TICALOSIREA GENERALA si DRAMELE TACUTE: “Omul e mai tare decât dracu’! Pe diavol nu-l vad in stare sa-si manipuleze meschin si pervers odraslele…”

“Sunt copiii noştri, ai unor părinţi inconştienţi şi grăbiţi să le îngăduie proasta creştere. Noi i-am stricat astfel, dar ne ferim s-o recunoaştem, de ce ne-am sluţi somnul? Amânăm răspunsurile fundamentale, doar–doar nu va fi nevoie să le dăm cuiva. Acestor tineri, îndeosebi, pe care i-am pervertit cu cinism şi pe care îi silim, sub pretexte felurite, să ne care oala cu lături…”

***

Jurnalul.ro/ Marian Nazat: Mai tare decât dracu’!

Septuagenarul (ori octogenarul?) Jean Pădureanu, starostele Bistriţei fotbalistice dintotdeauna, n-a trecut degeaba prin viaţă. Dimpotrivă, a sedus-o şi a dezbrăcat-o de toate straiele, dezmierdând-o sau bruscând-o deopotrivă, după cum i-a venit melicul. Şi din însoţirea asta pătimaşă, uneori la limita rânduielilor convenţionale, a adunat înţelepciune berechet, cât să ne înveţe pe destui. Bunăoară, în seara când încă naţia aştepta verdictul în cauza penală ce-l cuprindea şi pe el, bătrânul oltean strămutat voluntar în Ardeal a avut o răbufnire cu tâlc. Cică “Omul e mai tare decât dracu’ ”.

Copilandrii ăia ţiitori de microfoane şi de camere de filmat aflaţi în preajmă nici n-au băgat de seamă vorbele miezoase ale intervievatului. Prea cruzi ca să priceapă adâncimile sufletului şi prea birjăriţi de stăpânii răscrăcăraţi în birourile luxoase ca să-şi oprească oleacă răsuflarea şi să asculte altfel. Aleargă bezmetici printr-o lume duhnind de precarităţi şi se căznesc să inventeze ştiri din orice. Nişte victime nevinovate şi agresive ale corporatismului mediatic, nimic altceva.

Sunt copiii noştri, ai unor părinţi inconştienţi şi grăbiţi să le îngăduie proasta creştere. Noi i-am stricat astfel, dar ne ferim s-o recunoaştem, de ce ne-am sluţi somnul? Amânăm răspunsurile fundamentale, doar–doar nu va fi nevoie să le dăm cuiva. Acestor tineri, îndeosebi, pe care i-am pervertit cu cinism şi pe care îi silim, sub pretexte felurite, să ne care oala cu lături.

Profităm de inocenţa şi credulitatea lor ca să-i ticăloşim asemenea nouă. Într-adevăr, “omul e mai tare decât dracu’ ”, pe diavol nu-l văd în stare să-şi manipuleze meschin şi pervers odraslele. Din păcate, omul s-a luat la întrecere cu Sărsăilă, iar nu cu Dumnezeu, şi aşa îmi explic chipul de-o hidoşenie dezgustătoare al lumii de azi.

Inspirat de “Tata Jean”, Giovanni Becali, în acelaşi spaţiu public, a rostit un adevăr pe care niciun criminolog nu l-ar fi sintetizat mai bine. “Da’ ce, puşcăria e vreo sperietoare, nu e tot o instituţie de reeducare, ce, e pentru animale? Te duci acolo, te mai linişteşti niţel şi ieşi afară, iar dacă ţi-a plăcut te întorci”, aşa au sunat vorbele sale doldora de sămânţă. Zicerea cu pricina l-a umanizat într-atât încât l-a făcut simpatic, într-o realitate pocită de ipocrizie şi minciună. Când toţi se întrec să laude făţarnic actul de justiţie şi să-şi exprime încrederea în imparţialitatea magistraţilor, vărul lui Gigi a privit, lucid, mai departe, spre universul carceral. Şi l-a definit din prima şi pe înţelesul tuturor, adevărurile simple nu trebuie schingiuite ori sufocate cu perna cuvintelor îmbârligate şi complicate. În definitiv, recluziunea a fost inventată de om tocmai în întrecerea aia cu dracu’, arar cu serafimii. Cu care se şi întâlneşte păcătosul penal în celulă, iar de aici pleacă pe drumul recuperării de sine. Dacă îl ţine de mână heruvimul, proscrisul se va regăsi şi va reveni între ai lui mântuit. Liniştit, pe limba impresarului devenit filozof de conjunctură. Dacă Necuratul îi va prinde de brăcinar şi-l va ademeni, destinul îi va fi pecetluit de semnul ratării. Oamenii ăştia de fotbal, de răul cărora se bucură acum atâţia, n-au apărut din neant. Societatea le-a încurajat excesele din nevoia de circ, în loc să le tempereze trufia, obrăzniciile şi mârlăniile. I-a pierdut lipsa de măsură, slăbiciunea de a se destrăbăla fuduli sub “tirania banului”. Puţină decenţă, robespierrilor însetaţi de răzbunare, când era cazul să vă auzim vocea, aţi tăcut laş!

***

Sunt săriţi de şaptezeci de ani. Intelectuali de provincie, în contrast cu moda trăşuchiată a prezentului fistichiu-modern. Şi-au îmbrăcat hainele de sărbătoare, ea şi-a aşezat cochet pe cap o pălărie învechită, iar el s-a primenit cu costumul de odinioară. Se ţin de braţ şi ascultă cu ochi înlăcrimaţi schimbul de replici dintre apărare şi acuzare. În boxă, fiul lor, un ins şcolit şi cu o carieră deloc de lepădat, e acuzat ca şi-ar fi făcut dreptate de unul singur. Că a nesocotit autorităţile statului neprihănit şi grijuliu, chipurile. Aerul s-a încărcat dintr-odată, e greu respirabil. La urma urmei nu-i de mirare, se joacă soarta unui om. Nu-mi pot lua privirea de la tragicul cuplu, senectutea lor înfrântă mă copleşeşte. Au figurile albite de spaimă pentru copilul rătăcit deocamdată şi se roagă şoptit. Uf, ce bine că nu sunt judecător, să fiu obligat să-mi înăbuş emoţiile şi să aplic numai legea! Şi ce păcat că pretoriul nu are posibilitatea să asiste din apropiere la drama pricinuită familiilor inculpatului din dosarul penal! Judecătorul însă lucrează între divinitate şi demon şi depinde numai de el căruia dintre cei doi i se alătură. Fiindcă nu e nici una, nici alta, ci un om hărăzit să păstreze în echilibru cântarul dreptăţii. Un echilibru pe care mai toţi vor să i-l strâmbe, să şi-l tragă în propriul folos. E vorba, totuşi, de libertate şi de aceea omul trebuie să fie mai tare decât dracu’. Indiferent că e magistrat sau acuzat. Omul, nu dracul!

Cititi si: