POGORAREA LA IADUL PENITENCIAR. Marturii din locul unde “TE FACE SITĂ RĂUL si SUFLETUL ȚI SE DESTRAMĂ, BUCATĂ CU BUCATĂ”, chiar si daca esti preot…. Parintele Dumitru Beşleagă, duhovnicul de la INCHISOAREA JILAVA: “BUCURIA UNEI SARBATORI INTARZIE SA APARA IN ASEMENEA LOCURI…”

22-04-2014 14 minute Sublinieri

besleaga

Vezi si:

***

“În acest loc al recluziunii distruge diavolul, mai ales în lumea celor care se droghează, legătura dintre Dumnezeu şi suflet…”

***

“Aglomerația este animalică, cu trei paturi puse unul peste altul, cu coloanele de paturi lipite una de alta în camere sufocate care aduc aminte de camerele de gazare. Curțile de plimbare sunt extrem de mici, într-o stare de degradare avansată, arhipline. Din cei 2000 de deținuți muncesc ORICE doar vreo 500. Restul de 1500 de bărbați ZAC unul peste altul. Gata de eutanasiere. Intr-o putoare de nedescris. Dezumanizându-se zi de zi. În Penitenciarul Târgșor dorm câte 2 femei în pat de 80 cm. Pentru reabilitare definitivă. Dacă cei 34000 ar face plângere la CEDO pentru condițiile de detenție ar câștiga toți. Absolut toți!”

***

inchisoare-10

Anii lungi de slujire la penitenciare înăspresc sufletele preoţilor care se luptă zi de zi cu dârzenia şi agresivitatea deţinuţilor. Oricât de grele ar fi păcatele celor închişi, primesc iertarea. Dar rareori o cer.

Plouă mărunt peste zidurile penitenciarului Jilava, frigul înmoaie oasele gardienilor. Vântul flutură hainele subţiri ale deţinuţilor care coboară dintr-un autocamion cu geamurile dublate de grilaje. De la ferestrele corpului B de detenţie se întrevede vag câte o siluetă. Într-una dintre camere este cazat fostul premier Adrian Năstase, în alta a stat până nu demult Gigi Becali, în celelalte stau hoţi, tâlhari, violatori, criminali. De sufletele lor se îngrijeşte un singur om: preotul capelan Dumitru Beşleagă. De 16 ani intră zilnic pe poarta închisorii, se supune controlului corporal, îşi lasă telefonul la intrare şi păşeşte în ceea ce el numeşte „un ocean de păcate”.

Originar din zona de mănăstiri a Moldovei, părintele şi-a părăsit în 1998 parohia liniştită din oraşul Târgu Neamţ. „Am auzit că e un post liber şi am venit fără să ştiu ce e aici. Nu aveam pregătire pentru un aşa loc de muncă, sunt alte reguli, e mai dură viaţa, altă populaţie. Întreg sistemul de valori ţi-l răstoarnă definitiv.”

Entuziasmul primelor zile a fost strivit sub greutatea zidurilor închisorii. De la lumină am intrat într-o beznă în care nu ştii unde e capătul.”

„Bucuria unei sărbători întârzie să apară în asemenea locuri”

Bărbatul înalt, cu pas mare şi apăsat, voce blândă şi păr negru pe alocuri albit, lasă privirea în jos şi-şi freamătă mâinile când vorbeşte despre munca sa. Un preot de penitenciar n-are voie să spună că munca pe care o face este grea. „Dar nici uşoară nu este,” spune părintele, care are acasă patru fiice şi trei fii.

Cel mai greu este de sărbători, al cărui spirit nu poate să-l simtă fără a intra în rezonanţă cu ceilalţi, aşa cum o face un preot din afară, care ţine slujbe în biserici pline de enoriaşi credincioşi. Aici, biserica e deseori goală, deşi la Jilava sunt 1.900 de deţinuţi.

Bucuria unei sărbători întârzie să apară în asemenea locuri. În prima zi de Crăciun, nu e Crăciun aici. Nu e sărbătoare, nu poate fi. Până în a doua, a treia zi când vin la vizită prietenii, rudele, atunci îşi strâng copiii în braţe, sau iubitele, sau mamele, şi bucuria vine din afară, îi cuprinde pe toţi.”

Într-o lume în care greul este aproape de limita suportabilului, orice manifestare a binelui îi înviorează sufletul. Ca atunci când un deţinut urmează să fie eliberat.

„Când omul se liberează, ştiţi la ce frumuseţe ajunge? Zici că pluteşte! Dă năvală bucuria în el! Aceste momente contrastează foarte multe cu răul pe care-l vezi aici. Te marchează fiecare zi, dar sunt şi bucurii, în fiecare zi.”

Munca sa e mult diferită de cea a unui preot din afară, fiecare zi e cu ­totul ­altfel decât cea dinainte. Nu slujbele şi activitatea la biserică ­primează: „Aici e vorba de a supravieţui şi de a dilata spaţiul. Să uite că sunt acolo.”

