DECONSTRUIREA DEMITIZARII SAU O REPLICA MARGINALIZATA. Istoricul Ioan-Aurel Pop despre lucrarile lui Lucian Boia: O ATARE ATITUDINE ESTE MENITA SA DISTRUGA COMPLET ROMANIA

15-09-2014 24 minute Sublinieri

ioan-aurel-pop-lucian-boia

In 1997 Lucian Boia spargea gura targului cu Istorie si mit in constiinta romaneasca, inaugurand curentul faimoasei demitizari a istoriei nationale. Multi au uitat ca aceasta carte a fost scrisa inainte de integrarea in Uniunea Europeana si NATO, si ca mesajul sau implicit, iar uneori foarte explicit, era ca Romania nu se poate integra in structurile euro-atlantice cat timp mai exista “nationalism” romanesc, cat timp se valorizeaza “fondul autohton” si suferim in continuare de “orientalism”. Suna cunoscut? Ba chiar foarte familiar – sunt tezele strans imbratisate de “dreapta” romaneasca – aceasta monstruozitate ideologica unica ce imbina ura bolsevica fata de popor si trecut cu exaltarea “valorilor” Occidentului. Boia a continuat sa publice, intr-un ritm ametitor, multe alte carti pe teme de istorie recenta care aveau in comun, pe langa demitizare, o devalorizare autoflagelanta a orice reper semnificativ din istoria reala sau din productia intelectuala romaneasca a ultimelor doua secole. Mai rau de-atat, culminand cu lucrarea De ce este Romania altfel (2012), pentru Boia pur si simplu noi suntem un popor ciuntit, anormal, inferior, nu doar prin ce am reprezentat in epoca moderna, ci prin tot trecutul nostru, mai ales prin ceea ce ne este specific. Nu conteaza ca multe din aceste productii nu se ridica la standardele minimale de stiintificitate cerute unor studii in domeniu (istorie sau/si istoriografie), ele au devenit, pentru o buna parte din publicul cititor din Romania, un NOU CANON, de fapt NOUL SI UNICUL CANON de interpretare a istoriei si, mai grav, a ceea ce inseamna Romania – trecut si prezent. Cum s-a intamplat acest lucru? Simplu. O retea a promovat asiduu si sistematic productiile lui Lucian Boia, facand din ele nu doar simple carti, ci produse culturale  bine marketate, care au format minti si curente. Este vorba de editura Humanitas, de directorul acesteia, Gabriel Liiceanu, precum si de eseistul Andrei Plesu. Un produs cultural nu e o simpla carte – ci este un ansamblu de tehnici si de mijloace folosite pentru a populariza, disemina si cultiva ideile cuprinse in carte in cadrul publicului, intr-un mod programatic si constant. De aceea, nu doar editura Humanitas este motorul principal al difuzarii, ci o intreaga retea culturala care prin reviste, dezbateri (cum a fost, de pilda, dezbaterea de la NEC-ul lui A. Plesu despre cartea De ce este Romania altfel), lansari, emisiuni culturale reuseste sa capteze atentia si sa concentreze intreaga atentie asupra produsului respectiv. Fara acest suport “logistic”, cartea domnului Boia ar fi ramas o bizarerie marginala, accesibila unui public restrans. Problema reala nu este ca Boia a scris ce-a scris, sau ca domnii Liiceanu si Plesu coordoneaza cu real succes managerial retele culturale, ci ca insista sa se pretinda oameni de cultura cand, de fapt, ei sunt oameni de putere. Sunt “boieri ai mintii” care controleaza, inca de la inceputul acestei Romanii post-1989, resurse cheie materiale si simbolice care le permit sa incadreze, influenteze si formeze “piata ideilor” romanesti. Boieri ai mintii care pun in circulatie teze istoriografice anti-romanesti spuse de povestitori si buni popularizatori ai istoriei ca Lucian Boia sau Neagu Djuvara.

Asa se face ca replica riguroasa si exacta data cartii lui Lucian Boia este, practic, necunoscuta (la fel cum necunoscute sunt si replicile date unor teze fanteziste ale lui Djuvara). Semnata de Ioan-Aurel Pop, istoric recunoscut, reputat si, actualmente, rector al Universitatii Babes-Bolyai, cartea Istoria, adevarul si miturile, publicata, initial, in 2002, este un raspuns in-extenso dat cartii Istorie si mit. Raspunsul este atat de complet, incat ignorarea acestuia de catre Boia este o dovada in plus ca mecanismul cultural al elitei noastre intelectuale este un mecanism de putere, adica de reproducere a unor reprezentari sociale cu valoare de formatare a mentalului colectiv, nicidecum de producere a unui mediu aerisit de dezbatere si confruntare onesta. Recent, Ioan-Aurel Pop a publicat o noua editie a cartii sale raspuns. Publicam, mai jos, Cuvantul Inainte al autorului la aceasta noua editie. (Cuvantul Ortodox)

Ioan Aurel Pop decan UBB Cluj istoric

CUVÂNT ÎNAINTE LA EDITIA A II-A

Lucrarea de faţă este, în esenţă, o recenzie supradimensionată, apărută la o dată anume (în 2002) şi, din această perspectivă, pare să fi fost destinată unui moment precis din trecut şi să nu prezinte interes ulterior. Ce rost are atunci o reeditare sau o nouă ediţie? Este întrebarea pe care ne-am pus-o şi noi atunci când directorul Editurii Enciclopedice, domnul Marcel Popa, redactorul vechii ediţii, a venit cu propunerea reeditării, propunere pentru care îi suntem, se înţelege, recunoscători. Am descoperit relativ uşor, împreună, câteva argumente care să justifice întreprinderea. Mai întâi, cartea istoricului Lucian Boia intitulată Istorie şi mit în conştiinţa românească – cea care a pricinuit lucrarea noastră – nu s-a oprit la o ediţie sau două, ci a continuat să fie republicată periodic, în româneşte şi în alte limbi, în ţară şi peste hotare. Prin urmare, şi cele spuse de noi despre acea carte sunt de actualitate şi pot stârni în continuare interesul cititorilor. Mai mult, anumite idei din lucrarea aceasta generală despre miturile istoriografice româneşti au fost dezvoltate de autor în cărţi noi – variaţiuni pe aceeaşi temă – cu accente diferite, dar gravitând toate către un sens.

În al doilea rând, aşa cum bănuiam şi remarcam în 2002, opera în discuţie şi celelalte cărţi ale profesorului Lucian Boia au produs roade, au creat emuli, au dat “direcţii de cercetare”, mai ales în ambianţa Universităţii din Bucureşti, dar nu numai. O serie de tineri studioşi din domeniul istoriei, aflaţi la nivelul elaborării lucrărilor de licenţă – adică la începutul pregătirii lor, la vârsta de circa 20 ani – în loc să reconstituie cu mijloace specifice fragmente din trecut, caută cu sârg fel de fel de mituri româneşti, cu precădere “naţionaliste” şi dezvoltă “teorii” în jurul acestora, evidenţiind serii întregi de tare reale şi imaginare ale poporului român. Acest fapt nu conţine nimic rău în sine, fiindcă, parafrazând o zicere veche, nimic din ceea ce a fost în trecut nu se cuvine să-i fie străin istoricului. Numai că- după cum se știe din experienţa elementară a “meseriei de istoric”- nu se cade să ne începem cariera cu studiul elementelor de conştiinţă, de imaginar, cu metaistoria, cu istoria contrafactuală (la moda și ea astăzi), nici măcar cu mitologia istorică. Prin studiul aşa-ziselor mituri din scrisul istoric, tânărul cercetător analizează, compară şi critică, emite judecăţi de valoare despre operele şi ideile confraţilor mai de demult sau mai recenti, fără ca el însusi să aibă vreo creatie, să cerceteze vreun izvor să ilumineze o epocă, o personalitate, o întâmplare revolută. Or, până să putem ajunge la “fapte” de conştiinţă şi de imaginar, este absolut necesar să ne exersăm mintea cu fapte brute din trecut, refăcute după telmicile consacrate, învătate la facultate. Procedând invers este ca și cum un artist plastic în formare ar urmări să fie brusc deasupra lui  Picasso, Dali sau Botero, fără să aibă habar să facă un portret sau un peisaj după natură, fără să ştie ce este aceea perspectivă sau să cunoască raportul dintre formă şi culoare. Până să poţi îndrăzni şi reuşi să discerni ce este bun sau rău în operele istoricilor, este de dorit să încerci tu însuti o cât de mică operă de cercetare istorică în sensul reconstituirii, la modul clasic (consacrat), a unui  segment din trecut.

In al treilea rând, continuăm să credem că mesajul general al lucrării în cauză, dar si al altora elaborate de domnul Lucian Boia este – mai ales prin repetare și accentuare prea apăsată, urmând regulile propagandei – esențialmente greșit. Critica naţionalismului şi comunismului, la nivelul scrisului istoric românesc, deplin necesară si justificată, nu trebuie să conducă la demolarea valorilor românesti din toate timpurile, la diseminarea marasmului şi a incertitudinii, la ura endemică faţă de orice produs autohton, de la opere la oameni, de la idei la edificii, de la moravuri la idealuri. Or, din păcate, lucrările profesorului Lucian Boia, asta fac! O simplă privire asupra reacţiilor unor tineri, pe Facebook, în revistele “avangardiste” (ca să fim eufemistici), în anumite cercuri de “cercetare avansată” este suficientă: aproape adolescenţi, fără lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului mentionat si ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz. Ei nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir ori Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre Nicolae-Iorga“naţionalistul” Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt şi rezultatul propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în atentie.

În al patrulea rând, replica noastră are încă un rost şi din solidaritate de breaslă. Domnul Boia şi cei care-i urmează au creat impresia – devenită, din păcate, convingere pentru unii – că istoria, mai exact cercetarea istorică, nu are niciun rost, fiindcă este falsă, şi mincinoasă, plină de mituri (termen folosit cu sens peiorativ). Cu alte cuvinte, toată munca istoricilor de la Herodot încoace, dar, mai ales, de la Grigore Ureche încoace, ar fi inutilă, eronată, insidioasă, fără legătură cu adevărul faptelor petrecute în trecut. Istoricii nu ar fi decât un fel de eseişti, care însăilează gânduri personale – cu mai mult ori mai puţin stil – prostind lumea cu idei preconcepute, servind numai interese proprii, de familie, de partid, confesionale, religioase şi mai ales naţionaliste. Fireşte, ideile acestea au prins şi pe fondul lipsei de cunoştinţe istorice şi istoriografice în rândul publicului larg. Cine mai consideră azi studiul trecutului fundamental pentru cultura generală, în condiţiile în care istoria nu se mai predă în şcoli aproape deloc? De câte ori nu auzim – la modul retoric sau serios – întrebarea: “Când veţi scrie odată, voi, istoricii, istoria adevărată?” Iată că răspunsul a venit, dur şi fără replică, prin domnul Boia: “Niciodată!” Ironia sorţii este că acest răspuns este, în esenţă, corect, numai că, îmbrăcat în forma cinică dată de cărţile Domniei Sale, devine mincinos! Istoria exact aşa cum a fost nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu! – dar oamenii tind şi au tins întotdeauna, prin specialişti, adică prin istoricii de meserie, să se apropie cât mai mult de prezentul din trecut. Cu alte cuvinte, prin metode specifice, care se aprofundează în facultate, oamenii învaţă cum să studieze memoria colectivă, cum să reînvie amintirile popoarelor, fără ostentaţie, cu respect pentru adevăr, pentru acel adevăr care ne este nouă, oamenilor, îngăduit. Domnul Lucian Boia vine cu o opinie care taie parcă în carne vie: trecutul este mort, nu poate fi cunoscut şi devine, prin pana istoricilor, plin de mituri, de idei preconcepute, de minciuni! Dar trecutul este viaţă, este viaţă vie pentru cei care 1-au trăit, iar oamenii au nevoie stringentă de amintiri din viaţă! Istoricii nu inventează aceste amintiri, ci le reconstituie. Fireşte, sunt şi între istorici fraudatori, dar unde nu sunt?! Există si chimisti care au sustinut că nisipul poate deveni aur, există şi fizicieni care au crezut în perpetuum mobile şi chiar au pretins că aceste iluzii au fost realităţi descoperite de ei. Oare să fie, de aceea, toţi chimiştii şi fizicienii demni de blam? Răspunsul acesta al nostru este şi un omagiu adus generaţiilor de istorici români obişnuiţi (câţi dintre creatori sunt genii?!), care s-au nevoit sincer cu studiul trecutului pentru a lumina mintea poporului nostru. A vărsa venin asupra muncii şi misiunii lor făcute cu bună credinţă- chiar dacă faptul este spectacular şi chiar dacă aduce succes de librărie – este nu numai dizgraţios, dar şi imoral şi fals.

Un alt motiv al reeditării acestui răspuns este răspândirea neselectivă a ideilor domnului Boia în străinătate. Marea majoritate a istoricilor străini nu sunt la curent cu cercetările din cadrul istoriografiei româneşti şi preiau ceea ce scriu despre noi reprezentanţii altor istoriografii, cu mai mare tradiţie, cu mai mare priză, cu mai vechi reuşite de publicare în limbi de circulaţie internaţională sau, pur şi simplu, care se bucură de mai mare simpatie. De exemplu, în istoriografia gennană, istoricii maghiari – în linii mari – au fost, sunt şi vor fi consideraţi de mai mare credibilitate decât istoricii români. Faptul că lucrarea (lucrările) domnului Lucian Boia a (au) fost preluată (preluate) cu atât de mare entuziasm în mediile intelectuale ungare şi promovată (promovate) apoi prin diverse canale a creat noi posibilităţi de distorsionare a trecutului românesc. Traducerile în alte limbi şi distribuţia acestor traduceri prin metode moderne de marketing au creat în Occident impresia unui discurs istoriografic românesc total viciat de minciuni, a unei culturi româneşti impregnate de naţionalism desuet şi periculos, a unei identităţi româneşti false. În anii din urmă, am fost puşi în situaţia să constatăm pe cont propriu, de mai multe ori, rezultatele acestei păguboase propagande. Dăm numai un exemplu: am trimis recent în Germania un mic studiu despre dublul nume etnic al poporului nostru, acela de român-vlah, analog cu dublul nume al unui popor vecin, acela de maghiar-ungur sau cu numele duble ale altor popoare (elen-grec, deutsch-german, suomi-finlandez etc.); pornisem de la o chestiune concretă, anume cinci documente de dinainte de 1441 în care Iancu de Hunedoara este numit, în latineşte, Johannes Olah, ceea ce, evident, se traduce în româneşte prin Ioan Românul; colegul german mi-a atras atentia că identificarea termenului de “vlah” (aici, în varianta de “olah”) cu etnonimul “român” este discutabilă şi că, din cărţile domnului Boia, a înţeles că românii nu prea au nimic în comun cu Roma sau cu românii, că “vlah” poate fi şi “cioban”, şi “ortodox”, că termenulde “român” şi numele de “România” sunt recente etc. In altă cuprindere, lansarea pe piaţă a ideilor domnului Lucian Boia, prin mijlocirea unei edituri eficiente, cu o reţea de librării foarte extinsă şi prin mijloace de difuzare în masă foarte răspândite a creat un mare handicap istoricilor de profesie, care scriu prioritar, de regulă, pentru cercuri restrânse de specialişti.

Acest handicap se referă şi la cartea noastră de răspuns din 2002, publicată de Editura Enciclopedică. Am constatat că lucrarea aceasta si cărţile altor istorici de profesie, cercetători consacraţi ai trecutului, ajung greu la anumiţi destinatari interesaţi. S-a creat, astfel, un imens dezechilibru între un anumit set de opinii, care tind să reducă istoriografia românească la statutul de poveste plină de mituri şi alt set de opinii, care acordă credibilitate metodelor de cercetare utilizate cu scopul reconstituirii veridice a trecutului. Nu este totuna – ca intelectual fără studii istorice de specialitate – să citeşti numai cartea domnului Boia (cum s-a întâmplat, în general, până acum) şi să rămâi 1mpresionat de ea sau să poţi citi şi o replică a sa critică (oricare ar fi ea), spre a putea compara opiniile şi a trage propriile concluzii. Credem, deboia aceea, că se cuvine să se dea mai multor cititori şansa “să asculte şi cealaltă parte” (Audiatur et altera pars ), după pilda dictonului latin. De asemenea, istoricul Lucian Boia nu a explicat încă, în chip direct, de ce a scris despre istoricii români şi despre evoluţia gândirii istorice româneşti într-un mod cu totul diferit înainte de 1989. Atunci, într-o serie de studii şi într-un volum masiv- un curs tipărit şi destinat studenţilor de la cele trei mari universităţi din ţară (citat mai jos) – Domnia Sa a urmărit dezvoltarea istoriografiei noastre pe curente de gândire şi personalităţi, evidenţiind marile direcţii de cercetare autohtonă care concordau cu mersul gândirii universale, se sincronizau cu aceasta. De ce personalităţile româneşti, prezentate în chip pozitiv până la 1989, devin acum brusc condamnabile, nesemnificative, impregnate de mitologii şi tare ancestrale şi, mai ales, naţionaliste? Nu există, în scrierea menţionată sau în altele, vreo cât de mică motivaţie a acestei schimbări radicale de atitudine.

Dorim să atragem, de asemenea, atenţia asupra metodei primejdioase de a extrage dintr-un imens material doar acele exemple care servesc tezei elaborate în prealabil. Acest mod de a proceda nu are nimic de a face cu cercetarea din domeniul istoriei. Prin astfel de procedee, se poate “demonstra” orice. Reproşăm autorilor acestui gen de lucrări – şi, implicit, autorului aflat în atenţie – că nu precizează, începând chiar cu foaia de titlu, natura întreprinderilor lor intelectuale. Era simplu ca istoricul Lucian Boia să-şi avertizeze cititorii, eventual în cuvântul înainte, că nu elaborase o cercetare de specialitate, cu toate metodele consacrate, ci un eseu cu propriile opinii, gânduri, păreri, sugestii despre trecut, despre confraţi, despre identitatea naţională, despre originile etnice, despre defectele românilor etc. Era mult mai simplu şi mai onest! Aşa, se creează pentru oamenii de rând şi chiar pentru intelectualii din afara câmpului istoriei o imensă confuzie, aceea că, de la înălţimea catedrei de istoria românilor de la cea dintâi universitate a României, Profesmul şi Cercetătorul prin excelenţă vine cu tratate şi monografii serioase, care răstoarnă toată munca predecesorilor. Iar predecesorii se cheamă Iorga, Onciul, Panaitescu , Giurescu, Brătianu, Oţetea! Acest procedeu este nu numai incorect, dar şi lipsit de onestitate. De altfel, mai mulţi colegi, istorici de meserie, ne-au reproşat scrierea cărţii (a “recenziei” de faţă), în sensul că nu trebuia să dăm atenţie unei cărţi care nu are legătură directă cu istoria şi că, prin lucrarea aceasta, am fi legitimat istoriceşte un gen, de tip istorica-literar, din afara câmpului disciplinei noastre.

În acelaşi spirit, cartea profesorului Boia, ca şi altele, păcătuieşte prin alt fel de omisiune, anume comparatismul. Autorul – deşi ştie fără îndoială – “uită” să plaseze “conştiinţa românească” în cadrul conștiinţei universale şi s-o privească în comparaţie cu un număr de ”conștiințe” ale popoarelor şi naţiunilor vecine, europene, mai mari ori mai mici. Putem asigura cititorul că, urmărind acelaşi gen de probleme, selectate după aceleaşi criterii aleatorii, vom ajunge la același gen de concluzii, precum cele ale domnului Boia (care-i tratează pe români), şi în cazul “conştiinţei” ungare, poloneze, ruseşti, germane, sârbeşti etc. Variaţiuni infinite pe tema originilor, accente naționaliste privind originea nobilă, mituri fondatoare eroice, exacerbarea calităţilor de apărători ai civilizaţiei, ură şi dispreţ faţă de alte neamuri, faţă de străini în general etc. sunt tot atâtea laitmotive care – urmând o idee preconcepută – pot fi detaşate fără mari dificultăţi din istoria tuturor popoarelor europene. Dacă profesorul Boia – supărat pe exagerările naţionaliste din vremea Boia2comunismului si din alte epoci ale vieţii românilor – ar fi vrut să le exhibeze în forme fruste  în faţa publicului, trebuia să le compare neapărat cu altele. Nu a făcut-o deoarece comparaţia nu ar mai fi relevat, fireşte, singularitatea noastră, nici nimicnicia noastră, nici spiritul demonic si distructiv, care, chipurile, ne-ar caracteriza numai pe noi, românii. Tot în corelaţie cu această privire comparativă, absentă în lucrarea menţionată, nu am constatat în nicio istoriografie vecină vreo critică atât de tranşantă precum cea a domnului Boia, menită să condamne  întunecata constiintă românească”. Fireste, nationalismul nostru istoriografic de după 1975 (adică din ultimul deceniu şi jumătate de comunism) a fost foarte pronunţat, întreg naţionalismul nostru de la 1800 încoace are accente grave, dar îi putem asigura pe cititori că naţionalismele din istoriografiile ungară, rusă (şi sovietică), bulgară, sîrbească, greacă etc. – derulate pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al-XX-lea – sunt cel puţin la fel de apăsate ca şi naţionalismul românesc. Orice “analiză”, elaborată după metoda domnului Lucian Boia, ar fi condus, fără niciun dubiu, la concluzii la fel de dure, referitoare la “conştiinţele” ungară, rusă, bulgară, sârbească sau greacă. Numai că, în cazurile invocate, nu a făcut nimeni vreo “analiză” cu un asemenea ton şi cu atât de severe concluzii. În această situaţie, mai ales după traducerea cărţii (cărţilor) domnului Boia în alte limbi, fireşte că românii apar drept unici în “minciuna” lor, în “miturile” lor, în “naţionalismul” lor…

În fine, notasem cu ocazia celei dintâi ediţii din 2002 că, în vreme ce istoricii de profesie – cu puţine sau nesemnificative excepţii – au primit cu mari rezerve lucrarea (lucrările) despre miturile din istoriografia românească (şi civilizaţia noastră în general) ale domnului Boia[1], intelectualii de alte profesii i-au îmbrăţişat în întregime ideile şi chiar tonul. În anii din urmă constatăm că nici neistoricii şi nici publicaţiile de cultură (fără tentă prioritar istorică) nu mai exprimă atât de mult entuziasm faţă de punctele de vedere elaborate de autorul aflat în atenţie şi răspândite cu atâta succes de editura care-l sustine statomic. Chiar unii dintre lăudătorii initiali ai cărţii aflate în discuţie şi-au diminuat mult entuziasmul după apariţia următoarelor lucrări ale aceluiaşi prolific autor, ba au dobândit chiar serioase accente critice. Astfel, în numărul din februarie 2007 al periodicului “Dilemateca”, Cătălin Avramescu- după ce constată cât de suspect de asemănătoare este cartea domnului Boia Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (Editura Humanitas, 2006, în două ediţii, franceză şi română) cu articolul  “Longevity” din Dictionary of the History of Ideas, articol alcătuit Gerald J. Gruman- constată următoarele:

“Luată în sine, cartea lui Lucian Boia se parcurge ca o colecţie de conspecte. Eu nu am detectat în ea nicio ipoteză notabilă, o interpretare excepţională sau vreo descoperire arhivistică. Din punct de vedere strict informativ, însă, lucrarea nu e deloc rea. Chiar o recomand. Asta daca nu aveţi cartea lui Gruman”.

Cam în acelaşi sens, Constantin Horea, remarca în revista Pro Saeculum”, nr. 4, din 1 iunie 2009, într-o recenzie a cărții Napoleon III cel neiubit (Editura Humanitas, 2008, ediţia în limba română, precedată de una franceză):

“Lucian Boia dă un exemplu numai bun de urmat de către tinerii istorici (câţi or mai fi și ei) referitor la cum să (re)scrii istoria, adică nepărtinitor, fără patimă şi liberat de orice pre-judecăţi. Însă, cercetarea “curată” şi profesionistă, autorului, la fel ca în cazul altor cărţi ale domniei sale, nu aduce nimic (esenţial) nou, nedescoperit, necercetat sau nedezbătut. Este știut faptul, dar foarte puţin afirmat, că Lucian Boia, pe cât de strălucit este ca gânditor/analist şi orator, pe atât de bun se arat în calitate de compilator de informaţii. Distinsul profesor de la Universitatea Bucureşti are acel geniu de a căuta exact acolo unde trebuie, de a găsi și mmixa laolaltă ingredientele unei cărți reușite. Mai mult, domnia sa are darul “spunerii” şi expunerii, un stil, prin care reușește să cucerească şi cititorul nu prea pasionat de subiecte de  istorie”.

În fine, și  mai recent (la 15 martie 2013, în suplimentul de cultura al  ziarului on line Adevărul.ro), academicianul şi ambasadorul Nicolae Manolescu scria:

“I-aş reproşa, din capul acului, cărţii lui Lucian Boia De ce este România altfel? (Humanitas, 2012), care a stârnit discuții pasionate, parti pris-ul vădit încă de la titlu: în fond, România, ca orice tară este asa cum este”, nu neapărat “o ţară care se încăpătâneazâ fie altfel”.

Despre felul “provocator” al domnului Boia de a scrie despre trecut, pomenitul critic şi istoric literar spune:

Asa erau si cărtile mai vechi despre miturile naţionale, aşa este și cea recentă (2011) consacrată elitelor intelectuale româneşti dintre 1930 si 1950. Două sunt însusirile acestui fel de a privi lucrurile. Una este demitizarea. Într-o istorie (şi politică) şi într-o cultură deopotrivă mitizante, plecând urechea la sirenele naţionalismului, studiile lui Boia sunt nişte binevenite duşuri reci. Ele explică în mod convingător, deşi oarecum superficial, nu de ce România e altfel, ci de ce este aşa cum este. A doua însuşire este negativismul. Selectând de regulă doar un singur set de trăsături, Boia colorează în negru şi adesea fără nuanţe portretul istoric, social, politic sau moral al României. De aici provine ispita excpţiei, a lui altfel. Când am comentat cartea despre elitele intelectuale, am semnalat faptul că Boia şi-a ales “personajele”, aşa zicând, pe sprânceană, adică exclusiv dintre acelea care îi slujeau ideea oportunismului politic caracteristic intelectualului interbelic şi de imediat după al doilea război. Cele care i-o contraziceau erau lăsate boia3deoparte. Tot aşa procedează şi cu trăsăturile din care îşi alcătuieşte tabloul istoric din De ce este România altfel? Are, e adevărat, prudenţa de a sugera o alternativă, de a nu răspunde cu da sau nu, ci cu şi da, şi nu, doar că alternativa conduce de obicei la concluzia echivocului naţional ca o caracteristică a noastră esenţială. Negativă, fireşte!” Concluzia criticului – coleg, de altminteri, cu profesorul Boia la Universitatea din Bucureşti – este tranşantă: “Păcat de, nu puţinele, observaţii corecte şi necesare dintr-o carte bine orientată când demitizează, dar tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu subiectul ei”.

Iată, prin urmare, că imensa cantitate de producţie publicistică a domnului Boia – de cel puţin o carte pe an! – stârneşte nedumeriri, rezerve şi critici şi în rândul altor oameni de cultură, preocupaţi de mesajele pe care le trimit intelectualii de marcă publicului larg. O raţiune principală, de fond, care ne-a îndemnat să acceptăm propunerea de reeditare a acestei lucrări are, însă, o mai mare gravitate. Este vorba despre ideea de bază care reiese dintr-un interviu recent al domnului Boia şi care este pusă chiar în titlul respectivului interviu:Minciuna este mitul fondator al României moderne (publicaţia online Adevărul.ro, din 17 ianuarie 2013). De aici (din titlu), din tonul general, ca şi din textul interviului, se vede că perspectiva negativistă a autorului s-a extins între timp de la istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul însuşi. Cu alte cuvinte- crede profesorul Lucian Boia – nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă la trecut, dar trecutul nostru însusi este o minciună! Convingerea aceasta era, de altfel, evidentă si în lucrările mai recente, mai ales în pomenita De ce este România altfel? Lăsăm la o parte implicaţiile filosofice ale acestei poziţii şi ne aplecăm o clipă asupra mesajului său istoric. Dacă minciuna stă la baza fondării României moderne, înseamnă că țara aceasta nu are niciun rost! Cu alte cuvinte, domnul Boia vrea să-i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie, clădită pe fals şi că, în dreaptă consecintă, această iluzie trebuie să dispară. Cum să înţelegem altfel mesajul dat de distinsul ideolog? De aici, din acest memento venit de la București, prin vocea unui distins profesor al primei universităţi moderne din capitala ţării, şi până la grava afirmaţie, spusă cu năduf de un alt ideolog (venit, de data aceasta, dinspre mass-media) din Cluj-Napoca, din capitala Transilvaniei, acum câţiva ani – “M-am saturat de România!” – nu este decât un pas. Diferenţa dintre cele două discursuri nu este de gen, ci de grad, nu este de fond, ci de formă. Este clar că cei doi – şi, din păcate, nu numai ei – au acumulat cantităţi imense de rău interior, care se revarsă asupra comunităţii şi o influențează.

Nu am vrea să fim înţeleşi greşit, deşi acest lucru este aproape imposibil. Şi domnul profesor Lucian Boia poate pretinde că este inteles greşit, de noi şi de alţii. Aşa se întâmplă, din păcate prea adesea, în procesul de comunicare. Totuşi, spre a fi cât mai clari, reiterăm aici cuvintele atribuite lui Voltaire, în Secolul Luminilor, când înmugurea spiritul democratic modern, cuvinte rostite în faţa unui oponent al său de idei: “Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”. Trebuie să fim mulţumiţi că, după decenii de dictatură, exprimarea ideilor- atât cât este omeneşte posibil – este liberă în România. De aceea, nu numai că respectăm punctul de vedere al cărţii (cărţilor) domnului Boia, dar suntem de partea celor care apără cu străşnicie dreptul Domnei Sale de a se pronunţa ca atare. A respecta nu este însă totuna cu a aproba. Respectăm dreptul domnului Boia de a crede si scrie că istoriografia românească este o însăilare de mituri naţionliste, că istoricii şi oamenii de cultură români în general au fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în Cetate, trebuie să fie libere să se auzite şi alte voci credibile, cu mijloace similare celor de care dispune autorul citat. Suntem deplin de acord că, după accentele naţionaliste care au traversat societatea românească în deceniile comuniste şi nu numai, era nevoie stringentă de “duşurile reci” – numite astfel de academicianul Nicolae Manolescu – trase asupra “conştiinţei româneşti” contemporane de domnul Boia şi de elevii Domniei Sale. Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă? Prin urmare, acceptăm demitizarea echilibrată, cu condiţia ca după aceasta să urmeze nu negativismul, ci construcţia, proiectul de îndreptare, speranţa de revenire la normalitate.

In această lume sunt peste 200 de ”naţiuni”, cum se spune la ONU, de fapt peste 200 de state. Intre acestea, România este unul dintre ele, mic şi neînsemnat – zicem noi – dar, în fapt, de mărime medie, cel puţin dacă este privit la scara Europei. Azi, ţara noastră este parte a clubului select numit Uniunea Europeană, fom1at din 28 de state. Se cam clatină acum acest “club select” – mai ales după criza începută în 2008 – dar aceasta este o altă chestiune. Ca suprafaţă şi populaţie, suntem pe locul şapte, după Germania, Marea Britanie , Franţa, Italia, Spania şi Polonia, dar, după indicii de calitate, suntem pe unul dintre ultimele locuri, în câteva cazuri poate chiar pe ultimul. Fireşte că nu este bine, dar este, totuşi, ceva! Faţă de Casandrele care ne prevesteau, după gulagul comunist, o soartă eternă în “zona gri”, datorită aplecării noastre ancestrale spre inactivitate, spre lirism sau spre Eminescu, realizarea din 2007 – deşi nu se datorează neapărat performanţelor noastre ieşite din comun- este notabilă. Cu trei ani înainte intraserăm în NATO, cu mult entuziasm, convinşi că numai astfel puteam scăpa de teroarea ameninţării răsăritene. Şi nu am greşit prea mult, din câte se vede! In lume, inclusiv în raport cu indicatorii de conţinut, suntem între primele 40-50 de state din cele 200. Nu este foarte bine, dar nici catastrofal. Din experienţa noastră de peste trei decenii de cercetări de arhivă şi de lecturi asidue de specialitate, îi putem asigura pe cititori că românii şi România sunt ca toată lumea asta, privită în general, nici  mai buni şi nici mai răi. Natural, este bine să fim criticaţi şi să ne criticăm, ca să ne cunoaştem mai bine şi să luăm măsuri de îndreptare, să prosperăm, să lăsăm tinerilor şi urmaşilor mesaje privind căile bune de urmat. Dar dacă întoarcem mesajul naţionalist și şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem impresia că domnul Lucian Boia preschimbă cu 180 de grade naționalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte tot într-un de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al întunericului, al lipsei de speranţă.

boia-liiceanuSpunându-ne – cu eleganţă, este drept- că România însăşi (şi nu doar trecutul ei, nu doar istoricii ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest “proiect falit” numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare? Este şi aceasta o soluţie, pe care o adoptă mulţi români şi pe care nu o mai condamnă nimeni. Bine că, în fine, avem libertatea (controlată) de a alege! Dar, până şi în plin comunism, când demnitatea noastră individuală şi colectiva era călcată în picioare, Radio Europa Liberă, militând pentru intregirea familiilor românilor autoexilaţi în Occident, îşi începea pledoariile cu memorabila frază: “Noi credem că locul românilor este in România!”. Oare să nu mai fie locul românilor – răi şi ticăloşi, aşa cum apar ei – în România? Sunt ţări europene -precum Irlanda înainte de Primul Război Mondial sau Norvegia, în anii de după Al Doilea Război Mondial- în care orice speranţă părea pierdută, în care oamenii o duceau mai greu decât românii din aceeaşi vreme, în care migraţia se dovedea singura salvare şi, totuşi, nimeni nu le-a spus acelor oameni că ţările lor erau clădite pe minciună, că erau falite şi că trebuiau indubitabil abandonate. Prin urmare, chiar dacă realitatea trecută şi prezentă ar fi exact aşa de neagră cum scrie domnul Boia, de ce să omorâm viitorul? Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară. Sunt, natural, oameni nemulţumiţi, revoltaţi, dezamăgiţi, amărâţi, trecuţi prin rele şi rămaşi fără speranţă, oameni care nu văd în jur decât minciuna politicienilor, corupţia lor, îmbogăţirea unor semidocţi prin jefuirea oamenilor de rând (care formează ţara, statul), dar cei mai mulţi caută soluţii. Puţini spun că, pentru starea în care se este de vină ţara însăşi, zestrea naţională păcătoasă sau starea decădere a întregului popor român. Nemulţumiţii se supără, de pe un vecin, pe un şef, pe un demnitar, pe preşedintele ţării, pe primul ministru, pe o situaţie, pe un partid, pe o instituţie (de la guvern la parlament şi de la fisc până la şcoala în care învaţă copilul copiii), dar nu pe România. Insă, cu eforturi conjugate de genul făcute an de an de domnul Boia, vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor şi să considere drept edenice toate celelalte ţări. Vorbeam despre un naţionalism negativist, fiindcă o astfel de actiune va conduce neîndoielnic la iubirea altor tări si la demonizarea propriei patrii. O atare atitudine este menită să distrugă complet România, nu s-o îndrepte. Nu am văzut în cărţile domnului Boia nicio speranţă de îndreptare, niciun proiect alternativ pentru această ţară, nicio strădanie de diseminare a încrederii într-o schimbare spre bine, pe baza unui program, a unui set de valori, a unei morale noi. Or, dacă le spunem mereu românilor că nu sunt buni de nimic, vor crede tot mai mult asta şi se vor comporta precum oamenii de nimic!

Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care considerăm mesajele profesorului Boia nerealiste, neconforme cu trecutul nostru şi nici cu interesele de viitor ale acestui popor. Chiar dacă sunt atractiv prezentate, cu talent de orator – sau, poate, tocmai de aceea – aceste idei induc o stare de blazare colectivă, bazată pe extragerea din realitatea trecută şi prezentă numai a acelor argumente care servesc scopului prestabilit. Aceasta nu înseamnă că lucrările domnului Boia nu ar fi necesare într-un peisaj democratic, că nu îi impresionează pe români, că nu le stârnesc admiraţia şi că nu le ridică semne de întrebare. Tocmai de aceea, credem că se cuvin auzite în Cetate şi alte voci. Numai astfel, românii vor putea compara şi discerne şi nu se vor lăsa manipulaţi. Diversitatea de opinii subminează somnul raţiunii, care, lăsat în voia lui, naşte monştri (Goya). Credem, de asemenea, că ţara aceasta şi poporul acesta trebuie criticate în chip necruţător, dar nu prin negarea tuturor realităţilor naţionale, ci prin dimensionarea lor faţă de realele valori, prin păstrarea unui sens al echilibrului. Proiectul României moderne a fost pus in practică, treptat, abia de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, in urmă cu circa 150 de ani. Ce reprezintă un secol şi jumătate la scara istoriei? O clipă! Haideţi să nu judecăm aşa de aspru “clipa” numită România şi să-i dăm o şansă de viitor, prin oamenii ei. E singurul loc din lume pe care-l avem ca grup uman şi trebuie să-l îndreptăm, să-l corectăm, să-l preţuim şi nu să-l repudiem, demonizăm sau respingem. Suntem profesori şi istorici ca şi distinsul intelectual Lucian Boia şi credem sincer în misiunea de dascăl şi de cercetător. Domnul Boia ne spune că cercetarea trecutului este fără rost şi că studiul şi învăţătura în general nu valorează nimic aici, din moment ce România însăşi este clădită pe minciună. Or, menirea cercetătorului în ale trecutului şi a profesorului este cu totul alta, anume să-i deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai potrivite pentru reconstituirea veridică a trecutului şi să le transmită- după experienţa atâtor generaţii -încrederea în viitor, în locul de baştină şi de vieţuire, în forţa generatoare a grupului etnic numit poporul român, în valorile morale universale etc. Dacă credinţa negativistă a Domniei Sale este legitimă, atunci trebuie să fie la fel de legitimă şi a noastră, realistă, născută din obsesia unui neam de plugari, păstori şi preoţi de pe Câmpia Transilvaniei nordice, umiliţi secole la rând de regimuri străine, obsesie legată de încrederea în ştiinţa de carte, în valorile morale verificate, în munca tăcută, în fine, în ţara aceasta întreagă, care (cum scria cândva Lucian Blaga) “şi-a-mpins hotarele toate până la cer”.

Românii au făcut mari erori şi atunci când au reconstituit trecutul, şi atunci când şi-au construit viaţa trecută şi prezentă, dar aceste erori nu trebuie să-i determine să se autoflageleze, să se demonizeze singuri şi să-şi ia lumea în cap. Este cu mult mai cuminte ca erorile, odată constatate, recunoscute şi analizate, să-i conducă spre boia6îndreptarea lucrurilor, spre proiecte constructive, adecvate exigenţelor lumii contemporane. Ca dascăli şi istorici, spre aceasta trebuie să tindem! Restul pot să fie exerciţii de stil, eseuri, panseuri, discursuri politice, studii filosofico-psihologice sau scenarii teribiliste- menite să ne aducă, pe moment, faimă şi bani – dar nu pot constitui lecţii durabile de viaţă, nici mesaje pentru viitor, adresate tinerilor în formare de către profesorii lor. Or, domnul Boia a fost, din câte ştim, încă de la începutul carierei, dascăl (asistent, lector, conferenţiar şi profesor) la Universitatea din Bucureşti şi a transmis lecţii despre viaţa trecută şi prezentă studenţilor. Dacă ar fi fost un filosof liber cugetător şi liber profesionist, fără obligaţii la catedră, mesajele negative de tipul Pe culmile disperării sau Schimbarea la faţă a României i-ar fi putut aduce faima unui nou Cioran. Cu o condiţie însă, credem, anume aceea de a proiecta spre viitor, în locul unui sumbru pesimism, ideea posibilei renaşteri, aşa cum face încrâncenatul filosof pornit din Mărginimea Sibiului şi rămas pentru vecie la Paris. Dăscălia şi misiunea de istoric incumbă o anumită deontologie, o rigoare profesională precisă, o metodologie consacrată a investigaţiei care, toate, trebuie să aibă în vedere mereu formarea tinerilor, a oamenilor în general, meniţi astăzi să înveţe de-a lungul întregii vieţi. Nu este vorba aici despre naţionalismul sau despre patriotismul istoricului – despre care s-a vorbit prea mult şi prea pătimaş – ci pur şi simplu despre mesajul său uman, despre dragostea lui de viaţă şi de oameni. Spunem aceasta pornind de la constatarea simplă că orice profesor şi, mai ales, orice istoric, face până la urmă, într-o formă sau alta, educaţie.

Oricât de mult s-ar referi la trecut, cărţile domnului Lucian Boia­ cu puţine excepţii – nu sunt opere istorice, ci eseuri despre lumi revolute, despre mituri, despre idei şi vise, despre români şi neromâni, despre personalităţi, despre oameni şi grupuri de oameni etc. Ele sunt fascinante, ispititoare, pline de vervă, cursive, ademenitoare, dar nu comunică adevăruri reieşite din cercetarea sistematică a trecutului, ci impresii, opinii, gânduri, păreri. Poate că se bucură de popularitate tocmai din acest motiv, al apropierii lor de domeniul ficţiunii, al naraţiunii artistice, al modului sui generis de operare cu imaginarul colectiv. Altminteri, trecutul se bucură şi de alte tratări – acelea de specialitate – efectuate cu ajutorul metodelor de cercetare consacrate în istorie şi care pornesc de la analiza izvoarelor. Acest gen de analize se face apelând la disciplinele (ştiinţele, metodele) auxiliare ale istoriei care sunt arheologia clasică, medievală şi modernă, paleografia, diplomatica, epigrafia, arhivistica, sigilografia, numismatica, heraldica, medalistica şi altele, combinate cu filologia clasică şi modernă, indispensabile pentru cunoaşterea limbilor izvoarelor istorice. Cu ajutorul lor şi al deontologiei profesionale, istoricul se apropie cel mai mult de reconstituirea trecutului, “aşa cum fost” (Leopold von Ranke), fără să reuşească vreodată performanţa de a reface întocmai tabloul vieţii de odinioară. Istoricii de meserie­ – scriind despre trecut- scriu despre viaţa oamenilor care au fost şi-i învață pe oamenii actuali nu să acuze ori să condamne (pentru aceasta, există foruri de judecată, tribunale, experţi), ci să înţeleagă, să înveţe şi să iubească omenirea, valorile umane, creaţia umană. Fireşte, punând accentul pe trecutul unor locuri anume, istoricii îi deprind pe tineri şi cu iubirea locului de naştere, a patriei (în sensul regiunii în care au trăit şi au murit părinţii, moşii, strămoşii), a ţării. Ce poate fi rău în asta? Numai iubindu-ţi patria poţi iubi şi patriile altora, respectând unii de pretutindeni şi umanitatea în general. După 1989, mulţi au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în înţelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia (ura faţă de străini) şi i-au învăţat pe tineri că este ruşinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși.

Ii rugăm pe cititori să privească înjur şi să compare. Să vadă cum raportează la ţara lor ruşii, sârbii, ungurii, bulgarii, grecii. De asemenea, îi îndemnăm să sondeze orizonturi mai îndepărtate, precum Statele  Unite ale Americii, Franţa, Olanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Irlanda, dar şi ţări ale Asiei, Americii Latine şi chiar Africii. Peste tot, oamenii, în marea lor majoritate, îşi iubesc patriile nu neapărat pentru că sunt mari, sau bogate, sau prospere, ci pentru că sunt ale lor. România – bună-rea – este a noastră şi de noi depinde dacă va fi mai primitoare şi mai atractivă. Negativismul nu ne conduce însă spre asemenea idealuri – fireşti pentru toate popoarele – ci spre renunţare, delăsare, letargie, gelozie şi chiar ură. Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, noi înşine suntem astfel! Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea? Nu credem că putem purcede pe o asemenea cale! Nu ne lasă datina, nici morţii îngropaţi în locuri neştiute, nici arborii seculari ai lui Horea şi Iancu din Apuseni, nici Cozia şi nici Voroneţul! Nu ne lasă bunicii si străbunicii care au crezut sincer în proiectul numit România şi l-au pus în practică, cu sângele şi cu sudoarea lor! Înainte de a nimicnici şi ponegri România – care oferă multe motive pentru a fi criticată! -, această Românie care există de un secol-un secol jumătate, oare nu ar fi mai înţelept, ca istorici, să ne gândim la mileniul de dezbinare şi de singurătate, în care ţăranii ardeleni treceau prin vămile cucului, pe ascuns, ca să ajungă spre Ialomiţa şi Buzău ori spre Dorne şi Rarău? După acea mare frângere şi risipire care ţinut aproape zece secole, românii, cu ajutorul unei elite înţelepte responsabile, au făurit ţara mare şi rotundă, exact cum alţii­ italienii, germanii, polonezii etc. – şi-au făcut ţările lor. Tot din bucăţi. Fireşte, suntem liberi să fim dezamăgiţi de rezultat, mai ales că nu ne- am ostenit noi, generaţia noastră, cu această anevoioasă a ţării. Am preluat-o de-a gata! Şi atunci- vă întreb ­- nu suntem prea grăbiţi cu negarea absolută a României? Vă propunem- ca să ieşim din dilemă- să aşteptăm măcar câteva secole spre a putea (eventual) nega edificiul nostru actual şi a contrui altceva. Negarea de-acum se sprijină pe o perspectivă şchioapă irelevantă. Nu se poate contrapune un veac de unitate unui mileniu de singurătate şi dezbinare!  Altminteri, ţara ne ţine pe toţi, fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai întâi), dar şi critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne secătuiască tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor trebuie să fie România, o Românie mai bună!

Note:

1 Recent, domnul Paul Nistor– istoric reprezentativ din tânăra generaţie de la Iaşi – nota, despre o nouă carte a domnului Lucian Boia, următoarele:

“Formula aleasă de Boia e în mod sigur una care cutremură indiferenţa la lectură. Dar, ca şi în cazul emisiunilor tv de tipul “senzaţional”, ea se pretează la o deconstrucţie facilă. Care este, în mare, reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei bune analize cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat exagerate. Aducerea în prim plan a detaliilor deja ştiute de specialişti dar neştiute de publicul larg, formularea unor concluzii catastrofice pe marginea unor caracteristici de-a dreptul banale care se regăsesc la cel puţin alte 6-7 naţiuni europene. Şi construirea unei utopii atrăgătoare: alte decizii istorice ar fi adus un alt prezent”.

Sau:

Din amărăciune probabil, alături de o radiografie raţională şi profundă apar şi multe exagerări, concluzii nerealiste şi chiar verdicte prezentate intenţionat drept ipoteze şocante”.

Sau:

Pe lângă exagerările de mai sus, unele remarci sunt însă de-a dreptul răutăcioase si par să dea satisfacţie nu adevărului istoric ci unor direcţii pur ideologice”. Sau:In final, care este formula de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei prezentate ca un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se resimte doar aici. Aceasta exclude total speranţele şi idealurile de viitor şi lasă loc doar resemnării colective”.

(în Contributors.ro, din 28 februarie 20 13).

Cluj-Napoca, 21 aprilie 2014

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevarul si miturile, Ed. Enciclopedica, 2014

ioan-aurel-popIoan Aurel Pop

Vedeti si:

***

*

*


Categorii

Istorie, Razboiul impotriva Romaniei, Tradarea intelectualilor, Transcrieri-Redactari

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “DECONSTRUIREA DEMITIZARII SAU O REPLICA MARGINALIZATA. Istoricul Ioan-Aurel Pop despre lucrarile lui Lucian Boia: O ATARE ATITUDINE ESTE MENITA SA DISTRUGA COMPLET ROMANIA

  1. Nu sînt puţini cei care ştiu că înainte de 1989 Tov. Lucian Boia îl cita şi el pe Ceauşescu (deşi acum neagă) cînd trebuia ca să i se publice lucrărili!

  2. O mizerie! Un zombi utilizat pentru interese clare de grupul liicenilor, plesilor, patapievicilor. Este publicat si raspublicat special ca sa distruga generatie dupa generatie. Singura speranta este paradoxal, in tinerii pe care i-a otravit si mintit in anii studentiei. Daca sunt istorici adevarati, vor reusi sa se elibereze de minciuna doar prin sincera dorinta de a afla adevarul.
    Totusi, distrugerea memoriei si a constiintei romanesti nu a inceput cu ei ci cu acel Silviu Brucan si cu (inca) acest Ion Iliescu, ce au promovat pe liiceni, le-a dat cea mai scumpa editura si le-au oferit toate conditiile sa scuipe pe Romania; complici-toate guvernele si toti presedintii. Fortarea scolii cu aceste mizerii: Institutul de Stiinte ale Educatiei, prin personaje selectate, instruite la scoli de vara mai aproape sau mai departe si care au construit monstruozitatile mumite curricula si manuale scolare. Totul sub atenta obldaduire, a cui?

  3. Haideti sa indraznim sa spunem adevarul:Boia este roman asa cum limba in care scriu eu acum este chineza.Nu neg ca sunt multe cozi de topor printre romani,dar sunt si multi alogeni plasati in puncte cheie ale culturii,economiei,invatamantului…Este suficienta o minima cercetare.

  4. @Quintus:

    Parerea noastra este ca adevarul ce trebuie strigat de pe acoperis e cel aratat de istoricul Ioan-Aurel Pop. Daca strigam ca Lucian Boia ar fi alogen, nu stiu pe cine si ce am castiga, altceva in afara de etichetele lesne de lipit de “xenofobie” si “conspirationism”.

  5. Da, unii se bucura sa o dea (in gard) la orice subiect numai cu explicatii din astea grosiere, ca sa eliminam orice discutie pe ceea ce conteaza, reducand-o la o xenofobie nu doar oarba, dar si total absurda in acest caz: bunicul italian e de vina, desigur, pt ticalosia mea.

    http://www.evz.ro/interviuri-cu-scriitori-lucian-boia-am-studiat-la-praga-in-1968-la-cateva-luni-dupa-ce-tara-a-fost-ocupata-de-rusi.html

    Unde ați copilărit?
    M-am născut în București în cartierul Cotroceni, pe strada Doctor Turnescu nr.12 (pe acolo au stat și Șerban Cioculescu sau Ion Minulescu). Acolo am locuit până la vârsta de 32 de ani, în 1976. Toată viața mea am trăit în București, cu excepția rarelor ocazii când am fost plecat în câteva țări străine. Cu acest prilej aș dori să dezmint și zvonul că trăiesc în Franța și vin din când în când în țară.

    Bombardamentul

    Mi-a povestit mama că atunci când aveam doar două luni cartierul nostru a fost bombardat în ziua de 4 aprilie 1944. A fost, ca să zic așa, primul meu contact cu al Doilea Război Mondial. Familia mea s-a mutat la Câmpulung Muscel și a stat acolo o perioadă. Acest oraș a fost unul dintre locurile copilăriei mele. Acolo stătea sora bunicului din partea mamei. În toate vacanțele, până pe la 22 de ani, m-am dus acolo. Mătușa mea, care nu arunca nimic, avea în pod tot felul de reviste din perioada interbelică, bunicul avea o bibliotecă fabuloasă…Toate acestea m-au atras către istorie sau către ce este mai vechi.

    De unde se trăgea Bunicul?
    Din Italia, din nord. Venise în România la sfârșitul secolului al-XIX- lea și se ocupa cu construcțiile de drumuri. Și se stabilise la Câmpulung. Bunicul a fost profesor și s-a românizat deși se căsătorise tot cu o italiancă și tot fată de inginer de drumuri și poduri. Ei au vorbit, însă, tot timpul românește în casa unde a crescut mama. Mama mea a făcut studii de Litere și s-a specializat în literatura romănă veche și a lucrat cu Cartojan, funcționînd la Biblioteca Academiei și la Arhivele statului. Mama mea a murit în anul 2007.

    Stenografia și Radu Vasile

    Tata, Aurel Boia, se trăgea din Mărginimea Sibiului, de la Săliște. Au trecut în Dobrogea, care a fost colonizată cu mocanii din Mărginimea Sibiului și cu aromâni. Tatăl meu s-a născut în Dobrogea și a făcut studii de filozofie și socologie. El a făcut parte din echipa lui Dimitrie Gusti și apoi din cea a lui Henri Stahl, care a fost și sociolog dar și creatorul sistemului românesc de stenografie. Tot Henri Stahl s-a ocupat (și tatăl meu l-a urmat) de grafologie și expertiză. Tatăl meu a fost profesor și director la școala postliceală de stenografie și a lucrat la Ministerul Justiției la laboratorul de criminalistică. Părinții mei s-au despărțit când eu aveam nouă ani și am rămas cu mama, care mi-a influențat mai mult viața.

  6. OK,dar in felul acesta vom fi mereu in defensiva.In plus,multi romani care nu stiu cine este cu adevarat un individ din categoria Boia,Patapievici,Plesu vor spune “Uite dom’le un romanas de-al nostru spune toate astea” si uite asa se naste complexul de natie inferioara.

  7. @Quintus:

    Din pacate suntem in defensiva, insa nu din cauza celor care se striga sau nu, ci din cauza faptului ca acest “camp” cultural (in sensul cel mai larg al cuvantului, nu doar strict de cultura) romanesc este ocupat si dirijat de retele care-l domina si dirijeaza structural. Si din cauza asta vocile ca cele ale istoricului Pop, cu toate ca sunt foarte autorizate, sunt marginale si tinute la margine. Pe scurt, problema e de infrastructura.

  8. @admin2
    Ba conteaza si bunicul si mama…ca doar vorbim “limba materna”.De acord,ticalosia este a lui si nu a bunicului daca dupa trei generatii nu poate fi recunoscator tarii de adoptie.Daca s-ar fi purtat ca un patriot ar fi fost doar un bun roman ,daca este un ticalos trebuie sa-i vedem tinichelele din coada(inclusiv bursa Soros).
    PS Ce coincidenta,se pare ca si Ponta este os de italian dupa bunicul patern care,culmea! a venit tot asa sa construiasca drumuri la barbarii din Carpati.

  9. E o gandire nu doar eretica, dar si profund nociva, toxica, cu iz fascist sa categorisim astfel oamenii. Una e sa te uiti la cine l-a platit/il plateste, si altceva este sa numesti “tinichele” origini altele decat romanesti. Dar nici finantarea nu ar spune totul, daca nu ar fi vorba de urmarea unui parcurs anume al ideilor si de modul ilegitim de “cucerire” a spatiului public.

  10. Cărui adevăr slujeşte Boia şi denigratorii poporului român? Pe cine iubesc aceşti oameni, cine se cred şi ce se cred?.
    Cine-şi denigreză şi-şi batjocoreşte poporul ce la hrănit şi crescut este nevrednic de el. Duhul Sfânt, spune prin psalmistul David:,, cel ce a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul”.
    Judecata acestui om, a început deja. Cum se va sfârşi?
    E cumplit să denigrezi un popor, oricare ar fi el, şi cu atât mai mult pe poporul tău. E cumplit să muşti mâna ce te-a hrănit şi să scuipi obbrazul ce ți-a dat cinstea de a ajunge sus.
    Să nu uite Boia, câti sfinți, câți eroi, cărturari şi oameni de seamă a dat poporul român, şi câte vieți s-au făcut zid şi scut pentru cei a căror slugă s-a făcut prin trădare. Se cuvenea să caute, măcar pentru sine, să vadă cu cât a cotribuit acest popor ,, inferor” la îmbogățirea lumii cu adevărate valori nu să-l scuipe.

  11. Sînt puţin nedumerit. Dl. Boia atacă poporul, statul, cultura româneasă, platit evident de interese nu numai străine ci de-a dreptul duşmănoase acestora, dar dacă se revelează aspectul acesta devenim “toxici”, “fascişti”, “xenofobi”.

  12. @ Seraphim:

    Nu ai inteles. Adica noi pe noi insine ne faceam astfel, fiindca noi am “revelat aspectele” aici?! Chiar nu dorim sa citim ce scriem sau doar nu dorim sa intelegem? NU asta spunea quintus, ci reducea totul la sangele omului, la originea etnica a… bunicilor lui, care e suficient sa nu fie 100% romaneasca ca unii sa creada deja ca au dat de cauza ticalosiei omului… Or, tocmai asta ne face sa nu mai vedem esenta, si anume cum romanul X si Y ajunge a se vinde intereselor vrajmase neamului (uneori doar pentru glorie, nu pentru bani, cum e cazul aici, fiindca, din cate stim, Boia duce un trai chiar modest) si a-si sluji agenda distrugatoare.

  13. Mă refer mai degrabă la grija exagerată de a nu fi cumva catalogaţi ca atare.
    Boia este un caz de oportunism cras, calitate cu care mulţi români sînt blagosloviţi, adevărat.

  14. @ Seraphim:

    Nu avem o astfel de grija, noi suntem oricum catalogati si calomniati in fel si chip din absolut toate partile. Singura grija trebuie sa fie ca un crestin sa nu gandeasca in acel fel. Si de acel soi de crestini chiar ne disociem.

  15. @quintus si Seraphim:

    Este halucinant cum, voit sau nevoit, faceti pur si simplu o diversiune. Sau, daca nu, e deja caz ingrijorator: sa intelegeti “mov” acolo unde e scris negru pe alb.

    Intrebari ajutatoare:

    Care e cauza reala a succesului de piata si al transformarii lucrarilor sale in nou canon istoriografic? Bunicul italian? Propriul sau scris? Sau…?

    Cum se numeste materialul la care ati avut prilejul sa comentati? O fi o lauda adusa lui Boia si lucrarilor sale?

  16. @admini
    Urmarind duelul asta inutil, trebuie sa constat, ca nici quitus, nici seraphim, nu pot fi ei acuzati de diversiune, caci cei care au pornit “cearta” sunteti dvs. La un simplu adevar exprimat, ati declansat o polemica care abia ea, poate transforma totul in diversiune.
    Este in acelasi timp evident ca a fi alogen nu este o acuza, ci eventual o explicatie! Iar alogenul este acuzat pentru ce a scris, spus, faptuit etc.
    Apoi, a ne feri de adevar pentru “ce s-ar spune” e si incorect si las, ca sa nu folosesc cuvinte mai grele, unde mai pui, asa cum spunea quitus, ca replica inversa e mereu folosita ca argument “o spune un roman despre romani”, “un evreu despre evrei” etc.
    Atat quitus cat si seraphim sesizeaza, am impresia, un fapt, ca degeaba il criticati pe Boia, lucru de care amintiti in final ca un argument, daca o faceti ca si cum v-ati turna cenusa in cap(lucru vizibil abia dupa schimbul asta de replici), confirmandu-i doctrina.
    Cred ca este important sa stim nu doar cat de ticalos poate fi cineva, analizandu-i textele, ci si de ce, analizandu-i “tinichelele”, daca exista.

    Legat de curentul asta mizerabil, este interesant de observat cum acesti indivizi ce se autointitulaza “de dreapta” sau mai nou “conservatori”, nu doar ca nu au nici o picatura de nationalism in ei, ci chiar urasc Romania si mai mult, se prezinta ca niste pupatori de dosuri straine, cu Basescu in frunte.

  17. @ admin2
    Nu stiu cum se poate ca un pretins crestin sa arunce imediat cu etichete gen “gandire eretica” “fascist”,etc.
    Tu n-ai inteles deloc ce-am vrut sa spun.Nu il condamn pe Boia pentru bunicul italian,patagonez sau de orice alta natie.Fiecare dintre noi am cunoscut concetateni cu sange strain prin vene care se poarta admirabil ca romani.Insa atunci cand cineva imi injura neamul ma uit si la originile lui ,pentru ca acesti nemernici dupa ce ne spurca istoria spun prin alti reprezentanti “uite,asa sunteti voi romanii o natie de bascaliosi si de tradatori”.Si tot studiindu-le originile m-am convins ca romani degenerati care sa-si injure stramosii sunt putini in comparatie cu tot felul de venetici strecurati prin presa,cultura,politica Romaniei.Revenind la Boia ,daca citim biografia lui vedem ca a fost crescut de mama CATOLICA,de aic ura fata de ortodoxie,iar aceasta era tinicheaua la care ma refeream.Acum este clar?

  18. @logos:

    Nu doar provocator, dar si plin de cea mai crunta nesimtire. 🙂 Of, of, mai mai…

    Explicam pentru ultima oara, iar cine nu intelege sau nu vrea din cauza orgoliului sau a faptului ca e postac e rugat sa nu mai intre pe acest site. Ca de comentat nici nu se mai pune problema:

    1. Demitizarea lui Boia trebuie deconstruita, lucru pe care-l face excelent rectorul UBB, istoricul Pop, reluat aici. Cine spune ca il validam pe Boia prin materialul de fata, sa avem iertare, ori e mai putintel la minte ori e provocator.

    2. Este nevoie de o EXPLICATIE reala, VALIDA a succesului pe care-l are demitizarea declansata de Boia. Succesul demitizarii este cauzat de EXISTENTA UNEI RETELE DE PUTERE, devoalata aici. Daca nu suntem in stare sa intelegem care sunt CAUZELE REALE ale procesului de DEMOLARE a romanismului atunci sa nu ne miram de succesul sau.

    3. Tot ceea ce sustineti, bunic italian, mama catolica, etc., sunt FALSE explicatii sau, in cel mai bun caz, IRELEVANTE. La fel cum irelevanta este MOTIVATIA care l-a impins pe Boia sa faca demitizarea. O fi iubirea de slava, o fi altceva, NU E SEMNIFICATIV. Pentru ca subiectul nostru este un PROCES, un MECANISM. Acesta trebuie demontat, mai ales ca, indiferent de cine si ce e persoana Boia, acest MECANISM complex exista in Romania si e pus in functiune, cu siguranta, de o majoritate statistica de ROMANI.

    4. Dovada pct. 3: existenta acelui MECANISM face ca replica lui Ioan-Aurel Pop sa fie MARGINALA, iar scrierea lui Boia sa fie ultra-raspandita. Si, apropo, Ioan-Aurel Pop este greco-catolic. Sa il faca asta mai putin pro-Roman, pe logica voastra?!

    5. Faptul ca voi va cantonati in aceste false si facile explicatii (Boia e alogen), pe de o parte, OCULTEAZA adevaratele cauze ale ingineriei sociale ce constan in demoralizarea Romaniei, pe de alta parte, furnizeaza munitie la greu celor care critica nationalismul.

  19. Tinerilor, articolul și discuția de față îs despre lucrările și atitudinile lui Boia ci nu despre persoana sa, cu atât mai puțin despre bunicii săi sau despre alți urmași ai Romei.

    Cu alte cuvinte, ori păstrați firul discuției ori o deviați, cu voie sau fără voie, în tot felul de chestiuni secundare care, pe lângă ca nu îs relevante în context, nu privesc nicidecum fondul problemei dezbătute.
    Poate indrasniți totuși să faceți dovada că vă pocnesc sinapsele și la altceva decât la rele condiționări dobândite în timp ce nu au legătură nici cu creștinismul și nici cu regulile conversaționale de bun simț (încercați să atacați ideea și nu persoana).

    @admin

    în loc de comentarii la comentarii offtopic mai bine le-ați arunca la coșul de gunoi al istoriei, in other words, astfel de deviațiuni nici nu ar trebui să treacă de moderare.

  20. Domnul Ioan Aurel Pop este istoric, Boia Lucian e un propagandist, alaturi de multi altii, in solda celor ce vor desfiintarea totala a Romaniei.

  21. Pingback: De ce este ALTFEL domnul Lucian Boia. Un răspuns pentru demitizatorul de serviciu | ActiveNews
  22. Recunosc că n-am citit tot, din lipsă de timp, dar am citit în mare parte.
    Toată admirația mea pt. domnul istoric Ioan-Aurel Pop: un discurs cu o argumentare clară, profundă, tenace și zdrobitoare față de ideile domnului Boia.
    Iată ce înseamnă discurs de profesionist.

    Bravo pentru publicarea materialului, absolut necesar în contextul României de azi!

  23. Pingback: “EXPERTII” OENGISTI – veriga lipsa din lantul CAINILOR DE PAZA ai PUTERII. “Care e rolul acestor oameni? Să controleze opinia publică, să nu permită ridicarea unor lideri neșantajabili, să manipuleze subiecte-cheie” - R
  24. Pingback: MECANISMELE MANIPULARII ROMANIEI. Cum este practicat astazi RAZBOIUL NEVAZUT impotriva mintilor noastre - Recomandari
  25. Pingback: Mircea Eliade despre MODA DE A REGRETA CA ESTI ROMÂN: ”Nu cred ca se afla tara europeana in care sa fie atatia intelectuali carora sa le fie rusine de neamul lor” - Recomandari
  26. Cred că d-l Boia are perfectă dreptate. România este colorată în negru, adică este ortodoxă și se menține astfel împotriva directivelor europene. Harta Europei arată că România și-a păstrat credința indiferent de modernismele și ideologiile care au devastat-o de la un capăt la altul. Care-i problema d-lui BoIa? Dacă românii au un Dumnezeu, atunci ei nu mai pot fi păcăliți cu idei europene, cu multiculturalism sau cu harry po(k)er. Și asta e o mare neîmplinire pentru domnia sa și o mare amărăciune. Dar M. Eminescu deranjează și mai tare cu țara lui de glorii și de dor. D-l. Boi(a) poate pleca la Bruxxeles să trăiască acolo. Îi doresc numai bine, deoarece sub acest pământ trăiesc strămoșii noștri și ei sunt rădăcinile înfipte foarte adânc în pământul românesc udat cu sânge și îngrășat cu carnea vitejilor noștri fără seamăn pe lume. Asta-i România! Cu oameni blânzi, molcomi și mucaliți! Nu este acest domn îndreptățit să vorbească despre neamul românesc. Mai bine s-ar ocupa de rudele sale care au probleme mari cu patria lor. Sunt împrăștiați de Dumnezeu și nu au loc pe pământ. Frustrarea d-lui Boia este că din cauza românilor și a credinței lor în Iisus Hristos nu poate să fie VIP și să fie socotit cineva cu toate minciunile lui. Îmi place câtă supărare și obidă are împotriva istoriei românești fiindcă personalitățile noastre au păstrat de-a lungul timpului o Românie creștină, independentă, neatârnată și nealiniată la evanghelii multiculturaliste, la organizații hrăpărețe care distrug și omoară pentru resurse vitale. Am învățat să ținem capul drept și căciulile pe frunte, dar când mergem în altă țară, respectăm portul, credința și norma altei țări, fiindcă sunt lucruri sfinte. Deci, D-lui Boi(a) nu-i iese amalgamul indivizilor de pe continentul european ca să poată face loc stăpânilor lui fără țară. Îmi place de dânsul. Minciunile și românofobia lui arată neputința nefârtatului de a distruge credința ortodoxă și limba română. Dânsului nu-i transmite limba română tainele și istoriile poporului. Si din cauza asta se izbește ca de un zid, care nu-i permite să afle adevărul. Așa au ajuns românii piatră de poticneală pentru imperii și dictaturi, pentru propagandiști și năimiți. Așa făcea propagandă și Ana Pauker cea cu urechea tăiată (adevăr istoric)împotriva României și a românilor. Vă dați seama că dacă ar afla românii adevărul despre istoria recentă și despre cea actuală, cum ar lua-o la fugă dl. Boi(a) din țară? N-ar mai avea nici măcar drept de minoritar. Amin.

  27. Pingback: SFANTUL ANDREI, ocrotitorul românilor si ZIUA NATIONALA ca ZI A UNIRII IN JURUL LUI HRISTOS. Predici audio: PIERDEREA OMENIEI si RUSINAREA DE A FI ROMÂN. “Toti trebuie sa parcurgem cumva drumul Sfantului Apostol Andrei” -
  28. Pingback: Ioan Scurtu – critici dure adresate DEMITIZATORILOR DE SERVICIU - Recomandari
  29. Pingback: Augustin Buzura despre MANDRIA DE A FI SLUGA. “Oare mai avem o tara a noastra? Nu cumva suntem chiriasii unui mall in care ni se administreaza subliminal alta istorie, alte valori si credinte?” | Cuvântul Ortodox
  30. Pingback: DESPRE “STATUL PROFUND” SAU PUTEREA REALA ASTAZI. Coalitia de interese ale gruparilor din serviciile secrete, armata, sistemul judiciar, corporatii si mafie care ne impune agenda zilei | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare