Dinu C. Giurescu: REGIONALIZAREA, DESFIINTAREA STATELOR NATIONALE IN FAVOAREA EUROREGIUNILOR? Instrainarea pamantului agricol, a resurselor minerale si energetice

• Cotidianul/ Dinu C. Giurescu: Din nou despre regionalizare

Regionalizarea, adică împărţirea teritoriului unei ţări în regiuni de dezvoltare, a fost edictată şi aprobată de Parlamentul şi Consiliul Europei prin „Regulamentul nr. 1059“ din 26 mai 2003. Motivaţia?

„Regulamentul“ – afirmă cele două înalte foruri – a pornit de la „o nevoie tot mai mare de armonizare“ a statisticilor întocmite de ţările membre, „pentru a dispune de date comparabile“ la nivelul întregii UE.

Pentru acest scop, „Regulamentul“ a fixat trei niveluri – numite NUTS – cu praguri demografice minim şi maxim astfel:

Nivel	Minim (locuitori)	Maxim (locuitori)
NUTS 1	3 milioane	7 milioane
NUTS 2	800.000	3 milioane
NUTS 3	150.000	800.000

Regulamentul nr. 1059 nu explică de ce e nevoie să compari nivelurile de dezvoltare din diverse ţări, de exemplu NUTS 2 din Franţa cu acela din Germania, sau cu Polonia, România sau Bulgaria. Nu ştim la ce concluzii vor fi ajuns specialiştii din atari comparaţii.

*

În România, tema regionalizării este la ordinea zilei. Este o prioritate a guvernului USL, încredinţată spre soluţionare unei comisii speciale şi discutată la trei niveluri: a) academic; b) partide politice şi administraţie locală; c) patronat, sindicate, ONG-uri.

Până la elaborarea unui proiect scris, circulă felurite idei, cunoscute prin comentarii TV şi presă.

Ce s-a spus până în prezent (fără vreo confirmare oficială)?

Numărul viitoarelor regiuni de dezvoltare: probabil 8.

Întinderea regiunilor de dezvoltare: regionalizarea efectuată în 2004 serveşte ca bază de discuţie.

Organizare: fiecare regiune va fi condusă de un „guvernator“ (sau prefect de regiune?); va avea o capitală (sau 2-3 centre în loc de unul); va cuprinde mai multe judeţe, care rămân unităţile teritoriale de bază.

Competenţe: o parte din atribuţiile guvernului central vor trece la regiuni.

Scopul: Regionalizarea se efectuează pentru a aduce administraţia statului mai aproape de cetăţeni.

*

Punerea în aplicare impune cu necesitate clarificări, fără de care funcţionarea regiunilor de dezvoltare va încurca, mai curând decât va ajuta, funcţionarea serviciilor publice.

Astfel:

Întinderea. Care va fi configuraţia teritorială a euroregiunilor României; harta regiunilor cu judeţele respective.

Organizare. Judeţele constituie astăzi (ca şi în trecut) unităţi funcţionale bine definite în administraţie, învăţământ, economie, justiţie…

Vor funcţiona judeţele regiunilor în continuare cu toate aceste competenţe sau, odată regionalizarea pusă în practică, vor pierde din atribuţii şi prerogative? În teritoriu există o stare de nelinişte, de nervozitate, în aşteptarea precizărilor.

Centrul regiunii. Cum se va stabili? A fost dat exemplul regiunii de Centru cu oraşele Sibiu şi Braşov aflate ca pondere foarte aproape unul de altul.

Alegerea poate fi soluţionată dacă se adoptă principiul (formulat de altfel în dezbateri TV) a 2 sau chiar 3 centre pentru aceeaşi regiune, şi anume: unul economic; al doilea, cultural; al treilea, administrativ.

De exemplu, pentru regiunea de Centru: Braşovul ar rămâne centru regional economic; Sibiul – cultural; Alba Iulia (pentru evidente raţiuni) – centrul administrativ.

Pentru regiunea de Sud-Est, Constanţa ar putea fi centrul economic, Galaţi – cel cultural şi Brăila – sediul administrativ.

Existenţa a 2-3 centre într-o regiune măreşte posibilităţile de manifestare şi competiţie.

*

Dezvoltarea economiei regionale. La acest capitol, lucrurile sunt complicate. Regulamentul nr. 1059 din 26 mai 2003, deşi începe cu interesul pentru statistici comparabile şi armonizarea lor, devine mai explicit într-un singur loc: „Nomenclatorul NUTS împarte teritoriul economic al statelor membre… în unităţi teritoriale“.

Regionalizarea se referă, în concepţia legiuitorilor europeni, la teritoriul economic al statelor participante.

Pe cale de consecinţă, va fi nevoie de precizat competenţa euroregiunilor privind:

a) investiţiile venite din alte ţări, sau efectuate în alte ţări;

b) implicarea, asocierea unei euroregiuni din România cu una din altă ţară (producţia în comun, de exemplu);

c) competenţa euroregiunii privind importul şi exportul în interes propriu.

Pe un plan general economic şi politic se impune a fi precizat raportul între suveranitatea statului şi aceea a pieţelor economice.

Harta euroregiunilor intitulată „Regiunile Uniunii Europene“ elaborată de Comitetul regiunilor şi de Comisia Europeană (European Union – Committee of the Regions – European Commission) este extrem de sugestivă. Frontierele dintre state nu mai există; din Franţa până în Polonia sunt zeci şi zeci de euroregiuni. Pentru tineretul de astăzi şi generaţiile viitoare va exista numai acest mozaic teritorial.

De altfel, în locul celor 25 state ale UE s-au constituit 343 unităţi teritoriale NUTS 1 şi 2.

Înseamnă regionalizarea în final fragmentarea statelor existente şi înlocuirea lor cu o multitudine de euroregiuni?

*

Euroregiunile şi agricultura constituie un capitol special şi pentru România. Este vorba de obligaţia impusă de UE de a vinde în deplină proprietate pământul agricol al României unor cetăţeni din Europa sau din alte părţi. O obligaţie asumată şi de România, precizează oficialităţile.

Există însă o piedică fundamentală: preţul terenurilor agricole. Hectarul de teren agricol se vinde şi se cumpără cu:

Ţara	Preţ (euro/ha)
Danemarca	16.000-20.000
Olanda	13.000-16.000
Franţa	11.000-13.000
Spania	8.000-12.000
Polonia	6.000-7.000
Ungaria	5.000-7.000
România	1.500-2.500

(Sursa: Income Magazine, Nr. 2, mai 2012)

La acest preţ, pământul arabil al României poate fi (şi probabil va fi) cumpărat cu toptanul. O fi bine, o fi rău?! După ce am pierdut industria, sistemul bancar, producţia meşteşugărească, o parte din fondul forestier, sistemul de irigaţie, petrolul, vine rândul pământului agricol. Se pregătesc spre a fi înstrăinate resursele minerale şi energetice.

Ce mai rămâne României când nu va mai avea nimic de vândut?

Dată fiind calitatea superioară a acestui pământ, socot că este de datoria statului să intervină şi să fixeze preţurile la care se va efectua cumpărarea pământului agricol, pe zone de calitate, stabilite conform criteriilor agrotehnice ştiinţifice.

*

Cum vor funcţiona euroregiunile

Autoritatea centrală va delega unele atribuţii euroregiunilor – a fost declaraţia oficială, fără alte precizări.

Intervin aici două diferenţieri:

a) Sunt sectoare care nu pot fi regionalizate: armata, jandarmeria, serviciile (mai numeroase ca oricând), politica externă, căile ferate, investiţiile majore, exploatarea resurselor energetice, exploatarea resurselor minerale.

De precizat că judeţele, cu toate atribuţiile lor, reprezintă baza, un factor major şi stabilizator în funcţionarea regionalizării.

Politica generală privind învăţământul şi educaţia rămâne în competenţa Ministerului Învăţământului. La fel şi sănătatea, cât şi funcţionarea poliţiei.

Ocrotirea patrimoniului cultural este de competenţa autorităţilor centrale şi a celor regionale, fixându-se răspunderile fiecăreia.

Rămâne de examinat dacă va exista un plan pentru dezvoltarea euroregiunilor rămase în urmă şi măsurile ce se cuvin luate.

*

În măsura în care va fi elaborat şi pus în operă un plan naţional de dezvoltare, se va stabili şi rolul corespunzător al euroregiunilor.

*

Oricum, de precizat prin lege că regionalizarea nu reprezintă un pas spre federalizare şi nici spre fragmentarea statului român.

*

În concluzie, ţinând seama de cele arătate, o dezbatere generală şi temeinică ar fi mai mult decât necesară pentru ca legea regionalizării, care înseamnă o reformă majoră, să fie, în termeni reali, înţeleasă şi însuşită de majoritatea cetăţenilor ţării, întrucât îi priveşte în mod direct. În fond, e vorba de viaţa prezentă şi viitoare a unei ţări întregi.

7 mai 2013