„Adrian Năstase comunică dincolo de ziduri”

Părintele Beşleagă tace când nu vrea să răspundă la o întrebare. Ca atunci când vine vorba despre Gigi Becali. Alege să nu spună dacă s-au înţeles bine sau rău. Despre Adrian Năstase spune că este foarte credincios, vine la slujbe şi că insuflă respect colegilor de penitenciar. „Comunică dincolo de ziduri”, spune părintele.

Puţini sunt deţinuţii care vin la slujbe sau la spovedanie. Mai mult apelează la preot pentru a-şi vărsa amarul sau, mai rar, a cere iertarea besleaga3păcatelor. În închisoare, religiozitatea devine însă deseori bolnăvicioasă, spune părintele. „Se agaţă de Dumnezeu, dar cu agresivitate. Să-l ajute Dumnezeu atunci, pe loc! Dacă nu, îl părăseşte pe Dumnezeu.”

Preotul merge deseori în camerele deţinuţilor pentru a-i linişti atunci când gardienii nu reuşesc.

Tensiunile sunt foarte mari, oamenii vin cu greşelile lor, cu slăbiciunile lor. Încerc să le transmit un moment de linişte.”

Dar sufletele celor închişi după porţile de fier ale penitenciarului rar se deschid.

Suntem două lumi. Ei ne urăsc pentru că facem parte din societatea care i-a condamnat. Îi urăsc pe cei care îşi fac serviciul şi seara pleacă acasă. Sunt stăpâniţi de rău. Când un tovarăş de al lor s-a liberat, îi întrebi: «Nu te bucuri?» «Nu! Pentru că ăla s-a eliberat şi eu am rămas».“

Dacă ar putea lua-o de la capăt ştiind ce îl aşteaptă, părintele Beşleagă nu ar mai accepta în veci postul de preot de penitenciar: „Nu! Niciodată. E un act de curaj, sau poate inconştienţă. Aici te face sită răul. Ca un goblen la care buchiseşti centimetru cu centimetru, cu linişte, cu bucurie, cu culoare. Aici e invers. Aici sufletul ţi se destramă, bucată cu bucată.”

Preot la Târgşor: „După şase luni, am zis că nu stau mai mult de şapte luni“

Preot într-un penitenciar de bărbaţi îşi doreşte să fie, măcar câţiva ani, şi părintele Ion Marin, care de 17 ani slujeşte la Penitenciarul de femei Târgşor. Negrul sutanei lungi poartă o singură pată de culoare, o insignă tricoloră prinsă la piept. Alături, ecusonul kaki, pe care scrie, simplu, Marin I., genul pe care îl poartă toţi angajaţii din penitenciare.

Părintele Marin şi-a dorit dintotdeauna un alt fel de preoţie. Preot a vrut să fie încă de când urma cursurile unui liceu energetic, în Ploieşti. Dar viaţa i-a pus câteva piedici: a fost luat în armată chiar înainte de a da la Facultatea la Teologie.

„Făceam pregătire pentru Teologie şi m-am trezit îmbrăcat în kaki. La Roman, la Tancuri. Direct, nu glumă! Dar abia mai târziu am înţeles că a fost un test. Nu înţelegeam că eu mă pregăteam pentru aici. Aşa e omul, vede numai prezentul”, spune preotul.

A trecut şi armata, apoi şi facultatea. Când a auzit de postul de la Târgşor, era asistentul unui preot pe care îl ajută la pregătirile pentru botezuri.

„Mie îmi plac câinii, puneam mâna pe câini, deschideam porţile, nu mă lătrau. Pentru asta, când a venit vorba de postul acesta de la penitenciar, părintele le-a zis «Am eu un băiat care a îmblânzit toţi câinii din parohia mea»”. Nu ştiu dacă şi asta a contat, dar m-au chemat încoace. După şase luni, am zis că nu stau mai mult de şapte luni”.

Apoi a înţeles că lucrurile stau cu totul altfel decât în afară. Are în grijă 700 de suflete, unele aspre şi zbuciumate, altele blânde, altele aproape de pierzanie.

„Sunt unele dintre ele care au făcut fapte grozave. Altele sunt recidiviste, şi înţelegi ce caută aici. Dar sunt altele, cum sunt cele care au intrat după accidente rutiere, pentru ucidere din culpă. Şi te uiţi la ele şi-ţi vine să întrebi «Dar tu ce cauţi aici?»”, spune părintele.

„După zece doamne spovedite, ieşi cam chiaun”

Cel mai adesea, deţinutele se plâng preotului de durerea despărţirii de familie şi de apăsarea pedepsei. Toate vor împărtăşania, care este sinonimă, pentru ele, cu curăţire sufletească şi iertarea păcatelor. Dar ar prefera să treacă peste cele două condiţii: postul şi spovedania.

„Sunt unele care n-au intrat niciodată în Biserică. Şi tu vrei să le ţii trei ore la slujbă sau să ştie ce e spovedania. De cele mai multe ori, când vin la spovedanie, încearcă să-mi explice faptele pentru care au fost închise şi să scoată din aceasta că sunt nevinovate sau sunt doar puţin vinovate. Pe mine mă interesează oamenii, nu cazurile. Spovedia e foarte grea. După zece doamne spovedite, ieşi cam chiaun, aşa”, spune părintele.

A avut dintotdeauna motive să nu doarmă noaptea din cauza mărturisilor deţinutelor, dar nu ar încălca niciodată sfântul secret al spovedaniei. Au fost situaţii în care unii colegi îmi spuneau să spun şi eu câte ceva din când în când, spre bunul mers al închisorii. Nu! Seara, dau socoteală înaintea ­Bunului Dumnezeu pentru ce am făcut, din punctul meu de vedere. Dacă a fost ceva ce n-am putut duce singur, a aflat duhovnicul meu, căruia mă spovedesc şi eu.”

Dacă ar şterge totul cu buretele şi ar putea alege din nou ce să fie în viaţă, părintele Marin răspunde pe loc: „preot într-un penitenciar de bărbaţi, să încerc altceva, poate şi mai greu.”

  • Ziarul Lumina:

(2010) Biserica din cutia de pantofi

O biserică născută dincolo de gratiile unei puşcării nu este nicidecum o biserică arestată, ci e o victorie a lui Dumnezeu chiar în mijlocul iadului. Este ceea ce mărturiseşte zi de zi şi părintele Dumitru Beşleagă, preotul Penitenciarului Jilava, prin slujirea sa într-un asemenea loc. De aceea, un altar improvizat într-o cutie de pantofi de către deţinuţii dintr-o celulă exprimă cel mai profund izbânda Luminii Învierii Domnului asupra întunericului din această lume atât de încercată a penitenţei forţate, de unde, ca şi în Marea Vineri a Patimilor pe Golgota, Mântuitorul întinde mâna condamnatului credincios invitându-l spre porţile Raiului mântuitor.

Veniserăm la Jilava să discutăm cu părintele Dumitru Beşleagă despre consumatorii de droguri pe care i-a întâlnit aici, dar sfinţia sa ne-a vorbit despre enoriaşii săi. Despre sfinţii de pe pereţii bisericii, pictaţi la început cu chipuri de bandiţi, care şi-au recăpătat înfăţişările reale şi locul cuvenit conform erminiei cu ajutorul unui părinte de la Căldăruşani. Despre mântuire şi despre ce se poate salva din ceea ce a mai rămas din sufletele oamenilor de dincolo de gratii. Ne-a vorbit şi despre Înviere. Despre o altfel de Înviere, pe care a trăit-o cu ceva ani în urmă. Ne-a mai vorbit părintele şi despre biserica din sufletele oamenilor, pe care noi aveam să o descoperim materializată într-o cutie de pantofi.

cutie“Oamenii dintre aceste ziduri nu se mai pot mântui singuri. Eu încerc din răsputeri să-i conştientizez că sunt şi rămân totuşii fiii Bisericii, care nu i-a uitat niciodată şi care îi tratează ca pe enoriaşii ei. De foarte mulţi, dar în special de cei care se apucă de droguri, în societate nu se ocupă aproape nimeni. Aici, medicul, în primul rând, psihologul şi preotul încearcă să mai salveze ce a mai rămas de salvat.

Ei realizează că au părăsit o lume frumoasă, o lume binecuvântată de Dumnezeu, mai ales atunci când pierd legătura cu familiile lor, cu cei dragi şi păşesc în lumea necunoscută, a blestemului, nu a binecuvântării, din care le este aproape imposibil să iasă singuri, să revină la demnitatea pe care o aveau înainte. Am cunoscut un tânăr care făcuse seminarul din Cluj, dar care abia aici a simţit că Biserica îl ajută, nu “afară”. Eu merg în “casele” lor cu botezul, cu alte ocazii sau măcar să mă vadă. Nu vă pot spune ce hule îmi adresează unii dintre deţinuţi. În acest loc al recluziunii distruge diavolul, mai ales în lumea celor care se droghează, legătura dintre Dumnezeu şi suflet. Dar mulţi alţi deţinuţi reacţionează, iau atitudine. Aceştia se trezesc în clipele acelea, cu teamă de Dumnezeu, căci hulele Îi sunt adresate Lui până la urmă. În gestul acestor suflete chinuite simt eu cum se naşte dorinţa de a se salva, de a se purifica. Şi în gestul simplu al unor deţinuţi de a duce în celule o floare sfinţită în Duminica Floriilor. Prin acea floare, omul de aici poartă într-o dâră de lumină frumuseţea şi bucuria praznicului în spaţiul său de penitenţă”, ne spune părintele Beşleagă.

Când lumea a renăscut într-o noapte de Paşti la Jilava

La biserica din Jilava nu se trag clopote, pentru că nu există. Aici, preotul merge din celulă în celulă şi-şi cheamă enoriaşii la slujbă. La Jilava nu se poate vorbi nici de o sărbătorire a hramului. Şi totuşi aici, la hram (Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul), când încep să cânte deţinuţii la Ectenia mare, “se ridică sufletul la cer şi acolo rămâne până la sfârşitul Liturghiei”, cum spune părintele. Şi în clipele când ascultam despre toate acestea, intră pe uşa bisericii permanent deschisă un grup de deţinuţi ce poartă ca într-o procesiune o cutie de carton în care ei au improvizat un altar. Au venit să ceară părintelui binecuvântare pentru biserica lor din cutia de pantofi. Gestul acestei “învieri sufleteşti” ne-a impresionat profund căci el se leagă subtil de o altfel de Înviere, cea mai frumoasă, despre care ne-a vorbit părintele:

Cel mai frumos moment pe care l-am trăit aici este Învierea Domnului din 2005, când am făcut pentru prima oară slujba la miezul nopţii în biserică. I-am chemat pe enoriaşi de trei ori să vină să ia lumină, dar niciunul nu făcea nici o mişcare. Toţi stăteau cu lumânările în mână. Nu înţelegeam de ce nu vin să primească lumina. Şi Fortul Jilavaatunci m-am gândit că ei primiseră deja lumina! Sufletele miilor de oameni curaţi care au suferit până la martiriu în Fortul de alături aveau întâietatea să vină să ia lumină. Iar ei, enoriaşii mei, aveau eleganţa să-i lase pe aceştia mai întâi să ia lumina lui Hristos! Nu primiseră oare enoriaşii mei lumină în suflete mai înainte de a-i chema eu? Am cântat apoi împreună “Hristos a înviat! şi lumea parcă se năştea din nou…

Dependenţa, o boală cronică cu multe decăderi

Biserica din cutia de pantofi descoperită de noi atât de emoţionant se regăseşte cu siguranţă prefigurată şi în sufletele altor deţinuţi.Dr. Cristina Ionescu discută cu părintele Dumitru Beşleagă despre problemele consumatorilor de droguri - ziarul lumina Dar niciunul nu se poate vindeca singur, cum spune părintele. Consumatorii de droguri din spatele gratiilor, pentru care veniserăm la Jilava, primesc ajutor atât de la preotul închisorii cât şi de la specialişti. Cristina Ionescu, medic la Penitenciarul Jilava, ne-a enumerat o serie de activităţi desfăşurate aici pentru ajutorarea celor 15 narcodependenţi care urmează tratament cu metadonă şi a altor 200 de persoane cuprinse în alte programe: schimbul de seringi, lecţiile de educare şi sesiunile de informare cu privire la riscurile asociate consumului de droguri, distribuirea de pliante şi benzi desenate cu conţinut informativ referitor la riscurile asociate consumului de droguri etc. “Rezultatele activităţilor noastre, dar şi ale altor activităţi la care conlucrez cu părintele Beşleagă, cu psihologii şi asistenţii sociali din unitate pot fi văzute în urma discuţiilor cu cei care beneficiază de aceste programe, cât şi cu cei care au reuşit să se lase de droguri, care au părăsit cu succes programul de substituire cu metadonă etc. Prezenţa preotului în acest colectiv este benefică pentru că dependenţa în sine este o boală cronică marcată de numeroase decăderi. Iar în asemenea perioade, trebuie susţinere nu numai din partea medicului.”

Părăsim închisoarea după ce ne reculegem într-un fel sub pământ. Adică în adâncimea celebrului Fort în întunericul căruia atâţia români şi-au mărturisit credinţa prin cumplite suferinţe. Acolo, în celulele mucegăite şi stropite de sângele lor, am simţit cum pulsează inima unei alte biserici nevăzute. Şi, aproape involuntar, ne-am trezit rostind luminaţi: “Hristos a Înviat!”

(2010) „Muzicianul heroinei“ l-a descoperit pe Dumnezeu într-o celulă din Jilava

Jilava. Loc al recluziunii. Spaţiu al reculegerii şi al introspecţiei. Punct ce poate să-ţi marcheze definitiv existenţa. Liman al ispăşirii încercărilor de unde te poţi întoarce în lume înţelepţit sau, dimpotrivă, înstrăinat ireversibil de sine. Odată trecut dincolo de porţile acestui loc, viaţa se organizează altfel, după alte reguli, după alte repere. Dar Jilava este şi locul unde mulţi dintre cei care îi trăiesc patimile Îl descoperă pe Dumnezeu.

Există la Jilava o categorie de deţinuţi aparte care, pe lângă greutatea pedepsei la care au fost condamnaţi, duc şi povara unui viciu devastator. Ei sunt consumatorii de droguri. Oameni chinuiţi, în mare parte cu tinereţea scrijelită de amprenta inconfundabilă a dependenţei. Pentru ei, suferinţa este dublă. Şi foarte puţini reuşesc să se elibereze nădăjduind la vindecare.

Unul dintre aceşti oameni este Cătălin P. Un tânăr de 25 de ani, din Bucureşti, pe chipul căruia regretul şi o tristeţe profundă au săpat adânc în ochii şi sufletul său.

Povestea lui Cătălin este relativ simplă. La fel ca multe alte poveşti ale tinerilor din generaţia lui, treziţi deodată zguduiţi dramatic de provocările unei realităţi ostile şi violente căreia nu i-au mai putut ţine piept. Cătălin P. a terminat Liceul de muzică “Dinu Lipati” din capitală, urmând apoi primul an de Conservator (studiind contrabasul). Adolescenţa lui se încadra firesc în proiecţia normală a tiparului unei familii de muzicieni care transmitea din generaţie în generaţie copiilor nu numai bucuria vieţii exprimată în muzică, ci şi respectul pentru muncă. Pentru munca adevărată, aducătoare de satisfacţii.

Dar într-o zi, tiparul s-a spart. Viaţa a luat-o la vale. Totul s-a rupt. Era în clasa a IX-a când un aşa-zis profesor din străinătate i-a întins o ţigară cu heroină. Pasul de la ţigară la seringă a fost scurt, aproape nesesizabil, dar fatal.

Dependenţa l-a transformat din artist în infractor

Premiile internaţionale şi cele obţinute la concursurile naţionale rămăseseră doar umbre ale unor mângâietoare speranţe, muzica, bucuria care până atunci îi umplea existenţa, se transformase într-o lungă şi prăfuită litanie, iar visele, cele adevărate, muriseră. Acum consuma doar visele din seringa cu heroină, pe care şi le procura cu bani mulţi. Din ce în ce mai mulţi. A abandonat apoi studiile exasperându-şi familia. “La început, mama şi tata nu ştiau că mă droghez. Tata îmi dădea bani. Motivam că ies cu prietena, cu prietenii… Eram un copil răsfăţat… Am plecat şi afară, dar nu am făcut besleaga2nimic. Continuam să mă droghez. Uneori, eram ca o legumă. În Italia, am reuşit totuşi să trec pe metadonă. Când au aflat ce fac cu banii, părinţii m-au certat şi mi-au cerut imperativ să nu mă mai droghez. M-au internat chiar la dezintoxicare, după care m-am apucat din nou”, ne spune Cătălin cu privirea pierdută şi cu lacrimi în ochi.

Într-una din zile, ceea ce urma să se întâmple în final s-a întâmplat. Lipsa de bani l-a transformat în hoţ. “Plecasem de acasă cu prietenii. Rămăsesem fără bani. Am intrat într-un magazin de unde am furat o geacă. Am încercat să fug, dar eram foarte slab… În două minute m-au prins paznicii. Am fost arestat, apoi condamnat la cinci ani de puşcărie…”

Cătălin mai are de executat doi ani de închisoare. Dar speră ca atunci când va fi reevaluat să poată fi eliberat condiţionat.

“Tata şi mama trăiesc pe puţin de o mie de ori mai mult răul meu”

Sprijinit şi susţinut puternic de familie, ajutat şi de specialiştii instituţiei, pentru că el este inclus într-un program terapeutic de substituţie a consumului de heroină cu metadonă, Cătălin speră că va reuşi în final să scape de dependenţă, că va continua Conservatorul şi că-şi va întemeia o familie.

Discutăm cu el în capela penitenciarului. Icoanele, atmosfera încărcată de miresme sfinte, prezenţa preotului atenuează sentimentul disperării. Amintirile familiei, dar mai ales durerea pe care a produs-o celor dragi prin rătăcirile lui îl marchează însă profund.

“Ai mei m-au iertat… cum spune Domnul: Iartă! Şi ei m-au iertat spunând că măcar asta să fie ultima. Aici am momente când mă gândesc: Oare cât? Oare cât? Şi nu mai suport… Intru în depresie. Aici, o zi, un an este foarte mult. Eu vin la capelă, i-am vorbit părintelui despre necazurile mele, dar încă nu am avut puterea să mă spovedesc… E greu să-ţi găseşti liniştea… Nu ştiu cum să vă spun, dar cred că tatăl meu şi mama mea trăiesc pe puţin de o mie de ori mai mult răul ăsta pe care-l trăiesc eu. Când mă văd aici se abţin să plângă… Nu am cuvinte pentru ceea ce trăiesc ei. Le este foarte greu. Mi-au zis de multe ori: Cum ar fi acum să cânţi pe scena Ateneului, şi nu pe scena de la Jilava? Ce pot eu să le răspund?

Când am fost arestat, tatăl meu a făcut pe loc diabet. De atunci m-am schimbat foarte mult. Din cauza mea s-a îmbolnăvit. Aş vrea să-i demonstrez, mai ales tatălui meu, că nu o să mai pun în viaţa mea gura pe aşa ceva. Nu vreau să-mi omor familia, pentru că am văzut cât poate să sufere tatăl meu…

Drogul este dracul pe pământ… Din cauza lui mi-am pierdut libertatea, nu mai vorbesc despre suferinţele familiei… Am pierdut totul. Asta este boala care pune astăzi stăpânire pe foarte mulţi tineri. Cine se apucă de droguri îşi distruge viaţa, familia. Cunosc persoane, soţ şi soţie, care sunt consumatori. Ce văd copiii în casă? Seringi, droguri. Eu la familia mea nu am văzut decât instrumente muzicale, pe mama care nu ştia ce să mai facă să ne fie bine…

Vreau să le spun părinţilor că-i iubesc, dar nu ştiu cum să le arăt că-i iubesc atât de mult. Mă credeţi că tatălui meu nu i-am spus niciodată că-l iubesc? Aş face orice pentru el… Pentru că şi el a făcut orice pentru mine…”

Deţinutul care a dobândit înţelepţirea Fiului risipitor

Cătălin P., în cei câţiva ani de detenţie, pare a fi dobândit înţelepţirea Fiului risipitor. Trecut şocant prin experienţa claustării, redescoperă valorile vieţii normale, fireşti, petrecută în decenţă şi frică de Dumnezeu. De aceea, îşi mărturiseşte durerea ca un om care s-a maturizat din durere. Mai mult, are chiar un mesaj pentru cei de dincolo de ziduri:

“Pentru ei, tineri ca şi mine, le spun să nu se apuce niciodată de droguri. Să nu încerce nici măcar o singură dată pentru că după aceea devine plăcere. Căci dacă se întâmplă, consecinţele sunt două: pământul sau penitenciarul…”

El crede că un părinte trebuie să comunice foarte mult cu copilul său.

“Eu am să-i explic fiului meu tot ceea ce mi s-a întâmplat. Pe mine Biserica m-a ajutat. Dumnezeu este aici în mine. Şi de câte ori m-am rugat Lui, m-a ajutat şi mi-a dat dovadă de grijă. Despre cumplita dramă a consumatorilor de droguri ar trebui să se înveţe încă din şcoala primară. Repet: drogul este dracul pe pământ. Din cauza lui mi-am pierdut libertatea…”

Ne despărţim de acest tânăr cu sentimentul ciudat al materializării golului din noi. Abia dincolo de zidurile Jilavei, cuvintele lui Cătălin încep să muşte direct din inimă. De aceea, ne încumetăm noi să rostim ceea ce el îşi doreşte de atâta timp dar nu a reuşit încă: domnule P., fiul dumneavoastră vă iubeşte. Fiţi sigur de asta. Şi vă mai spunem ceva, domnule P.: Cătălin a descoperit în întunericul Jilavei un mare prieten: pe Dumnezeul din inima lui. Şi asta îl va salva.

  • Centrix/ Bogdan Popovici: 

Prea Fericitul Daniel și contabilitatea penitenciară – partea întâi despre banii risipiți și arderea în iad „unde Prea Fericitul află cu adâncă mirare”

(…) 34000 de deținuți condamnați definitiv trăiesc azi în pușcăriile din România în condiții inumane de supra-supraaglomerare și mizerie absolută. Normele Curții Europene a Drepturilor Omului- CEDO prevăd că un deținut trebuie să aibă minimum 4 m2 de spațiu vital în celulă. Adica 2 m2 patul și doi metri pătrați lângă pat. Să se poată ridica în picioare!

jilavaÎn pușcăriile din România NU se respectă deloc această normă OBLIGATORIE ȘI MINIMALĂ ÎN Europa. Statisticile înșelătoare prezentate publicului din România sunt cu „un detinut primește …6 m2, luîndu-se în calcul…înăltimea camerei, chiar dacă Nu are unde pune picioarele lângă pat. Iar pe lângă cei 34000 condamnați definitiv prezentați oficial mai sunt multe mii de arestați preventiv în aceleași pușcării, în aceeași aglomerare de lagăr de exterminare, neprinși în statistici.

În penitenciarul Jilava sunt aproape 2000 de deținuți, condamnați definitiv, pe 700 de locuri după norma CEDO și pe 1200 de locuri după norma românească cu metri cubi. Aglomerația este animalică, cu trei paturi puse unul peste altul, cu coloanele de paturi lipite una de alta în camere sufocate care aduc aminte de camerele de gazare. Curțile de plimbare sunt extrem de mici, într-o stare de degradare avansată, arhipline.

Din cei 2000 de deținuți muncesc ORICE doar vreo 500. Restul de 1500 de bărbați ZAC unul peste altul. Gata de eutanasiere. Intr-o putoare de nedescris. Dezumanizându-se zi de zi.

În Penitenciarul Târgșor dorm câte 2 femei în pat de 80 cm. Pentru reabilitare definitivă.

Dacă cei 34000 ar face plângere la CEDO pentru condițiile de detenție ar câștiga toți. Absolut toți! Deși CEDO dă despăgubiri mici, statul român ar trebui să plătească cel puțin 340 milioane de euro către acești deținuți!!!

Cu 340 milioane de euro se pot construi peste 6000 de apartamente cu 2 și 3 camere de calitate ridicată, în care pot locui peste 25000 de oameni!

Prea Fericitul Daniel și ratarea moralei creștine – partea a doua despre cruzimea, ipocrizia și prostia oamenilor

[…] De ce nu iese zilnic ministrul Justiției de azi Robert Cazanciuc? Să explice tuturor că:
​- oamenii stau ca animalele câte 30-40-60-100 în camere pentru 10-12-20-30 de deținuți supraaglomerați distrugător???
​- deținuții nu se reabilitează deloc, programele de reeducare neatingând în realitate (ele sunt triumfale pe hârtie) decât maxim 10% din deținuți???
​- nu există “muncă” pentru deținuți care stau mulți ani complet degeaba, “învățând” să comită infracțiuni “fără egal” unii de la alții??? N-au altă treabă.
​- se înrăiesc ca animalele turbate stând sufocați, turbați ani de zile de mizeria năpraznică, devenind periculoși datorită izolării interminabile de societate???
​- se aruncă uriașe sume de bani mutilând nevinovați. S-au pierdut cel puțin 100 de milioane de euro doar de la revenirea USL în mai 2012 cu cei 15000 de deținuți care ar trebui să fie liberi. Adică s-au pierdut bani pentru patru spitale cu clădiri uriașe egale cu Spitalul de Urgență Floreasca penitenciar jilava - detinutidin București și patru închisori cu capacitate de 1000 de deținuți fiecare conform normelor CEDO???

Morala creștină a poporului român, dornic să fie recunoscut european – iubitor de dreptate – spune că iertarea și renașterea aproapelui sunt obligatorii pentru sănătatea unei societăți care vrea să se dezvolte. Nicăieri în lume tortura psihică și fizică continuă, pedeapsa excesivă în mizerie, arestările lanț interminabile și ura riguroasă poreclită “stat de drept” nu pot ascunde sărăcia și NU POT însănătoși societatea. […]

PENITENCIAR JILAVA - CANICULA

Legaturi:


Categorii

Pagini Ortodoxe, Pastile/ Invierea, Preoti si duhovnici romani, Suferinta de langa noi

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “POGORAREA LA IADUL PENITENCIAR. Marturii din locul unde “TE FACE SITĂ RĂUL si SUFLETUL ȚI SE DESTRAMĂ, BUCATĂ CU BUCATĂ”, chiar si daca esti preot…. Parintele Dumitru Beşleagă, duhovnicul de la INCHISOAREA JILAVA: “BUCURIA UNEI SARBATORI INTARZIE SA APARA IN ASEMENEA LOCURI…”

  1. Exceptand gratiile, deci lipsa libertatii, conditiile din camerele detinutilor fotografiate pt articol, nu par sa difere deloc de conditiile cazarmelor in care odinioara erau efectuate stagiile militare. Nici “comfortul” psihic nu cred ca diferea prea tare. Deci, in acest sens milioane de romani au trecut prin “puscarii” si asta fara sa comita vre-o infractiune penala! Deasemeni, dupa 24 de ani de la “revolutie” cate spitale nu sunt tot inca tot atat de insalubre ca si aceste celule? Cate orfelinate nu sunt inca vai si amar! Si astea referitor la cetateni care nu au comis infractiuni, dar care deopotriva au fost si mai sunt inca nevoiti sa traiasca in conditii inumane, in conditii de puscarie.

    Si apoi, uitati dece sunt acele conditii in penitenciare? Se pare ca salariile gardienilor si celorlalte cadre mai sus situate, sunt destul de consistente. Nu i-a luat inca nimeni la bani marunti? I-a vizitati inprejurimile unei puscarii sa vedeti cu ce automobile vin gardienii la serviciu, chiar si cei mai tinerei…
    “Costul lunar al unui detinut intr-un penitenciar romanesc este de 2.397 de lei, cea mai mare parte – 1.619 de lei – reprezentand-o cheltuielile de personal, arata Ministerul Justitiei, intr-un raspuns la o intrebare adresata de un parlamentar, transmite Mediafax.”
    Vedeti info:
    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-14861292-ministerul-justitiei-costul-lunar-unui-detinut-2-397-lei-cea-mai-mare-parte-sunt-cheltuieli-personal.htm

    Si ca sa se evidentieze sistemul aiurit din Romania…
    ” Pentru ca un bolnav sa se puna pe picioare are nevoie, pe langa tratamentul medicamentos, si de o hrana consistenta, bogata in vitamine si calorii. E un lucru pe care il stie si ultima moasa comunala, dar pe care se pare ca il uita oficialii de prim rang din Ministerul Sanatatii. In urma cu cateva saptamani, Ministerul Sanatatii a facut publice normele de hrana ale pacientilor internati in spital. 5,5 lei — atat aloca statul pe zi pentru hrana unui roman bun platitor de asigurari de sanatate.
    Aceasta in timp ce alocatia zilnica de hrana pentru un detinut roman e de 32 de lei. Net superioara si veniturilor de care dispun pentru hrana pensionarii…”
    sursa
    http://timpolis.ro/arhiva/pdf-articol-alocatia-de-hrana-pe-zi-pentru-un-pacient-internat-in-spital—55-lei-7340.html

    Deci, in definitiv se pare ca nu sunt numai 34.000 de napastuiti, ci cateva milioane de români care ar trebui sa castige la CEDO !!!

  2. @Nicu:

    Da, in general institutiile colective din Romania (orfelinate, internate, armata) se transformasera in incinte de reeducare mai mult sau mai putin soft. Inchisorile fiind, insa, oricum, un prag de jos al iadului pe pamant….

  3. Pingback: SARBATOAREA DE PASTI IN PUSCARIILE COMUNISTE ALE ANILOR `50 (I), la Pitesti, Jilava, Gherla. STRIGATUL GOLGOTEI IN NOAPTEA DE INVIERE. Care era pretul intonarii unui simplu “Hristos a inviat” de catre martirii temnitelor? - Recomandari
  4. Nu cumva este nevoie de un program de catehizare a detinutilor, la care sa ia parte si alti preoti?

  5. @George!

    Catehizare, la oameni care traiesc IADUL?!

    Nici ca le pasa! Pe ei ii dor, pe rand:

    1. gravitatea pedepsei (atunci, cand e!)si suportarea remuscarilor, pentru suferinta adusa celor de-acasa (copii, frati, soti/sotii, parinti), ORI – anularea remuscarii si inrairea, datorita pedepsei trairii animalicesti de-acolo!

    2. anii grei de puscarie, alaturi de altii, pentru o pedeapsa mai mica (dpdv. moral, legal, de care vreti voi…);

    3. starea de iad de-acolo, care-i contamineaza (chiar daca nu doresc, nu iubesc RAUL), prin contaminarea acestuia, zi de zi, luna de luna, ani de-a randul (prin manifestarile diverse ale celorlalti), si-l inmagazineaza in sine, ‘hranind’ cu ura si resentiment: situatiile, persoanele, care au facut sa ajunga ACOLO!

    Si, pentru ca nu pot uita, nu pot ierta (nici pe ei insisi, nici pe cei care i-au adus in situatia asta, iadul trairii pana la sufocare (pana la eliberare), ii alineaza mintal si sufleteste, prin obligativitatea trairii in rand cu ceilalti….de voie, de nevoie!

    Ceea ce se intampla cu acei oameni, prin indarjirea si refuzul ajutorului dumnezeiesc, acordat de preotul de-acolo, se va intampla (de nu se si intampla unora dintre noi), prin ceea ce s-a spus acum, 2000 de ani: “dar, oare, cand va venii Fiului Omului, va mai gasii credinta pe Pamant?”

    Binele care-l ofera Parintele, este o perceput ca o ofensa, o palma in plus pe obrazul lor, prin ‘invidia’ ca el este dincolo de gard, si parte din societatea care l-a/i-a bagat ACOLO, asa cum si spune parintele, iar RAUL incuibat in suflet si alimentat, ii fac pe detinuti, sa nu suporte alinarea ori izbavirea de el, pentru ca si-au pierdut (unii) speranta, sau li se pare prea putin, prea neinsemnat, ca sa-i mai salveze din deznadejdea zilelor petrecute, dincolo de gardurile de sarma!

    Dupa mine, AJUTORUL REAL pentru acestia, ar fi sa aflam numele lor de botez, si pusi la slujbe!

    Asta ar putea s-o faca familiile lor, dar nu toti CRED sau VOR…altfel, copiii din aceste familii, fratii, surorile, sotii, sotiile, n-ar fi ajuns ACOLO, daca ar fi fost crescuti si altfel: cu minima frica de Dumnezeu, cu responsabilitate…

    Se spune, ca aceste nenorociri vin din:

    1. lipsa grijii pentru inaintasi (care nu-s pusi la Liturghii, pomeni);
    2. lipsa imbisericirii, a parintilor;
    3. pacate grele (din tinerete), nemarturisite si neindreptate, prin necautarea spovedaniei si-a persoanei (persoanelor) fata de care ai gresit MULT si GREU!

    D.P.D.V. lumesc, rudele acestor nenorociti, ar trebui sa SE MISTE pe la autoritati, sa faca petitii, si SA ACTIONEZE! Daca sunt plimbati si li se inchid usile, sa caute traducatori, juristi, sa dea in judecata statul roman, ca sa puna capat acestor situatii de ieri, de azi, de maine!

  6. Pingback: MARTURIILE CREDINȚEI LUCRATOARE. Ctitoriile romanesti din Valea Timocului ale parintelui BOJAN ALEXANDROVICI si centrele de recuperare pentru copiii cu nevoi speciale ale parintelui MARIN BICA [VIDEO] - Recomandari
  7. L-am cunoscut pe Parintele Dumitru de la Jilava. Da, slujirea enoriasilor săi este teribil de grea! Mari cruci au de dus preoții de penitenciare! Nu pot spune mai multe, deocamdată, poate nici nu-i locul.
    Doamne, întăreste pe slujitorii tăi!

  8. Pingback: COLAPSUL IMINENT AL SISTEMULUI SANITAR: medicii de la Spitalul Judetean de Urgenta din Buzau se pregatesc de DEMISIE IN MASA!/ CONDITIILE RUSINOS DE INUMANE DIN ARESTUL PREVENTIV SI PENITENCIARELE ROMANIEI. “Statul de drept” român, condamnat
  9. Pingback: INCHISORI SAU LAGARE DE DISTRUGERE SI EXTERMINARE? Monstruozitatea criminala a sistemului penitenciar si DEZUMANIZAREA NOILOR CRESTINI FANATICI AI "JUSTITIEI": "Cred ca retraim anii 50, ai mortii sufletesti, doar ca de data asta nu ne mai o
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Stirile zilei

Carti

Documentare