrasera inca in atentia actului scris si, prin urmare, nu erau consemnate nicaieri. De asemenea, trebuie sa notam ca in unele localitati cu parohii catolice putea trai si populatie ortodoxa, dupa cum anumite anumite comunitati rasaritene puteau fi supuse platii dijmei bisericesti. Astfel, dupa datele consemnate, se paote spune orientativ -cu toate rezervele de rigoare- ca asezarile cu parohii catolice din Transilvania si estul Ungariei reprezentau cam 43-45% din totalul localitatilor atestate. Eliminand procentajele, greu de acceptat in exactitatea lor cifrica, se poate aprecia ca populatia catolica din aceste zone putea fi peste o treime sau aproape jumatate din total. Interesant este ca aceasta proportie este confirmata si pentru finele aceluiasi secol, de marturia umanistului Antonio Bonfini, cronicar oficial al lui Matia Corvinul (1458-1490). Italianul, facand elogiul unor inaintasi ai marelui rege din familia de Hunedoara, il lauda cu precadere pe Ludovic I (1342-1382), pentru uriasele sale impliniri in domeniul religios. Intre masurile luate de regele din casa de Anjou, pentru intarirea “credintei celei adevarate”, sunt enumerate propunerea ca evreii “sa devina unguri” prin acceptarea catolicismului si alungarea lor din Ungaria in urma refuzului convertirii; sustinerea puternica a ordinelor calugaresti catolice; fondarea de biserici si manastiri; indrumarea cumanilor “corupti”, a patarenilor (“ereticilor” de sorginte bogomila) din Bosnia si a altor “stricati”, dintre care multi au recazut in greseala etc. Ca rezultat al acestui imens efort -spune Bonfini-, la sfarsitul domniei lui Ludovic, “dupa opinia tuturor, credinta in Ungaria a fost asa de mult largita si pana intr-atata sporita, incat mai mult de a treia parte a tarii (regatului) era patrunsa de obiceiul cel sfant”. Cu alte cuvinte, la circa o jumatate de secol de la elaborarea registrului de dijme papale, spre 1382, se avansa pentru Ungaria aceeasi proportie de “crestini” ca aceea estimata la 1332-1337, adica mai mult de o treime. […]

“Starea nenorocita si decazuta a pomenitei Tari a Ungariei”: criza de la inceputul secolului al XIV-lea

Oricum ar sta lucrurile, Ungaria instra in secolul al XIV-lea cu o mostenire grea, dupa o criza de decenii, cronicizata si apoi revigorata in 1301, odata cu moartea regelui Andrei al III-lea (1290-1301). Stingerea suveranului, mort fara urmasi, insemna si stingerea domniei Arpadienilor, care condusese trei sute de ani regatul. Avea sa fie prima si ultima dinastie de sorginte maghiara din istoria tarii. Tulburarile se anuntau numeroase si grave, fara sa se intrevada fortele necesare impunerii ordinii. […] Sub aspect confesional, secolul este strabatut de ideea combaterii pe diferite cai, inclusiv pe calea “unirii religioase”, a “schismaticilor”, unirea insemnand aici acceptarea de catre rasariteni a conditiilor impuse de curia de la Roma si apoi de la Avignon.

Situatia grava a tarii, neredresata nici dupa conciliul de la Buda (1279), se vede din primele documente papale de la inceputul secolului al XIV-lea. […] In aceeasi zi (17 octombrie 1301) papa ii scrie si lui Venceslas (Vaclav al II-lea), regele Boemiei, deplangand soarta groaznica a Regatului Ungariei, care “azi s-a naruit si, ca si cum ar fi fost data prada, a fost aproape nimicit de navalirile inamice ale cumanilor, tatarilor, schismaticilor si paganilor”. […] Cea mai tulburatoare constatare priveste “nimicirea complita si imputinarea locuitorilor crestini” din Ungaria. Chiar sub rezerva unei unde de exagerare a pontifului, se cuvine sa observam ca situatia tarii era intr-adevar grava, ea fiind confirmata de numeroase alte izvoare. Numai o astfel de stare, nemaiintalnita, ar explica, de exemplu, de ce papa Benedict al XI-lea dadea voie, la 31 martie 1304, priorului dominicanilor din Ungaria sa acorde dispensa de a ocupa anumite functii in ordin pentru doi calugari, fii de preoti bizantini, deveniti ulterior latini: “unii dintre fratii ordinului sunt fii de preoti latini, carora parintii lor le-au dat nastere in timpul preotiei, dintr-o casatorie incheiata potrivit ritului grecilor, inainte de hirotonisirea lor”. Fireste, faptul ca “unii dintre fratii ordinului” dominican din Ungaria erau fii de ortodocsi si ca preotii bizantini erau atrasi la confesiunea latina poate demonstra forta actiunilor prozelite ale catolicismului, dar permisiunea fostilor “greci” de a ocupa functii importante in ordin arata penuria de membri, putinatatea “crestinilor”, nevoia de a apela la nou veniti. Prezenta prozelitismului, ascuns sub numele misionarismului, este indiscutabila, din moment ce acelasi papa Benedict poruncea, tot in 31 martie 1304, priorului dominicanilor din Ungaria sa trimita, in vederea raspandirii credintei catolice, calugari in Albania si Cumania, tari care aveau episcopi de rit grecesc. Aceasta din urma misiva mai atesta o realitate foarte importanta, anume continuitatea episcopiilor bizantine din “Cumania” -teritoriul extracarpatic al Munteniei si Moldovei-, consemnate tot intr-un document papal, dar trimis cu sapte decenii in urma, la 1234. Aceste episcopate “schismatice” din Cumania erau cu atat mai nedorite si neacceptate (“false”) cu cat ele se aflau intr-o tara cuprinsa formal in titlul regilor ungari si unde ar fi trebuit sa se exercite autoritate acestor regi “apostolici”. Numai ca, de decenii intregi, autoritatea suveranilor ungari nu se mai simtea -cum s-a vazut- nici macar in Ungaria propriu-zisa, unde credinta “crestina” era atat de “primejduita” si unde se tineau in zadar concilii provinciale, prezidate de legati papali. Un astfel de conciliu s-a tinut din nou in 1309 si l-a avut in frunte pe legatul Gentile, care intre altele l-a afurisit pe Ladislau Kan, voievodul rebel al Transilvaniei, opozantul regelui Carol Robert (sustinut de papa) si detinatorul coroanei regatului, adica al simbolului puterii, fara de care nu puteau fi incoronati regii. Motivul punctual al excomunicarii voievodului era iminenta casatorie a fiicei acestuia cu un “schismatic”, mai precis cu fiul regelui Serbiei. Pornind de la aceasta, dar si de la multe alte cazuri intamplate, cardinalul Gentile oprea pe orice catolic din Ungaria sa-si casatoreasca fiica, nepoata sau orice ruda de sange cu vreun “eretic patar, gazar, schismatic sau alt inamic al credintei crestine” si indeosebi cu rutenii, bulgarii, sarbii si lituanienii “care staruie in erezie”. Documentul in chestiune, emis la Bratislava sau Pojon (in latina ‘Posonium’, pe atunci in Ungaria) in ziua de Craciun a anului 1309, doreste sa apere eficient “credinta”. Or, spune el, daca “fii ascultarii” (catolicii) s-ar amesteca cu “fii nesupuenrii” (ortodocsii), atunci “s-ar vatama curatenia credintei”. De aceea, casatoriile cu eretici sunt declarate “nelegiuite” si considerate fapte “care dezbina si pateaza religia crestina si vin in ajutorul stricaciunii eretice”, iar cel care ar incuraja si aproba astfel de casatorii, precum si femeia data necatolicului urmau “sa fie loviti de palosul afuriseniei si lipsiti de inmormantare bisericeasca”; daca in intervalul de o luna nu ar reveni “in sanul credintei ortodoxe” (‘recte’ catolice), urma “sa se purceada contra lui ca si contra unui sprijinitor al ereticilor, inamici ai credintei insesi, potrivit legilor bisericesti si mirene”. In aceste texte, se amalgameaza “ereticii” (cei abatuti de la credinta cea dreapta) cu “paganii” si “schismaticii” (crestinii rasariteni): patarii sau patarenii din Bosnia erau eretici, gazarii sau chazarii erau erau iudaici sau iudaizanti (necrestini), lituanienii erau in mare parte necrestini (se vor crestina abia in 1386, odata cu conducatorul lor, Vladislav Jagiello, devenit rege al Poloniei), iar sarbii, ca si rutenii, ca si bulgarii sau romanii, erau “schismatici”. Ceea ce ne intereseaza aici in mod special este ca si “schismaticii”, cei casatoriti cu “schismatici” ori care incurajau asemenea uniuni erau asimilati “ereticilor”, fiind excomunicati si, daca persistau, loviti de bratul bisericesc si secular. Dar aceasta se intamplase si imediat dupa Cruciada a IV-a (1203-1204) -cum s-a vazut-, ceea ce arata o constanta in politica papala pe parcursul unui secol.

