CRUCE IN MEMORIA DONATORILOR DE ORGANE la Fundeni. Prilej pentru lecturarea unei PERSPECTIVE ORTODOXE ASUPRA TRANSPLANTULUI DE ORGANE
- Romania Libera: Cruce în memoria donatorilor de organe, ridicată în curtea unei biserici din Capitală
O cruce din lemn a fost ridicată în memoria donatorilor de organe, în curtea Bisericii Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian, din incinta Institutului Clinic Fundeni.
Biserica este un loc de închinare și alinare pentru medicii și pacienții Institutului Clinic Fundeni, iar crucea, situată în apropierea altarului bisericii, va sluji ca „altar de vară” pentru toți cei care vor să aducă o rugăciune de mulțumire pentru binefăcătorii lor, donatori sau medici.
Slujba de sfințire a crucii și de pomenire a donatorilor a fost oficiată de un sobor de preoți, în frunte cu pr. Horia Preoteasa, paroh al bisericii. În mijlocul acestora a oficiat și părintele Ioan Sandu din Joldești, jud. Botoșani, care a beneficiat recent de un transplant la Institutului Clinic Fundeni.
Părintele Ioan Sandu a împărtășit celor prezenți suferința și căderile spirituale prin care a trecut până când a fost transplantat. „Femeia se mântuiește prin naștere de prunci, iar bărbatul se mântuiește prin renașterea altui om, donând o parte din trupul său”, a mărturisit preotul Sandu.
La slujbă, au fost prezenți pacienți cu transplant, donatori, membrii ai famililor acestora, medici, reprezentanți ai Ministerului Sănătății, Institutului Clinic Fundeni și a diverse organizații de pacienți.
Prof. dr. Dorel Săndesc, secretar de stat la Ministerul Sănătății, preşedinte al Societăţii Române de Anestezie şi Terapie Intensivă și responsabil naţional pentru identificarea potenţialilor donatori aflaţi în moarte cerebrală, diagnosticarea morţii cerebrale şi menţinerea în condiţii fiziologice a potenţialilor donator, a onorat invitația organizatorilor, participând la slujba se sfințire și transmițând un mesaj de susținere și speranță pentru pacienți, transplantați sau aflați pe liste de așteptare.
Președintele Asociației Transplantaților din România, Gheorghe Tache, a declarat că ridicarea și sfințirea crucii este darul pacienților beneficiari de transplant, în semn de prețuire și recunoștintă față de donatorii de organe și familiile care au acceptat donarea.
„Locul ales simbolizează legătura între cei care, sub oblăduirea Domnului, se îngrijesc de sufletul și trupul omului. Dorim ca anual, la 16 iulie să fie celebrată Ziua națională a donatorului de organe”, a afirmat președinte ATR.
- Cultura Vietii/ Ioan Marian Croitoru: Transplantul de organe în lumina teologiei ortodoxe. Considerații din gândirea unor teologi greci
[…]
2. Mit şi realitate.
Transplanturile de organe, celule şi țesuturi reprezintă o metodă novatoare a medicinii, iar dezvoltarea ei rapidă şi succesele realizate au făcut simțită cu mai multă atenție practica transplanturilor pe scena vieții umane [5].
Ideea transplanturilor este veche, iar cei care se ocupă cu istoria acestui fenomen au încercat să identifice câteva exemple în vechile mitologii. De pildă, mitul lui Dedal şi Icar din vechea mitologie greacă ar reprezintă un exemplu clasic referitor la implantarea de organe artificiale (în cazul lor, a unor aripi de ceară), care să confere omului însuşiri dincolo de cele fiziologice. Un alt exemplu ar fi cel al Himerei, menționat de Homer în Iliada, care reprezintă crearea de către zei a unei ființe cu însuşiri suprafireşti, pentru care s-au folosit transplanturi de diferite organe, astfel încât această creatură avea un cap de leu, trup de capră şi coadă de şarpe [6].
Referințe asemănătoare, dar mai aproape de realitatea medicală decât în mit, se întâlnesc în vechile texte indiene şi chinezeşti. Exemplu clasic este citarea textului sanscrit indian Suschrouta Shamita (700 înainte de Hristos), în care sunt descrise grefe şi transplanturi de țesuturi şi piele în cazul operațiilor plastice de nas (rinoplastia) şi de urechi (otoplastia) [7]. Într-un text chinezesc din anul 300 înainte de Hristos, se menționează că chirurgul Pien Chiao a schimbat inimile a doi oameni, Lu şi Chao [8]. De asemenea, se menționează că transplanturi de piele se făceau şi de către vechii egipteni [9].
Cât priveşte tradiția creştină, este invocat episodul din grădina Ghetsimani, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vindecat urechea tăiată a lui Malhus [10], care nu constituie, desigur, un caz reprezentativ [11], ci o minune a Mântuitorului, ceea ce este cu totul altceva. O minune care ar trimite la practica transplanturilor, după unii teologi, este cea atribuită Sfinților Doctori fără de arginți Cosma şi Damian din Roma (1 iulie), socotiți patronii spirituali ai medicilor şi ai farmaciştilor. Conform Sinaxarelor apusene, aceşti Sfinți au pus, în locul unui picior (gamba) bolnav al unui credincios, piciorul unui mort mauritan [12].
Prima referință privind realitatea transplanturilor datează din jumătatea secolului al XVII-lea, citându-se chirurgul plastic Gasparo Tagliacozzi din Italia, care s-a evidențiat în rinoplastie, folosind transplant de la brațul uman, procedeu cunoscut şi astăzi cu numele de metoda italiană [13]. De menționat că în 1771 chirurgul scoțian John Hunter (1728-1793), care făcea operații de transplant pentru dinți şi țesuturi, a folosit pentru prima dată termenul transplant [14].
În secolul al XIX-lea, operațiile de transplanturi, practicate mai ales la Viena şi în Budapesta, nu cunosc reuşite remarcabile şi au un caracter mai mult experimental [15].
La începutul secolului al XX-lea, chirurgul Emerich Ullmann reuşeşte la Viena primele operații de transplanturi pe animale, considerat părintele transplanturilor de la o specie la alta, dar fără success [16]. Urmează o perioadă de intense încercări şi cercetări, cu rezolvări în parte a unor probleme privind respingerea transplanturilor de către organismul primitor, legate de nume ca Alexis Carrel, Charles Guthrie, Carlos Williamson, Emile Holman, MacFarlane Burnet, Peter Medawar, Yuri Vorony etc. [17]
Alături de aceştia este menționat şi Sfântul Luca, arhiepiscop de Symferupolis şi Crimeea (11 iunie), care în jurul anilui 1924, deci cu 10-12 ani înainte de Yuri Vorony, a operat cu succes transplant de rinichi de vițel la un tânăr bolnav [18], caz ce ține mai degrabă de o minune şi mai puțin de o reuşită medicală [19].
În a doua jumătate a aceluiaşi secol sunt consemnate cele mai importante date din istoria transplanturilor: anul 1954, când J. Murray (premiul Nobel în 1990) a reuşit primul transplant de rinichi, la Spitalul Peter Bent Bringham din Boston; anul 1963, când J. Hardy a realizat primul transplant de plămân; anul 1966, medicii Kelly şi Lillehei reuşesc operația transplantului de pancreas; anul 1967, când Christian Barnard a realizat primul transplant de inimă, la Cape Town, iar Th. Starzl primul transplant de ficat, la Denver, Colorado; anul 1981, când B. Reitz a făcut primul transplant reuşit de inimă şi plămâni, în acelaşi timp [20] etc.
Găsirea unor soluții privind problema respingerii de organe transplantate (uzul azathioprinei, în 1960, şi cel al ciclosporinei-A, în 1980), a făcut ca după anul 1981 să se constate o mare creştere a folosirii transplanturilor, cu o lărgire a tipurilor de transplant [21]. La această creştere a contribuit progresul tehnologiei şi al ştiinței medicale, precum şi încercarea de redefinire a morții omului.
3. Date ştiințifice
Operațiile de transplant care se fac astăzi, au în vedere țesuturi (piele, grăsime, cornee, măduvă de oase) şi organe (rinichi, inimă, ficat, pancreas, intestin, plămân). În prima categorie s-ar putea include şi transfuzia de sânge [22].
Cât priveşte clasificarea transplanturilor, se pot distinge două categorii. Prima are în vedere transplanturile care provin de la donatori în viață (piele, cornee, rinichi, măduvă şi, în mod extrem, ficat) sau cele de la donatori considerați morți (rinichi, inimă, ficat, pancreas şi plămâni) [23]. Cea de doua categorie se referă tot la proveniența transplanturilor: 1) dacă transplantul provine de la aceeaşi persoană, atunci se vorbeşte de autotransplant (de pildă, transferul rinichiului într- o zonă mai joasă); 2) dacă primitorul şi donatorul sunt din acelaşi rang de viață, de exemplu, de la om la om, atunci se foloseşte termenul alotransplant sau transplant alogenic [24]; 3) dacă transplantul provine de la o altă specie, cum sunt cele de la animale folosite pentru oameni, atunci este numit heterotransplant (xenotransplant) sau transplant xenogenic [25]; 4) dacă se foloseşte un element prostetic sau un dispozitiv făcut de om, menit să înlocuiască un organ natural, de pildă, dispozitivul electromecanic numit inimă artificială, transplantul intră în categoria organelor artificiale [26].
Pentru transplanturile provenite de la om, sursele sunt diverse, iar criteriile par să fie severe. Au fost stabilite regulamente şi secții speciale de prelevare a organelor şi a țesuturilor pentru transplant de la donatori vii sau considerați morți, avându-se în vedere anumite criterii: vârsta, sănătatea, acordul sau consimțământul persoanei respective sau al rudelor etc. Donatorii considerați morți sunt şi persoanele diagnosticate cu aşa-zisa moarte cerebrală [27], prin invocarea argumentului că la unele ca acestea funcțiunea trunchiului cerebral [28] nu se mai exercită [29], cel puțin din punct de vedere medical, iar respirația este menținută artificial [30].
Referitor la moartea cerebrală, de precizat că pentru definirea ei s-a făcut scindarea între funcția cerebrală şi cea cardiacă [31], stabilindu-se criteriile procedurii de diagnosticare a morții cerebrale (Harvard – 1968 [32]; Stanford şi Minnesota – 1971; Medical Royal Colleges and their Faculties in the United Kingdom – 1976) [33], care sunt, încă, deschise discuțiilor şi provoacă dileme, pentru rezolvarea cărora Bioetica face apel şi la Teologie.
Deşi ideea morții cerebrale a fost acceptată de lumea medicală şi consemnată în cadrul juridic al multor țări [34], nu se constată, însă, un acord comun în definirea morții cerebrale [35]. O primă părere este aceea că moartea cerebrală este identică cu încetarea ireversibilă a funcționării întregului creier (whole-brain death) [36].
O altă părere, introdusă în 1975 de Robert Veatch, are în vedere pierderea definitivă a tuturor funcțiunilor care sunt fundamentale pentru om. Aceasta se referă la încetarea funcțiilor părții superioare a creierului (higher-brain death), adică la identificarea morții cu încetarea funcțiunilor scoarței cerebrale [37]. O a treia părere, dominantă oarecum în Europa, identifică moartea cu inactivarea trunchiului cerebral, de vreme ce anumite părți ale creierului (lobul frontal şi cel lateral, talamusul şi hipotalamusul etc.) nu pot să fie examinate în stare de comă [38]. De la această definiție excepție fac bolnavii care prezintă toate elementele unei morți cerebrale (sindromul locked-in), dar îşi mențin conştiința, fapt pentru care se cere electroencefalograma şi controlul ritmului metabolic al scoarței cerebrale [39].
Dacă moartea cerebrală pare să fie acceptată şi identificată cu moartea fizică [40] a omului de către societatea medicală internațională, în ciuda unor diferențe de poziție privind definirea ei, revistele de bioetică, şi nu numai, găzduiesc articole prin care sunt exprimate rețineri privind moartea cerebrală, în timp ce în conştiința lumii se vede dorința ca moartea să rămână, totuşi, o taină, şi să nu fie transformată într-un simplu fapt tehnic şi descriptibil [41].
Cu toate acestea, se constată că operațiile de transplant au devenit deja o practică medicală obişnuită. Cerințele sunt mari, iar donatorii puțini [42]. Se observă o rată mai mare a acestora în Statele Unite ale Americii şi în țările din Europa de Vest, consemnându-se o rată mai mică în Europa de Est, Asia şi în lumea islamică.
Dincolo de acest fapt, recoltarea de organe rămâne o problemă care este mai puțin de natură politică sau juridică, ci are de a face cu informarea corectă şi cultivarea ideologică [43]. Ca un exemplu pozitiv se citează Spania, unde se constată creşterea numărului de donatori, în condițiile în care numărul de accidente rutiere a scăzut, prin urmare şi cel al cazurilor de moarte cerebrală. Pentru a se face față cerințelor, în țări ca Spania, Belgia, Austria, Italia etc., s-a legalizat acordul sau consimțământul prezumat, cu alte cuvinte, se consideră donator de organe cel care, în timpul vieții lui, nu a negat în scris acest lucru [44].
4. Problematica moral-spirituală şi dogmatică
Deşi mulți oameni ajung la o prelungire a vieții lor prin practica medicală a transplanturilor [45], totuşi, transplanturile nu reprezintă doar un subiect medical, ci implică şi alte dimensiuni şi conotații: sociale, juridice, morale şi spirituale [46], mai ales că adesea se cere cuvântul şi asistența Bisericii privind această practică [47].
Problematica moral-spirituală şi dogmatică a transplanturilor gravitează în jurul a trei laturi, fiecare dintre ele cuprinzând multe întrebări: 1) ce este omul, 2) dacă trebuie şi 3) cum trebuie să se facă transplanturile [48].
În acelaşi timp, morala transplanturilor [49] are în vedere transplanturile de țesuturi (măduva oaselor, piele, cornee etc.) şi transplanturile de organe prelevate de la donatori în viață sau morți (rinichi, lob de ficat etc.) [50]. Principala axă a moralei transplanturilor este adâncirea caracteristicilor iubirii pe care transplanturile le-ar presupune, având două coordonate: respectul față de persoana umană în clipa morții şi, implicit, față de faptul morții, pe de o parte, iar pe de alta, dăruirea de viață [51]. Acestea impun şi limitele practicii medicale a transplanturilor, precum şi conştientizarea pericolelor şi abuzurilor ce se pot naşte din fantezia ştiințifică privind această practică (transplantul de cap [52] etc.).
Biserica priveşte problematica transplanturilor moral şi duhovniceşte, având în vedere şi celelalte dimensiuni ale problematicii, alături de datele ştiințifice, iar abordarea teologică a tuturor problemelor contemporane este firesc să se facă cu măsura desăvârşirii, care este măsura lui Hristos [53]. Câte vreme se respectă taina omului legată de taina vieții şi de cea a morții, iar acestea sunt coordonate la realizarea asemănării cu Dumnezeu, Biserica întâmpină prin cutezanța înnoirii spirituale [54] problematica transplanturilor, nu în sensul îndepărtării de învățătura ei, ci de adâncire a tainei vieții fundamentate pe trăirea duhovnicească a membrilor ei, în lumina caracterului dinamic al Sfintei Tradiții. Morala creştină nu reprezintă un cod de legi morale, ci un mod de viață autentic al trăirii unei vieți în şi pentru Hristos, având ca centru îndumnezeirea vieții umane. Din acest punct de vedere, ea oferă criterii morale omului, cum este respectul față de orice om ca purtător al chipului lui Dumnezeu, ceea ce arată că fiecare om este unic şi irepetabil, precum şi iubirea fără de limite față de aproapele, iubire ce merge până la sacrificiul de sine [55]. De aceea, transplanturile reprezintă şi o problemă dogmatică [56], pentru că practica lor atinge direct sau indirect puncte ale învățăturii ortodoxe (persoana umană, constituția omului, momentul despărțirii sufletului de trup, taina morții şi viața viitoare etc.).
Gradul moral-spiritual şi dogmatic al problematizării ridicate de practica transplanturilor este strâns legat şi de nevoia şi cererea de transplanturi, din ce în ce mai mari, astfel că se caută soluții alternative.
Una este folosirea organelor artificiale (inimă, rinichi, ficat, pancreas) [57] sau bioartificiale (conțin şi celule vii, cum este, de pildă, ficatul bioartificial cu celule hepatice de porc) [58]. Însă, prin folosirea acestora, se ridică diferite probleme: costul foarte mare, insuficiențe în funcționare, pericolul de infectare şi dificultăți de implantare [59]. Acestora se adaugă şi cele de ordin moral. Prin folosirea transplanturilor alogenice se transferă sentimente de întrajutorare şi iubire, se schimbă viața cuiva cu moartea noastră, valorile eterne cu necesitatea trecătoare, astfel că lumea devine mai umană, mai spirituală. În schimb, prin folosirea organelor artificiale, indiferent dacă în felul acesta sunt depăşite toate problemele care decurg din considerația scolastică a «morții cerebrale» şi din necesitatea justificată de determinare a morții definitive, pur şi simplu este prelungită temporar o viață, iar lumea devine mai tehnologică [60].
Unii medici cred că o soluție mai viabilă ar fi folosirea heterotransplanturilor, adică a acelor transplanturi provenite nu de la om, ci de la diferite animale (şoareci, porci, capre, oi, maimuțe etc.) [61]. Este posibil ca cercetările în acest sens, deşi sunt destul de costisitoare, să cunoască mari realizări, deşi piedicile medicale nu au fost depăşite [62]. Totuşi, această soluție ar avea şi diferite consecințe negative de ordin moral, subliniate de un specialist al Bioeticii ortodoxe, ierarhul grec Nicolae Haginicolau, mitropolit de Mesogheia şi Lavreotiki:
a) Transplanturile de acest fel nu vor sprijini şi nici nu vor cultiva valorile dăruirii de sine şi a schimbului reciproc pe care îl subînțeleg, aşa cum este astăzi, când unul dintre noi oferă celuilalt ca fiind aproapele lui. Impunerea organelor artificiale sau a heterotransplanturilor va goli [transplanturile] de caracterul lor uman şi le va transforma în ceva cu totul mecanic.
b) Preferarea heterotransplanturilor în defavoarea dăruirii de organe umane va crea suspiciuni privind corectitudinea criteriilor morții cerebrale şi, prin extensie, zdruncinarea încrederii în medicină, ca ştiință, şi în medici.
c) Prăpastia dintre țările dezvoltate şi cele subdezvoltate se va lărgi şi mai mult, lucru ce se petrece deja şi în alte domenii de dezvoltare industrială şi tehnologică.
d) În timp ce problema distribuirii transplanturilor se va întâmpina cu mai mult succes, în orice caz, costul lor înalt va intensifica problema repartiției cheltuielilor de îngrijire, de vreme ce va lărgi prăpastia dintre ceea ce ştiința poate să reuşească şi ceea ce societatea poate să plătească [63].Progresul cercetărilor medicale, mai ales în domeniul geneticii, a scos în atenția lumii o nouă metodă, clonarea, care a creat mari speranțe, dar a provocat, în acelaşi timp, şi multe probleme, unele dintre ele încă neelucidate. Clonarea şi intervenția genetică, în general, sunt văzute de către unii ca soluții alternative privind găsirea şi folosirea transplanturilor, iar cercetările în acest domeniu al clonării de țesuturi şi organe deschid câteva perspective, dar şi probleme de natură morală şi etică, care privesc taina omului şi a vieții [64].
Astfel, una dintre perspective ar fi crearea de organe clonate în laborator, prin valorificarea celulelor stem de embrion. Numite şi celule inteligente, acestea au posibilitatea, conform programării inserate în ele prin datul creației, să se diferențieze în celule hepatice, cardiace, de rinichi etc., pentru ca mai apoi să ajungă să se dezvolte în organele respective, adică ficat, inimă, rinichi etc. Pe de o parte, punerea în practică a acestei idei ridică o serie de probleme morale, mai ales când se caută aplicarea ei prin uciderea de embrioni [65], excepție făcând celule folosite de la persoane adulte sau cele luate la naştere din cordonul ombilical [66]. Pe de altă parte, rămâne de întâmpinat şi probleme de ordin practic şi ştiințific, căci un organ nu se formează dintr-un singur tip de celule stem, ci din mai multe, fiecare cu necesitățile sale precise referitoare la mediul de dezvoltare (semnale biochimice tipice necesare pentru diferențierea corectă în tipuri de celule adulte). În plus, sunt esențiale efectele topologice, adică raportul spațial dintre diferitele organe în formare, în timpul dezvoltării embrionare, fără de care organele nu se dezvoltă normal. Aşadar, singurul mediu adecvat de formare a organelor este embrionul, iar clonarea de organe interne solitare, în afara unui organism purtător este imposibilă [67].
O altă perspectivă este crearea pentru fiecare om a unei rezerve de organe, adică a unei clone din care să se poată lua organe de rezervă la timpul necesar. Dificultățile realizării acestei perspective sunt de ordin ştiințific, dar şi de natură morală, adică în ce măsură se îngăduie acest lucru, de vreme ce aşa numita clonare reproductivă este interzisă pe plan mondial. Temerile sunt diverse şi ele privesc folosirea primejdioasă sau abuzul, privarea vieții şi desconsiderarea ființei umane ca persoană, încălcarea dreptului individualității şi a autonomiei sau a diferențierii genetice şi a unicității, pericolul alegerii eugenice, considerarea utilitaristă a omului, eventuala provocare de anomalii genetice grave etc. [68]
Cea de a treia perspectivă se referă la încercarea oamenilor de ştiință de a lua o mică porțiune din țesutul bolnavului, destinată să fie cultivată ca parte sau chiar ca organ întreg ce urmează să fie implantat bolnavului, evitându-se chiar pericolul respingerii. Scopul acestor experiențe este, de pildă, ca pe baza unui bio-transplant inteligent de forma inimii, să se realizeze dezvoltarea celulelor respective până la formarea organului respectiv, care apoi să fie transplantat bolnavului. În felul acesta, se pot rezolva două probleme: lipsa de organe şi compatibilitatea [69]. Ceea ce trebuie în acest caz este dirijarea căii de cercetare nu numai spre binele trupului omului, ci mai ales spre binele omului ca ființă psiho-somatică [70].
Ca sursă este privită şi folosirea organelor luate de la nou-născuții acefali [71], mai ales că pe lista de aşteptare pentru transplanturi se întâlnesc mulți copii de la vârsta de cinci ani în jos. Trebuie avut în vedere faptul că greşit să se pună la îndoială calitatea de persoană umană pentru pruncii acefali, pe considerentul că nu au conştiință de sine, iar viața lor este de la câteva ore la anumite zile. Din perspectiva învățăturii ortodoxe, pruncii acefali sunt persoane umane, astfel că prelevarea de organe de la ei implică o serie de probleme de ordin moral şi juridic: nu sunt considerate persoane cu moarte cerebrală; numărul de organe pentru transplanturi provenite de la aceşti prunci este mic în comparație cu necesitățile; naşterile acestor prunci sunt din ce în ce mai puține, datorită controlului înainte de naştere, iar la diagnosticarea unei asemenea afecțiuni se recurge, din nefericire, la întreruperea sarcinii; s-ar putea lărgi într-un mod periculos categoria donatorilor, de la persoane cu moarte cerebrală la cele cu stare vegetativă sau alte afecțiuni şi anomalii ale sistemului nervos etc.; dat fiind faptul că aceşti nou-născuți nu pot să-şi exprime niciodată consimțământul, atunci ar fi imposibil din punct de vedere juridic să fie îngrădit acordul sau consimțământul prezumat; la drama naşterii unui asemenea prunc, care rămâne ființă vie, cu trup şi suflet, chiar dacă nu are creierul dezvoltat, se va adăuga şi considerarea utilitaristă venită chiar din partea societății etc. [72]
Cât priveşte critica generală împotriva folosirii transplanturilor, principalele axe sunt: eventualitatea depistării morții cerebrale fără ținerea exactă a criteriilor stabilite şi identificarea acesteia cu moartea fizică a omului; comerțul de organe [73], care arată lipsă de respect față de viață, față de persoana umană şi ofensă adusă demnității umane [74]; publicitatea folosită de mijloacele de informare în masă numai spre folosul şi interesul anumitor medici şi centre de transplanturi, trecându-se cu vederea meritul atât de mare al altor factori (donatori, medici şi centre de recoltare a organelor), ceea ce duce la dezechilibre şi necultivarea obiectivă a tuturor factorilor implicați în practica medicală a transplanturilor; repartiția uneori incorectă a transplanturilor; antagonismul dintre medici sau dintre centrele de transplanturi; atitudinea personală a medicilor față practica transplanturilor [75] şi persoanele (donator-primitor) implicate; ignorarea dificultăților de natură sentimentală, ideologică şi confesional-religioasă privind practica transplanturilor; încălcarea listei de aşteptare şi adoptarea aşa-numitului acord prezumat [76]. Conform acestui principiu, donator de organe este considerat cel care nu a negat categoric acest lucru, de-a lungul vieții lui, iar societatea vine şi legalizează acordul sau consimțământul prezumat pe principiul că organele luate salvează vieți umane [77].
Acordul prezumat atrage o critică severă [78], pentru că nu se poate, de exemplu, ca scopul transplanturilor – necesitatea găsirii de transplanturi – să sfințească mijloacele, adică să înlocuiască oferirea de bună voie cu „acordul prezumat”, fiindcă, chipurile, prima nu a reuşit să rezolve problema. Ca şi societăți, dacă nu putem să cultivăm consimțământul şi exprimarea liberă a iubirii, a interesului şi a susținerii oamenilor între ei, atunci să părăsim promovarea transplanturilor ca ideologie [79]. Iar întrebările care se nasc sunt multe: Cu ce logică se poate susține că donatorul este de acord, din moment ce nu numai gura lui a fost pecetluită pentru totdeauna, dar nici un semn de încuviințare nu poate să ne mai facă? Cum putem să jertfim respectul nostru față de donator în necesitatea celui ce aşteaptă? Ce fel de morală au comisiile noastre de Bioetică şi deontologie, când sunt de acord cu legalizarea, nu a privării abuzive de organe, care este anticonstituțională, ci a încălcării liberului arbitru care este contrară voinței lui Dumnezeu? [80]
Aplicarea acordului prezumat anulează condiția donatorului şi expresia lui ca persoană liberă, în locul lor fiind instituționalizată părerea unei comisii juridice. Noțiunea de donator reprezintă exprimarea dreptului comun fiecărui om la viața spirituală [81], pentru că el dă organe, dar primeşte sânge de viață spirituală [82].
Donator este numai acela care dă în mod liber; nu cel de la care luăm organe. În primul caz, omul primeşte prin transplantul respectiv iubire şi viață, pe când în cel din urmă numai simple organe, pe baza unui interes legalizat: pompă (inimă), filtru (rinichi), burete (plămân) [83]. Acordul sau consimțământul conştient privind donarea de organe după moarte este caracterizat ca o faptă sfântă a iubirii şi a spiritului de sacrificiu, fiindcă exprimarea lui arată anumite stări spirituale ale donatorului care privesc conştientizarea faptului morții ce poate surveni fie la o vârstă tânără, fie în urma vreunui accident grav etc., dar prin donarea de organe se învinge moartea şi viața primitorului se prelungeşte [84].
De aceea, Biserica cu nici un chip nu va trebui să adopte aşa-zisul acord prezumat [85] şi este cu desăvârşire contrară acestui fel de abordare şi de reglare a prelevării de organe şi țesuturi, care degenerează transplanturile din ideologie a iubirii celor mulți în lege a interesului strict al celor puțini. Dar şi cei care reprezintă Biserica, dacă şi-ar asuma greaua, dar sfânta lucrare de cultivare a conştiințelor, astfel încât oamenii să trăiască iubirea ca şi comuniune existențială, atunci consimțământul multora dintre credincioşi ar fi categoric, s-ar găsi donatori şi organe, iar ispita aşa-zisului acord prezumat nu ar fi avut nici cuvânt, nici loc [86].
Pe de altă parte, se exprimă părerea conform căreia Biserica ar putea, după iconomie şi sub anumite condiții, să accepte înlocuirea voinței neexprimate a donatorului cu acordul rudelor [87], care pot să confirme negarea sau consimțământul lui [88]. Acest acord are la bază două coordonate: a) viața donatorului şi cinstea revenită trupului acestuia, ca stări şi fapte de mari trăiri spirituale şi sufleteşti pentru rudele lui, care îi şi simt lipsa în fața morții cu o mai mare intensitate decât a celor din jur; b) grija pentru cei casnici şi pentru rude, fapte care reprezintă o expresie a credinței [89], iar obligațiile familiale şi de rudenie constituie o dovadă a drepturilor de rudenie [90].
Alte probleme, puse în discuție de practica transplanturilor, se leagă de ceea ce se numeşte moartea cerebrală. În mod general, lumea medicală acceptă şi identifică moartea cerebrală cu moartea fizică a omului [91]. De altă părere sunt însă filosofii, teologii, moraliştii şi chiar unii medici, care îşi exprimă rezerve privind această identificare, iar argumentul lor au un caracter filosofico-teologic [92].
Pe de o parte, în lumea ştiințifică, omul este redus la dimensiunea somatică. De aceea, şi definirea morții poartă această pecete, pentru că ea este văzută doar ca un fenomen biologic, iar omul este redus la organismul uman. În această definire se face diferența între organele şi funcțiunile vitale ale organismului omului. Dacă un organ moare şi se reface, într-un mod anume, funcțiunea lui, atunci omul trăieşte. Dacă acea funcție nu este refăcută, atunci omul moare. Prin urmare, mort nu este cel ce este privat de un organ vital, ci acela care pierde una sau mai multe funcții vitale. De pildă, încetarea funcției renale, hepatice, respiratorie, digestive, cardiace sau encefalice, de la sine conduce la moarte. Astfel moartea biologică [93] este pierderea coerenței funcționale a trupului ca organism [94].
Necroza creierului este egală cu încetarea funcții encefalice, iar pierderea acestei funcții conduce la moartea organismului uman, de vreme ce creierul nu se poate înlocui cu nici un fel de transplant biologic sau cu vreun organ artificial [95]. În cazul acestei pierderi, menținerea bătăilor inimii se face artificial, cu ajutorul unei aparaturi speciale, pe când în lipsa acesteia sau în momentul opririi funcționării ei se ajunge la moarte. Menținerea circulației sângelui cu ajutorul aparaturii, în cazurile de moarte cerebrală, se justifică de către unii prin scopul folosirii organelor pentru transplant [96].
Pe de altă parte, definirea morții ca despărțirea sufletului de trup nu are nici o importanță pentru ştiință [97]. De aceea, se constată reacția teologilor, a filosofilor şi chiar a unor medici privind definirea morții propusă ştiințific [98]. Pierderea capacității privind conştiința, care are loc în cazurile de comă sau de „moarte cerebrală”, nu se identifică cu pierderea capacității stării de vigilență interioară [99]. De altfel, nu există criterii medicale de diagnosticare a pierderii conținutului conştiinței [100], dat fiind faptul că aceasta reprezintă o stare subiectivă, al cărei conținut cuprinde, pe lângă percepția mediului interior şi exterior, funcțiile mentale superioare, dintre care cele mai multe (gândirea, sentimentul, judecata etc.) nu permit evaluare şi măsurare [101]. Concluzia unor teologi este că acest conținut al conştiinței rămâne, chiar dacă este imposibil să se exprime. La fel, chiar dacă nu mai putem să percepem gândurile şi sentimentele celor cu moarte cerebrală, acest lucru nu exclude existența lor în spațiul sufletului [102], după cum dacă nu se mai exprimă cuvântul oral, nu înseamnă că dispare cel interior sau rațiunile nesesizabile, ci continuă să lucreze energia noetică a omului respectiv [103[.
În plus, încetarea bătăilor inimii omului nu înseamnă şi moartea imediată a țesuturilor şi a organelor organismului său. Corneea, pielea, țesuturi osoase şi neosoase (tendoane, meniscuri, valve cardiace etc.) pot fi folosite ca transplanturi şi la câteva ore de la încetarea funcției cardiace, cu condiția ca ele să fie luate la timpul prevăzut [104], astfel că se poate evita prelevarea de organe de la cei cu moarte cerebrală.
Reacția teologilor ortodocşi față de moartea cerebrală este dată de realitatea omului, care este dihotomic, trup şi suflet, astfel că omul nu este doar suflet, nici doar trup [105], nu se identifică nici cu amestecul lor sau cu însumarea lor, după Sfântul Maxim Mărturisitorul [106], ci este ceva ce depăşeşte toate acestea şi le posedă, fără să fie stăpânit în nici un fel de ele şi fără să fie determinat cu nimic de acestea [107].Pe de altă parte, moartea omului este legată, în tradiția creştină, de încetarea respirației lui, lucru întâlnit, de altfel, şi în alte diferite tradiții. Primul care a mutat centrul vieții de la inimă şi respirație la creier a fost rabinul Moise Maimonidis (sec. XII) [108], fără ca acest fapt să fi influențat percepția tradițională a morții menționată mai sus. Aşadar, moartea a fost privită în continuare ca un fapt spiritual şi personal, rămânând diferită de ceea ce propune tehnologia. De aceea, se afirmă că moartea cerebrală reprezintă un fenomen de proveniență medicală, rezultat al menținerii artificiale a respirației [109]. Prin urmare, problematica este diversă, cu multe întrebări, ca de exemplu: dacă există moarte diferită de moartea acceptată în mod comun şi dacă o situație a unei morți neobişnuite poate să fie considerată moarte sau reprezintă o expresie de viață? [110].
În acelaşi spirit şi privind aceeaşi problematică, lumea medicală din Grecia adresează Bisericii o serie de întrebări, de al căror răspuns va depinde completarea certificatului de deces: Unde se află situat centrul vieții?
În inimă, aşa cum de cele mai multe ori spun Sfânta Scriptură şi textele patristice, sau în creier, după cum acceptă astăzi ştiința, în majoritatea ei, sau pare să îmbrățişeze şi Sfântul Sinod al Bisericii Greciei în volumul „Biserica şi Transplanturile” [111]? Unde este situat sufletul? Când iese sufletul din om? [112] În lipsa unor răspunsuri clare, se apreciază că pozițiile luate de reprezentanții Bisericii nu aduc la lumină decât un material prețios pentru ο prelucrare ulterioară [113]. Pe de altă parte, există medici care privesc dintr-o altă perspectivă moartea cerebrală [114], întrebându-se dacă nu cumva conceptul de moarte cerebrală nu ascunde unele scopuri premeditate [115], şi introduc noțiuni noi. Dacă moartea clinică este socotită un stadiu spre moartea definitivă sau fizică a omului, dar din care este posibilă întoarcerea la viață [116], după cum este cazul morții clinice cardiace, lucru nerealizat altădată, tot aşa, de vreme ce se cunoaşte că din momentul vătămării centrului de respirație în trunchiul cerebral până la încetarea ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier, intervine un timp, cel puțin tot atâta cât şi în cazul morții clinice cardiace, prin urmare, timpul acesta ar putea să fie caracterizat ca timp al morții clinice cerebrale, din care, prin îmbunătățirea metodelor terapeutice, se poate realiza readucerea la viață, ca o nouă realizare-minune a ştiinței, la fel cu ceea ce se întâmplă în moarte clinică cardiacă, vis de nerealizat în vremurile mai vechi [117]. Aşadar, clipa morții nu reprezintă „scolasticism” pentru medici sau o temă pur filosofică, mai ales că se ivesc multe şi variate probleme, unele de natură medico-legală [118], astfel că chestiunea redefinirii conceptului de moarte clinică [119] revine mereu în actualitate.
În plus, după unii medici, chiar în Declarația de la Harvard (1968), unde s-a folosit termenul de moarte cerebrală, se întrevede că cei declarați morți cerebral sunt, de fapt, vii, iar acest lucru reiese din două luări de poziții: 1) nu se menționează în text că nu există funcții ale creierului la bolnavii cu moarte cerebrală, ci că acestea sunt greu de desluşit; şi 2) se consemnează că aceşti bolnavi sunt în comă, ori coma, ca stare, se referă la cei vii şi nu la cei morți [120]. Pe de altă parte, în multe mărturii ale medicilor de diferite specialități se consideră că actualele criterii de diagnosticare nu sunt suficiente pentru a arăta că întregul trunchi cerebral este în totalitate mort, astfel că donatorii morți cerebral, cu orice definiție, nu sunt morți [121], iar organele umane prelevate nu pot fi numite cadaverice [122].
O altă problemă de ordin moral şi teologic este dată de faptul că reacția firească a organismului celui care primeşte transplantul este una de respingere. Acest lucru este cerut de fiziologia organismului uman, adică de construcția lui biologico-imunitară [123]. Pentru a se reuşi un transplant, organismul este obligat să accepte organul străin, prin diferite metode şi medicamente, ultimele având şi efecte negative asupra trupului uman [124]. Cu alte cuvinte, se intervine asupra fiziologiei organismului uman, cu scopul de a se evita reacția fiziologică a acestuia. Mai mult decât atât, transplanturile încalcă identitatea psiho-somatică a persoanei umane, iar în aceste condiții se naşte întrebarea dacă nu cumva transplanturile nu reprezintă un instrument de vindecare, ci o faptă contra firii? [125]
Argumentul folosit adesea pentru a convinge şi a se conştientiza donarea de organe este invocarea iubirii față de aproapele. Însă, mulți teologi ortodocşi sunt de părere că în felul acesta se iveşte pericolul absolutizării unor virtuți în detrimentul altora, ceea ce duce la negarea sau la imposibilitatea de a se vedea totul şi toate sub lumina adevărului creştin [126]. Pericol reprezintă şi cultivarea părerii că datoria tuturor credincioşilor este să devină donatori de organe. Absolutizarea acestei păreri înseamnă o impunere inadecvată şi duce la transformarea omului din purtător al chipului lui Dumnezeu într-un laborator sau depozit de piese de schimb sau într-o maşină însuflețită, fără căutări spirituale [127], şi la înființarea aşa-numitelor bănci de organe [128].
Toate aceste absolutizări pot să conducă şi la alte riscuri, cum este laicizarea Bisericii, cu anumite consecințe privind practica medicală a transplanturilor: crearea centrelor bisericeşti de transplanturi; alianțe strategice ale Bisericii cu statul şi alți intermediari privind nu numai donarea de organe şi țesuturi, dar şi practica generală a transplanturilor; negarea principiilor morale; relativizarea adevărurilor de credință; îndumnezeirea cercetării ştiințifice şi transformarea Ortodoxiei într-o antropologie mecanicistă [129].
De cele mai multe ori, în dorința, de altfel firească şi binecuvântată, de a se prelungi viața, se uită sacralitatea vieții umane sau se ignoră pregătirea pentru veşnicie, pierzându-se sensul vieții creştine şi al morții, valoarea durerii şi a bolii [130]. Viața şi moartea nu au doar o valoare dramatică, ci una pozitivă. Prezenta viață trebuie văzută ca şansă pentru câştigarea vieții de veci. De altfel, viața şi moartea se întrepătrund şi coexistă. Viața se derulează ca un proces al morții. Şi moartea există în fiecare fază a vieții [131]. Moartea trupească poate să slujească viața spirituală, după cum şi boala trupească poate să fie de folos sănătății spirituale, căci după cuvântul Sfinților Părinți, bolile sunt aduse de Dumnezeu pentru sănătatea sufletului [132].
Astfel, numai din această perspectivă, a luptei pentru desăvârşire şi sfințenie, are sens prelungirea vieții [133]. În consecință, iubirea noastră față de semeni trebuie să se concentreze mai ales în a le dărui nu viață biologică, ci spirituală [134]. De unde concluzia unor teologi ortodocşi că de s-ar fi ocupat oamenii mai mult de mântuirea lor, atunci, prin harul lui Dumnezeu, nu ar fi existat aproape de loc necesitatea de transplanturi şi, prin urmare, nici încercarea insistentă de găsire a donatorilor, dat fiindcă omul atunci ar fi fost mai familiarizat cu moartea şi aducerea ei aminte [135], cu depăşirea ei prin trecerea la viața de veci. Pe de altă parte, viața însăşi este o minune şi dar de la Dumnezeu, iar prelungirea ei înseamnă minune peste minune şi dar peste dar de la Dumnezeu, fie că sunt sesizate sau nu de către om.
[…]/ integral pe culturavietii.ro
- MOARTEA CEREBRALA: de ce NU este valid conceptul si cum este folosit pentru TRANSPLANTUL DE ORGANE
- TRANSPLANTUL DE ORGANE: DONATIE SAU CRIMA? Cazul accidentului aviatic din Muntii Apuseni, industria transplantului din Romania si intrebarile incomode care NU s-au pus. PROBLEMA “MORTII CEREBRALE”
- Eutanasia, clonarea si PERICOLUL TRANSPLANTULUI DE ORGANE: CUM DEVINE STATUL PROPRIETARUL TRUPULUI TAU
- CAMPANIE AGRESIVA DE PROMOVARE A TRANSPLANTULUI DE ORGANE. Doctorul mason Irinel Popescu decorat de Patriarhul Daniel. Patriarhia – implicata in propaganda industriei donarii de organe
- PROPAGANDA REUSITA: Romania, PRIMA IN TOPUL TRANSPLANTURILOR DE ORGANE din Europa
- Moartea regizorului Sergiu Nicolaescu. INCINERAREA, TRANSPLANTUL DE ORGANE SI INHUMAREA
In legatura cu problema donarii organelor ,nu stiu cum se face dar de fiecare data ma duce cu gandul la urmatorul pasaj din Evanghelia lui Ioan:
“Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice.
32. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el.
33. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele.
34. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă.
35. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.
36. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: “Nu I se va zdrobi nici un os”.”
Poate ca gresesc folosind pasajul respectiv in acest context,insa o intuitie mai profunda imi spune ca este ceva foarte gresit cu donarea de organe.
Interesante si Notele [114], mai ales partea finala si [123]:
“[114] Pe baza experiențelor personale şi a studiilor făcute, unii medici susțin că cei cu moarte cerebrală pot să primească hrană, li se cicatrizează răni, mențin circulația sângelui, funcția de urinare şi de evacuare a materiilor fecale, precum şi alte funcții ale sistemului autonom nervos, în timp ce femei însărcinate, menținute în viață artificial (în bibliografie engleză sunt menționate 10 cazuri, în perioada 1980-2002, cel mai lung timp de menținere artificială fiind de 107 zile) nasc copii vii (fie şi prin cezariană) etc. Concluzia lor este că rolul creierului nu este cel al regulatorului central fără de care trupul omenesc îşi pierde unitatea şi încetează să mai fie un organism biologic viu, pe de o parte, iar pe de alta, la mulți bolnavi morți cerebral există funcții inferioare ale creierului şi ale trunchiului cerebral, astfel că moartea cerebrală nu reprezintă moartea fizică a omului, vezi Καρακατσάνη, «Ἐγκεφαλικὸς θάνατος», p. 62-64, 68, 72; K. Γ. Καρακατσάνη, Ἰ. Ν. Τσανάκα, οp. cit., p. 50, 52-59; Ἱεροθέου, Βιοηθική, p. 159; Νικολαΐδη, Ἐγχειρίδιο Βιοηθικῆς, p. 265. Pentru alți medici greci, menținerea unor funcții se datorează faptului că diagnosticul privind moartea cerebrală nu a fost corect, pe când altele reprezintă reacțiile fiziologice ale unor centri nervoşi periferici, care devin autonomi în urma încetării funcției cerebrale, vezi Σ. Νανᾶ, Ἐγκεφαλικὸς θάνατος. Ἐπιστηµονικὴ θεώρηση, Ἀθήνα, 2006, p. 48-56; idem, Ἐπιστηµονικὴ θεώρηση τοῦ ἐγκεφαλικοῦ θανάτου, în Τόλµη 31 (Ἰούνιος 2003), p. 29-37. Totuşi, în practica medicală de prelevare a organelor de la cei declarați morți cerebrali se constată fenomenul lăcrimării, iar întrebarea medicilor şi a teologilor este de ce? Cărui lucru se datorează acest fapt? Cumva este şi acesta o reacție fiziologică?, vezi Καρακατσάνη, «Ἐγκεφαλικὸς θάνατος», p. 81; Στεφοπούλου, Ἐκκλησία καὶ µεταµοσχεύσεις, p. 206. De semnalat şi existența unor mişcări inexplicabile, care sunt făcute de cei considerați morți cerebral, câteva minute după deconectarea lor de la tubul de respirație. Aceste mişcări, cele mai multe numite semnul lui Lazăr (Lazarus’ sign), necunoscute până atunci, au fost caracterizate ca reflexe complexe ale măduvei spinării, deşi nu a fost posibilă identificarea lor cu reflexele cunoscute, în timp ce unele dintre ele dau impresia clară că indică un anumit scop. Conform susținătorilor morții cerebrale, încercarea sculării din pat şi punerea mâinilor cruciş pe piept, precum şi alte semne, pot să fie observate şi la alte cazuri de moarte, însă, profesori de renume caracterizează semnul lui Lazăr ca pe o mişcare semi-intenționată (Καρακατσάνη, «Ἐγκεφαλικὸς θάνατος», p. 91-92).”
NOTA MEA: Despre taina aparitiei lacrimarii mai citisem. In plus, remarcam ca unele dintre semnele (miscarile) manifestate de catre cei considerati morti “cerebral” DUPA deconectarea lor de la tubul de respiratie ar fi “încercarea sculării din pat şi punerea mâinilor cruciş pe piept”??? Numai necredinciosii nu vad ceva semnificativ in acestea!
“[123] Există diferite moduri ale organismului uman de respingere a transplanturilor şi a grefelor: 1) respingerea hiperacută (hyperacute rejection); 2) respingerea accelerată (accelerated rejection); 3) respingerea acută (acute rejection); 4) respingerea cronică (chronic rejection). Deşi se folosesc noi medicamente pentru reglarea imunității organismului uman, problema respingerii de organe transplantate sau de grefe nu este rezolvată, căci, de pildă, după trecerea unei perioade de cinci ani intervine cel mai adesea respingerea cronică în 2/3 dintre cazurile de transplanturi de rinichi. Pe de altă parte, această capacitate a organismului uman de a recunoaşte numai ce este al său este efectiv şi de netăgăduit salvatoare cât priveşte iconomia vieții umane (∆ρακόπουλου, Μεταµόσχευση νεφροῦ, p. 92, 101-102).”
NOTA MEA: Spune multe si aceasta capacitate a organismului uman de recunoastere a numai ce este al sau, adica recunoasterea a numai ce a primit el, ca individ distinct, de la DUMNEZEU in momentul creatiei sale!
MOARTEA CEREBRALĂ ȘI FRAUDA DONĂRII DE ORGANE
http://georgevalah.wordpress.com/2014/07/14/de-la-noi-moartea-cerebrala-si-frauda-donarii-de-organe/
“(…) iar bărbatul se mântuiește prin renașterea altui om, donând o parte din trupul său”, a mărturisit preotul Sandu.”
Pozitiv privind, declaratia se poate justifica prin recunostinta simtita de parintele fata de donator si familia acestuia si imprejurarea in cauza (slujba de sfintire) care “cerea un cuvant” din partea sa ca primitor de organe. Cam atat.
@Ioan R:
Nu-mi amintesc sa fi auzit vreodata un astfel de citat (cu mantuirea legata de renasterea altcuiva) la vreun Sfant Parinte…
Nu ca as fi citit pe foarte multi, dar chiar si asa.
Tema transplantului de organe mi se pare a fi una dintre cele mai subtile capcane ale vrajmasului. Pentru ca schimba gandul la moarte cu iluzia unei vieti ce sta in puterea omului, datorita posibilitatilor financiare atat inaintea transplantului, dar mai ales dupa, prin dependenta de medicatie.
@ Vasile C,
Da, prin acel comentariu scurt, am încercat doar să-l înțeleg, să-l “justific” pe părintele, trecut printr-o cumpănă a vieții. Am preferat ,deci, să mă limitez la asta, de aceea am spus la final “cam atât”.
SA NU UCIZI ! chiar si atunci cind ucigand salvezi o alta viata sau mai multe !cum poate un slujitor al bisericii sa indemne la incalcarea acestei porunci !?
Mi se pare oribil sa astepti moartea cuiva ca sa iti prelungesti tu insuti viata. Sa privesti la semenul tau, aproapele tau, ca la o magazie de piese de schimb este de necalificat. Ce iubire de aproapele… e sminteala smintelii. Dar sa ridici o cruce in memoria donatorilor – cu sau fara voie – nu vad sa fie ceva gresit. Nu donatorii sunt cei pangariti de transplantul de organe, ci primitorii. Ce a facut parintele in nume propriu, e treaba lui, ce a facut ca preot nu-i deloc grestit, zic si eu…
@Quintus si @Ioan R
Aveti amandoi dreptate. Parintele Paisie Aghioratul parca spunea ca la judecata trebuie sa ne infatisam cu toate organele si era impotriva acestui act, daca imi amintesc bine. Ca sa nu mai vorbim de Mafia traficului de organe din Albania in timpul razboiului cu sarbii din anii 90 cand prizonierilor de razboi li se “luau” organele vitale, nefiind inca decedati.