Ca urmare a acestor decizii, voievodul Ladislau Kan -care-si daduse fata in casatorie unui ortodox- este declarat “sprijinitor al ereticilor” si “inamic al credintei” si este pedepsit ca atare, fiind excomunicat; mai mult, vasalii, comitii, castelanii, juzii, iobagii sai erau dezlegati de orice credinta si de omagiul datorat, iar cei care l-ar fi ajutat, sfatuit si sprijinit erau si ei afurisiti si lipsiti de ingropaciune bisericeasca. Prin urmare, casatoriile cu adeptii credintei rasaritene erau considerate “acte eretice”, iar toti cei implicati in incheierea lor erau pedepsiti asemenea “ereticilor”. Asprimea aceasta era motivata de legatul Gentile prin dorinta sa arzatoare “de a spori curatenia credintei catolice” pretutindeni, dar mai ales in Ungaria, unde “ratacise mult aceasta credinta” si unde el dorea “sa fie inlaturata prin straduinta grijii noastre pata stricaciunii eretice”; pamanturile ungare erau foarte mult molipsite de acea stricaciune “eretica” -spune legatul-, “lumea era otravita de cei prinsi in aceasta stricaciune si de invatatura lor ispititoare”, iar “turma credinciosilor era lovita de o molima mai grea din pricina oilor bolnave”. Din acest tablou se vede ca situatia era mult mai grava decat “primejdia” casatoriilor cu “schismatici” si ca insasi confesiune latina era coplesita de credinta bizantina si de alte credinte necatolice. Cu acest prilej se va fi procedat, ca si altadata, la “darea spre jaf si prada” a unora dintre “schismaticii” din Transilvania si Ungaria, adica la preluarea averilor lor imobile de catre “crestini”, ceea ce era pentru stapanitori perfect moral si legal. Oricum, in acei ani, documentele arata mai multe sate romanesti sub stapanirea nobililor , a “oaspetilor”, a bisericii catolice. E graitor in acest sens un inscris al regelui Carol Robert, din 1313, prin care se confirma si tanscria o scrisoare privilegiala a lui Andrei al III-lea, din 1293, de daruire pentru capitlul din Alba Iulia a 60 de gospodarii (sesii) de romani.

Intre moarte si convertire: absolviri de pacate pentru vechii “crestini” si dijme grele pentru noii convertiti

Era clar ca asemenea acte contra “schismaticilor” erau considerate bine-venite si incurajate, asa cum erau iertati de pacate (de papa Clement al V-lea, la 1 februarie 1314) toti aceia dintre “crestini” din Ungaria care aveau sa moara in luptele cu “schismaticii” si tatarii: “Pe voi si pe credinciosii bisericii romane din celelalte parti vecine cu Regatul Ungariei”, care “patimiti din aprtea schismaticilor, a tatarilor, a paganilor si a altor neamuri amestecate de necredinciosi …, ca sa va insufletim la apararea credintei catolice […], va iertam de pacate daca veti muri in razboaiele purtate in Regatul Ungariei ori in pomenitele tari si tinuturi vecine […] impotriva schismaticilor, tatarilor, paganilor si altor neamuri nelegiuite de otopeni-final-09necredinciosi”. Cu alte cuvinte, crestinii rasariteni erau nu numai demni de a fi deposedati de bunurile lor fara fara ca aceasta sa mai constituie o vina, dar erau chiar buni de dat mortii, iar aceia dintre “crestini” care se distingeau in aceasta actiune violenta de omucidere, murind ei insisi, erau absolviti de pacate, si deci destinati raiului (paradisului). Cu alte cuvinte, “schismaticii” vii erau un bun prilej de imbogatire, iar cei omorati erau ocazia speciala de iertare a pacatelor, pentru “crestini”. Este evident ca “biserica crestina” avea de la inceput o atitudine ostila la adresa “paganilor”, adica a necrestinilor, dublata treptat de una contra “ereticilor”, insa componenta “antischismatica” s-a accentuat mai recent nu atat dupa 1054, cat dupa 1204. Noutatea este nu dusmania intreptata contra “grecilor”, ci plasarea acestora -care nu comisesera pana nu demult, in viziunea Romei, decat o “eroare” formala- in randul “ereticilor” si chiar al “paganilor”. Or, ereticii comiteau erori de dogma, adica de fundament al credintei, si, prin urmare, puteau fi deposedati, intr-o prima faza, si apoi chiar omorati, fara ca aceasta sa mai constituie vreo culpa. Vedem aici ca, la 1314, in Regatul Ungariei si in vecinatate, “crestinii” erau indemnati de cea mai mare autoritate a bisericii apusene sa comita razboaie contra ortodocsilor, tatarilor, paganilor, sa se distinga in lupta si sa moara, spre a fi apoi iertati de pacate. Cu alte cuvinte, moartea crestinilor in lupta contra altor crestini devenea o virtute unica, laudata si pretuita. Nu este vorba totusi, la 1314, de vreo inovatie si, din pacate, nici de ultima absolvire de pacate a unor crestini ridicati contra altor crestini. In aceste conditii, ni se pare firesc sa vedem uneori, atunci cand imprejurarile o permit, sub numele de “eretici”, din anumite surse, pe ortodocsi. Astfel, atunci cand, la 1 februarie 1327, papa Ioan al XXII-lea trimitea dominicani in Slavonia, in Transilvania si in Tara Romaneasca, spre a lupta contra “ereticilor”, credem ca sub acest nume se ascund, in cea mai mare parte, crestinii rasariteni. In nici una dintre aceste tari nu erau, in general, alti “eretici” numerosi decat aceia numiti uneori “schismatici”, adica adeptii credintei crestine rasaritene. Confirmarea vine de la un alt document din aceeasi data (1 februarie 1327), emis tot de papa, care scrie priorului dominicanilor (predicatorilor) din Ungaria sa propovaduiasca “cruciada” in Regatul Ungariei contra tuturor transilvanenilor, bosniacilor si “slavonilor” considerati “eretici”, urmand ca aceia care aveau sa-i “starpeasca” pe acesti “eretici” sa fie iertati de pacate, aidoma acelora porniti in ajutorul Pamantului Sfant (adica in cruciada). Porunca se repeta la 1 iulie 1327, in favoare calugarilor franciscani (minoriti) -la cererea si sesizarea acestora- si contra dominicanilor cu acelasi continut si cu aceeasi semnificatie, ceea ce arata si o anumita concurenta intre cele doua ordine pentru indeplinirea slujbei de inchizitori in Ungaria si in vecinatate. Aceste acte au, in contextul nostru, o dubla semnificatie: mai intai, transilvanenii sunt numiti “eretici”, ceea ce arata perceperea tarii ca o regiune “schismatica” (sau romaneasca, fiindca doar romanii erau ortodocsi acolo), iar in al doilea rand, papa ii iarta de pacate nu doar pe “crestinii” morti in razboaie “antischismatice”, ci si pe cei care vor omora “eretici” (adica bogomili si ortodocsi). Se vede, prin urmare, o gradatie in acordarea iertarii pacatelor de catre Sfantul Scaun. Unde initial erau absolviti doar cei ce-si dadeau viata in lupta impotriva “paganilor”, se ajunge la iertarea si a sacrificatilor contra “ereticilor”, apoi a celor morti contra “schismaticilor”, iar acum, in fine, si la iertarea pacatelor celor vii, cu conditia sa fi starpit “eretici” (intre care erau inclusi si ortodocsii). Este drept ca, de mai multa vreme, erau absolviti si cei ce porneau in cruciada, pentru salvarea Locurilor Sfinte. Asupra temei iertarii pacatelor celor “drept-credinciosi”, care luptau contra “inamicilor”, se revine mereu in timp, cu variatiuni, in functie de situatie.

Din alte surse se intelege insa ca, mai ales in interiorul Regatului Ungariei, razboiul contra “schismaticilor” nu putea fi si ramane unica solutie, ca mai erau si alte cai de gestionare a situatiei. De fapt, calea comuna recomandata de biserica apuseana inaintea violentei, era atragerea pasnica a “grecilor” sau “schismaticilor” la catolicism. In acest spirit se indrepta si actiunea ordinelor dominican si franciscan, precum si efortul bisericii ungare, corelat cu cel al regalitatii, desi rezultatele nu pareau multumitoare si dificultatile erau mari. Nici metodele pasnice nu se dovedeau intotdeauna potrivite. Astfel, prin 1328, regele Carol Robert cerea curiei papale de la Avignon sa nu pretinda dijme prea mari de la cumanii, romanii si slavii din Ungaria, trecuti la catolicism, fiindca se primejduieste astfel intreaga campanie de convertire. Ca urmare, papa Ioan al XXII-lea poruncea, la 8 mai 1328, tuturor prelatilor din Ungaria sa-si potoleasca zelul material, spre a salva telul spiritual; papa stia dela rege ca acesti romani, cumani si slavi, “datorita faptului ca inainte nu obisnuiau sa plateasca aceste dijme, spun acum ca de aceea sunt indemnati ca sa imbratiseze numita credinta catolica, spre a da bunurile lor oamenilor bisericii” si ca “multi care bucuros ar trece la aceasta credinta, din aceasta pricina se dau inapoi de la o atare convertire”. Remarca aceasta are cel putin trei semnificatii: 1) actiunea de atragere la catolicism nu mergea prea bine in Ungaria; 2) ea avea si o puternica tenta economica, sporind numarul platitorilor de dijme si, implicit, averile bisericii apusene; 3) cei vizati, intre care si romanii, erau constienti de scopurile fiscale ale convertirii si deveneau, de aceea, retinuti la propaganda facuta.

De-aici incolo, chestiunea decimei ecleziastice ramane la ordinea zilei, curia papala osciland intre dorinta si nevoia de a strange venituri cat mai multe, pe de o parte, si tendinta unor inlesniri pentru regatul Ungariei, unde inamicii “credintei” erau prea puternici si numerosi si unde noii convertiti nu se cuveneau bruscati de la inceput, pe de alta parte. […] De aici se vede ca fondurile daruite regelui ungar nu erau destinate atat inamicilor din regat sau care “navaleau” in regat, cat actiunilor ofensive in afara tarii, pentru combaterea acelor “schismatici si necredinciosi”. […]

Laitmotivul iertarii pacatelor revine si sub alti papi. Astfel, la 17 ianuarie 1339, Benedict al XII-lea ii scria din Avignon lui Carol Robert ca urmau sa fie iertati de pacate cei care luptau si mureau in campaniile contra “schismaticilor, necredinciosilor, si altor natiuni amestecate de necredinciosi”; actul venea -dupa spusele papei- ca urmare a unei scrisori regesti, prin care suveranul ungar dadea de veste ca, impreuna “cu ostile sale, are de dus un razboi aproape necurmat cu paganii si schismaticii, megiesi si vecini cu regatul si pamanturile lui, si mai ales cu niste schismatici ce s-au abatut de la supunerea datorata bisericii romane”, si ca regatul suferea asa cum suferise si in trecut de la “alti schismatici si de la natiunile necredinciosilor”. […] Cum se vede, “schismaticii” continua sa fie pusi in fruntea “necredinciosilor”, desi apar primele semne ale marilor pericole ce se prefigurau pentru europeni din partea turcilor[…].

Iertarea pacatelor era un stimulent spiritual foarte important pentru omul medieval, care avea un atasament netarmurit fata de biserica si fata de credinta, neputand concepe viata in afara acestora. Dar pentru liderii acelei lumi stimulentul cel mai atractiv era de multe ori unul material, anume dijma platita de credinciosi. […] De aceea regele Ludovic, cand cerea temporar Sfantului Scaun scutiri de decima pentru noii convertiti, o facea formal si public in numele marilor sale eforturi pentru apararea si largirea “crestinatatii”, gandindu-se la marile avantaje viitoare ale convertirii. […] Efortul de convertire a “schismaticilor” era rasplatit de papa -la insistentele regelui ungar- in cel putin doua moduri practice, anume prin cedarea de venituri bisericesti si prin cedarea de teritorii nou-intrate (teoretic) in Patrimoniul Sfantului Petru. Trei documente emise in aceeasi zi (15 iulie 1352) ilustreaza aceste doua feluri de stimulente. […] Al treilea act din 15 iulie 1352, laudand iarasi hotararea lui Ludovic I “de a lupta contra schismaticilor si altor necredinciosi” din vecinatatea Regatului Ungariei, ii recunostea suveranului in cauza dreptul de stapanire asupra “provinciilor, oraselor, cetatilor, satelor si intariturilor” smulse cu forta armelor de la ei. Cu alte cuvinte, fiindca apara “gloria Crucii”, Ludovic I se alegea cu fonduri serioase, dar si cu teritorii, care ramaneau in componenta Regatului Ungariei. […]

O alta mentiune referitoare la dijmele bisericesti stranse de la romani se face de catre papa Grigorie al XI-lea, la 1377. Pontiful avignonez aproba atunci cererea nobilei doamne Caterina, vaduva lui Simion, stapanul cetatii Medies (din partile satmarene) -smulse candva, in jur de 1200, “din mainile romanilor schismatici”, trecuti acum la catolicism.

popIoan Aurel Pop, Din mainile valahilor schismatici” – Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII – XIV), Editura Litera, 2011


Categorii

Greco-Catolici (Uniatia), Istorie, Papa (Papism)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “DIN MAINILE VALAHILOR SCHISMATICI. File de istorie despre prigonirea ortodocsilor de catre imperialismul papisto-ungar

  1. Toți papi după 1056 sânt slugile vicleanului, toți luptand sa distrugă dreapta credinta, ortodoxia.

  2. Niste teroristi ca la carte catolicii astia. Si cata putere efectiva au exercitat pana nu demult incat cazurile de pedofilie sa nu rasufle decat la decenii distanta. Am mai pomenit candva ca nemtii din Banat ii numeau pe romani valahi jegosi si aveau un dispret total fata de romani si fata de bisericile lor. Tot jegoase, evident. Se leaga cu cele expuse mai sus despre indoctrinarea lor. Vorbesc din proprie experienta. Apoi au plecat in Germania si aia i-au tratat mult mai crunt. I-au numit tigani. Faceau exercitii pentru noul val care avea sa vina din Romania dupa ’89. Pana la urma turcii au fost un rau necesar pentru pastrarea Ortodoxiei? La asta nu m-am gandit.

  3. Ceea ce şochează este deteriorarea catolicismului la opusul Evangheliei. Nu doar că este desconsiderată porunca de a iubi sau măcar convieţui cu duşmanii, ci este ridicată la rang de virtute crima împotriva lor şi se acordă iertarea păcatelor pt astfel de crime de natură jihadistă. Totul este redus la un nivel pământesc, la interese personale, care speculează credinţa maselor.

  4. Trebuie spus ca e bine ca ati adus in atentia mediilor ortodoxe aceste lucruri. Cartea e bine cunoscuta demult insa in mediile academice, si e o carte exemplara metodologic.

    Ceea ce trebuie spus este ca dupa aceasta perioada vine o perioada de orientare ortodoxa in Ungaria, anticipata de Ladislau Khan, care si-a dat fata in casatorie fiului tarului sarb Stefan Uros, fiind atras de faptul ca regii sarbi erau canonizati din tata in fiu, deci se facea simtita lucrarea sfinteniei, si aveau si moaste, etc…

    Orientarea asta si atractia spre Serbia vor lua amploare in vremea domniei luI Sigismund de Luxemburg, stimulate de moartea Tarului Lazar la Kossovopolije

    Asa ca radicalismul catolic in Ungaria era datorat faptului ca ortodocsii faceau doua lucruri:

    1. se impartaseau la fiecare Liturghie, ceea ce catolicii din sec. XI nu mai faceau. Acest lucru a dus la interdictia acestei practici in randul ortodocsilor supusi coroanei ungare, pentru a nu fi tentati catolicii sa vina la ortodocsi, caci cu impartasania rara de la catolici de simteau osanditi ca de ce ortodocsii au in fiecare liturghie Euharistie si ei nu. Astfel, regii unguri au dat legi preotilor ortodocsi de pe domeniile nobililor din Ardeal catolici sa le impuna sa nu impartaseasca poporul duminical, pentru a nu fi invidiati de catolici. Dar tot catolici veneau la noi din cauza asta

    2. IN serbia a fost o perioada cand s-au facut multi sfinti, perioada ce coincide chiar cu Cruciada IV si cu expansiunea Ungara si latina in Bizant. Fiind vorba de sfinti regi cu moaste si sfinti arhiepiscopi cu moaste, multi erau tentati sa vina la ortodoxie, caci moastele in evul mediu insemnau ceva, si puteau converti un om, a se vedea convertirea fratelui Sf. Sava Vukan la ortodoxie la vederea moastelor Sf. SImeon Nemanja tatal sau

  5. Pingback: DECONSTRUIREA DEMITIZARII SAU O REPLICA MARGINALIZATA. Istoricul Ioan-Aurel Pop despre lucrarile lui Lucian Boia: “O ATARE ATITUDINE ESTE MENITA SA DISTRUGA COMPLET ROMANIA“ - Recomandari
  6. pai nu prea aveau domenii ungurii fiindca tarile erau independente conduse de voievozi si avand ortodoxismul pe care il practicau liber. deci ungaria nu a reusit sa ocupe ardealul. va reusi dar doar cu ajutorul altora si anume a turcilor pe perioada principatului adica mijlocul secolului XVI si austriecilor pe urma. domnilor nu mai dezinformati ca la 1200 ungaria ajunsese pana la culmile muntilor. la 1200 ungaria inca de-abia avea cateva parti din campia de vest a ardealului. sasii stapaneau o partea din bistrita, tot brasovul si tot sibiul iar secuii stapaneau impreuna cu sasii muresul, sebesul din alba la fel il stapaneau sasii, orastie din hunedoara la fel il stapaneau sasii si asta pe tot parcursul evului mediu. țara zarand(mare parte din arad si nordul hunedoara) era stapanita de romanii ardeleni de acolo, țara hateg(centrul si sudul hunedoara) era stapanita de romanii ardeleni de acolo, țara abrud si campeni(alba) era stapanita de romanii ardeleni de acolo, țara trascau(alba) era stapanita de romanii ardeleni de acolo, țara borod(partea de nord est a bihorului si muntii vladeasa din cluj si muntii gilau din cluj) era stapanita de romanii ardeleni din nord estul bihorului, țara maramures era stapanita de romanii de acolo, tara nasaud(era condusa de romanii de acolo), tara beius(centrul si sudul bihor) era stapanita de romanii de acolo. toate acestea erau conduse de voievozii romani din acele locuri deci invatati odata istoria ardealului cum trebuie ca de aia vin toti mascaricii straini si ungurii si ne vrajesc si mintesc ca multi nu cunoasteti istoria ardealului iar in toate locurile ce le-am enumerat mai sus de-abia au patruns si au ramas imperii ce sa mai spun de regate ca nu au reusit pe tot parcursul evului mediu sa patrunda sau sa ramana(sa se mentina).

  7. carol robert va incerca sa stapaneasca ardealul dar nu va reusi .carol robert va fi invins in zona cetatii pancota de catre romanii zarandeni condusi de iwanka, pe urma va fi infrant la chioar de catre maramuresenii de acolo. nu va reusi sa castige la ciceu in fata romanilor de acolo. la deva se vor da de asemenea lupte grele pana in 1322. ludovic de anjou fiul sau va incerca si el dar nu va reusi. sigismund de luxermburg va ocupa la 1390 dar doar țara borod(nord estul bihorului si muntii vladeasa sin cluj)

  8. asadar romanii ardeleni ii inving pe angevini si ramanand independenti isi permit sa-si ridice biserici si manastiri ortodoxe din piatra cum au fost biserica ortodoxa din piatra de la halmagiu(arad, țara zarand) in 1380-1390, manastirea ortodoxa din piatra de la râmeț(alba, țara trascau) in 1377, biserica din piatra din strei(hunedoara, țara hateg) aproximativ 1365, manastirea ortodoxa de la peri (maramures, țara maramures) la la mijlocul secolului al XIV

  9. iar din faptul ca romanii ardeleni isi permitau sa ridice biserici ortodoxe in perioada angevinilor si anume a lui ludovic de anjou in aceste teritorii mentionate mai sus rezulta ca in aceste teritorii de mai sus era administratie romaneasca ca altfel nu si-ar fi permis sa ridice biserici si manastiri ortodoxe nici din lemn daramite din piatra. stim prea bine ca ludovic de anjou nu ar fi tolerat dar nu avea incotro deoarece nu a putut ocupa aceste teritorii care insumate erau o suprafata mare din ardeal chiar foarte mare

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare